PETRU VINTILĂ

Ramura de măslin

în ultima zi a anului 1918 începea la Paris, după patru ani de măceluri şi catastrofale
vărsări de sînge, conferinţa de pace. Anul 1919, începea aşadar, sub auspicii bune, ori aşa
cel puţin părea că începe anul acela de speranţe.
Din capitalele tuturor ţărilor beligerante, învingătoare şi învinse, ca şi din capitalele unor
ţări noi, care abia apăruseră pe harta însîngerată a Europei, porniseră spre Paris tot atîtea
trenuri speciale, purtînd delegaţiile oficiale la conferinţa păcii, delegaţii mari, alcătuite din
oameni politici, experţi,militari, geografi, sociologi şi istorici, economişti şi gazetari.
Trenurile acestea,alcătuite din vagoane ale bătrînelor societăţi de transporturi
internaţionale:Mitropa şi Wagons-lits, din vagoane-restaurant proaspăt vopsite încît
păreau noi, ca nişte pitoreşti trenuri de plăcere, care circulară în zilele premergătoare
revelionului, pe marile artere, spre Paris, păreau a fi nişte apariţii stranii prin luxoasa lor
înfăţişare, cu atît mai mult cu cît ele treceau de-a lungul şi de-a latul unor uriaşe teritorii
devastate şi desfigurate de marile bătălii ce se purtaseră pe acolo în cei patru ani de război.
Trenurile acestea treceau prin gări cenuşii, unele ruinate, altele numai urîţite de mizeria
războiului; treceau peste poduri provizorii, de lemn, peste cîmpii pustiite de tirul
înfricoşător al artileriilor, arate de şenilele tancurilor şi desfundate de marşurile
infanteriilor şi cavaleriilor.
Pretutindeni era aşa, pe toate marile artere feroviare ale Europei, din Italia spre Tirolul
austriac, din Iugoslavia spre Carinthia, din Olanda şi Belgia spre nordul Franţei, de la
Varşovia spre Paris,, prin Germania, de la Berlin prin Renania şi Saar spre Paris, de la
Praga, prin Viena, spre acelaşi oraş străvechi, spre strălucitoarea Luteţia. Trenurile
acestea treceau cu un orar special, preferenţial, fără opriri decît în marile noduri feroviare.
Pe boturile locomotivelor, fîlfîiau fanioanele ţărilor participante la conferinţă şi unele,
trenurile ţărilor învingătoare, erau împodobite cu crengi de brad.
Un astfel de tren a plecat în seara zilei de 29 decembrie 1918, din gara de Nord a
Bucureştiului. Şi, exact în ceasul cînd trenul acesta oprea în sfîrşit, în gara de Est a
Parisului, şi Ionel Brătianu, şeful delegaţiei, dădea încă în vagon primul său interviu
reprezentanţilor presei pariziene şi străine, vorbind despre sacrificiile micii Romînii pentru
cauza Antantei şi despre idealul sfînt de pace care anima conducerea ţării, exact în aceeaşi
oră, prin strîmtoarea Bosforului pătrundea în Marea Neagră o escadră alcătuită din
cîteva nave de război. Vasele navigau cu luminile stinse, dar vremea fiind rea, fuseseră
puse în funcţiune sirenele de semnalizare. Ele scoteau sunete lugubre, răguşite, repetate la
intervale scurte.
Unele aveau timbrul gros, ca un geamăt sinistru, altele sunetul subţire, cu inflexiuni
metalice, ca al cucuvelelor, iar în sfîrşit cîteva suna.u aşa de ciudat, încît se părea că în
catranul nopţii zboară peste acele locuri umede pilcuri nevăzute de cocori.
La ieşirea din strîmtori, aşezat pe un promontoriu, farul se aprindea şi se stingea ca un ochi
ciclopic, care îşi ridica şi îşi lăsa pleoapa metalică. Din imediata lui vecinătate, probabil din
adăposturile betonate ale bateriilor grele de coastă, un reflector puternic îşi arunca spre
largul Mării Negre, un snop strălucitor de raze, arătînd parcă, navelor de război calea spre
nord.
Snopul acela de raze alunecă pe rînd asupra celor şapte bastimente şi un ofiţer care privea
cu binoclul trecerea lor, comunică unui ofiţer ce sta în spatele său, numele înscrise la prova
navelor. Glasul său avea timbrul sec al oamenilor care nu se mai miră de nimic, care iau
totul aşa cum se întîmplă, fără nici un comentariu, fără ură sau bucurie, fără nelinişte, cu
calmul imperturbabil al bătrînilor lupi de mare. El rostea în seara aceea care preceda
noaptea revelionului, un şir de nume ce păreau a fi fără legătură, ca un straniu limbaj
secret:
— Bruix . . . Mameluck . . . Justice . . . Algol . . . Scarpe . . . Touareg . Escaut...

Escadra celor şapte vase înainta în largul Mării Negre, spre miază-noapte,cu viteză
maximă: 27 de noduri pe oră. Farul şi proectorul de coastă rămaseră în urmă, topite în
pîcla nopţii. S-a.r fi părut că între navele acestea şi uscat se rupsese pe neaşteptate ultima
legătură. Dar nici pe departe nu era aşa. Pe „Justice", cuirasatul care era vasul amiral al
escadrei, un general de infanterie, generalul de divizie d'Anselme stătea în cabina postului
de radio-telegrafie, împreună cu vice amiralul Cazenave şi cu alţi doi ofiţeri superiori, un
colonel de stat major şi un comandor de marină.
Cabina era strimtă, radiatoarele caloriferului frigeau şi în spaţiul acela neîncăpător era
înăbuşitor de cald. Cu casca pe urechi, ofiţerul radio-telegrafist asculta fără să clipească.
Era probabil o emisiune de o însemnătate covîrşitoare, pentru că întreg grupul de ofiţeri
asculta încremenit într-o tăcere adîncă. Semnalele Morse răsunau în mica 'încăpere cu
pereţii de oţel ca într-o neobişnuită cutie de rezonanţă. Semnalele se auzeau limpede, ca un
ţîrîit straniu de greier. Pe măsură ce ajutorul radio-telegrafistului transcria mesajul,
întindea fila de carnet generalului d'Anselme. Acesta era un bărbat intrat în bătrîneţe,
cu părul cărunt şi cu o înfăţişare plină de distincţie aristocratică.
Citind textul scris pe filele ce i le înmîna la răstimpuri ajutorul radiotelegrafistului,
generalul căpăta o paloare tot mai puternică. Faţa i se crispa şi buzele lui subţiri se
strîngeau parcă i s-ar fi întins un pahar cu o băutură neplăcută. El citea filele numai
pentru sine, mintal, apoi cu un gest de nervozitate crescîndă le întindea v,ice-amiralului
Cazenave. Acesta era gras şi bondoc. Dacă n-ar fi fost îmbrăcat în uniformă, ar fi părut un
negustor de vinuri din vreun orăşel din sudul Franţei.
Avea o chelie largă şi de jur puţin înainte îşi scosese de pe el şorţul alb de negustor. La
tîmple, două vene se zăreau pulsînd violent într-un mic zig-zag albastru. Ceafa-i groasă,
stătea în cute adinei, ca nişte caltaboşi suprapuşi. Vice-amiralul părea să aibă un caracter
cu totul opus generalului d'Anselme. în răstimpuri, după fiecare filă citită cu un fel de
mîrîit, el exclama iritat:
— Canalie! 0 să le arătăm noi fraternizare!
Generalul d'Anselme ridica atunci privirea spre el şi-1 ţintuia întunecat.
Răspundea cu un timbru de bas profund, niţel afectat:
-— Să ne păstrăm calmi şi lucizi, domnilor . . .
Apoi, potrivindu-şi ochelarii şi mişcîndu-se pe loc ca să-i vină bine lumina becului din
plafonul cabinei, d'Anselme continua să citească fila care-i tremura în mîinile sale albe:
„Către toţi soldaţii şi marinarii francezi, fii ai Marii Revoluţii Franceze, copii ai . Comunei
din Paris! în . timp ce muncitorii şi ţăranii ruşi, după ce au suferit împilarea ţaristă şi şi-au
daţ,fiii pentru războiul ruşinos şi sîngeros, luptă pentru libertate, guvernul Clemenceau vă
trimite să sugrumaţi tînăra noastră patrie, Republica Sovietică.
Soldaţi şi marinari francezi, nu primiţi să vă scăldaţi mîinile în. Single apărătorilor
Revlouţiei proletare, refuzaţi să ajutaţi bandele voluntarilor albi ai lui Petliura şi Denichin,
întoarceţi armele spre adevăratul duşman, capitalul!
Refuzaţi să fiţi asasinii unei mari mişcări de emancipare internaţională.
Urmaţi exemplul curajoşilor marinari revoluţionari de la Kiel şi Pola!
Cereţi şi impuneţi comandanţilor voştri întoarcerea la casele voastre. Jos războiul
imperialist! Jos intervenţia împotriva patriei sovietice! . . . "
Ajungînd cu lectura la aceste cuvinte, generalul d'Anselme izbucni pe neaşteptate într-un
fel de geamăt surd. Faţa i se umplu de o spuzeală roşie.
Făcu hîrtia mototol, o aruncă pe duşumea şi rosti iritat, strigînd:
— La dracu! închideţi aparatele! Să nu mai aud această propaganda infamă.
Dădu să plece, deschizînd uşa, dar se opri în pragul ei la vederea matrozului care făcea de
gardă pe culoarul strîmt.
— Distrugeţi imediat aceste mîrşăvii. Şi încă. ceva, domnule vice-amiral.întăriţi garda în
faţa cabinei. Credeţi că e suficient un singur soldat? Aici să facă de gardă subofiţerii!

