1

OASTEA
MOLDOVEI

Organizarea statală a Moldovei Medievale

La jumătatea secolului XIV creşte vădit tendinţa populaţiei din spaţiul carpato-dunărean
pentru înlăturarea dominaţiei tătarilor.

Marii proprietari locali ajutaţi de cnejii din Maramureş i-au alungat pe tătarii-nogai din
această regiune a Europei. Istoriografii au înregistrat şi anul de formare a statului medieval
Moldova – 1359.

Principatul Moldova apare pe cursul superior al rîului Siret, la nord–estul Carpaţilor Orientali,
în baza unei formaţiuni teritorial-prestatale menţionată în izvoarele de la mijlocul secolului al
 2

XIV-lea localizată pe rîul Moldova (de la care probabil şi vine denumirea ţării), avînd capitala
Baia.

Primul voievod apare în documentele de epocă - Dragoş, vasal la acel moment al regelui
maghiar, mai tîrziu la 1363-1367 Bogdan I este recunoscut ca domnitor şi conducător al unui
stat Independent, care va uni şi alte teritorii sub el.

Moldova era numită de străini şi cu alte nume: Valahia Mică, Rusovlahia (Ţara de lîngă Rusia
Haliciană), mai tîrziu turcii o numesc Bogdania, după numele primului voievod.

În timpul domniei lui Bogdan noul stat de sine stătător începe să-şi lărgească hotarele înspre
nord, sud şi est, prin înglobarea altor formaţiuni prestatale mai mici existente în acest teritoriu
de la est de Carpaţi. Consolidarea deplină a statului are loc la sfîrşitul secolului al XIV-lea
cînd hotarele ajung pînă la Marea Neagră.

În fruntea statului se afla domnul de la cuvîntul latin dominus (stăpîn), păstrîndu-se totodată şi
noţiunea voievod sau marele voievod, care era şi comandant suprem al oastei întregii ţări.
Privilegiul domniei era de a stăpîni tot pămîntul ţării, împropietărirea, înstrăinarea sau
vînzarea pămîntului se făcea numai prin întărirea expresivă a domniei. În prerogativele
domniei mai întrau: dreptul de judecată supremă, dreptul fiscal. Domnitorul era şi principalul
administrator al statului, el numindu-i pe dregători sau înfiinţa dregătorii.

Tronul se transmitea printr-un sistem mixt ereditar-electiv, bazat pe dreptul familiar al

dinastiei aflată la putere. În marea majoritate situaţia era determinată însă de voia boierimii.

Sfatul domnesc era alcătuit din marea boierime. Domnitorul lua hotărîrile în numele şi în
prezenţa tuturor marilor boieri ai ţării. Situaţia demografică o putem aprecia printr-o creştere
evidentă a populaţiei, evidenţiată documentar prin numeroase întemeieri de sate şi slobozenii.
Potenţialul demografic fiind ştirbit datorită războaielor şi fenomenelor de foamete şi epidemii.
Pe o suprafaţă de 92 000 km2 populaţia Moldovei constituia circa 900 000 de locuitori din
raportul de 10 locuitori la 1km2 (secolul XIV-XVI).

Pe piaţa Moldovei era facilitată circulaţia monedei autohtone leul, groşii de argint şi ducaţii,
cît şi a celor străine ca: asprul turcesc de argint, florinul unguresc (unghi), zloţii polonezi sau
tătăreşti, ducaţii de aur italieni. În Cnezatul Moldova predomină formele de proprietate:
feudală, bisericească (a mănăstirilor şi episcopiilor) şi cea laică de danie.

Ca structură teritorial-administrativă Moldova se împărţea în ţinuturi şi ocoale, avînd în

teritoriu o ierarhie administrativă locală. Centrul acestei unităţi teritorial-administrative era
situat şi depindea de o cetate sau o localitate urbană.

Oraşele s-au format pe măsura dezvoltării activităţii meşteşugăreşti, a separării meşteşugurilor

de agricultură şi a dezvoltării comerţului.

Administratorii locali aveau atribuţii şi în domeniul instruirii oştirii locale.

