REASIGURĂRILE, CO-ASIGURĂRILE ŞI RETROCEDĂRILE

Reasigurarea reprezintă operația prin care asiguratorul cedează, altor asigurători, o parte
din răspunderile asumate. Prin operația de reasiguare, societatea de asigurare care cedeaza devine
resigurat sau cedent, iar aceea care primește, devine reasigurator. La rândul său, reasiguratorul
poate ceda și el o parte mai mare sau mai mică din riscul acceptat în reasigurare, până când riscul
cuprins în asigurarea originală va fi îndeajuns de împărțit între diferitele societăți de asigurare.

Contractul de reasigurare este un contract derivat din contractul de asigurare, prin urmare el îl va
urma: dacă asigurarea este nevalabilă ori a fost lovită de nulitate și reasigurarea respectivă devine
nevalabilă.

Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin
contractul de asigurare.

Contractul de reasigurare cuprinde de regulă:

 obiectul reasigurării;
 răspunderea asumată de reasigurator;
 răspunderea reținută de reasigurat pentru contul său propriu;
 condițiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
 modul de decontare a primelor și respectiv a daunelor;
 durata contractului;
 clauze „ad hoc” privind raporturile reciproce (arbitraj, decăderea din drepturi, preavizarea
pentru ieșirea din obligații etc.).

Funcțiile reasigurării

Reasigurarea are ca obiectiv satisfacerea nevoilor societăților de asigurare, iar în atingerea

acestora îndeplinește mai multe funcții:

a) functia de protectie

Se observă că prin intermediul reasigurării daunele suferite de un asigurat (indiferent de

severitatea acestora) vor fi suportate atât de asiguratorul inițial, cât și de către reasigurători.
Deasemenea rolul reasiguratorilor este evident mai ales în cazul daunelor foarte mari (produse de
cutremure, furtuni, inundații etc.), când asiguratorul inițial nu va putea face față unui nivel foarte
mare de cereri de despăgubire, iar capacitatea sa financiară poate fi insuficientă. Dar prin
contractele de reasigurare încheiate, acesta este la rândul său protejat.

b) functia de stabilizare a ratei daunei la reasigurati

În contractul de reasigurare (în funcție de tipul său) se poate face mențiunea că reasigurarea va
intra în vigoare în momentul în care indicatorul rata daunei la reasigurat va ajunge la un anumit
nivel. Prin stabilizarea acestui indicator, reasiguratul va cunoaște cu exactitate nivelul maxim al
daunelor care le va suporta într-un an, deci va cunoaște cu aproximație și profitul pe care îl va
obține din activitatea de asigurare.

c) dispersia riscurilor

Prin încheierea unei game variate de asigurări, societatea de asigurare se expune unui nivel
ridicat al riscului. Astfel, prin transferarea riscurilor către reasiguratori, se realizează o dispersare
a riscului, la care este expusă societatea de asigurare.

d) creșterea capacității de subscriere a reasiguratului

Societățile de asigurare trebuie să respecte anumite reglementări cu privire la evoluția unor

indicatori de bonitate și siguranță. Prin transferul riscului către reasiguratori nivelul acestor
indicatori se îmbunătățește, și pe masură ce riscurile sunt cedate va crește capacitatea de
subscriere.

e) functie de patrundere/retragere a activitatilor din anumite zone

Prin reasigurare societatea de asigurare poate transfera riscurile aferente anumitor zone pe care le
consideră neatractive momentan, sau poate accepta în reasigurare riscurile din alte zone
considerate oportune.

f) funcția de sporire a gradului de încredere

Prin apelarea la reasigurare, crește siguranța financiară a asiguratorului, iar asigurații inițiali
observând acest aspect vor avea mai multă încredere în asigurator.
 1. Necesitatea cedării riscurilor

În cadrul activităţii de asigurări pot apărea abateri dintre volumul primelor încasate şi
despăgubirile achitate. Astfel dacă valoarea primelor încasate sunt mai mari decât despăgubirile
acordate, societatea de asigurare înregistrează profit. Dacă situaţia este inversă societatea de
asigurare va înregistra pierderi şi va fi nevoită să apeleze la sursele atrase, cum ar fi credite
bancare, împrumuturi. În acest caz compania de asigurare poate ceda o parte din răspunderile
asumate în reasigurare.

