1.

Condiţiile și termenele de depunere a cererii de chemare

în judecată
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut
de lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de răspunsul
primit la cererea prealabilă sau nu a primit niciun răspuns în termenul
prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de contencios
administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte, a actului
respectiv şi repararea pagubei cauzate.
Ca şi în cazul cererii prealabile, reclamantul urmează să respecte unele
condiţii de formă şi de conţinut la depunerea cererii de chemare în
judecată.
Conform art.166 din Codul de procedură civila al Republicii Moldova,
în cererea de chemare în judecată se indică:
1) instanţa căreia îi este adresată;
2) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă
reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de
reprezentant;
3) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de
contact ale reclamantului;
4) numele sau denumirea pârâtului, sediul lui;
5) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de
contact ale pârâtului, în cazul în care reclamantul dispune ne de aceste
date;
6) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta
electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului;
7) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăților
sau intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
8) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile şi probele de care acesta dispune în momentul depunerii
cererii;
9) pretenţiile reclamantului către pârât;
10) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
11) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a
litigiului pe cale extrajudiciară;
12) documentele anexate la cerere.
Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante
pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului; ea se
semnează de reclamant sau de reprezentantul lui.
În cazul în care reclamantul este asistat în judecată de un reprezentant,
cererea de chemare în judecată trebuie să fie dactilografiată.
La cererea de chemare în judecată se anexează:
1) copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate
în modul stabilit, într-un număr egal cu numărul de pârâţi şi de
intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un rând de copii

145
 pentru instanţă. Dacă înscrisurile sunt făcute într-o limbă străină, instanţa
poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege;
2) documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste documente pentru pârâţi şi
intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele;
3) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare
prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută
de lege sau de contractul părţilor;
4) documentul ce legalizează împuternicirile reprezentantului.
La cererea de chemare în judecată reclamantul poate anexa şi alte
documente şi demersuri.
Odată cu cererea de chemare în instanţa de contencios administrativ,
reclamantul va depune copia cererii prealabile cu dovada expedierii sau
primirii acesteia de către organul respectiv, actul administrativ contestat
ori, după caz, răspunsul autorităţii publice sau avizul de respingere a
cererii prealabile.
Spre deosebire de celelalte cereri de chemare în judecată, reclamanții,
în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sunt scutiţi
de plata taxei de stat.
Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau
recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile,
în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se
solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului
prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri;
c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede
procedura prealabilă.
Actele administrative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi
atacate oricând.
Autorii V.Zubco, A.Pascari şi Gh.Creţu împărtăşesc opinia că dreptul
la acţiune poate avea două sensuri: unul material şi unul procesual.
În sens procesual dreptul la acţiune este dreptul la intentarea acţiunii,
iar în sens material – dreptul la satisfacerea ori la admiterea acţiunii. În
sens material, dreptul la acţiune se naşte de la data comunicării
răspunsului la cererea prealabilă de către organul emitent sau ierarhic
superior sau de la data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri,
ori de la data expirării termenului pentru soluţionarea acestor cereri şi se
poate exercita în termen de 30 de zile.
Termenul de 30 de zile este termen de prescripţie. Persoana care, din
motive temeinic justificate, a omis termenul de prescripţie, poate fi
repusă în termen în condiţiile Codului de procedură civilă. Oficiul
teritorial al Cancelariei de Stat şi avocatul parlamentar sesizează instanţa
de contencios administrativ în termenele prevăzute de legile organice cu
privire la activitatea acestora.

145
 Nu se admite înaintarea acţiunii în instanţă până la expirarea
termenului de examinare a cererii prealabile de către organul competent
sau până la expirarea termenului de soluţionare a cererii referitoare la un
drept recunoscut de lege, de aceea în asemenea cazuri instanţa nu dă curs
cererii