în dimineaţa cînd escadra aceasta intra în rada portului Odesa, la cîteva sute de kilometri
depărtare, şi anume la Galaţi, pornea din gara înţesată de soldaţi şi bagaje, un tren enorm,
alcătuit din aproape optzeci de vagoane.
Garnitura aceasta ca o înspăimîntătoare reptilă antedeluviană pornea scîrţîind din osii
spre Tighina. La capul trenului erau cuplate două locomotive, iar în coada lui, alte două.
Erau vagoane de marfă cele mai multe, dar la mijlocul enormei garnituri erau şi cîteva
vagoane de pasageri. Trenul înainta ca un melc, într-un peisaj polar. Cîmpia zăcea
acoperită cu un strat gros de zăpadă şi vizibilitatea era redusă de o pîclă deasă, lăptoasă,
aşa. cum se lasă deseori în lunile de iarnă pe aceste locuri din prajma bătrînului Danubiu.
In cabina primei locomotive, mecanicul vorbea cu fochistul său, un om ca la vreo treizeci şi
cinci de ani, înalt, dar cam slab pentru statura sa şi care, după unele amănunte
vestimentare părea să fie un proaspăt demobilizat.
Fochistului îşi lipseau două degete la palma dreaptă, dar ţinea bine lopata cu. care arunca
în vatra focului cărbuni. Avea pe cap o capelă militară, de postav kaki, murdară de unsori
grase şi de cărbune. Era îmbrăcat într-o manta uzată, de provenienţă franceză, dar fără
epoleţi şi fără centură. Cei doi lucrători feroviari păreau că se cunosc destul de bine.
Discuţia lor era degajată, chiar familiară. Mecanicul era în vîrstă, mult mai bătrîn decît
fochistul. Avea mustăţi albe şi o faţă scofîlcită. Părea a fi suferind ori obosit.
Glasul lui era răguşit, cu un fel de hîrîială aşa cum e vocea bolnavilor de astmă ori de
bronşită veche. Se vedea limpede că ei erau în continuarea unei convorbiri neterminate,
fiindcă vorbeau făcînd mereu referiri la nişte întîmplări mai vechi, cunoscute de amîndoi.
Fochistul povestea în vreme ce arunca, lopată după lopată, cărbuni, cu un fel de mîme
surdă:
— E o harababuiă în armată cum nu s-a mai pomenit din vremea retragerii spre Moldova.
Nimeni nu ştie unde e capul şi mîna, unde-i cealaltă mînă şi nasul. Cam aşa vine, zău aşa.
Cum spun, cu toate că-s trecut la serviciul auxiliar, fiindcă-s rănit (cu ce să trag dacă n-am
arătătorul?), mă trezesc cu ordin de mobilizare. Habar n-aveau că eram invalid. Mi-au dat
drumul. Şi acuma, iată, parcă n-aş fi fost niciodată culegător tipograf, aşa arunc cărbuni
cu lopata...
După cîteva clipe, acela care făcea pe fochistul îl întrebă pe mecanic:
— Nene Matei, dumneatale eşti om bătrîn, înţelept. Spune-mi şi mie, cum vine asta?
Brătianu pleacă la Paris să discute pacea, iar aici fără declaraţie, într-ascuns, pornim iar la
război. Poţi să-mi spui?
— Ce să-ţi spun? Ştii tot atît de bine ca şi mine.
Apoi cei doi tăcură. După un timp, bătrînul mecanic reîncepu, de data asta cu un glas de
sporită prevedere:
— Pînă la Tighina răspund cu capul de viaţa ta. De-acolo însă mergi singur. Să fii cu ochii
în patru. Fără hîrtia de la partid, nici nu te poţi prezenta la tovarăşii de la Odesa.
— Fii fără grijă. E la loc bun, în gulerul cămăşii. Cine ar crede că am
guler tare?
— Şi legitimaţia?
— Nici Berthelot nu m-ar putea opri. Nu sînt eu delegat al arsenalului din Galaţi pentru
arsenalul romîn de la Odesa? Sînt trimis pentru demontarea utilajului şi pentru expedierea
lui în ţară. Misiune oficială . . . Ca şi un diplomat. O să spun controalelor: „pardon! Sînt
trimis special. Poftiţi să vă convingeţi şi dumneavoastră".
După o zi şi o noapte trenul ajunse la Tighina. în zorul operaţiei complicate de debarcare,
în agitaţia ce domnea în oraş, nimeni n-a luat în seamă pe omul singuratic care, venind de
la gară, trecea în bătaia crivăţului, pe uliţele pline de un noroi torenţial, îngheţat şi tare ca
piatra. Omul Acela a intrat într-o căsuţă dărăpănată nu departe de ţărmul Nistrului. Era o
casă de paiantă, sărăcăcioasă şi care părea să fie locuită de un croitor modest.
Cel care era de bună seamă stăpînului casei şi pe care sosirea străinului îl găsi la o hîrbuită
maşină de cusut, care se rotea scărţîind şihîrşîind gata parcă să se desfacă în bucăţi, îşi
săltă ochelarii de pe vîrful nasului său lung şi roşu şi îl privi tăcut pe vizitator. Acesta
întrebă:
— Ecaterina stă aici?
Bătrînelul croitor tresări, ochelarii îi căzură de pe nas şi răspunse vădit impresionat de
sosirea străinului:
— A murit de un an.
Apoi rîse nervos şi se opri cu greu, tuşind parcă dintr-un piept cavernos.
Duse degetul la gură şi zise:
— Te-am aşteptat, tovarăşe, de săptămîna trecută. Credeam că ţi s-a întâmplat ceva. îmi
ziceam : „l-au prins copoii şi pe ăsta". Ei, dar bine că ai ajuns. Totul e pregătit. La noapte
te trec dincolo. Cum te cheamă?
Bărbatul acela care se desbrăcase şi se aşezase pe un scăunel la masa plină de petice şi
tipare de croiuri, îşi aplecă faţa spre lumina galbenă a lămpii cu petrol şi răspunse calm,
privindu-şi mîinile negre, butucănoase:
— Preda Nuţu.

