Poemul abstinenților – Adrian Pârvu

lui Ion Mureșan

Vai, pârdalnicii, vai, nepricopsiții abstinenți,

Cum le spune toată lumea numai vorbe bune!
Dar mai ales, mai ales dimineața, când trec bățoși pe lângă noi, bețivii,
Și uneori ne pun piedică și ne privesc ca niște majuscule
Scrise de școlari prea sârguincioși.

Numai Dumnezeu, orbit de ură,

Îndepărtează crâșmele de ei,
Căci pentru el e ușor, ca pentru un copil
Care aprinde casa jucându-se cu o cutie de chibrituri. Și
Odată ajunși la capătul străzii, aproape de colț,
Unde înainte era un Plafar, țup!, ca un șobolan,
Le taie calea o terasă și îi oprește pe loc.
Atunci o sclipire drăcească le apare în ochi
Și transpirația li se usucă pe șira spinării.

Și până la amiază orașu-i ca mlaștina înghețată.

Până la amiază de trei ori se face iarnă,
De trei ori viscolește,
De trei ori mor păsările călătoare care au uitat
Să plece în țările calde.
Iar ei tac, nu scot o vorbă despre viață. Despre viață,
Așa, în general, chiar și abstinenții mai tineri tac
Înfrigurați, însingurați.
Și chiar dacă nu scot o vorbă
Nu-i din cauză că nu ar avea idei teribil de profunde,
Ci pentru că sunt incapabili să
Spună lucruri cu adevărat emoționante.

Dar, Dumnezeu, în marea Lui indiferență, se oprește aici.

Ar putea face cu degetul o gaură în peretele Iadului
Și să-i invite pe abstinenți să privească.
Și chiar dacă din cauza rigidității nu reușesc să vadă
Decât un singur cazan cu smoală,
Tot li se face rău.
Până când vorbește unul și strică totul. Zice:
“În curând, în curând va veni vremea
Să bem o vodcă, o bere, un șpriț,
Atunci ne vom matoli și vom afla împăcare multă!”
Atunci, unul după altul se așază la mese,
Își ling buzele uscate
Și le este foarte, foarte rușine.