Dacă persoana vătămată într-un drept al său a cerut anularea actului

administrativ fără a cere şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru
cererea de despăgubiri curge de la data de la care persoana în cauză a
cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În cazul în care
adjudecarea pagubei nu a fost solicitată concomitent cu anularea actului
administrativ, cererea de despăgubiri este adresată instanţei de drept
comun competente în termenul general de prescripţie, prevăzut de Codul
civil.
Legea contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10.02.2000,
prevede că cererea de chemare în judecată poate fi formulată şi împotriva
funcţionarului public al autorităţii publice pârâte care a elaborat actul
administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul
în care se solicită despăgubiri.
V.Zubco, A.Pascari şi Gh.Creţu menţionează că se poate isca
întrebarea dacă o asemenea cerinţă a legii este oportună, deoarece poate
genera pericolul de paralizare a capacităţilor funcţionarului public de a
lucra sau a acţiona într-un mod responsabil, acesta considerând că trebuie
să-i fie teamă să apară personal în calitate de parte adversă în instanţa de
contencios administrativ pentru a nu fi obligat să plătească repararea,
posibil chiar şi în cazurile unui grad redus de neglijenţă. Or, această
normă nu se află în contradicţie cu prevederile CEDO şi formularea
cererii împotriva funcţionarului public, care activează în cadrul autorităţii
publice pârâte ce a elaborat actul administrativ contestat sau care a
refuzat să soluţioneze cererea în cazurile în care se solicită despăgubiri,
este o garanţie a cetăţenilor care se adresează la autorităţile publice
pentru soluţionarea unei cereri.
În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat
să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă.
Totodată, Legea contenciosului administrativ prevede dreptul
funcţionarului public de a chema în garanţie superiorul său ierarhic care
i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea
cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană.
Legea contenciosului administrativ prevede dreptul reclamantului să
solicite instanţei de contencios administrativ, concomitent cu înain-

tarea acţiunii, suspendarea executării actului administrativ contestat.

Totodată, în cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube
iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului adminis trativ şi din
oficiu. Rezultă că reclamantul poate solicita suspendarea executării
actului administrativ contestat concomitent cu înaintarea în instanţa de
contencios administrativ a cererii de chemare în judecată. Instanţa de
contencios administrativ trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă
cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat fără
citarea părţilor.

146
 Condiţia de bază, care trebuie îndeplinită pentru suspendarea actului,
este ca motivele suspendării să fie din start temeinice şi bine justificate,
să provoace de la bun început o îndoială puternică asupra legalităţii
actului administrativ contestat. În caz contrar, instanţa de contencios
administrativ s-ar putea afla în situaţia nedorită ca prin invocarea de către
reclamant a unor motive neserioase, considerate în mod eronat de către
instanţă drept justificate, să fie paralizată activitatea autorităţilor publice
şi să producă dereglări prin neexecutarea actului administrativ suspendat.
O a doua condiţie care se cere îndeplinită şi care se află în legătură
directă cu prima e ca prin măsura suspendării actului administrativ
contestat să se prevină producerea unei pagube iminente, adică existând
pericolul ca reclamantul să fie ameninţat prin executarea actului
administrativ la un prejudiciu iminent, real şi ireparabil. Vom menţiona,
de asemenea, că suspendarea executării actului administrativ contestat
admisă de instanţă poartă un caracter provizoriu, până la examinarea
litigiului în fond, inclusiv până când hotărârea judecătorească va deveni
irevocabilă.
Prin derogare de la prevederile alin.(1) şi (2) ale art.21 al Legii
contenciosului administrativ, până la soluţionarea definitivă a cauzei nu
poate fi suspendată executarea actelor Băncii Naţionale a Moldo vei
referitoare la retragerea licenţei băncii şi la măsurile impuse de Banca
Naţională în procesul de lichidare a băncii, fiind aplicabile prevederile
art.38 alin.(7) al Legii instituţiilor financiare, nr.550 din 21.07.1995.

Dreptul de a solicita instanţei de judecată suspendarea actului

administrativ constituie o veritabila garanţie împotriva abuzului
autorităţii administrative, ale cărei acte de autoritate beneficiază de
caracterul executoriu.
Curtea Constituţională ţine să invoce şi Recomandarea CE nr.(89)8
din 13 septembrie 1989 privind protecţia provizorie acordată de instanţă
pe probleme administrative, potrivit căreia: „Atunci când o instanţă este
sesizată cu o contestaţie referitoare la un act administrativ, iar instanţa nu
a pronunţat încă o decizie, solicitantul poate cere aceleiaşi instanţe sau
unei alte instanţe competente să ia măsuri de protecţie provizorie
împotriva actului administrativ. În decizia privind acordarea protecţiei
provizorii solicitantului, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii
relevanţi. Măsuri de protecţie provizorii pot fi acordate, în special, în
cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a
provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate şi dacă
există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului”.