În anii 1381-1386 este înfiinţată Mitropolia Moldovei prin transformarea episcopiei în

mitropolie, care în 1401-1402 este recunoscută de Constantinopol.

Biserica a avut un rol important în apărarea tradiţiilor spiritualităţii şi structurilor statale şi o

 3

contribuţie meritorie în dezvoltarea culturii. Mănăstirile devin adevărate centre cărturăreşti şi

de tipărire a cărţii, servind şi ca redute de apărare a populaţiei în caz de primejdie externă.

Mitropolitul şi episcopii au intrat în Sfatul Domnesc, asigurînd personalul cancelariei şi

legitimarea actelor potrivit Canoanelor domniei.

Bazele teritorial-administrative ale statului sînt puse pe timpul Domnitorului Alexandru cel
Bun care consolidează ţara (1400-1432).

O puternică prosperare a Ţării Moldovei are loc în timpul Domnitorului Ştefan cel Mare.
Marele Domnitor rămîne în conştiinţa contemporanilor săi ca apărător al creştinilor în lupta cu
otomanii, fiind în decursul a 40 de ani ca un scut de apărare pentru Europa, şi în care duce
peste 20 bătălii şi războaie.

Începînd cu sfîrşitul secolului XIV, cînd Imperiul Otoman se instalase la Dunăre, devenind
una din puterile ameninţătoare, în consecinţă Moldova este obligată să ducă împotriva celei
mai mari puteri a Europei un îndelung război de apărare naţională.

Din păcate, Principatele Dunărene nu au fost susţinute în această luptă de regii vecini care nu
au conştientizat necesitatea luptei comune împotriva otomanilor. Tratate antiotomane semnate
de aceste state erau mai mult din datoria creştinească pentru a se justifica pe plan
internaţional.

În rezultatul războiului de la Vaslui din 1475 oştile moldoveneşti cu un efectiv de 40 000

înving marea oştire turcească în număr de circa 120 000 ostaşi turci. După bătălia
strălucitoare, marele voievod Ştefan cel Mare este elogiat de întreaga lume creştină, iar Papa
de la Roma Sixt al IV îl va numi „Sabia lui Cristos”.

În 1486, după lupte îndelungate, Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii.

După moartea domnitorului şi a campaniei sultanului Suleiman I în Moldova, este

recunoscută suzeranitatea Porţii Otomane. La sfîrşitul secolului al XVI – sec. XVII această
suzeranitate devine foarte restrictivă, turcii mărind pretenţiile către Moldova şi birul plătit de
către aceasta.

Una din instituţiile organizării statale era oştirea, ea fiind un component de bază alături de
domnie, aparatul administrativ-fiscal şi biserică.

Moldova ocupă o poziţie geografică de importanţă internaţională făcînd legătură între estul şi
centrul continentului. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost o zonă permanentă a intereselor
economice şi politice a marilor puteri.

În perioada secolelor XIV-XVI Principatul este situat între trei mari puteri expansioniste ale
timpului: la vest regatul Ungar, mai tîrziu Imperiul Habsburgic; la nord regatul Polon; la sud-
vest şi sud-est Imperiul Otoman.

Strategia apărării independenţei a fost aplicată în dependenţă şi în funcţie de împrejurări

concrete, principiul fundamental de evitare a războiului prin diplomaţie.

Cînd căile diplomatice se epuizau se recurgea la războiul general împotriva agresorului,

 4

angajînd în luptă întregul popor pentru înfrîngerea duşmanului. Se îmbinau mijloacele

economice, politice, diplomatice şi militare în efortul permanent de menţinere a neutralităţii
Ţării. Oastea a reprezentat principalul mijloc de apărare a independenţei. Ţărănimea a
constituit temelia sistemului militar, tradiţia luptei întregului popor. Această tradiţie este
atestată în timpul războaielor de apărare duse de Ştefan cel Mare împotriva turcilor 1473-
1486, cît şi la urmaşii acestuia în secolele următoare.

