Ingineria proceselor chimice - C2

Elemente de mecanică a fluidelor

Fluidele sînt corpuri (medii) materiale caracterizate prin forţe de coeziune moleculară
relativ mici, ceea ce le conferă o mobilitate mare şi rezistenţă redusă la deformare.
În stare de repaus, fluidele nu au formă proprie, luînd forma conturului rigid care le
mărgineşte. Sub acţiunea unei tensiuni exterioare, fluidele suferă o deformare continuă şi
ireversibilă, fenomen cunoscut sub numele de curgere.
Comportare de fluid în condiţii obişnuite au: gazele, lichidele, vaporii, sistemele
eterogene gaz-lichid, lichid-lichid, lichid-solid, topituri de materiale plastice etc.
Din punct de vedere fizic, starea lichidă şi starea gazoasă se deosebesc prin aceea că la
lichide dilatarea termică şi compresibilitatea sînt mult mai reduse decît decît la gaze (în mod
curent, lichidele se consideră fluide incompresibile).
Mecanica fluidelor studiază fenomenele mecanice din mediile fluide şi utilizează legile
generale de consevare a masei, impulsului şi energiei.
Pentru descrierea matematică a comportării fluidelor sub aspect mecanic, se utilizează
diferite modele fizice şi matematice. Din punct de vedere istoric, bazele mecanicii clasice au fost
create cu modelul de fluid ideal sau fluidul lui Pascal, un fluid lipsit de vîscozitate, care nu opune
rezistenţă la deformare. (Vîscozitatea este proprietatea caracteristică a fluidelor care exprimă
intensitatea forţelor de frecare dintre straturile de fluid în curgere şi, implicit, rezistenţa opusă la
deformaţia exterioară).
Deoarece fluidul lui Pascal nu poate modela
comportarea vreunui fluid real (un fluid complet
lipsit de vîscozitate ar trebui să curgă fără ca asupra
sa să acţioneze vreo forţă exterioară), s-a trecut
ulterior la modelul fluidului vâscos sau real,
caracterizat numai de vîscozitate.
În cele ce urmează, se va prezenta
comportarea sub aspect mecanic a fluidelor reale,
deoarece neglijarea vîscozităţii duce la rezultate
eronate.
Un lichid cu vâscozitate mare curge mai
greu decât unul cu vâscozitate mică

Mecanica fluidelor conţine două mari capitole:

 statica fluidelor, care studiază fluidele aflate în repaus (hidrostatica, aerostatica);
 dinamica fluidelor, ce studiază fluidele în mişcare (hidrodinamică, aerodinamică).

Elemente de statică fluidelor

Condiţia ca un fluid să se afle în repaus sau în echilibru static este ca rezultanta tuturor
forţelor ce acţionează asupra sa să fie nulă.
Forţele ce acţionează asupra unui fluid sînt:

1
 Ingineria proceselor chimice - C2

- Forţe de suprafaţă, determinate de interacţiuni între molecule sau între moleculele

gazului şi suprafeţele solide care mărginesc gazul:
-forţe de frecare, datorate coeziunii intermoleculare ;
-forţe determinate de tensiunea superficială;
-forţe determinate de presiunea statică, datorate interacţiunii cu o suprafaţă
-Forţe de volum sau de masă, care acţionează în centrul de masă al particulelor:
-forţe determinate de greutate;
-forţe centrifuge;
-forţe de inerţie etc.
În hidrostatică, cea mai importantă este forţa de presiune. Forţa de presiune statică a unui
fluid este rezultatul interacţiunii dintre particulele de fluid şi o suprafaţă solidă şi este orientată
perpendicular pe şi înspre suprafaţa pe care acţionează, indiferent de poziţia suprafeţei. Dacă se
consideră o forţă F care acţionează pe o suprafaţă A, atunci presiunea statică se defineşte ca fiind
forţa ce acţionează pe unitatea de suprafaţă:

F F dF N
P P  lim  P   Pa  pascal 
A A 0 A dA SI
m2

În sistemul internaţional de unităţi de măsură (SI sau MKS), unitatea de măsură pentru presiune
este pascalul, cu simbolul Pa. Celelalte unităţi de măsură pentru presiune, precum şi
determinarea relaţiilor de conversie dintre acestea, se vor prezenta la orele de aplicaţii numerice.
Există două moduri de exprimare a presiunii statice: în raport cu vidul absolut şi în raport
cu presiunea atmosferică. Dacă presiunea se exprimă în raport cu vidul absolut, adică cu o
presiune nulă (care are valoarea absolută egală cu zero, P=0), vorbim de o presiune absolută.
Dacă presiunea se exprimă în raport cu presiunea atmosferică, P0, atunci vorbim de o presiune
relativă, care indică cu cât este mai mare sau mai mică presiunea măsurată decât P 0. Relaţiile
dintre aceste presiuni sunt vizualizate în Fig.1.