2. Examinarea cauzei în fond de către instanţa de

contencios administrativ

Cererea de chemare în judecată introdusă în instanţă se repartizează, în

termen de 24 de ore, judecătorului sau, după caz, completului de judecată
în mod aleatoriu, prin intermediul, programului integrat de gestionare a
dosarelor.

148
 Judecătorul decide primirea cererii de chemare în judecată sau
respingerea acesteia în termen de 3 zile de la data depunerii, în condiţiile
Codului de procedură civilă.
În cazul punerii cererii pe rol, judecătorul dispune:
a) înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor
anexate la cererea pârâtului;
b) prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a
documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a
altor date pe care instanţa le consideră necesare în judecarea pricinii;
c) citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel mult
10 zile de la data punerii cererii pe rol.
Pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la
prima zi de înfăţişare, în caz contrar i se aplică o amendă judiciară în
mărime de până la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere
nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia
de a prezenta documentele solicitate. Aceasta se aplică atunci când
pârâtul nu a prezentat actul administrativ contestat şi documentele ce au
stat la baza emiterii lui din motive neîntemeiate, pe care le apreciază
instanţa. Dar însuşi faptul aplicării amenzii judiciare nu-1 eliberează pe
pârât de obligaţia de a prezenta actele solicitate, pentru că în caz contrar
instanţa poate să aplice amenda judiciară în mod repetat.
Pregătirea cauzei pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru
orice pricină şi are ca scop:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor
juridice dintre părţi;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a
pricinii;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a
altor persoane;
d) prezentarea de probe.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul
stabileşte data până la care pârâtul urmează să prezinte în judecată
referinţa şi toate probele necesare. Depunerea referinţei este obligatorie.
În cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanţă, pricina este
examinată în baza materialelor anexate la dosar.
În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea
reclamantului şi revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de fapt ale
acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei revendicări, alte date
importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pârâtului.
În cazul mai multor pârâţi, se poate depune o singură referinţă ori atâtea
referinţe câţi pârâţi sunt sau câte grupuri de pârâţi există. La referinţă se
anexează atâtea copii de pe referinţe câţi recla-

manţi şi intervenienţi există în proces. Pentru instanţa judecătorească se

anexează acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisuri şi de pe alte
documente pe care se întemeiază referinţa. Judecătorul explică pârâtului

149
că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu împiedică
soluţionarea pricinii în baza materialelor din dosar.
Judecătorul, după ce constată că pricina este pregătită suficient pentru
dezbateri judiciare, pronunţă o încheiere prin care stabileşte termenul de
judecare a pricinii în şedinţă de judecată, notificând părţilor şi altor
participanţi la proces locul, data şi ora şedinţei.
Termenul de judecată se stabileşte astfel încât, de la primirea citaţiei,
pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea,
iar în procese urgente, cel puţin 5 zile. Dacă părţile declară că sunt
pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanţa poate dispune
examinarea ei în prima zi de prezentare, în celelalte cazuri instanţa
fixează data judecării pricinii în fond în termen rezonabil, dacă legea
organic nu dispune altfel.
Pentru zilele de odihnă şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se
stabilesc numai în cazuri de urgenţă, cu încuviinţarea preşedintelui
instanţei judecătoreşti. Cererile de chemare în judecată împotriva Băncii
Naţionale a Moldovei se examinează în termen de 3 luni de la data
depunerii.
La ora judecării pricinii, preşedintele deschide şedinţa şi anunţă
procesul care se va judeca.
Grefierul raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate,
motivul neprezentării celor absenţi. Preşedintele şedinţei verifică
identitatea persoanelor prezente, împuternicirile persoanelor cu funcţie de
răspundere şi cele ale reprezentanţilor.
Preşedintele şedinţei de judecată prezintă componenţa completului,
numeşte persoanele care participă în calitate de expert, specialist,
interpret, grefier şi informează participanţii despre dreptul lor de a face
propuneri de recuzare şi de abţinere de la judecată, explică participanţilor
şi părţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procedurale.
Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive temeinic justificate,
a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea
cererii, iar în cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa
reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate cererea de
pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.
În cadrul examinării pricinii în fond, preşedintele şedinţei este obligat
să creeze condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună
considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii,
să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile Codului dc procedură
civilă. În acest scop, judecătorul trebuie, după caz, să elucideze împreună
cu participanţii la proces circumstanţele importante pentru soluţionarea
pricinii şi să cerceteze probele din dosar.
Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat
de preşedintele şedinţei sau de un judecător. După aceasta, preşedinţele
clarifică dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pârâtul recunoaşte
pretenţiile reclamantului.
După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească
ascultă explicaţiile reclamantului şi ale intervenientului care participă din
partea reclamantului, ale pârâtului şi ale intervenientului cate participă