2. Rolul reasigurării în industria asigurărilor

Reasigurarea este o asigurare pentru asiguratori. Similar cu asigurarea, reasigurarea reduce

riscul de pierdere al unui asigurator prin împărțirea riscului cu unul sau mai mulți reasiguratori.
Reasigurarea funcționează în general fie prin transferarea unei părți dintr-un risc deosebit de
mare care a fost preluat de o companie de asigurare (reasigurarea facultativă), fie prin transferul
unei părți a întregului pool (sau clasa) de riscuri (reasigurarea de tip tratat) către un reasigurator,
în schimbul unei părți din prima inițială. În eventualitatea producerii unei daune, reasiguratorul
compenseaza asiguratorul pentru partea sa de risc.

Reasigurarea îşi asumă un rol foarte important, pentru industria asigurărilor. Acest rol
poate fi sintetizat astfel:

1) Creşterea capacităţii de asigurare;

2) Omogenizarea riscurilor;
3) Stabilizarea financiară.

Creşterea capacităţii de asigurare. Principalul motiv pentru care se apelează la reasigurare este
creşterea capacităţii de primire în asigurare. În fiecare domeniu de asigurare există riscuri care,
datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură companie de
asigurări. În anumite cazuri, aceste riscuri sunt asigurate prin repartizarea riscului între
companiile de asigurări.

Omogenizarea riscurilor. Un alt motiv deosebit de important pentru folosirea reasigurării este
acela, de a nivela rezultatele obţinute de compania de asigurări pe o anumită perioadă de timp.

Stabilizarea financiară. Alt rol important a reasigurării este stabilizarea financiară. Unul dintre
etaloanele folosite de organismele de control al activităţii companiilor de asigurare este gradul de
solvabilitate.

3. Modurile de cedare a riscurilor

 1. Co-asigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi
asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă în nici un fel
supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea real a a obiectului asigurat.

Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor asigurători până la
100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a riscurilor care se practică pe
anumit pieţe4 şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii riscurilor mari sau foarte
mari. În cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta contravaloarea despăgubirilor de
la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite.

Co-asigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o

are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor)
asigurat este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. În acest mod,
riscul iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi
asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului
de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu
fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reala a bunului, atunci se
recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. În
cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi
proporţie la acoperirea daunelor.

2. Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul internaţional şi cu cât

volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai
important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte
mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de
mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să
le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă
capacitatea necesară asiguratorului direct (original, iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care,
altfel, nu le poate suporta singur. În asemenea împrejurări, asigurătoruI care acceptă preluarea
unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii
de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are
ca efect"pulverizarea" riscului.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă (reasigurat,
asigurător) şi reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia
o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţilor stabilite în acord, în schimbul
plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de
reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii
evenimentului asigurat reasigurătorul să contribuie la acoperirea pierderii.

Prin reasigurare:

a) reasigurătorul primește prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie,

potrivit obligațiilor preluate, la suportarea indemnizațiilor pe care reasiguratul le
plătește la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării;
b) reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul
contribuie, potrivit obligațiilor preluate, la suportarea indemnizațiilor pe care
reasiguratul le plătește la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării.
3. Retrocesiunea este o reasigurare încheiată de un reasigurător prin care transmite o parte
din răspunderea preluată prin contractul de reasigurare unei alte societăţi de asigurare
(reasigurare). Este o divizare şi mai mare a riscului. Prin această modalitate de dispersare a
riscului se realizează o mai bună acoperire a evenimentelor ce se pot întâmpla, permiţând
fiecărui participant să reţină numai acea parte din riscuri, pentru care acoperirea este certă.

Reasigurătorul se numeşte retrocedent, iar societatea care preia riscul se numeşte

retrocesionar.

Cu cât numărul asigurătorilor, reasigurătorilor și retrocesionarilor este mai mare, şansa

plăţii la timp şi la valoarea reală a daunelor ce pot să apară creşte.

