Din ceas, dedus…

Ion Barbu

Modernismul reprezintă o manifestare radicală a celor mai recente forme de

expresie care se opun tradiționalismului , prin negarea valorilor clasice,
academice, conservatoare, prin ruptura de trecut, refuzul capodoperei, revolta și
libertate de exprimare, originalitate și tendinta de a șoca. În literatura română,
termenul este impus de Eugen Lovinescu, criticul literar care teoretizează
conceptul, pledând pentru autonomia esteticului, obiectivitatea prozei, liricizarea
poeziei, pentru sincronizarea culturii române cu cea europeană. Lirica modernistă
interbelică impune o ipostază nouă prin intermediul unor simboluri culturale și
filozofice, expresivitatea limbajului va fi generată prin intermediul
expresionismului lui Lucian Blaga, prin ermetismul lui Ion Barbu și prin noul limbaj
al lui Tudor Arghezi.
În ansamblul poeziei românești, Ion Barbu se caracterizează prin unicitate.
Aceasta se datorează faptului că personalitatea sa este dublată de aceea a
matematicianului. Cultura stiintfică a determinat o anumită viziune asupra actului
creator. Lirica lui Ion Barbu (1895-1961) ilustrează, dupa propria marturisire,
relația dintre matematică si poezie: "Ca în geometrie înțeleg prin poezie o
anumită simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existență,
întrucat există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos, unde se
întalnește cu poezia". Etapa ermetică (1925 - 1926), din care face parte volumul
"Joc secund", este marcată de un limbaj criptic, incifrat, o exprimare abreviată,
uneori în cuvinte inventate.
“Joc second” va fi intitulat volumul din 1930, în care autorul include poemele
perioadei ermetice si baladic-orientale. A exclus poeziile etapei parnasiene,
deoarece le-a considerat decurgând„dintr-un principiu poetic elementar”. Titlul
volumului este unul metaforic: Jocul secund este „jocul poeziei”, care presupune
respectarea unor reguli riguroase. Se subînțelege că exista un „joc prim”, care
este al realității obiective realizat după legile universale. Arta este inspirită din
realitatea obiectivă și formează un nou univers suficient. Ciclul “Joc second” din
volumul omonim cuprinde două arte poetice “Din ceas, dedus...” cunoscută și sub
denumirea de “Joc second” și “Timbru”. “Din ceas, dedus...” a fost scrisă cu câteva
luni înainte de publicarea volumului. Este o arta poetică, deoarece cuprinde, intr-
un stil ermetic, ideile autorului despre poezie si menirea poetului. Tema este,
asadar, creația artistică.
Titlul coincide cu primul vers, "Din ceas, dedus…” sugerînd abstragerea din
cotidian și din lumea comună, ieșirea din temporalitate, integrarea intr-o ordine
cosmică, generatoare de noi dimensiuni, dintr-un spațiu ascuns, cu alte forme de
reprezentare a esafodajului material al lumii. 
Poezia este formată din dou strofe, fiecare însemnând o secvenă. Tudor Vianu
subliniază „nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai puține
cuvinte. Concizia virtutea capitală a stilului său”. Secvențele poetice definesc
relația dintre artist și operă. Interpretarea este dificilă, Călinescu apreciind că
dificultatea este una, de matură filologică. Interpretarea călinesciană a devenit
clasică: „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieșire(dedus) din contingent
(din ceas) în pura gratuitate (mântuit azur), joc secund, o imagine a cirezii în apă.
E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieții prin
retorsiune”.
În prima strofă accentul cade asupra operei. Înca din primul vers “Din ceas, dedus
adâncul aceste calme creste”elipsa verbului “este” (este dedus), auxiliar în
formarea diatezei pasive. Subiectul gramatical este “adâncul”, exprimat printr-un
substantiv realizat pe baza conversiunii (provine din adjectivul “adânc”).
Fenomenul conversiunii este frecvent și în opera eminesciană, fiind o modalitate
de îmbogățire a limbajului artistic, specifică marilor scriitori. Ion Barbu utilizează
mitul oglinzii “Intrată în oglindă prin mântuit azur” , oglinda este suprafata apei în
care se reflecta o lume de esente ideale, creând o noua realitate. Ion Barbu alege
elementele de ordin primar: munții, cerul și cirezile agreste (“tăind pe înecarea
cirezilor agreste”). Oglinda este, însa, și intelectul poetului, care, prin reflectarea
realității obiective, creează „un joc secund mai pur”, în sens intelectual, dar și
spiritual. Astfel, la Ion Barbu poezia este o modalitate de trăi „sub semnul mintii”.
Apare si influența lui Aristotel referitoare la catharsis( purificarea spirituală prin
intermediul artei). Cirezile sunt un simbol al biologicului și, prin “înecarea”
acestora se realizeaza lumea ficțiunii ideale, cea a poeziei. Așadar, poezia este o
dematerializare, o spiritualizare.
Strofa a doua își axează interesul asupra poetului. Strofa începe cu o propoziție
exclamativă, redând admirație poetului față de poezie ( “Nadir latent! Poetul
ridică însumarea”). Ion Barbu recurge la 2 simboluri astrale, antonimice, și anume
„zenitul” și „nadirul”. Din punct de vedere astronomic, nadirul reprezintă locul de
unde se poate observa înaltul cerului, zenitul– punctul absolut pentru creație.
Metaforic, nadirul se identifică mitologic cu străfundurile sufletului artistic care,
deși există, nu se manifestă în exterior, ci izbucnește din interior (nadir latent);
creația se află, așadar, în sine, în intuneric, unde prinde formă si îi este daruită
viață atunci când poetul respiră prin cuvintele propriei arte. Astfel, nadirul se
circumscrie poetului, iar poetul se circumscrie nadirului; artistul devine, în acest
fel, întunericul străbătut de o singură rază de lumină– poezia. Tudor Vianu
remarcă faptul că “dacă lumea experienței se înalță în piramidă până la <zenit>,
răsfrângerea acestuia alcătuiește <nadirul>. Dacă în spațiul real, elementele
nesemnificative sunt dispersate, prima calitate a artistului este aceea de a
“însuma” și de a ordona coerența lor interioară, adică “harfele resfirate”. Se
remască prezența mitului orfic, întâlnit și în creația eminesciană. Efortul creator al
poetului (“cântec istovește”) este comparat cu zbuciumul mării, care îi plimbă
meduzele “sub clopotele verzi”. Se observă dislocarea adverbului relativ “când”,
cel care introduce propoziția temporală. Prin transparența lor, meduzele înlesnesc
privirea către adâncul apelor, însă totodată ele schimbă si culoarea mării.
Transparența aparentă a meduzelor păstrează și modifică, în același timp,
limpezimea mării, așa cum orice creație conține ceva, din realitatea din care a fost
inspirată, pe care o metamorfozează, însa.
Ermetismul rezultă din folosirea neologismelor, epitete, unele dificil de inteles:
„...dedus”, „azur”, „agreste”, „secund”, „pur” si „latent”. Asocierile neateptate de
cuvinte („mantuit azur”, „nadir latent”, „zbor invers”) contribuie, de asemenea, la
accentuarea caracterului ermetic al textului.
În concluzie, poezia „Din ceas, dedus…” este reprezentativă pentru curentul
modernist interbelic prin prezența metaforei cheie, incifrarea mesajului, tema
filozofică si utilizarea vocabularului neobisnuit.