151
din partea pârâtului, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. Primii
care dau explicaţii sunt: procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai
organelor şi organizaţiilor, persoanele fizice care, în cazurile prevăzute
de lege, au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unor alte persoane. Participanţii la proces au
dreptul să-şi pună reciproc întrebări. Judecătorii au dreptul să pună
participanţilor la proces întrebări în orice moment al explicaţiilor
acestora. Preşedintele şedinţei poate acorda de mai multe ori cuvânt
părţilor, după caz.
După ce ascultă explicaţiile participanţilor la proces, instanţa
judecătorească, luând în considerare opinia acestora, stabileşte
consecutivitatea cercetării probelor, care poate fi modificată ulterior.
Probele materiale se cercetează de instanţa judecătorească şi se
prezintă spre examinare participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor,
precum şi experţilor, specialiştilor şi martorilor, după caz. Persoanele
cărora li s-au prezentat probe materiale pot atrage atenţia instanţei
judecătoreşti asupra circumstanţelor aferente actului cercetării.
Declaraţiile depuse se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
La examinarea în instanţa de contencios administrativ a cererii în
anulare, sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar în materie
de despăgubire sarcina probaţiunii revine ambelor părţi.
Concluziilor date de autorităţile publice admise în proces de către
instanţă li se dă citire în şedinţa de judecată. Judecătorii, precum şi
participanţii la proces şi reprezentanţii lor, pot adresa împuterniciţilor
acestor autorităţi întrebări pentru clarificarea sau completarea
concluziilor.
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată
precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită
completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri,
preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa trecând la
susţineri orale.
Susţinerile orale constau în luările de cuvânt ale participanţilor la
proces. În susţinerile orale, primii care iau cuvânt sunt reclamantul şi
reprezentantul lui, urmează pârâtul şi reprezentantul lui. Procurorul,
reprezentanţii sau împuterniciţii autorităţilor publice, organizaţiilor,
precum şi persoanele care au intentat procesul în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane, primii iau
cuvânt. După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la replică
asupra celor expuse în susţineri. Dreptul la ultima replică îl au pârâtul şi
reprezentantul lui.
După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage
pentru deliberare. În urma deliberării, preşedintele şedinţei sau unul
dintre judecători pronunţă dispozitivul hotărârii şi le explică
participanţilor la proces procedura şi termenul de atac al hotărârii.
Dispozitivul hotărârii trebuie să fie semnat de toţi judecătorii din
completul de judecată şi anexat la dosar.
Judecând acţiunea, instanţa de contencios administrativ adoptă una din
următoarele hotărâri:

152
a) respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului
de prescripţie;
b) admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau
obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture
încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în contul
reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii;
c) admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea
activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în
limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii
actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
actului administrativ contestat. În cazurile în care controlul legalității
acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de
ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile Legii contenciosului
administrativ. În cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios
administrativ se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului
material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin
neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile. Mărimea
prejudiciului moral se stabileşte de instanţa de contencios administrativ,
independent de prejudiciul material, în funcţie de caracterul şi gravitatea
suferinţelor psihice sau fizice cauzate, de gradul de vinovăţie a pârâtului,
dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, luându-se în considerare
circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social
al persoanei vătămate.
Actul administrativ contestat poate fi anulat, în tot sau în parte, în
cazul în care:
a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii;
b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenţei;
c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite.
Instanţa de contencios administrativ nu este competentă să se pronunţe
asupra oportunităţii actului administrativ şi a operaţiunilor administrative
care au stat la baza emiterii acestuia
Hotărârea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ privind
anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal, a cărui intrare
în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa oficială, precum şi
hotărârea irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se publică în aceeaşi
sursă. În hotărâri poate fi indicată şi o altă publicaţie în care acestea
urmează a fi tipărite.
Cheltuielile legate de publicarea hotărârii le suportă, de regulă, pârâtul
în cazul publicării hotărârii din contul reclamantului, la cererea acestuia,
cheltuielile suportate se încasează de la pârât printr-o încheiere a instanţei
de judecată care execută hotărârea.
Actul administrativ anulat, în tot sau în parte, încetează a produce
efecte juridice din momentul în care hotărârea instanţei de contencios
administrativ devine irevocabilă. Ţinând cont de unele circumstanţe
concrete şi de eventualitatea survenirii unor urmări juridice negative,

