Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848.

Mișcarea
revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă
„revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari
moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în
16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile
Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce

călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți
militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei
și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în
toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva

scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

Anii de maturitate

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între
anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara
anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia,
Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, născută
în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie
1876, la Mircești. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul
vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni
diplomatice.
Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în

Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl
vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la
Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților
francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință,
fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.

Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând

împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova,
principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat

moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi

trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și Junimea

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până
la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române,
devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au
însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la
serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care
spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al
poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>,
culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...).
Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la
Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul
nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Opera. Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poștal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din
ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina,
Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea
României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară;
publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac,
Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași.
Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și
Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete
ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și

îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul
dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din
casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale.
Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul
volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării,
revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă
socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela
Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III)
și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia
Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii
noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul
volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri.
Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris
textul „Imnului regal român”.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei
vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece
societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la
Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social
în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic,
caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui
Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de
cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor

artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu
expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică,
viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a
înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este
fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism
la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură
la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu
altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere
de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură,
suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni
negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz
sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a
împăca elementele în <<sfadă>>.[10]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă

începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și
idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică,
sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile
modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte
tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu
putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a
obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea
interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre
epoci, de ruptura dintre ele.

Pastelurile

Alecsandri la bătrânețe

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor

literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul

este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura
română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri
care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai
mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea

corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui
peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl
luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte,
supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice,
încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă
un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în
creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească
(găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai
toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică:
Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie
cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu
incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul
elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie
romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în
acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor
valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia
romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată
credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe
umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în
inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc
câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

Autorul dramatic

Vasile Alecsandri (portret de Mișu Popp)

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică

romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombrie 1879 pe scena Teatrului
Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879,
printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe
data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este
premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și
Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fântâna Blanduziei, pe care o va termina anul

următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa
Fântâna Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național

prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici;

acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea
poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În
această totalitate a acțiunilor sale literare“.