Fig. 1. Moduri de exprimare a presiunii şi relaţiile dintre presiunile absolute şi cele relative

Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

2
 Ingineria proceselor chimice - C2

Se consideră un recipient în care se găseşte, în echilibru static, un lichid cu densitatea ρ,

conform Fig. 2. Conform ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii, dacă presiunea la suprafaţa liberă
a lichidului este presiunea atmosferică, p0, atunci presiunea la o adîncime Z faţă de suprafaţa
liberă a lichidului este egală cu suma dintre presiunea la suprafaţa liberă a lichidului şi presiunea
hidrostatică a coloanei de lichid cu înălţimea Z:

P  P0   gZ

Produsul ρgZ este presiunea hidrostatică a

coloanei de lichid cu înălţimea Z şi se numeşte şi
presiune piezometrică.
Una din cele mai importante aplicaţii ale
ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii este măsurarea
presiunii în interiorul fluidelor în repaus sau în
mişcare.
Observaţie Presiunea măsurată la un fluid în mişcare se
numeşte presiune dinamică şi este o măsură a energiei
înmagazinate în fluid.

Fig. 2. Presiunea statică într-un lichid

Aparate pentru măsurarea presiunilor

Aparatele pentru măsurarea presiunilor se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după modul de exprimare a presiunii:

Felul presiunii
Presiune absolută
Presiune relativă (faţă de
presiunea atmosferică)
Denumire aparat/dispozitiv Măsoară:
Barometru Presiunea atmosferică (presiune absolută)
Manometru Presiuni mai mari decît presiunea
atmosferică (suprapresiuni)
Vacuum metru Presiuni mai mici decît presiunea
atmosferică (vid sau depresiune)

b) după principiul de funcţionare

Tipul aparatului Principiul de funcţionare
Cu lichid Echilibrarea presiunii măsurate, cu presiunea statică a unei coloane de lichid
Cu element elastic Presiunea măsurată produce deformarea elastică a unui element elastic
(membrană, tub curbat, burduf)
Cu traductori termici Variaţia conductivităţii termice a gazelor cu presiunea
electrici Presiunea măsurată acţionează asupra unui element sensibil de tip
rezistiv, inductiv sau capacitiv şi este convertită într-o mărime
electrică care se transmite unui aparat de măsură
Manometre cu lichid

3
 Ingineria proceselor chimice - C2

Cele mai simple şi uzuale aparate de acest tip sînt de forma unui tub transparent îndoit în
formă de U, montat în poziţie verticală sau înclinată, umplut pînă la un anumit nivel cu un lichid
numit lichid manometric. Atunci când în cele două ramuri se exercită presiuni diferite, apare o
denivelare a lichidului, Δh, care este o măsură a
diferenţei de presiune (vezi Fig. 3).
Lichidul manometric trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă densitatea mai mare decît a fluidului
măsurat (ρM > ρ);
- să aibă volatilitate redusă, să nu fie toxic;
- să nu reacţioneze chimic şi să nu fie miscibil cu
fluidul măsurat.

Fig. 3. Principiul manometrului cu lichid

Manometrul cu tub deschis are una din ramuri deschisă, iar cealaltă conectată la incinta în
care dorim să măsurăm presiunea.Se face echilibrul presiunilor între cele două ramuri, în
secţiunea în care nivelul lichidului este cel mai scăzut (1 – 1’). Presiunea gazului este egală cu
suma dintre presiunea atmosferică şi presiunea hidrostatică a coloanei de lichid, Δh:

P  P0   M g h
Suprapresiunea se poate calcula uşor dacă se măsoară
denivelarea şi se cunoaşte valoarea lui ρM:

P  P  P0   g M h  suprapresiune

Cea mai simplă variantă a manometrului cu lichid

este tubul piezometric sau piezometrul, un tub
transparent cu secţiune redusă şi înălţime relativ mare,
care măsoară suprapresiunea într-un lichid, într-un punct
dat.
În figura alăturată este prezentat un piezometru
racordat la axa unei conducte. Daca lichidul din conductă
este în repaus, lichidul nu urca în tub şi h = 0. Dacă lichidul
este pus în mişcare, lichidul urcă în tub până la o înălţime
h; presiunea hidrostatică a coloanei de lichid este egală cu
presiunea dinamică a lichidului.