153
instanţa de contencios administrativ poate stabili, prin hotărârea sa, că
normele declarate nule nu vor produce efecte juridice de la data adoptării
actului administrativ.

3. Procedura în faţa instanţelor ierarhic superioare

Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin care se poate obţine

anularea sau modificarea totală sau parţială a unei hotărâri pronunţate de
instanţa de judecată.
Potrivit art.30 alin.(1) al Legii contenciosului administrativ, hotărârea
instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate în fond
poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunţării sau
de la data comunicării hotărârii integrale, în cazul în care acţiunea este
judecată în lipsa părţii, dacă legea nu dispune altfel.
Prin Legea nr.55 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova au fost operate unele
modificări ce ţin de competenţa instanţelor de judecată. În urma cestor
modificări toate litigiile au fost atribuite spre examinare judecătoriilor.
Curţile de apel, pe lângă celelalte atribuţii, examinează cererile de apel
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, iar Curtea Supremă de
Justiţie va examina recursurile împotriva deciziilor
curţilor de apel. Astfel, se observă o neconcordanţă între prevederile
Legii contenciosului administrativ şi prevederile Codului de procedură
civilă în materie de contestare a hotărârilor instanţelor de contencios.
Pentru soluţionarea acestei situaţii, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a
emis un aviz consultativ cu privire la modul de aplicare a prevederilor
art.7 alin.(1), art.8 alin.(3), art.24 alin.(1) ale Legii contenciosului
administrativ, nr.793-XIV din 10 februarie 2000, şi art.331 din Codul de
procedură civilă.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie explică că prevederile actuale ale
Codului de procedură civilă în materia competenţei judecătoriilor sunt
posterioare în raport cu prevederile art.7 alin.(1) şi art.8 alin.(3) ale Legii
contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10 februarie 2000, cu
modificările şi completările ulterioare, care au devenit caduce, motiv
pentru care urmează a fi aplicate prevederile Codului de procedură civilă
şi nu art.7 alin.(l) şi art.8 alin.(3) ale Legii contenciosului administrativ,
nr.793-XlV din 10 februarie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
De asemenea, nu se va aplica nici art.30 al Legii contenciosului
administrativ, nr.793-XIV din 10 februarie 2000, cu modificările şi
completările ulterioare, care prevede că hotărârea instanţei de contencios
administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs,
în termen de 15 zile, deoarece prin Legea nr.155 din 5 iulie 2012 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii
Moldova această cale de atac a fost abrogată. Or, art.358 din Codul de
procedurii civilă expres prevede că hotărârile pronunţate în primă
instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de apel de drept
comun.

155
 Astfel, Codul de procedură civilă nu face excepţii pentru hotărârile
date de judecătorii ca instanţe de contencios administrativ.
Respectiv, după 1 decembrie 2012 hotărârile date de judecătorii ca
instanţe de contencios administrativ se atacă cu apel în conformitate cu
art.357-396 din Codul de procedură civilă, iar recursurile depuse la
curţile de apel până la intrarea în vigoare a Legii nr.155 din 5 iulie 2012
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă se
examinează în apel.
Prin urmare, toate pricinile civile în procedura contenciosului
administrativ urmează a fi examinate în primă instanţă de instanţele
judecătoreşti de drept comun, iar hotărârile acestora se vor supune
apelului şi recursului în modul prevăzut de Codul de procedură civilă.