La Odesa erau cîţiva ingineri şi contra-maiştri romîni care lucrau la demontarea utilajului
vechi şi ruginit al arsenalului evacuat aci încă din 1917. Aceştia trăiau bine şi lucrau pe
îndelete, fără să se grăbească. Aveau diurne grase, cum avuseseră şi deputaţii refugiaţi la
Odesa în vremea războiului.
în total erau vreo cinci sau şase: doi ingineri şi patru contra-maiştri care lucraseră înainte
de război la Arsenalul cel vechi instalat lîngă cazarma din Dealul Spirei. Ei erau obişnuiţi
cu viaţa din Bucureşti şi fură de la început miraţi de viaţa uşoară pe care o vedeau la
Odesa.
îşi petreceau nopţile prin localurile cu muzică şi dame de consumaţie, făceau chefuri
monstruoase pînă la ziuă şi şe distrau cerînd, ca să se dreagă, necunoscuta pe acolo ciorbă
de burtă şi bucureşteana tuslama regală. Beţi turtă, ei întîmpinau patrulele franceze ce
intrau în localuri pentru controlul actelor, cu un argot de bodega sordidă, ca în piaţa
Halelor; „Musiu, jă vu p r i . . . in ver dă. v i n . . . o ho din cale". încercau să-i pupe şi să-i
îmbrăţişeze pe soldaţii francezi, dar aceştia refuzau fraternizarea, spunînd, nu fără vizibilă
greaţă şi repulsie: „â d'autres"!
Mai erau în Odesa şi numeroşi ofiţeri romîni de legătură cu comandamentul aliat, ofiţeri
care se ocupau de fapt, aproape pe faţă, fără nici o silă şi jenă, cu un comerţ divers, pe
picior. Iar dincolo de Odesa, în împrejurimile ei, spre Baehmut şi Berezovca, acolo unde se
strîngea tot mai puternic ca un cleşte de oţel, frontul armatei roşii, se aflau cîteva
detaşamente alcătuite din soldaţi romîni revoluţionari. în viaţa subterană a marelui port,
un alt mănunchi de revoluţionari romîni acţiona în sinul „Colegiului străin"de pe lîngă
Comitetul Partidului Comunist.
Aci se tipăreau ziarelie ilegale „Le Communiste" (în limba franceză) şi „Comunistul" (în
limba romînă).
Aci apăreau manifeste în engleză, greacă, italiană, germană, turcă, sîrbă şi poloneză. Aci
avea să lucreze şi Preda Nuţu, cel care plecase din Galaţi înarmat cu o delegaţie pentru
arsenalul romîn din Odesa, dar care, nu s-a prezentat niciodată acolo.
La sfîrşitul primei săptămîni a lunii ianuarie 1918, Preda Nuţu a ajuns Ia Odesa. Cum se şi
aştepta, legitimaţia pe care a avea asupra lui nu trezise nici o bănuială nici asupra
patrulelor de' ofiţeri şi agenţi albi, nici asupra patrulelor franceze. Omul acesta nu atrăgea
prin nimic deosebit atenţia asupra sa. Preda Nuţu trecea pe străzi şi părea să fie unul
din miile de oameni pe care nici nu merită să-i bagi în seamă.
Către orele cinci, spre seară, cînd începuse a cădea amurgul, trecătorul acesta modest şi cu
totul obişnuit ajunse pe strada Puşkin. Se opri în dreptul casei cu numărul 24, dar numai o
clipă şi trecu mai departe.
Bărbatul acela trecu strada călcînd în zăpada murdară, mocirloasă pe care o frămîntaseră
săniile şi copitele cailor toată ziua şi întră în spălătorie.
Clopoţelul spînzurat deasupra uşii sdrăngăni cu un timbru neaşteptat de vesel şi sglobiu. O
clipă, bărbatul se opri în prag, învăluit în aburii lăptoşi care izbucniră violent din
interiorul spălătoriei, apoi, apărîndu-şi ochii cu palma, intră şi închise 'uşa după el. Cînd
atmosfera dinăuntru se limpezi, încît putu să vadă îndărătul tejghelei fiinţa mică, de acolo,
o femeie slabă şi pipernicită, străinul întrebă:
— Curăţaţi şi gulere de celuloid?
Femeia care sta după tejghea se ridică repede, şi spuse la rîndul ei:
— Depinde ce fel de gulere.
— Romîneşti, făcute la Galaţi.
Femeia se întoarse, ridică colţul unei perdele uzate, de lînă, şi chemă pe cineva Care era
dincolo:
— Ghessia, a venit delegatul de la Galaţi. Du-1 sus.
Din spatele perdelei se ivi o femeie tînără, roşie la obraji, durdulie, cu sîni impetuoşi, o
femeie a cărei faţă surîzătoare părea anume făcută numai pentru zîmbet. Cu accent
moldovenesc, femeia îl pofti pe străin s-o urmeze.
Ieşiră printr-o uşe din spatele perdelei, în gangul boltit al porţii mari şi de acolo, urcară pe
nişte scări de lemn, pînă la etajul doi. Intrară într-un apartament cu lucrurile casnice
învălmăşite. Dintr-o bucătărioară în care, pe plita unei sobe de tuci fierbea o oală cu cartofi
necurăţaţi, bărbatul trecu în urma femeii, într-o încăpere alăturată, mare, un fel de
dormitor. Odaia era plină de fumul ţigărilor şi mirosea cumplit a sudoare, a ceai tare şi
rufe vechi. In jurul unei mese cîţiva bărbaţi jucau cărţi.
Lîngă ei, pe masă, bolborosea uşor un samovar uriaş de Tuia. Ieşeau din el aburi subţiri, cu
un şuerat continuu, parcă era o locomotivă auzită de departe. La o altă masă, o femeie cu
faţă frumoasă şi de o profundă distincţie, tînără, dar cu părul uşor încărunţit la tîmple,
stătea în picioare în spatele a două fete de şcoală care scandau într-un glas, ca pe un cîntec
monocord, un test franţuzesc. Femeia tînără ce-1 adusese sus pe bărbatul acela străin, ocoli
masa cea mare şi se aplecă la urechea unuia dintre cei care jucau cărţi, spunîndu-i ceva cu
glas scăzut.
Acesta ridică ochii spre noul venit şi îl întrebă, lăsînd cărţile pe masă, lîngă ceaşca de ceai:
— Vasăzică, dumneata eşti tovarăşul Preda?
Apoi, fără să mai aştepte răspunsul celui care abia intrase în odaie, se ridică de la masă şi
veni lîngă el, îmbrăţişîndu-1 bucuros, cu o neaşteptată efuziune. II bătu pe umeri şi-1
întrebă dojenitor, privindu-1 în ochi pătrunzător:
— Nu-ţi mai aminteşti de arestul gării Buzău?
—?!?
— Ei, dar poţi uita aşa ceva? Am stat doar trei zile în aceeaşi celulă.
Eu sînt matrozul de pe „Kneaz Potemkin" . . .
— Ivan Ivanovici?
— Ei, vezi că-ţi aminteşti? Ştiam că ai scăpat şi tu, fiindcă în tren, spre Bucureşti, te-am
văzut din nou. Vindeai „Romînia muncitoare" . . .
— Ştiu . . . ştiu . . . Erai escortat de un rezervist . . .
— Ei, vezi nici n-ai fi crezut că rezervistul avea să-mi dea drumul.
Sia dus şi el în satul lui să lupte la răscoale . . .