4
 Ingineria proceselor chimice - C2

Manometrele mecanice se bazează pe deformaţia unui element elastic (membrană

elastică, tub elastic) atunci când există o diferenţă de presiune între feţele acestui element.
Manometrele mecanice indică presiuni relative -suprapresiune sau vid – şi citirea se face direct,
pe cadranul manometrului.

Manometrul mecanic, cu tub Bourdon

Elemente de dinamică a fluidelor

Atunci cînd rezultanta forţelor care acţionează asupra unui fluid este diferită de zero,
aceasta determină o deformare continuă a fluidului, fenomen cunoscut sub numele de curgere.
Dinamica fluidelor studiază comportarea fluidelor în timpul curgerii şi interacţiunea
acestora cu frontierele (suprafeţele) solide care le mărginesc, ţinînd cont atît de forţele active
care întreţin curgerea cît şi de forţele rezistente, care se opun curgerii.
Din punct de vedere istoric, teoria clasică a hidrodinamicii s-a dezvoltat pe pe baza
modelului de fluid ideal, lipsit de vîscozitate. Practica a infirmat însă multe din rezultatele
teoretice obţinute pe baza acestui model, motiv pentru care s-a adoptat modelul fluidului real.
Fluidele reale sînt acele fluide care opun rezistenţă la deformarea, rezistenţă determinată
de forţele de frecare care se manifestă între straturile de fluid în curgere, denumite şi forţe de
frecare internă. Aşa cum s-a amintit anterior, mărimea fizică care este o măsură a intensităţii
forţelor de frecare internă este vîscozitatea.
O contribuţie importantă la studiul
fenomenologiei curgerii a avut-o fizicianul
german Ludwig Prandtl (1875 – 1953), care
a introdus noţiunea de strat limită
hidrodinamic (SLH). Conform teoriei lui
Prandtl, la interfaţa dintre un fluid în
curgere şi o suprafaţă solidă în contact cu
fluidul, se formează o zonă de forma unui
Strat limită film subţire, numită strat limită, în care,
Contur hidrodinami datorită interacţiunilor dintre fluid şi solid,
hidrodinami c se manifestă forţe de rezistenţă care se opun
c curgerii. În afara stratului limită, forţele de
frecare sînt neglijabile şi fluidul se
comportă ca un fluid ideal. Cu alte cuvinte, întreaga rezistenţă la curgere se manifestă doar în
5
 Ingineria proceselor chimice - C2

stratul limită, iar curentul principal de fluid este lipsit de vîscozitate. Modelul stratului limită
hidrodinamic nu corespunde realităţii, dar a servit foarte bine pentru elaborarea modelelor
matematice care descriu curgerea.

Elemente de reologie. Comportarea reologică a fluidelor

Strict etimologic, reologia se defineşte ca ştiinţa curgerii (rheo – curgere, logos – ştiinţa),
deoarece iniţial avea ca obiect de studiu doar curgerea fluidelor, adică deformaţia acestora sub
acţiunea unei solicitări exterioare.
Ulterior, studiile s-au extins şi la alte materiale, motiv pentru care o definiţie mai
completă şi mai exactă a acestei ştiinţe interdisciplinare este: reologia este ştiinţa care studiază
comportarea reologică a corpurilor, precum şi relaţiile dintre parametrii solicitării.
Comportarea reologică este comportarea unui material/corp sub aspectul deformării
sale la acţiunea unei solicitări mecanice exterioare (ex: sub acţiunea unei solicitări de tracţiune, un corp se
poate alungi).
Parametrii solicitării sînt forţa exterioară, F şi deformaţia, γ produsă de acţiunea
acesteia. De obicei, nu se lucrează cu forţa ca atare, ci cu o mărime intensivă, numită tensiune de
solicitare, τ :
F

A

unde A este aria suprafeţei pe care se exercită forţa.

În afară de deformaţie, se mai lucrează şi cu o mărime numită viteză de deformaţie, care
reprezintă variaţia deformaţiei în timp:

 d

dt

Tratarea matematică a comportării reologice a corpurilor se face cu ajutorul ecuaţiilor

sau modelelor reologice, care sînt dependenţe analitice între parametrii solicitării, de forma
generală:

  f    sau   f   


 

De fapt, modelele reologice sînt relaţii matematice, mai mult sau mai puţin complicate,
care încearcă să reproducă dependenţa reală dintre parametrii solicitării. Un astfel de model
trebuie validat, adică trebuie să verificăm dacă dependenţa propusă de model este identică sau
apropiată cu dependenţa între parametrii solicitării, determinată experimental.
Reprezentarea grafică a unei ecuaţii reologice se numeşte reogramă.