Examinarea cererilor de apel de către curţile de apel

Hotărârea instanţei de contencios administrativ poate fi atacată cu apel
în curţile de apel. Termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de
la data pronunţării dispozitivului hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
În cererea de apel se indică:
a) instanţa căreia îi este adresat apelul;
b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui
procedurală;
c) hotărârea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data
emiterii;
d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
e) probele invocate în susţinerea apelului:
f) solicitarea apelantului;
g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;
h) documentele ce se anexează.
În cererea de apel pot fi indicate şi alte date ce ţin de examinarea
apelului; ea se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul
caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care
certifică împuternicirile reprezentantului, dacă în dosar lipseşte o astfel
de împuternicire.
Participanţii la proces sunt în drept să prezinte în scris obiecţii
împotriva apelului, anexând înscrisurile care confirmă corectitudinea
obiecţiilor. Referinţele şi înscrisurile trebuie să fie depuse cu atâtea copii
câţi participanţi la proces sunt, plus câte o copie pentru instanţa de apel.
Preşedintele primei instanţe, după ce primeşte cererea de apel,
înscrisurile şi alte probe alăturate care nu au fost prezentate în primă
instanţă, dispune înregistrarea imediată a cererii de apel.
După expirarea termenului de depunere a apelului, prima instanţă este
obligată să expedieze a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu
apelurile depuse şi înscrisurile alăturate care nu au fost prezentate în
primă instanţă.
Instanţa de apel va efectua, în termen de 30 zile de la data primirii
dosarului spre examinare, actele procedurale în vederea pregătirii pricinii

156
către dezbateri în şedinţă de judecată. Instanţa de apel expediază
participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile
care nu au fost prezentate primei instanţe, citează părţile şi alţi
participanţi la proces, propunându-le să depună, cu cel puţin 3 zile înainte
de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar. Referinţele şi
înscrisurile se depun cu atâtea copii câţi participanţi la proces sunt, plus
câte o copie pentru instanţa de apel.
După expirarea termenului de pregătire a pricinii către dezbateri în
şedinţă de judecată, apelul se examinează într-un termen rezonabil.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe dacă
au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă
instanţă.
Instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referinţelor şi
obiecţiilor înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în ceea ce
priveşte constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în primă
instanţă.
Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în primă
instanţă se aplică şi în instanţa de apel. Preşedintele şedinţei de judecată
deschide şedinţa şi anunţă pricina, numele apelantului, instanţa a cărei
hotărâre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi a
reprezentanţilor, determină identitatea celor prezenţi, verifică
împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale
reprezentanţilor.
Preşedintele şedinţei de judecată anunţă completul de judecată şi
informează participanţii la proces că au dreptul să facă propuneri de
recuzare şi explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor
procedurale.
Judecarea pricinii în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra
pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un
judecător. Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărârii
primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse
împotriva lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte
date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii.
Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la
proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora.
Primul ia cuvânt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi
participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi
au depus apel, primul ia cuvânt reclamantul.
După explicaţiile participanţilor la proces, instanţa de apel verifică
probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de
administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei din primă
instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor
participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiilor martorilor care nu
au fost citaţi în instanţa de apel.
După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată
oferă participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face
demersuri sau completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa
trece la susţineri orale.

158
 Susţinerile orale se fac în conformitate cu prevederile aplicabile
examinării cauzei în primă instanţă. Primul ia cuvânt apelantul. Dacă
ambele părţi au depus apel, primul ia cuvânt reclamantul.
Instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept:
a) să respingă apelul şi să menţină hotărârea primei instanţe;
b) să admită apelul şi să modifice hotărârea primei instanţe;
c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
emiţând o nouă hotărâre;
d) să admită apelul, să caseze integral hotărârea primei instanţe şi să trimită
pricina spre rejudeeare în primă instanţă;
e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.

După încheierea dezbaterilor şi susţinerilor orale, completul de

judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei. În
urma deliberării, completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei.
Dispozitivul deciziei trebuie semnat de toţi judecătorii completului de
judecată şi anexat la dosar.
După examinarea pricinii în instanţă de apel, dosarul se restituie
primei instanţe.

