Carol I a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România

după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și
președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența
țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de
instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul
Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc
(1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea
podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică
a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată
pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După urcarea pe
tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea,
pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.
Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus
aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de
reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector
al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas
într-o stare primitivă.