4
La sfîrşitul lunii februarie 1919 porni spre Odesa, torpilorul „Protet".
El ridică ancora de la dana staţiei de carburanţi a portului Galaţi. „Protet"era un vas
modern, de tonaj mijlociu. N-avea nici opt sute de tone. Pe bordul torpilorului se aflau
generalul Berthelot, generalul Scerbacev şi colonelul romîn de stat major, Ion Antonescu.
In perioada despre care vorbim, Odesa şi împrejurimile ei erau înţesate cu tot soiul de
trupe străine.
Pe străzile. vechiului şi vestitului port maritime se ^puteau înitîlni soldaţi aparţinînd celor
mai felurite naţiuni: colonişti algerieni şi senegalezi din regimentele franceze de zuavi, apoi
malgaşi, anamiţi, infanterişti polonezi, greci, italieni, englezi şi bine înţeles soldaţi din
detaşamentele lui Petliura, alcătuite dintr-o pestriţă amestecătură de cazaci, ucrainieni,
tătari şi circazieni. în marele oraş de pe ţărmul Mării Negre domnea un haos indescriptibil.
Se căzneau din răsputeri să ţină ordinea atît poliţia militară a armatei albilor, cît şi poliţia
militară a trupelor aliate. Din rada celor două porturi (militar şi comercial) ameninţau
bateriile grele ale numeroaselor vase de război, majoritatea franceze, dar erau printre ele
şi vase de război sub pavilion grec, italian, englez şi chiar german.
Oraşul era suprapopulat. Aci îşi găsiseră un adăpost provizoriu, gata să se întoarcă la
locurile lor de baştină, ori să fugă la Constantinopol şi Constanţa, mii de familii burghze de
la Moscova, Kiev, Novgorod, refugiaţi în sutele de1 oraşe împrăştiate pe întinderile
continentale ale stepelor ruseşti. Cei care nu încăpuseră în numeroasele hoteluri din partea
comercială a oraşului, închiriaseră cu filodorme şi chirii fabuloase cite o odaie în casele
vechi dar solide, ridicate pe străzile şi bulevardele centrale.
Spre periferii nu se încumetaseră a merge. Acolo sălăşluia mizeria în case dărăpănate,
acolo locuiau miile de muncitori de la docuri şi antrepozite, de la fabricile de conserve, de
la morile cu valţuri, de la abatoare şi de la uzina de apă şi electricitate.
Cîtă vreme au călătorit în cabinele frumos mobilate, ca nişte mici apartamente, ale
torpilorului „Protet", înalţii ofiţeri aliaţi păreau să fie liniştiţi, calmi, ba chiar îşi
îngăduiseră să joace cîteva partide de „manila", joc de cărţi specific marinăresc pe care
amiralul Anet se arăta dispus a-1 explica oaspeţilor săi de pe torpilor. în timpul jocului,
însă, Berthelot, deveni maliţios. Juca atent, pasionat, jocul pe care abia îl învăţase îi plăcea
şi cînd cîştiga, adunînd cu tabachera grămăjoare de bani, rîdea cu poftă, scuturîndu-şi
burta enormă. Dar la un moment dat, cu toate că rîdea la fel de bine dispus ca şi pînă
atunci, începu să arunce mici înţepături lui Scerbacev:
— Domnule general, o să vă întîlniţi cu Denichin. L-am invitat şi pe el la Odesa. Aş vrea să
ştiu dacă va fi o întîlnire între prieteni, ori între duşmani? . . .
Scerbacev tocmai stătea să arunce pe masă o carte şi se opri cu mîna în aer, privindu-1 pe
Berthelot, pătrunzător, voind parcă să ghicească pe faţa lui dacă era vorba de o glumă
nevinovată, ori de o întrebare serioasă.
Bănui un sens glumeţ, totuşi răspunse pe un ton de bruscă seriozitate:
— în faţa duşmanului comun, sîntem fraţi.
Ion Antonescu nu-şi putea îngădui o purtare ireverneţioasă, dar gusta cu o secretă bucurie
întrebarea lui Berthelot. îi purta lui Scerbacev o ură ascunsă, încă din 1917, de la Iaşi, cînd,
în nenumărate consilii de război ale Marelui Cartier General, Scerbacev îşi arătase deseori
dezaprobarea faţă de măsurile acestui ofiţer de Stat Major, roşcovan, încăpăţînat şi
orgolios peste măsură. Acuma ,reamintindu-şi scenele trecute, colonelul Antonescu se uita
curios, macerat de nerăbdare, cînd la grasul general francez, care continua să fie jovial,
cînd la generalul rus, pe faţa căruia flutura abia vizibilă o uşoară îngrijorare. Discuţia nu
se opri la o singură întrebare şi Berthelot, cu aceaşi mină de negustor fericit, îl întrebă, fără
să-şi ridice privirea din cărţi, parcă nici nu l-ar fi interest în vreun chip deosebit răspunsul:

— Şi cum explicaţi dumneavoastră faptul straniu că tancurile şi tunurile ce le livrăm

armatei albe, ajung atît de repede în mîinile roşilor?

Scerbacev se îngălbeni la faţă, îşi muşcă buza de jos şi mustaţa cafenie i se strîmbă într-un
fel caraghios. Nu dădu nici un răspuns şi Berthelot aruncă după alte cîteva minute, a treia
întrebare:
— S-ar putea crede oare că intenţionăm a înarma trupele roşii prin intermediari atîta de
darnici?
Ion Antonescu îşi îngădui să zîmbească vizibil, ba chiar tuşi într-un anumit fel, cum fac
oamenii cînd îi îneacă o bruscă fericire, dar Berthelot, surprinzîndu-i surîsul, îi aruncă şi
lui o întrebare:
— Dumneata eşti mai optimist? Armele ce vi le-am trimis de ce continuă să stea în
depozite? De ce dintr-o armată de 300.000, n-aţi putut mobiliza pînă azi nici măcar o
divizie cu efectul complect?
Faţa lui Antonescu se umplu într-o clipă cu o spuzeală de bube roşii, colonelul mormăi ceva
neînţeles, dar Berthelot, cu acelaşi derutant aer jovial, asvîrli amîndorora o nouă
întrebare:
— Vreţi să vă scăpăm de bolşevism fără să jertfiţi nimic?
Peste cîteva ore, cînd se lumina de ziuă, torpilorul „Protet" se apropie de portul Odesa.
Trecu printre navele ancorate în larg, dincolo de digul protector. Fiecare în cabina sa,
înalţii ofiţeri pe care torpilorul „Protet" îi aducea la Odesa, erau treji, cuprinşi de o uşoară
nervozitate.
Stăteau la iablouri, ridicînd curioşi colţurile perdeluţelor ca să vadă bine peisajul nou şi
straniu prin care vasul tocmai trecea lin, cu viteza micşorată, pe lîngă bastimentele cenuşii
ancorate în linie la cîţiva zeci de metri depărtare. Era ceaţă şi pereţii de oţel ai navelor se
zăreau umezi, întunecaţi.
Vasele păreau cu totul pustii, încremenite într-o lume ireală, de vis fantastic. Cu ochii
aproape lipiţi de geamul rotund al iabloului din cabina sa, Berthelot privea şi el navele prin
dreptul cărora trecea torpilorul „Protet". Părea să fie mulţumit de ordinea majestuoasă în
care ecestea i se înfăţişau ca într-o paradă neprevenită, dar la un moment dat tresări şi
şterse cu subită spaimă geamul, ou podul palmei. I se păru că văzuse la arborele mic al
cuirasatului „Provence" nu pavilion tricolor ci o pînză roşie.
Chiar aşa era. Gabierul1 probabil, ori vîntul înfăşurase pînza pavilionului, făcînd-o sul,
încît din cele trei culori nu se mai zărea decît cea roşie. Generalul nu mai avu timp să se
mai gîndească la amîndouă ipotezele, nici să judece semnificaţia faptului, fiindcă amiralul
Auret bătu în uşa cabinei şi deschizînd-o spuse, surprins să-1 afle gata îmbrăcat:
— Domnule general, am ajuns.
La un sfert de ceas după aceea, „Protet" aruncă ancora şi se opri lîngă canonierele „Algol"
şi „Escaut". Pînă la ţărm erau vreo trei sute de metri.
O şalupă cu motor acostă la babordul torpilorului şi înalţii ofiţeri coborîră pe o scară de
frînghie, clătinîndu-se, ţinîndu-se ou palmele crispate ca să nu alunece. Era un ger aspru şi
umed. Oraşul sta acoperit în ceaţă.

Pe cheiul plin de lăzi şi baloturi se zăreau cîteva care de luptă „Renault", profilîndu-se
înfricoşetor prin ceaţa ce luneca în caiere şi fîşii albicioase, ca un abur. Şalupa cu motor
acostă la ţărm. Oraşul părea a nu se fi trezit încă din toropeala nopţii de iarnă. Dar
deodată, la capătul dinspre răsărit al cheiului, se ivi un grup de ofiţeri albi şi francezi. Se
precipitau spre chei vociferînd, înjurînd, grămădiţi în jurul cîtorva civili pe care-i
împingeau cu patul armelor spre parapetul de piatră. Ajunseră lîngă o baba de
fontă şi albii traseră repede o salvă de focuri.
Oamenii pe care îi aduseră pînă acolo legaţi cu mîinile la spate, se prăbuşiră pe cheiul
îngheţat, scînteietor ca sticla. Apoi fură împinşi cu vîrful cismelor spre marginea cheiului
şi cadavrele căzură în apa murdară a radei.
Berthelot şi ceilalţi ofiţeri, opriţi în loc, văzură de la depărtare scena aceea, dar nici Unul
nu scoase măcar un cuvînt de mirare, sau de dezaprobare, ca şi cînd nu s-ar fi petrecut
nimic nefiresc.