Examinarea cererilor de recurs de către Curtea Supremă de Justiţie

Deciziile pronunţate de curţile de apel în calitatea lor de instanţe de
apel pot fi atacate cu recurs în Curtea Supremă de Justiţie. Asupra
admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători.
Recursul considerat admisibil se examinează într-un complet din 5
judecători de la Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie. Părţile şi alţi participanţi la proces sunt în
drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau
aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept
procedural.
Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau
aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat în mod eronat legea;
d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau
aplicate eronat în cazul în care:
a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la
judecarea ei;
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de
desfăşurare a procesului;

159
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost
implicate în proces;
e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
f) hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Săvârşirea altor încălcări decât cele indicate mai sus constituie temei
de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus
sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care
instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa
judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus
la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii
sau a deciziei integrale. Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu
poate fi restabilit
Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei la care se depune recursul;
b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei
ale cărei interese le reprezintă, adresa lor;
c) denumirea instanţei care a emis decizia în apel, data pronunţării şi
dispozitivul deciziei, argumentele admiterii sau respingerii apelului;
d) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate,
solicitările recurentului, propunerile respective;
e) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
Dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor menţionate mai
sus, instanţa, printr-o încheiere semnată de preşedintele sau
vicepreşedintele colegiului respectiv, o restituie în termen de 5 zile.
Încheierea este nesusceptibilă de atac.
În cazul în care se constată existenţa încălcării esenţiale sau aplicarea
eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural,
completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere
motivată irevocabilă, asupra inadmisibilităţii recursului. Încheierea
privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe pagina web Curţii
Supreme de Justiţie la data emiterii şi se transmite tuturor participanţilor
la proces şi reprezentanţilor acestora.
Asupra admisibilităţii recursului se decide fără prezenţa participanţilor
la proces sau a reprezentanţilor acestora, prin emiterea unei încheieri
nemotivate, despre care se face o menţiune pe pagina web a Curţii
Supreme de Justiţie.
În cazul în care recursul este considerat admisibil, un complet din 5
judecători examinează fondul recursului. Judecând recursul declarat
împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, în limitele invocate în
recurs şi în baza referinţei depuse de către intimat, legalitatea hotărârii
atacate, fără a administra noi dovezi. Instanţa de recurs este obligată să se
pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
Recursul se examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces.
Completul din 5 judecători poate decide invitarea unor participanţi sau
reprezentanţi ai acestora pentru a se pronunţa asupra problemelor de
legalitate invocate în cererea de recurs.

160
 Instanţa, după ce judecă recursul, este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărârea
primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de
apel şi hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre;
c) să admită recursul, să caseze integral decizia instanţei de apel şi să trimită
pricina spre rejudecare în instanţa de apel în toate cazurile în care eroarea
judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs;
d) să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi
hotărârea primei instanţe, trimiţând pricina spre rejudecare în primă
instanţă doar în cazul în care a constatat încălcarea sau aplicarea eronată
a normelor de drept procedural;
e) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărârea
primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe
rol;
f) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărârea
primei instanţe;
g) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină
hotărârea primei instanţe.
În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite o decizie care
rămâne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se consideră a fi
emisă din momentul plasării acesteia pe pagina web a Curţii Supreme de
Justiţie. Copia deciziei instanţei de recurs se remite părţilor în termen de
5 zile de la data emiterii.

4. Executarea hotărârilor pronunţate de instanţa de

contencios administrativ

Executarea este ultima fază a procedurii în contenciosul adminis-

trativ, avînd ca scop realizarea definitivă şi practică a unor drepturi
recunoscute printr-o hotărâre judecătorească.
Conform Legii contenciosului administrativ, hotărârile judecătoreşti
irevocabile, adoptate în condiţiile legii, constituie titluri executorii.
Aceleaşi prevederi le găsim şi în Codul de executare al Republicii
Moldova, nr.443 din 24.12.2004, care prevede că sunt documente
executorii şi se execută conform normelor stabilite de acest cod hotărârile
date de instanţele de judecată în pricinile de contencios administrativ.
Instanţa de contencios administrativ care a adoptat hotărârea în fond,
în termen de 3 zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă, trimite
o copie a hotărârii pârâtului pentru executare şi alta – instanţei de drept
comun de la sediul pârâtului pentru controlul executării hotărârii şi, în
caz de necesitate, pentru executare silită.
Conform Legii contenciosului administrativ, hotărârile instanţelor de
contencios administrativ devenite irevocabile trebuie să fie executate în
mod obligatoriu şi necondiţionat de către pârât la primirea copiei
hotărârii. În termenele prescrise sau stabilite prin lege. Forma aceasta de
executare are elemente atât de executare benevolă, cât şi elemente de