4. Autoasigurarea este o altă formă de protecție destul de mult utilizată. Ea constă în

crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca
destinație numai acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamități, incendii, furt și altele).
Această formă de protecție este numită impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită mai
corect autoprotecție. Ea nu este o asigurare deoarcce nu se bazează pe o relație contractuală, nu
există părți contractante, asiguratul este în acelaşi timp și asigurător și nu respectă ideea de
mutualitate, obligatorie în asigurare. Aşadar, riscul este reținut de compania respectivă și nu se
încheie tranzacții de cumpărare de asigurări.

În multe cazuri, pierderile mari pot depăși, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în
fondul de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile
respective nu se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate" pentru constituirea
protecției.

Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar
și preferă, pentru a-și reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea
se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o freevență mai
mare.

Printre avantajele utilizării autoasigurării, limitate de altfel, s-ar putea menționa:

 Nivelul scăzut al „primelor", dat fiind că vor acoperi numai riscul efectiv, nu și alte
costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuieli de administrare și marja
estimată de profit a asigurătorului;
 Veniturile din investirea acestor fonduri create din prime aparțin asiguratului și pot fi
utilizate pentru creșterea propriului fond de protecție sau reducerii contribuțiilor viitoare;
 Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul daunelor la
categoria de riscuri respective pe piață care, în condițiile creșterii daunalității, pot determina
creșterea lor la nivelul pieței pentru acca categorie de asigurări;
 Prin natura protecției, prin autoasigurare se va stimula, în mod direct, reducerea și
controlul riscurilor;
 Nu există posibilitatea apariției unor dispute între asigurat și asigurător în legătură cu
daunele produse;
 Profiturile rezultate din autoasigurare vor crește și se vor acumula la asiguratului.

4. Deosebirile dintre reasigurări şi asigurări

Asigurare Reasigurare
Asigurările fac referire la un contract Reasigurare înseamnă asigurarea
între două părți în care o parte promite preluată de o societate de asigurări atunci
să-i despăgubească pe celălalt în caz de când aceasta nu dorește să suporte
pierdere sau deces. întregul risc de pierdere și, prin urmare,
o împarte cu un alt asigurător.
Protreția oferită individului sau Protecția luată de marile companii de
lucrurilor. asigurări pentru a supraviețui pierderilor
mari.
În cazul asigurării, prima plătită de În acest caz, în cazul reasigurării, prima
persoana fizică este primită numai de plătită de asigurat este împărțită de
societatea de asigurări. societățile de asigurare într-un raport
specificat.

5. Tipurile contractelor de reasigurare

 Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare, urmează soarta contractului principal
de asigurare: dacă asigurarea este nevalabilă ori a fost lovită de nulitate, şi reasigurarea
respectivă devine nevalabilă.

Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică asiguratul nu se

poate îndrepta cu acţiune judiciară împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul
de reasigurare.

Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând
numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare a părţilor.

De regulă, el cuprinde:

1. Obiectul reasigurării;
2. Răspunderea asumată de reasigurător;
3. Răspunderea reţinută de reasigurat;
4. Condiţiile în care se face reasigurarea;
5. Costul reasigurării;
6. Modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;
7. Durata contractului;
8. Clauze „adhoc” (decăderea din drepturi, preavizarea pentru ieşirea din obligaţii etc.).
Metode de reasigurare pot fi facultative, obligatorii sau mixte.

În baza contractului facultativ, reasiguratul propune reasigurătorului, unde acesta acceptă

sau refuză reasigurarea. Ţinând cont de faptul că părţile nu sunt obligate să contracteze
reasigurarea, compania cedentă selectează ce riscuri anume le va plasa în reasigurare, iar
reasigurătorul după o cercetare prealabilă, poate să accepte sau nu riscurile propuse. Contractul
de reasigurare facultativ nu acţionează automat, ci reasiguratul este obligat să înştiinţeze
reasigurătorul despre fiecare risc individual pe care doreşte să-l reasigure.

În baza contractului obligatoriu – are la bază principiul nonselecţiei din partea părţilor.
Reasiguratul se obligă să cedeze, iar reasigurătorul se obligă să accepte în reasigurare categoriile
de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi în condiţiile stabilite.