Astfel putem vorbi despre existenţa în Ţara Moldovei a Oastei permanente, caracteristică
pentru curtea domnească şi curţile boiereşti cetăţi şi paza hotarelor şi Oastea mare, cea după
cum am mai relatat compusă din toţi bărbaţii Ţării ce pot ţinea arma în mîini. Reieşind din
aceste componente, Domnitorul putea să adune sub steagul ţării în caz de primejdie o oaste de
40 000 – 60 000 de ostaşi, cifre atestate de cronicarii străini în timpul bătăliilor duse de
Voievozii Moldoveni.

De la mijlocul secolului al XVI-lea ţărănimea a fost mai puţin chemată la oaste decît în
perioada precedentă. Păstrînd şi în continuare un caracter popular, oastea a trebuit adaptată la
noile realităţi şi exigenţe internaţionale, mărimea şi organizarea ei fiind corelată şi cu
veniturile financiare. Din secolul al XVI ea devine o oştire permanentă bazată în cele mai
multe cazuri pe categorii şi elemente militare străine, baza constituind-o călărimea.

Armele erau confecţionate de meşterii din ţară sau erau importate din Transilvania, Austria şi
din Lvov. În afară de armele albe se foloseau armele de foc, care în secolul al XVI devin cele
mai mobile şi cele mai multe în Europa. Se foloseau bombardele, culevrinele şi puştile grele
(archebuzele), tunurile de cîmp şi mortierele.

Ţara Moldovei a dispus pe perioada secolelor XIV-XIX şi de flotila Dunăreană şi Maritimă,

care cuprindea şi cetăţile, punctele de escală, porturile situate pe litoralul vestic al Mării
Negre şi pe cursul Dunării. Flota era organizată din nave mici care executau diverse
operaţiuni de aprovizionare, transport, recunoaştere şi asediu.

Dezvoltarea societăţii în secolele XIV-XV era strîns legată de efortul pentru stăvilirea
agresiunilor străine ale tătarilor, teutonilor şi turcilor.

Dezvoltarea procesului istoric de mai tîrziu a fost influenţat de cele mai importante probleme
ale politicii internaţionale: problema răsăriteană, căderea Hoardei de Aur, centralizarea
statului rus, consolidarea economică şi creşterea potenţialului intern şi extern ale Poloniei şi
Ungariei.

În perioada 1711-1821 Imperiul Otoman impune Moldovei dominaţiile străine reprezentate la

domnie prin greci-fanarioţi.

Agricultura şi creşterea vitelor au fost pe parcursul secolelor principalele ocupaţii ale

locuitorilor Principatului Moldova.

Principalele cereale cultivate erau grîul, orzul, meiul, secara, ovăzul, hrişca şi mai tîrziu
porumbul. Pentru locuitorii aşezărilor rurale moldoveneşti creşterea oilor avea o însemnătate
deosebită, îndeosebi în satele de munte. O ramură importantă care constituia totodată un
suport exportului pe pieţele europene l-a constituit albinăritul.

Dezvoltarea mineritului era încurajată de bogăţiile subterane existente în Moldova în partea

 5

muntoasă, care la rîndul ei contribuia la dezvoltarea meşteşugăritului, principalele ramuri

fiind: textilele, prelucrarea metalelor, lemnului şi producerea de ceramică.

Meşteşugurile erau organizate în bresle, constituite încă în secolul al XIV-lea. Localităţile

urbane au avut un rol important economic, politic dar şi militar.

Principalele venituri statale erau dările percepute în natură de la locuitori, vama şi amenzile.

Negustorii se bucurau de un regim de largă libertate comercială, avînd privilegii acordate de

domnie, să desfăşoare o intensă activitate de schimb.

Aşa-numitul drum comercial moldovenesc, care cuprinde aproape jumătate din traseul ce lega
Europa de Nord şi Marea Baltică de Marea Neagră a adus la întărirea centrelor urbane:
Cernăuţi, Hotin, Suceava, Baia, Roman, Iaşi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi Bacău.
Numărul oraşelor ajunge în Moldova la cifra de 27, centre ce au avut un rol politic, economic
şi militar important.

Pamzarul moldovenesc – stampa italiana