5.
Inspecţia generalului Berthelot şi cele cîteva consfătuiri avute cu comandanţii forţelor albe
şi aliate nu făcură decît să scoată la iveală o serie întreagă de lipsuri aşa de grozave,
încît perspectivele nu păreau să mai fie altele decît o părăsire a întregului front de sud.
Cazenave parcă intrase în pămînt şi ofiţerii de ordonanţă trimişi în căutarea lui, se
întoarseră plouaţi, fără să-1 fi putut găsi. într-un tîrziu, grasul şi bondocul vice-amiral fu
găsit în locuinţa unui colonel alb, unde, în lipsa acestuia, se îngrijea de frumuseţea focoasă
a soţiei, o circaziană brunetă, înaltă, cu un cap mai înaltă decît Cazenave, cu forme pline şi
impetuoase.
Vice-amiralul sosi pe bordul torpilorului „Protet' 'atunci cînd consfătuirea începuse de
aproape două ceasuri. Faţă de ceilalţi ofiţeri, Berthelot îl apostrofă pe vice-amiral, într-un
argot de care s-ar fi ruşinat poate chiar paznicii de noapte ai grădinii Luxemburg. Roşu în
obraji, încă ameţit de farmecele abia părăsite ale înflăcăratei circaziene, Cazenave se
aşează pe unul din scaunele libere, fără să scoată măcar un cuvînt.
Dar scena aceea penibilă trecu repede fără să lase nici o urmă, luîndu-i locul o discuţie
aprinsă, ce se învîrtea în jurul unor probleme de o gravitate excepţională. Generalul
d'Anselme, care era camarad de promoţie cu Berthelot şi care tocmai din această pricină
îşi îngăduia să fie sincer pînă la cinism, informă conferinţa militară despre numeroasele
cazuri de indisciplină a trupelor.
D'Anselme venise la consfătuire cu un dosar de acte, procese-verbale şi mărturii concrete'
despre cazurile de indisciplină. Deschizînd dosarul şi foiletînd piesele ce le conţinea,
generalul vorbea cu mînie crescîndă. Nici vorbă nu inai putea fi de distincţia aceea
aritocratică pe care acest general şi-o impusese ca pe o uniformă spirituală numai el în
stare să o poarte.
Vorbea răguşit, stropind cu un scuipat alb şi fin pe cei din jurul lui. Dat el parcă nu vedea
şi nu înţelegea nimic. Striga şi bătea cu pumnul în masă, încît şi generalul Berthelot se
aplecă să-1 urmărească mai atent. Ceea ce comunica d'Anselme era într-adevăr un lucru
de o gravitate deosebită :
— Soldaţii din companiile de debarcare cîntă chiar şi în faţa ofiţerilor inferiori aşa numitul
„Odesa-vals", compus de cineva dintre ei. Să vă citesc numai cîteva strofe din acest vals:

„Cînd războiul s-a sfîrşit

Nutream cu toţi speranţa
Că ne îmbarcă negreşit
Cu destinaţia Franţa

Se produse rumoare în mijlocul ofiţerilor prezenţi la conferinţă, dai d'Anselme ceru să se

facă linişte:
—- Vă rog! Un moment, vă rog, că n-am terminat. Ascultaţi o strofă mai limpede în
conţinutul ei comunist:
După opt zile de drum
La Odesa am sosit
în salve de vintofca şi tun
Albi ne-au sărbătorit.
Cum voluntari n-au găsit
Un grup de ofiţeri în zori
In fraţi să tragem ne-au silit,
Căci bolşevicii-s muncitori . . .

Generalul d'Anselme ar fi vrut să citească pînă la capăt textul valsului „Odesa", dar
Berthelot îl opri, întinzînd braţul spre dosar, peste masă :
— Francois, dar ce măsuri ai luat? Asta ne interesează în momentul de faţă.
— N-am stat cu mîinile în sîn. Am anunţat prin ordin circular de zi pe întregul grup de
armată că am instituit un premiu de lOO de mii de franci pentru militarul care va denunţa
pe autorul textului.
— Şi? întrebă nerăbdător Berthelot. L-ai aflat?
— Am aşteptat în zadar. Atunci am făgăduit informatorului nu numai suma de bani, ci şi
demobilizarea imediată.
— Mii de draci! exclamă Berhelot, lovind cu pumnul în masă, roşu de mînie. Apoi ca să
mai împrăştie puţin atmosfera sumbră ce se lăsase, isbucni într-un rîs sgomotos, aşa cum
ştia să producă oricînd, chiar şi atunci cînd era în realitate sguduit de o supărare
amarnică;
— Mii de pipe, domnilor! Pe cuvînt de onoare că eu aş fi denunţat imediat. Ce mai tura-
vura? Aş fi încasat suma şi mi-aş fi deschis o băcănie la Grenoble!
Nu rise nimeni. Generalul d'Anselme continuă să informeze asupra altor acte de
indisciplină:
— Iată ce scrisoare a fost trimisă de către mecanicul Duport de pe cuirasatul „France",
soţiei sale. Scrisoarea, bine înţeles, am oprit-o:

„Scumpa mea soţioară, am sosit la Odesa sănătos, cuprins însă de un dor nespus. Nici nu-ţi
închipui cît de mult sufăr. Nu m-aş fi gîndit niciodată, atunci cînd ne-am despărţit la
Tarbes, aproape cu un an în urmă, că aş fi în stare să fac atîta vreme pe paiaţa.
Totuşi îţi dai seama că noi care am omorît pe nemţi cînd au incendiat oraşele, nu vom trage
cu tunul asupra femeilor, bătrânilor şi copiilor. întocmai ca mulţi alţi camarazi de ai mei,
nu pot înţelege ce facem noi aici. îi stînjenim pe aceia care luptă pentru libertate şi ceea
ce-i mai rău, sîntem împinşi să fim călăii lor. Am ferma convingere că mă voi întoarce
repede în patrie şi că te voi putea privi în ochi fără să roşesc.
Soţul tău nu va fi nici în ruptul capului unul din călăii oamenilor care luptă pentru
libertate . . . "

Generalul d'Anselme aşeză scrisoarea autografă îndărăt în dosar şi continuă pe un ton

iritat la culme:
— Am în cabina mea sute de broşuri şi de ziare bolşevice, găsite la percheziţiile operate pe
vasele escadrei. Ş-au găsit afişe comuniste, manifeste chemînd la fraternizare cu bolşevicii
chiar şi pe pereţii navelor. Nici un civil nu urcă pe bord. Atunci mă veţi întreba: cine le
lipeşte pe uşile cabinelor, în camerele torpilelor, la infirmerii, peste tot?
— Daţi-le vin, daţi mîncare excelentă echipajelor, interveni Berthelot, fără prea mare
convingere.
— Asta e prea puţin. Oamenii au început să murmure că vor să se întoarcă la Toulon.
Se aşternu pentru un moment tăcerea şi tocmai atunci, de afară, estompat de depărtare şi
de pereţii salonului, se auzi melodia unui mars vesel, impetuos. Berthelot care nu distingea
bine melodia, spuse cu oarecare surprindere:
— Dar oamenii sînt veseli. Văd că se distrează cîntînd „La Madelon". . .
Generalul d'Anselme, care mai auzise cîntecul nenumărate rînduri şi pînă atunci, răspunse
galben de emoţie şi iritare:
— Te înşeli, dragul meu. Nu e „La Madelon", ci cîntecul din Lorette, pe care soldaţii îl
cîntă încă din 1914.
Tăcură apoi din nou, cu toţii. Cineva deschise geamul unui iablou şi se auziră limpede
cuvintele teribile, pline de o mînie clocotitoare, pe care le cîntau marinarii de pe un vas
vecin, poate chiar de pe „Escaut", ori de pe „Algol":

E rîndul vostru, domni puhavi,

Pe platou să vă suiţi
Căci dacă doriţi războiul,
Cu pielea voastră să-1 plătiţi...

— Destul! Destul! răcni Berthelot. închideţi fereastra. Trageţi perdelele !

Iabloul fu repede închis, dar cîntecul se auzi încă multă vreme,chiar şi după ce consfătuirea
se termină şi cînd pe torpilorul „Protet" se lăsă o linişte adîncă.