Reasiguratul nu are posibilitatea selecţionării riscurilor, de aceea, el va ceda o anumită

parte din toate riscurile subscrise, adică chiar şi pe cele de valori mici, pe care le-ar putea acoperi
singur, fără nici o dificultate.

În cadrul contracrului obligatoriu, dezavantajul reasiguratului devine un avantaj pentru

reasigurător, deoarece cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune la
 adăpost de orice tendinţă de selecţionare a riscurilor din partea reasiguratului. Contractul de
reasigurare obligatoriu se reînnoieşte automat şi deţine un cost de administrare mic.

În baza contractului mixt, reasiguratul are libertatea să cedeze sau nu anumite riscuri, în
timp ce reasigurătorul este obligat să le accepte.

Acest contract îmbină particularităţile celor două contracte anterioare, adică pentru
reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, iar pentru reasigurător acel al obligativităţii în
cedarea, respectiv acceptarea riscurilor prevăzute în contract.

Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri, dar nu şi un anumit risc individual şi

se foloseşte, de obicei pentru reasigurarea riscurilor de valori mari, pentru partea ce depăşeşte
limita contractelor obligatorii.

6. Clasificarea reasigurărilor

Reasigurarea
Re

Proporțională Neproporțională

Cota-parte
Excedent de
Excedent de Oprire
suma asigurată
daună de daună

Pe bază de Proporțională
pool mixtă

1. Reasigurarea Proporţională se caracterizează prin faptul că răspunderile reasiguratului şi

reasigurătoruluii se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi
proporţie se utilizează la repartizarea primei de asigurare şi la plata despăgubirilor.

Reasigurarea proportionala se prezinta sub mai multe variante, si anume:

a) reasigurare cota-parte;
b) reasigurare excedent de suma asigurată;
 c) reasigurare proportionala mixta, respectiv cota si excedent,
d) reasigurare proportionala pe baza de pool de reasigurare.

1.1 Reasigurarea cotă–parte – se caracterizeaza prin aceea că participarea reasiguratului se

stabilește sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevazută în contractul de
asigurare iar reasiguratorul (reasiguratorii) preia o parte din această sumă tot sub forma unei cote
procentuale fixe.

Asadar reasiguratul reține o anumită cotă (spre exemplu 20% din suma asigurată, iar
diferența până la 100% o cedează în reasigurare). Reasiguratorii, participă fiecare în parte cu o
anumită cotă procentuală la riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.

Deci şi primele de asigurare şi acordarea despăgubirii se face în proporţia în care s-a

preluat riscul. Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigurător, deoarece nu permite o
selecţie a riscurilor din partea reasiguratului.

Contractul de reasigurare cotă - parte se reînnoieşte automat de la o perioadă la alta, fiind un

contract de tip continuu, rezilierea lui trebuie notificată în timp de 3-6 luni

1.2 Reasigurare excedent de sumă asigurată – reasiguratul cedează numai acele sume pe care
nu doreşte sau nu poate să le reţină în contul propriu. Reţinerea se stabileşte automat sub forma
unor sume fixe numite plinul de conservare. Tot ceea ce depăşeşte această reţinere numită
excedent se cedează în reasigurare până la limita sumei asigurate.

Acest tip de reasigurare se aplică mai des la asigurări de bunuri (clădiri, construcţii,
echipamente), deoarece aici suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie
a reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,
explozii, avarii, furt prin efracţie etc.) Reasiguratul cedează numai acele riscuri care au o
frecvenţă mai mare de apariţie.

1.3 Reasigurarea proporţională mixtă – este o îmbinare dintre reasigurarea cotă-parte şi

excedent de sumă asigurată.

Reasigurarea mixtă sau contractul facultativ-obligatoriu este un acord prin care compania
cedentă are opţiunea de a ceda (şi nu obligaţia), iar reasigurătorul este obligat să accepte (fără a
putea refuza) o parte dintr-un anumit risc subscris de compania cedentă. Acest contract se
realizează, de regulă, peste limita unui contract excedent de sumă şi oferă companiei cedente, în
mod automat, posibilităţi de reasigurare, atunci când s-a depăşit valoarea excedentului. Acesta
acţionează ca un surplus suplimentar, cu excepţia cazului în care compania de asigurare nu îl
cedează, deoarece poate apela la alte aranjamente mult mai profitabile.
Sub aspectul tehnicii procedurale, resiguratul reţine o cotă-parte din suma asigurată a
contractelor de asigurare individuale, iar diferența o cedează în reasigurare, în varianta “cotă-
parte”. După depășirea limitei răspunderii, în varianta de reasigurare “cotă-parte”, întreaga
diferentă se reasigură în varianta ”excedent de sumă asigurată”.