Corpurile din natură prezintă din punct de vedere reologic trei proprietăţi fundamentale:
vîscozitate, elasticitate şi plasticitate. Pentru a modela comportarea reologică a
corpurilor/materialelor reale, reologia are drept instrumente de lucru corpurile cu proprietăţi
unitare, modele ideale care posedă o singură proprietate fundamentală:

6
 Ingineria proceselor chimice - C2

- fluidul lui Newton (corpul perfect vîscos, care posedă numai vîscozitate) care, la acţiunea unei
solicitări exterioare suferă o deformaţie permanentă, care nu se mai recuperează;
- solidul lui Hooke (corpul perfect elastic, care posedă numai elasticitate) care, la acţiunea unei
solicitări exterioare, suferă o deformaţie care, odată cu încetarea solicitării, se recuperează în
întregime;
- plasticul lui St. Venant (corpul perfect plastic, care posedă numai plasticitate) care, pînă la o
anumită valoare a tensiunii exterioare, se comportă ca un corp rigid, iar cînd tensiunea atinge o
anumită valoare numită prag de tensiune, se deformează ireversibil, adică curge.
Acestea sîn corpuri ideale, deoarece majoritatea corpurilor reale posedă simultan două
sau chiar trei din proprităţile fundamentale, în diferite proporţii. O vizualizare a comportării
reologice a corpurilor reale se poate face prin intermediul triunghiului comportării reologice:

Triunghiul comportării reologice: laturile

triunghiului corespund corpurilor care
posedă simultan două proprietăţi reologice,
iar punctele din interiorul triunghiului
corespund corpurilor care posedă simultan
toate cele trei proprietăţi reologice, în
diferite proporţii

Elemente de reologie a fluidelor

Atributul fundamental al stării fluide este vîscozitatea, motiv pentru care în continuare se
va prezenta comportarea reologică a fluidelor care posedă numai vîscozitate, denumite fluide pur
vîscoase. După comportarearea reologică, fluidele reale se clasifică conform schemei din Fig. 4

Fig. 4. Clasificarea fluidelor reale, după comportarea reologică

7
 Ingineria proceselor chimice - C2

Fluide vîscoase newtoniene (normal vîscoase)

Pentru a înţelege comportarea fluidelor newtoniene în curgere, se consideră cel mai
simplu model de curgere, denumit modelul Couette, care descrie curgerea unui lichid vîscos aflat
între două plăci plane paralele, atunci cînd placa inferioară este menţinută fixă, iar placa
superioară se deplasează cu o viteză v, sub acţiunea unei forţe tangenţiale, F (Fig. 5). Conform
acestui model, lichidul este divizat în mai multe straturi paralele şi adiacente. Datorită forţelor de

Fig. 5. Modelul Couette

adeziune dintre lichid şi placa solidă, stratul de lichid adiacent plăcii superiare se va deplasa
odată cu placa, cu viteza v. Datorită forţelor de coeziune dintre moleculele de lichid, acest strat
va atrage în mişcare şi stratul imediat inferior, dar datorită forţelor de frecare care se manifestă
între straturi (deoarece lichidul este vîscos şi opune rezistenţă la curgere), acesta se va deplasa cu
o viteză mai mică. Mişcarea se transmite din strat în strat în acelaşi mod, pînă la stratul de fluid
adiacent plăcii fixe inferioare, care, datorită forţelor de adeziune dintre solid şi lichid, va avea
viteza egală cu zero.
Gradientul de viteză, dvx/dy reprezintă variaţia vitezei, v pe o direcţie perpendiculară pe

direcţia de curgere. Se poate arăta că gradientul de viteză este egal cu viteza de deformaţie,  yx :
 d  yx
dvx
viteza de deformatie   yx  
dt dy
În aceste condiţii, Newton a arătat că forţa de frecare este proporţională cu suprafaţa de
contact dintre straturi, A şi cu viteza de deformaţie:

F    A   yx  legea de frecare a lui Newton
Constanta de proporţionalitate, η se numeşte coeficient de vîscozitate dinamică sau mai
simplu, vîscozitate dinamică.
Legea de frecare a lui Newton se poate scrie şi în termeni de tensiune de deformaţie –
viteză de deformaţie şi indică o relaţie liniară între parametrii solicitării:

F 
 yx      yx  ecuatie de gradul I , de forma : y  a  x
A

Am obţinut astfel cea mai simplă ecuaţie reologică care arată, pentru un fluid newtonian,
o dependenţă liniară între parametrii solicitării, cu menţinerea constantă a valorii vîscozităţii,
independent de valoarea parametrilor solicitării, atît timp cît parametrii rămîn constanţi. Ecuaţia