162
 executare forţată. Executarea silită, în sensul ei real, este procedura prin
intermediul căreia reclamantul titular al dreptului recunoscut printr-o
hotărâre judecătorească constrânge, cu concursul organelor de executare,
pe pârât, care nu-şi exercită de bunăvoie obligaţiile ce decurg din
hotărâre, pentru a le aduce la îndeplinire în mod silit.
Hotărârea se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul
în care termenul nu este stipulat – în cel mult 30 de zile de la
data la care hotărârea devine irevocabilă. Codul de executare al
Republicii Moldova stabileşte în art.16 alin.(3) că hotărârile judecătoreşti
în contencios administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de
zile de la data expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege
sau de instanța de judecată.
Legea contenciosului administrativ, în redacţia iniţială, prevedea că, în
cazul neexecutării în termen a hotărârii, conducătorul autorității publice
în a cărei sarcină s-a stabilit executarea poate fi sancţionat cu amendă în
folosul statului în mărime de până la 10 salarii minime (unităţi
convenţionale în prezent) pentru fiecare zi de întârziere. Ulterior, art.32
din această lege a fost modificat. Astfel, în cazul neexecutării în termen a
hotărârii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a fost pusă
executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare.
Norma abrogată era în concordanţă cu principiile dreptului
administrativ, care presupun că hotărârea dată în contenciosul
administrativ se execută benevol de către autoritatea publică, iar amenda
constituie o excepţie, care putea fi aplicată pentru eventuala întârziere a
executării hotărârii, fără a se recurge la executarea silită.

Sarcini de evaluare/autoevaluare
1. Identificaţi condiţiile de depunere a cererii de chemare în judecată în
litigiile de contencios adminsitrativ.
2. Distingeţi termenele de depunere a cererii de chemare în judecată.
3. Determinaţi etapele examinării cauzei de către instanţa de contencios
administrativ.
4. Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre „apel” şi „recurs” ca căi de atac
al hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.
5. Stabiliţi particularităţile executării hotărârilor pronunţate de instanţa de
contencios administrativ.
6. Apreciaţi importanţa instanţelor ierarhic superioare la contracararea
abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice.
7. Propuneţi unele soluţii ce pot fi date de instanţa de contencios
administrativ în cazul admiterii acţiunii privind anularea actului
administrativ, obligarea emiterii actului sau nesoluţionarea unei cereri
privitor la un drept recunoscut de lege.

163
 Sarcini de lucru individual
Teme pentru referate:
1. Rolul instanţelor de judecată în soluţionarea litigiilor de contencios
administrativ.
2. Căile de atac asupra hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios
administrativ.
Bibliografie recomandată
Acte normative/Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie:
1. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225-XV din 30 mai
2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 111-115.
2. Codul de executare al Republicii Moldova, nr.443 din 24.12.2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.34-35.
3. Legea contenciosului administrativ, nr.793 din 10.02.2000 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.57-58.
4. Lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al
Republicii Moldova, nr.155 din 05.07.2012 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2012, nr. 185.
5. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu
privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale Legii contenciosului administrativ”, nr. 10 din 30.10.2009 //
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2010, nr.7-8.
6. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.31 din 01.10.2013 pentru controlul
constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-
XIlI din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţio-nală a Moldovei şi
articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului
administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 (Sesizarea nr. 26a/2013)
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.252-257.
7. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la
modul de aplicare a prevederilor art.7 alin.(l), 8 alin.(3), 24 alin.(1) din
Legea contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10 februarie 2000, şi
art.33’ din Codul de procedură civilă,
http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=11.
8. Recomandarea CE nr.(89)8 din 13 septembrie 1989 privind protecţia
provizorie acordată de instanţă pe probleme administrative.
Literatura generală şi de specialitate:
1. Poalelungi M., Filincova S., Sîrcu D. [ et al.]; coord. ed.: Poa- lelungi M.
[ et al.]. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Chişinău: Î.S.F.E.-P.
„Tipografia Centrală”, 2013.
2. Fistican E., Pascari A., Climova A. Administrarea cauzelor de contencios
administrativ. Administrarea cauzelor contravențio- nale. Chişinău: Elan
Poligraf, 2009.
3. Dastic A. Contenciosul administrativ. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Ti- pografia
Centrală”, 2007.
4. Zubco V., Pascari A., Creţu Gh. Contenciosul administrativ. Chişinău:
Cartier 2004.

167