Reasigurarea mixtă are două secvenţe: Prima în care se aplică tehnica reasigurării în variantă
„cota parte” şi care avantajează ambele părţi implicate şi a doua în care se aplică tehnica
reasigurării în varianta excedent de sumă asigurată, pentru acea parte din suma asigurată cedată
în reasigurare , care nu a fost preluată de reasigurători, integral, în cadrul primei proceduri şi care
îi dezavantajează pe reasigurători.

Dacă cedarea în reasigurate are loc către aceiaşi reasigurători atât în prima secvenţă cotă-
parte, cât şi în a doua varianta „excedent de sumă asigurată”, atunci reasigurarea mixtă realizează
avantaje pentru ambele părţi.

1.4 Reasigurarea pe bază de pool – se face în vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau a
unui complex de riscuri din anumite ramuri de asigurare şi de aceea mai multe societăţi, ţin să
creeze un pool de reasigurare, care să plaseze în reasigurare contractele în cauză.

Poolul este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din partea
societăţilor de asigurare şi le repartizează între membrii pool-lui, pe baza cotelor de subscriere, la
care aceştea s-au angajat.

Dacă membrii pool-lui nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în reasigurare,

diferenţa se plasează înafara poolului.

Cauzele care au dus la crearea pool-lui sunt:

- Necesitatea acoperirii unor riscuri speciale de proporţii deosebit de mari, care au o frecvenţă şi
intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau nucleare);

- Existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte mari. (riscuri de război);

- Evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către societăţile de asigurare
dintr-o altă ţară sau altă zonă geografică.

2. Reasigurarea Neproporţională se clasifică în funcţie de modalitatea de exprimare a limitei

monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă procentuală din volumul daunei). La reasigurarea
neproporţională repartizarea răspunderii între asigurat şi reasigurător se face în funcţie de
volumul probabuil (posibil) al daunei şi nu în baza unui raport proporţional faţă de suma
asigurată.
 La acest tip de contract răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în
sarcina reasigurătorilor cade partea de daună ce depăşeşte răspunderea reasiguratului.
Răspunderea poate fi exprimată în formă absolută (unităţi valorice - bani), sau sub formă relativă
(coeficienţi %, promile, etc.) cu o cotă din rata daunei.

Astfel, aceste contracte pot fi:

1) contracte de reasigurare „excedent de daună";

2) contracte de reasigurare „oprire a daunei" (sau „excedent a ratei a daunei").

2.1 Reasigurarea „excedent de daună". La această reasigurare, răspunderea reasiguratului este

limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit prioritate, franşiză sau prag,
iar răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea. Drept urmare,
răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă. În ceea ce priveşte
răspunderea reasigurătorilor, aceasta este fie limitată la o sumă fixă din daună, fie nelimitată.

Reasigurarea excedent de daună se utilizează mai ales în ramurile în care în urma

producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube deosebit de mari ( de exemplu: răspunderea
civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a litoralului cu ţiţei; răspunderea ce revine
unei centrale atomoelectrice care a suferit un grav accident, etc).

Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul, pentru reasigurat, că-i permite să

limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plată,
iar pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administraţie.

2.2 Reasigurarea „oprire a daunei". La această reasigurare, reasiguratul se angajează să

acopere din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.

La reasigurarea oprire de daună participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este

dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate.
Acest raport este de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă pe lângă
despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea acestei variante de
contract, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care înţelege să o
suporte pornind de la rata daunei. Mai simplu putm spun că participarea reasigurătorilor la
acoperirea daunei depinde de raportul dintre daune şi primele de asigurare.

Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din dauna
produsă raportat la primele încasate.