Moromeții (Capitolul 3)

Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă și începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în
timpul zilei fuseseră la muncă și a doua zi era duminică, era călușul, nu puteau sta fără să se spele.

— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă și începu să clănțăne din dinți. E rece ca
gheața.

— Ei, ca gheața, vezi-ți de treabă, așa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejește.

Tita se aplecă și o stropi pe neașteptate cu un val de apă. Fata cea mică țipă ascuțit, se strâmbă
înfiorată, apoi deodată se aplecă și ea și o împroșcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp
țipând mereu, apoi Tita se opri și strigă:

— Ajunge, treci și mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!

Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă
cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă și se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un
loc dosnic la marginea satului, numit, nu se știe de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de
crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre
partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin
apă și apropiindu-se din ce în ce.

— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.

— Și dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.

— Fă, zăpăcito, nu ți-e rușine? Treci afară, n-auzi?

Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printre
frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare
când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, își trase repede cămașa pe cap și pieri în tufișul sălciilor
tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât niște glasuri și îngheță.
— Ce faci, fă, aici, te scalzi?

— Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca și începu să râdă.

— Scaldă-te, fă, se auzi iarăși glasul acela.

— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiș se auzi strigată:

— Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleț și cu ga Leana, vor să prindă pește. S-au
îmbrăcat în pantaloni.

Tita ieși din tufiș încă înspăimântată și când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă:

— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Și proasta aia sta în apă.
Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?

Ilinca râse iar:

— Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!

— Ei, ce știe ea, zise muierea cu plasa.

— Ați prins mult pește? întrebă Tita schimbând vorba.

— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaște și mormoloci.

— Tata spunea că ăia pe la București mănâncă broaștele! Zicea că le îndoapă cu carne și le bagă la
cuptor, așa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară și le mănâncă cu furculița, zise Ilinca
scuipând pe marginea apei.
— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitați-vă!

Cele două ridicară plasa la mal și o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând
să răsune valea și țâșni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaște, de toate
mărimile săriră de pe mal împroșcând apa. Un singur peștișor, ca un deget de copil, strălucea în
buruienile de pe mal și chiar și acela era gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins
numaidecât. Înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcnește.

— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aștepți, nu vezi că te-ai învinețit?

Fata ieși clănțănind și se îmbrăcă repede.

— Stați, fa, că mergem și noi, zise fata cu plasa. Ați auzit? Se mărită Polina.

— Polina lui Bălosu? Păi știm, răspunse Ilinca.

— Nu, nu știți, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoțitoarei: Hai să mergem și
noi, ga Leano, că eu ți-am spus că până nu plouă, peștii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi știți că Polina
era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.