Pînă la începutul lunii martie, Preda Nuţu a lucrat la tipărirea ziarului şi a manifestelor în
limba romînă. Tipografia era instalată afară de oraş, într-o carieră părăsită, de piatră, care
nu mai funcţiona încă dinainte de război. Ziarul apărea odată pe săptămînă, într-un
format mic, numai în două pagini. Preda Nuţu îl culegea singur, de la un capăt la celălalt.
Aproape că nu dormea de fel. Se mulţumea cu un somn furat în timpul cînd maşina trăgea
ediţia franceză, ori manifestele în celelalte limbi. Lucra în galeria carierii de piatră, cot la
cot cu tipografii francezi şi cu ceilalţi străini, cunoscători ai limbilor engleză, italiană şi
greacă.
Dormeau şi mîncau acolo, în fundul galeriei subpămîntene, lucrau la lumina slabă şi
tremurătoare a felinarelor, într-un aer viciat, înăbuşitor, de petrol ars şi de fum greu.
La sfîrşitul lunii februarie, Preda Nuţu se îmbolnăvi grav de gripă infecţioasă. Nu mai putu
fi ţinut în galeria tipografiei clandestine şi fu adus în oraş, pe o vreme cumplită, pe un
viscol înfricoşător, într-o haraba trasă de un cal.
Zăcea întins pe un maldăr de fîn, acoperit cu trei pături cazone, cenuşii. Vremea era aşa de
scîrboasă încît sania putu pătrunde în oraş fără a fi oprită la barieră de vreo patrulă. Toate
posturile de control, albe şi aliate, stăteau la adăpost, în vreme ce peste cîmpul imens şi
peste uliţele oraşului crivăţul urla sălbatic, apocaliptic.
Preda Nuţu fu dus în locuinţa bătrînei Leifmann unde îl îngrijiră vreme de cîteva
săptămîni pînă ce se însănătoşi, cele trei fete ale croitoresei.
Fusese adus să-1 vadă şi să-1 consulte, un medic francez, de pe un vas de război ancorat în
rada portului. Medicul francez, venise îmbrăcat militar. El era în legătură cu colegiul
străin de pe lîngă comitetul regional al partidului Comunist din Odesa şi Preda fu prevenit
de acest lucru.
Medicul era un bărbat cam de patruzeci de ani, chel, grăsuţ şi războiul îl purtase pe
nenumărate mări ale globului: în Mediterana, Adriatica, în marea insulelor greceşti, în
oceanul Indian, în zona canalului de Suez şi acuma în apele Mării Negre. Preda neştiind
franceza, răspunse la întrebările medicului prin intermediul mamei lui Henri Barberet,
femeia aceea de o distincţie puţin obişnuită şi de o devoţiune fără margini. Ghessia
era şi ea de faţă, îmbujorată ca totdeauna, dar fără zîmbetul acela larg, strălucitor. Ea
împietrise în picioare, lîngă patul lui Preda, privindu-1 pe doctor cu o speranţă atît de
fierbinte, cu o curiozitate şi o nervozitate atît de vizibile, încît medicul o întrebă pe bătrîna
doamna Barberet:
— Ghessia este logodnica tovarăşului bolnav?
Doamna Barberet zîmbi, Ghessia vru să afle ce anume întrebase medical şi după oarecare
codire femeia îi traduse întrebarea în ruseşte.
Ghessia roşi mai tare de cum era pînă atunci, îşi acoperi faţa cu mîinile şi ieşi din încăpere
ca să nu revină, schimbată, ruşinoasă, decît după plecarea doctorului.
Preda nu bănuia ce se întîmpla lîngă patul său. Avea temperature mare şi i se puneau
mereu comprese cu alcool. Dintre toţi ai casei, numai Ghessia şi Raia ştiau romîneşte, dar
Raia stătea aproape toată ziua în' spălătoria de la parter, în vreme ce Ghessia începuse a-şi
lua în mod serios sarcina de fel uşoară, a unei credincioase şi neadormite surori de caritate.
Ea vorbea cu accent moldovenesc. Spunea „amu" în loc de „îndată", şi îl întreba pe Preda:
— Samovarul cîntă. Să-ţi mai torn un ceai?
Ea pleca după medicamente, ea îi aducea lui Preda veşti din oraş, ea îi citea, traducîndu-i
în romîneşte ştirile din ziarul albilor care apărea la Odesa şi tot ea îi aducea veşti de la
tipografia clandestină din afara oraşului. Rîdea, făcea glume, îi povestea lui Preda mii de
poveşti adevărate ori închipuite, căutînd cu tot dinadinsul să-1 facă vesel, să uite boala
care dădea îndărăt cu exasperantă încetineală.
Uşa se închidea şi se deschidea de zeci de ori pe zi. Dar de fiecare dată ştia fără greş cine
intra sau ieşea. Leifmann deschidea uşa încet, uşa scîrţîia prelung, cu un zgomot de
balamele neunse de multă vreme. Ghessia intra în odaie ca un torent. Izbea uşa cu putere şi
Vera o dojenea de fiecare, dată:
— Ghessia, mai încet, tovarăşul Preda poate că a aţipit.
Vera îi spunea de fiecare dată lucrul acesta, în ruseşte, dar Preda ajunsese să înţeleagă
cuvînt de cuvînt dojana ei repetată zilnic cel puţin de douăzeci de ori. Ghessia venea atunci
lîngă peretele mişcător al draperiei şi Preda se făcea că închide ochii. Ea se strecura prin
crăpătura perdelei, se uita atent parcă ar fi vrut să vadă dacă totul era la locul lui, îi
aranja pătura, apoi perna şi cînd observa că buzele lui Preda tremură de un rîs uşor, abia
reţinut, isbucnea şi ea în rîs:
— Aa, nu dormi? Atunci de ce se mai supără Verocica?
Şi striga de după perdea, Verei:
— Ţi-ai găsit să doarmă catîrul ăsta. Am să-i cer doctorului Joubert un somnifer puternic
şi i-1 bag în ceai. De ce nu dormi? Cum vrei să te fortifici? Nu ştii că somnul este
medicamentul cel mai grozav?
— Nu pot dormi şi ziua şi noaptea, răspundea- Preda. Prea seaman cu un urs într-un.
bîrlog.
Ghessia ducea în fiecare zi doctorului Joubert un bileţel pe care însemna eu rigoarea unei
veritabile surori de caritate, toate momentele bolii: temperatura, starea generală a
bolnavului şi pulsul. într-una din zile se întoarse atît de veselă, încît izbi uşa mai tare decît
pînă atunci pătrunse în spatele draperiei şi-i spuse lui Preda, aproape strigînd de
fericire:
— Gata, pericolul a trecut. De trei zile ai 35 şi cinci. Nici o linie mai 'mult! Acuma pot să-ţi
spun: n-a fost de loc uşor.
S-a aplecat apoi dintr-odată asupra căpătîiului şi l-a sărutat pe Preda, atît de neaşteptat,
atîta de surprinzător, încît ea însăşi uluită de gestul ei, fugi repede şi nu se mai arătă decît
seara tîrziu, după ce a închis spălătoria.
Şi atunci, abia îndrăznind să se strecoare prin crăpătura draperiei, păşind uşor, ruşinată,
cu respiraţia repezită, ca după o fugă grea. Preda a întins mîna spre ea, şi au stat aşa, cu
palmele una într-alta, vreme îndelungată, fără să-şi spună vreun cuvînt.
într-un tîrziu, lui Preda i se păru că fata plînge uşor şi ridicîndu-se în capul oaselor îi
întoarse obrazul spre el. Ii văzu faţa udă de lacrimi. O trase lîngă el săruţînd-o şi şoptindu-i
în lobul urechii fierbinţi:
— Taci . . . te aude Vera cum plîngi . . . . .
7