8
 Ingineria proceselor chimice - C2

reologică este ecuaţia unei drepte, în care panta este chiar vâscozitatea. Reograma este ecuaţia
unei drepte care trece prin origine (Fig. 6):

Fig. 6. Reograma fluidului newtonian

Unitatea de măsură pentru vîscozitate în SI este Pa·s:

N kg  m 1 kg
  1Pa  s  1 s 1 2 s 1
SI
m 2
s m 2
ms

În sistemul CGS, unitatea de măsură pentru vâscozitate se numeşte poise, cu simbolul P:

g
  1P  1 ( poise)
CGS
cm  s

În literatura de specialitate, vîscozitatea se exprimă de obicei în centipoise (cP); trecerea de la

cP la Pa·s se face cu relaţia de transformare:

1cP  102 P  103 Pa  s

Vîscozitatea cinematică este raportul dintre vîscozitatea dinamică a fluidului şi

densitatea acestuia:



Unitatea de măsură a vîscozităţii cinematice în SI este 1m2/s:

 kg m3 m2
  SI
1 1
SI
 SI
m  s kg s
iar în sistemul CGS, se numeşte stokes:
cm 2
 SI
1  1St ( stokes )
s

În literatura de specialitate, vîscozitatea cinematică se exprimă de obicei în centistokes (cSt);

trecerea de la sistemul CGS la sistemul SI se face cu relaţia:
9
 Ingineria proceselor chimice - C2

2 m2
6
1 cSt  10 St  10
s
Influenţa parametrilor de stare (presiune şi temperatură) asupra vîscozităţii dinamice:
La lichide, vîscozitatea η scade cu creşterea temperaturii şi nu depinde de presiune;
La gaze, vîscozitatatea dinamică creşte cu creşterea temperaturii şi nu depinde de
presiune, la valori ale presiunii sub 10 atm.

Fluide vîscoase nenewtoniene (anormal vîscoase)

În condiţiile curgerii izoterme (la temperatură constantă), vîscozitatea fluidelor anormal
vîscoase variază în funcţie de valoarea parametrilor solicitării, iar relaţiile dintre aceştia nu mai
sînt liniare, avînd forme mult mai complexe.
Variaţia vîscozităţii este consecinţa unor modificări în structura internă a fluidului,
odată cu variaţia vitezei de forfecare, motiv pentru care aceste fluide se numesc şi fluide cu
vîscozitate de structură. Pentru fluidele anormal vîscoase se defineşte o vîscozitate aparentă,
care poate lua valori diferite, pentru diferite perechi de valori τ - γ:

a  yx
 yx
Fluide vîscoase nenewtoniene independente de timp prezintă o modificare a vîscozităţii
aparente odată cu variaţia vitezei de deformaţie, dar la o valoare fixă a vitezei de deformaţie,
aceasta se menţine constantă în timp, dacă temperatura rămîne constantă. Reogramele fluidelor
vîscoase nenewtoniene independente de timp au două aluri distincte, care reflectă modificări
diferite în structura internă a fluidului solicitat (Fig. 7):

1 – fluid pseudoplastic
2 – fluid dilatant
3 – fluid cu comportare newtoniană
Comportarea pseudoplastică se manifestă
prin scăderea vâscozităţii la creşterea tensiunii de
solicitare şi este specifică soluţiilor şi topiturilor de
polimeri, adezivilor, fluidelor biologice etc. De
exemplu, în cazul soluţiilor de polimeri, scăderea
vîscozităţii aparente la creşterea tensiunii tangenţiale
se explică prin faptul că, sub acţiunea tensiunii
exterioare macromoleculele se desfac şi se orientează
Fig. 7. Reogramele fluidelor vîscoase
cu axa mare paralel cu direcţia de curgere, ceea ce
nenewtoniene independente de timp
duce la micşorarea forţelor de frecare dintre
macromolecule şi, implicit, la scăderea vîscozităţii (fluidul se destructurează).
Comportarea dilatantă se manifestă prin creşterea vâscozităţii la creşterea tensiunii de
solicitare şi apare cel mai frecvent la suspensii concentrate, cum ar fi: mortar, pasta de amidon
etc. Această comportare se explică prin faptul că, odată cu creşterea vitezei de forfecare,
porozitatea sistemului creşte, spaţiul intergranular nou format nu se mai umple cu lichid, se
măreşte numărul punctelor de contact direct dintre particule, ceea ce determină creşterea
forţelor de frecare internă şi implicit a vîscozităţii.
10