A doua si după plecarea torpilorului „Protet' de la Odesa, intendenţa escadrei care avea în
antrepozitele portului cantităţi uriaşe de alimente, eliberă tuturor vaselor o listă întreagă
de bunătăţi în afară de ceea ce era obişnuit (cartofi, ceapă şi untură). Toată dimineaţa, pe
mici ambarcaţiuni cu motor, pe bărci cu vîsle şi pe şalupe, au fost transportate din
antrepozite în magaziile vaselor cele mai neaşteptate şi uluitoare bunătăţi:
cafea prăjită, zahăr, butoaie cu rachiu şi coniac, butoaie cu vin, lăzi cu sticle de rom şi de
şampanie, baloturi cu pachete de ţigări şi tutun, lădiţe cu ciocolată şi bomboane, lăzi cu
biscuiţi şi chiar fructe: lămîi, mere, portocale şi smochine.
în aceiaşi zi, pe toate navele ancorate în portul Odesa, marinarilor li s-a comunicat că au
intrat într-un nou regim alimentar. Lucrul s-a şi văzut la prînz, cînd în locul fasolei
obişnuite li s-a servit trei feluri de mîncare. Fiecare marinar a primit ca supliment cîte un
pachet de ţigări şi un sfert de vin. Dar spre seară s-a petrecut un lucru neaşteptat. Tocmai
se întorcea de la Toulon, vasul rusesc de pasageri „Kerson", care avea pe bord cîteva sute
de permisionari.
Era o zi senină şi soarele aplecat spre orizont, gata să apună, arunca peste vasele din rada
interioară lumina sa învăpăiată. Marea era liniştită, netedă şi strălucitoare ca oglinda.
Sirena vasului „Kerson" dădea semnale scurte, iar nava făcea manevra de intrare în rada
interioară tixită de vasele escadrei militare. Marinarii de pe „Justice", „Algol", „Touareg"
şi „Scarpe" se grămădiseră pe punţi ca să vadă în voie intrarea în port a cargoului
„Kerson". Erau nerăbdători să afle noutăţi din patrie, mulţi dintre ei aşteptau pachete şi
scrisori. Şi dintr-odată, tocmai cînd cargobotul trecea la vreo douăzeci de metri de
babordul cuirasatului „Justice", marinarii de pe cuirasat începură să cînte
Internaţionala". în clipa următoare permisionarii de pe cargou răspunseră cîntînd şi ei
acelaşi imn.
Mulţi se urcaseră chiar şi pe parapete, teuga era şi ca plină de soldaţi, iar pe şalupele
agăţate la babordul navei pe scripeţii metalici, cîţiva dintre permisionari desfăşurară eşarfe
roşii.
în aceiaşi clipă se ivi pe puntea cuirasatului căpitanul de rangul întîi, Lecoq, comandantul
navei. Se opri în capul scărilor, cu privirea în sus la catargul cel mare, unde flutura un
pavilion roşu. Lecoq întrebă cu glas tunător:
— Cine a ridicat zdreanţa aia?
— întregul echipaj, i s-a răspuns.
— Vasăzică am un echipaj de bolşevici?
Se apropie de marinarii ce se strînseră pe teugă. în spatele său mergea secundul, căpitanul
de arme şi ofiţerul electrician.
— Ce-i acest desmăţ, ce-i acest act necugetat? întrebă comandantul din nou, oprindu-se la
cîţiva paşi în faţa echipajului. Nu sînteţi mulţumiţi că vi se dă acuma o mîncare
excepţională? Ce mai vreţi?
— Vrem să plecăm acasă! Ce căutăm pe aceste meleaguri?
Comandantul izbucni furios:
— Am să vă trimit în faţa Consiliului de Război. O să crăpaţi în detaşamentele
disciplinare!
— Haida-de! răspunse unul dintre marinari.
Uluit de un astfel de răspuns, comandantul observă abia atunci că marinarii erau toţi fără
excepţie cu carabine, pistoale, grenade şi chiar cu răngi de fier. îşi duse maşinal mîna la
şold, şi băgă de seamă într-o secundă că îşi uitase browningul în cabină. Atunci îl cuprinse
spaima, o spaimă teribilă, desnădăjduită pe care nu o mai putură masca vorbele
rostite dintr-odată cu o blîndeţe surprinzătoare:
— Bine, copiii mei, dar cine comandă vasul?
— Echipajul! veni un răspuns puternic, colectiv.
— Aruncaţi-mă în apă! îi imploră comandantul cu un gest teatral;
dar marinarii isbucniră într-un hohot de rîs:
— Nu în apă, ci în Franţa! Să ne întoarcem la Toulon!
Comandantul îşi scoase chipiul şi arătîndu-şi părul cărunt, strigă tremurînd
de emoţie:
— M-aţi îmbâtrînit cu zece ani într-un sfert de ceas! Copiii mei, veniţivă în fire. Vă implor!
Apoi îşi aminti fulgerător de o scenă asemănătoare, petrecută în 1915 la Toulon, cînd era
comandant pe „Atmah" şi încercă să repete şiretlicul:
— Copiii mei, care sînt delegaţii voştri? Să poftească Ia mine în cabină şi să discutăm în
linişte, să vedem ce e de făcut. Nu e mai bine aşa? Doar sîntem oameni!
Trei marinari ieşiră din mijlocul mulţimii grămădită pe teugă şi înaintară spre comandant.
Acesta apoi, cu delegaţii, coborî în interiorul vasului. Ajunşi în cabină, Lecoq îi pofti pe cei
trei matrozi să ocupe loc în fotolii. Aceştia refuzară. Le oferi ţigări: „puteţi fuma în linişte".
Refuzară şi ţigările. Lecoq îi întrebă ce anume îi nemulţumeşte:
— Doriţi poate raţii duble de vin? Nu vă ajung oare ţigările?
— Astea-s vax, răspunse unul dintre delegaţi. Echipajul vrea să plece acasă cît mai repede.
— Bine, dar nu vă gîndiţi la urmări? Veţi fi condamnaţi la moarte pentru rebeliune şi
dezertare din faţa inamicului.
— Războiul s-a terminat. N-avem nici un inamic în faţă. Aici e război civil, o chestiune
internă a Rusiei. în numele cărui ideal venim noi să sugrumăm libertatea poporului rus?
Aceasta este o acţiune anticonstituţională.
— Văd că eşti oarecum pregătit.. .
-— Cunoaştem adevărul.
— Ce-aţi zice dacă v-aş aresta? E doar dreptul meu.
— Nu v-am sfătui. N-am mai putea garanta viaţa dumneavoastră.
Lecoq se convinse în clipa următoare că nu putea glumi, cînd fără să bată la uşe, intră un
marinar care anunţă:
— Echipajul cere întoarcerea delegaţiei.
— Ce spunem tovarăşilor noştri? întrebară delegaţii gata să iasă din cabină.
— Nu pot lua o hotărîre de unul singur.îngăduiţi-mi să-l văd pe generalul d'Anselme. El
singur e în putere să ia o decizie. îi voi transmite cererile, făgăduiţi-mi că veţi păstra
liniştea pînă mă întorc.
Se lăsase întunericul, lucru care împiedică pentru moment răspîndirea revoltei pe celelalte
vase. însoţit de doi delegaţi ai echipajului, căpitanul Lecoq se duse pe uscat la sediul
Statului major unde avu o întrevedere cu generalul d'Anselme. Delegaţii echipajului nu
luară parte la convorbire. Stăteau pe coridor şi fumau cu o uşoară nervozitate, privind
în dese răstimpuri la ceas.
Comunicară comandantului că dacă nu vor fi îndărăt pe vas pînă la miezul nopţii, toate
bateriile cuirasului vor deschide focul asupra clădirii Statului Major. Lecoq înţelese
limpede că nu era de glumit. Generalul d'Anselme îşi dădu şi el seama că situaţia era cu
totul îngrijorătoare.: Se uita şi el la ceasul brăţară. Minutele treceau repede şi el nu se
încumeta să ia vreo hotărîre. Era prea tîrziu să comunice cu generalul Berthelot prin
telegraf. Se apropie de fereastră şi privi spre rada portului. Un proiector îşi trecea
fascicolul de lumină peste cheiuri, aluneca peste navale ancorate în linie şi înspăimîntat zări
pe „Justice" tunurile cu ţevile ridicate, fără husele protectoare. Tunurile grele de 305,
fixau chiar clădirea Statului Major. Atunci, cu palmele peste ochi, generalul se întoarse
spre căpitanul Lecoq şi spuse cu un glas frint, ca un geamăt:
—- Plecaţi chiar în noaptea asta, Voi trimite o radiogramă la Constantinopol ca să fie
arestaţi capii revoltei. Dar te conjur, pînă acolo, promitele orice, dovedeşte că ai tact.
Bravul meu ofiţer, dacă izbuteşti să salvezi vasul, te voi propune pentru Legiunea de
onoare.
Lecoq salută cu un gest rigid. Era impresionat şi asta şe oglindea bine pe faţa sa
îmbătrînită, amară.
Erau orele douăsprezece fără un sfert, cînd Lecoq şi cei doi delegate se întoarseră pe
cuirasat. Focul la cazane era făcut încă de pe la orele şase aşa că în toiul nopţii, la două şi
treizeci, cu luminile stinse, cuirasatul „Justice" ridică ancora şi ieşi în larg. în curînd
luminile Odesei rămaseră în urmă, topite în depărtare.
Generalul d'Anselme se desprinse de lîngă fereastră şi apropiindu-se de biroul masiv, sună
ofiţerul de servici.
— Să vină imediat şeful Biroului doi.
Pînă ce acesta veni, d'Anselme redactă cu numeroase ştersături următoarea radiogramă,
mult mai lungă decît cele pe care obişnuia a le expedia:
„Către depozitul flotei din Marea Neagră, Constantinopol. în cursul acestei zile va trece
prin Bosfor cuirasatul „Justice" al cărui echipaj s-a revoltat.
Opriţi prin orice mijloace trecerea vasului spre Mediterana. Puneţi în stare de alarmă
bateriile de coastă şi escadra ce şe află acolo. Arestaţi capii revoltei şi debarcaţi întreg
echipajul. Trimiteţi echipajul la Salonic, sub pază severă, împărţit în grupe mici. Dacă
opune rezistenţă, torpilaţi vasul".
După un sfert de oră, radiograma cifrată era transmisă la Constantinopol a cărui
garnizoană aliată maritimă şi de uscat intră în stare de. alarmă:
în largul Mării Negre, fără să ştie cum va fi întâmpinat în Bosfor, cuirasatul „Justice"
naviga cu viteză maximă. Noaptea era senină. Dinspre miază-zi bătea o briză caldă, semn
al unei primăveri timpurii.

8
în sumbra şi uriaşa clădire din Piaţa Ecaterina a II-a, la numărul 7, acolo unde pînă în
1917 fusese sediul casei comerciale „Mass et Brodschi" şi unde, din decembrie 1918
funcţiona sediul reunit al Siguranţei şi al Biroului 2 al armatei aliate, începură, cu şi mai
multă furie ca pînă atunci, să fie aduşi arestaţi civili şi chiar militari din rîndul unităţilor
aliate.
Aceştia din urmă erau transportaţi repede pe crucişătorul „Bruix" transformat în temniţă
plutitoare. Erau între ei marinari francezi, infanterişti anauiţi şi algerieni din regimentele
coloniale, infanterişti greci, cavalerişti poloni, cîţiva mitraliori şi şoferi englezi din trupele
blindate, bersaglieri italieni, toţi bănuiţi a fi bolşevizaţi, prinşi cetind presa şi manifestele
comuniste, ori chiar manifestînd împotriva războiului.
Civilii însă, nu mai ieşeau vii din încăperile şi beciurile adîncî ale casei „Mass et Brodschi".
Ei erau scoşi de acolo în puterea nopţii, aruncaţi claie peste grămadă în furgoanele de
gunoi ale municipalităţii şi îngropaţi în cimitirele oraşului, în gropi comune.
în această clădire a fost adus în seara zilei de 1 martie 1919, un grup de comunişti, pentru
capturarea căruia se felicita copios Biroul 2 al trupelor aliate şi siguranţa detaşamentelor
albe. în aceeaşi seară, către ceasurile zece si treizeci, în clădirea veche din strada Puşkin
numărul 24, pătrunsese un grup numeros, înarmat pînă-n dinţi, alcătuit din cinci ofiţeri
albi, patru ofiţeri francezi şi doi civili.
în stradă, în curte, rămăseseră de pază cîteva patrule militare, iar în colţul străzii, cu
farurile stinse, opri un camion de mare tonaj, acoperit cu o prelată neagră. Grupul de
ofiţeri urcă direct la etajul doi, şi pătrunse în apartamentul bătrînei Leifmann. Acolo fură
găsiţi şi arestaţi pe loc: Ivan Ivanovici Burun, Preda Nuţu, Lazăr Schwetz, Jeanne
Labourbe, preşedinta Colegiului străin de pe* lîngă Comitetul de partid din Odesa, Michel
Stilikvert, Jacques Ieline, Kiniţki, apoi Ghessia, Vera şi Raia. Grupul de agenţi militari
încătuşară pe toţi cei surprinşi înăuntru şi răscoli apoi întreg apartamentul. Cînd aflară
asupra Jeannei Labourbe un exemplar din gazeta „Le communiste", unul dintre ofiţerii
albi flutură ziarul deasupra capului, strigînd:
— Aha, toată drojdia e aici!
în mai puţin de un ceas, încărcaţi în camionul care aşteptase la colţul străzii cu motorul şi
farurile stinse, fură transportaţi în clădirea casei „Mass et Brodschi", unde în aceiaşi
noapte, însuşi generalul d'Anselme procedă la un interogatoriu sumar. Cînd sosi rîndul lui
Preda Nuţu, fu întrebat ce caută acolo. înţeleseră că e vorba de un cetăţean /romîn şi fu
adus un interpret.
— Cine eşti tu? l-a întrebat generalul d'Anselme.
— Sunt un cetăţean romîn. Nu ştiu nimic. Acolo locuiam cu chirie.
Eu sînt venit aici pentru demontarea arsenalului romînesc.
Unul dintre civili ieşi din cameră cu actele găsite asupra lui Preda şi se întoarse după vreun
sfert de ceas, triumfător, spunînd ceva cu glas scăzut grupului de anchetatori. Apoi se
întoarse spre Preda şi-i spuse:
— Din decembrie ni s-a semnalat dispariţia ta din Galaţi. Acuma, în sfîrşit, am pus laba şi
pe tine, canalie!
La orele douăsprezece şi un sfert, interogatoriul era terminat. Arestaţii fură coborîţi în
stradă şi urcaţi în două automobile de tip militar. Acestea porniră pe străzile întunecoase,
cu viteză nebună. Automobilele ieşiră din oraş şi opriră în dreptul cimitirului izraelit. Unul
din ofiţeri ordonă şoferilor să stingă farurile. Locul fu cuprins de un întuneric adîne. La
lumina unor lanterne electrice de buzunar, arestaţii fură împinşi din maşini în şanţul
şoselii. Apoi răsunară împuşcături repetate.
A doua zi, la 2 martie, ziarul albilor, „Les Nouvelles d'Odessa", publică o ştire înghesuită
între alte materiale, la un loc unde aproape că trecea neobservată : „Zece cadavre
necunoscute, şase femei şi patru bărbaţi, au fost găsite în dosul gării în locul numit
Culicovie Pole. Cadavrele au fost duse la morgă unde li s-a făcut autopsia de către medicul
legist de servici. Cercetările au stabilit că e vorba de un nou şi oribil asasinat făptuit de
bandiţii roşii care încearcă să-şi ridice iar capul în Odessa".

EPILOG

în săptămînile următoare, două sau trei, situaţia la Odesa se înrăutăţi din ce în ce mai mult
pentru trupele intervenţioniste. Era limpede că muncitorii din Odesa pregăteau răscoala
generală împotriva albilor şi a trupelor aliate. Comandamentul aliat mai îndrăznea să dea
publicităţii comunicate cu totul false şi optimiste despre mersul operaţiunilor: „pe frontul
de la nordest de Odesa, spre Baclinut, sîntem în ofensivă," dar, dintr-odată, peste
această mincinoasă euforie, căzu ca un trăznet manifestul partidului comunist:
„Tovarăşi, proletariatul din Odesa a constituit sovietul delegaţilor de muncitori, soldaţi şi
ţărani. Puterea aparţine în acest oraş, din acest moment, eroicei clase muncitoare , . . "
în aceiaşi zi, fu afişată la toate răspîntiile proclamaţia generalului D'Anselme, prin eare
acesta anunţa iminenta evacuare a oraşului.
în oraş izbucni panica burgheziei care asalta cheiurile portului. în cumplita învălmăşeală
ce se produse, burghezii se încăierară între ei, cîteva podeţe ce legau navele comerciale de
ţărm se prăbuşiră sub presiunea masei dezlănţuite şi mulţi dintre cei căzuţi se înecară aci,
la cîţiva metri de mal. Cei care au izbutit să ajungă pe punţile navelor ancorate în rada
portului, priviră însă desnădăjduiţi, cum tocmai în acele ceasuri cumplite, pe catartele
cîtorva bastimente franceze de război, se înălţau încet, fîlfîind în bătaia vîntului
primăvăratic, pavilioanele roşii, pavilioanele revoluţiei. Pe puntea superioară a vasului
„Algol" fanfara marinarilor aliniată în grabă, ca pentru paradă, începu să eînte
„Internaţionala".
Şi în acelaşi timp, primele detaşamente roşii intrară în Odesa eliberată.
Pe bordul torpilorului „Escaut", închis în cabina sa, generalul d'Anselme plîngea cu
pumnii la ochi. Pînă la urechile lui veneau acordurile „Internaţionalei"pe care o cînta
fanfara marinarilor de pe „Algol". Pînă la el venea ecoul acela impetuos şi tineresc, plin de
vigoare, iar bătrînul general, cu faţa lui atît de distinsă pe care n-o aranja de fel plînsul
acela nervos, gemea ca o fiară rănită şi îşi spunea:
— Cum o să mă întorc la Toulon? Am să-mi pun capăt zilelor! Oh, de ce a trebuit ca totul
să se sfîrşească aşa?

PETRU VINTILĂ