Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arme Si Lopeti Andrei Neagu
Arme Si Lopeti Andrei Neagu
ARME ŞI LOPEŢI
1
Gheorghe Andrei Neagu
2
Arme şi lopeţi
GHEORGHE ANDREI NEAGU
ARME
ŞI
LOPEŢI
Editura Zedax
3
Arme şi lopeţi
Tabel cronologic
I
Gheorghe Andrei Neagu
satul Sofrocesti, scoala construita de pe vremea lui Cuza Vodă după
cum spuneau unii săteni, unde avea sa dea ochii cu învăţătorul Ghe-
orghe Rugină, simpatizant legionar notoriu, convertit la comunism
cu multă uşurinţă.
A fost dus şi la biserica lui popa Povirlă. I se spunea aşa, de la
Gospode pa miluiu, cum zicea bietul preot basarabean în limba rusă
la Doamne miluieşte, dar pe care sătenii l-au tranşat în favoarea
magiunlui (povirlei) ce suna fonetic destul de aproape. În realitate
Mihai era popă un basarabean rusificat. Biserica avea vreo 300 de
ani şi fusese construita de postelnicul Vârnav, strămoşul legenda-
rului aviator Bob Vârnav, despre care nu se mai ştia mare lucru.
II
Arme şi lopeţi
însingurării, a căutării prieteniei personajelor fictive din compania
cărţilor. Citeşte tot ce–i pică în mînă.
III
Gheorghe Andrei Neagu
să fie mai aproape de realizarea lui ca om, aşa cum îi prevestea din
nou tatăl lui în mod eronat.
IV
Arme şi lopeţi
ca să-i apară abia în 1986 în volumul „Zece prozatori” nuvela „Spi-
narea de piatră a Făgăraşului”.
V
Gheorghe Andrei Neagu
VI
Arme şi lopeţi
ziua în care era aşteptat la Focşani cu lansarea volumului Cel mai
iubit dintre pământeni. De fapt Gheorghe Neagu a fost primul par-
ticipant de la manifestare care a aflat de moartea prozatorului, co-
municându-i secretarului cu propaganda Al. Crihană, tragicul
eveniment. Din nefericire, volumele au rămas la Cartea Româ-
nească, rătăcindu-se până-n ziua de astăzi. Celelalte volume, date
la Albatros au avut o soartă şi mai cumplită. Prozatorul Stan Velea
avea obiceiul să citească cu voce tare colegilor de birou, mai ales
când era pilit, din creaţia celor ce îndrăzneau să bată la porţile con-
sacrării. După care materialele aterizau direct în coşul de gunoi,
pentru că era scris sus şi tare că manuscrisele nu se înapoiază. Fu-
rios pe asemenea întâmplări, prozatorul îşi definitivează romanul
Arme şi lopeţi, încercând să-l publice la Editura Militară din Bucu-
reşti. Aici dă peste colonelul Răileanu, care ocupa postul de direc-
tor al editurii, care în ciuda tuturor bidoanelor primite, a mărturisit
cu spaimă în glas că nu poate publica un volum unde nu se pome-
neşte nimic despre Nicolae Ceauşescu. Tot în această perioadă a în-
ceput să frecventeze Festivalul Dragosloveni dedicat memoriei lui
Vlahuţă, unde l-a cunoscut pe Fănuş Neagu, Mircea Sântimbreanu,
Mircea Radu Iacoban şi mulţi alţii. Interesant că Sântimbreanu a
avut o reacţie pozitivă faţă de Gheorghe Neagu poate şi pentru că
profesorul Dima de la Revista noastră din Focşani îi acordase pre-
miul pentru proză. Aşa se face că din aceste relaţii şi cunoştinţe se
naşte debutul lui Gheorghe Neagu la editura Albatros în volumul
colectiv Zece prozatori, unde din cele peste 300 de pagini cât avea
romanul Arme şi lopeţi i se publică doar 76 de pagini sub denumi-
rea de Spinarea de piatră a Făgăraşului. Debutul în asatfel de volum
este totuşi remarcat de Nicolae Manolescu care a semnalat: cre-
deam că reportajul literar a dispărut de la Geo Bogza, când iată-l
apărut după un sfert de secol. Cu toată bunăvoinţa lui Sântim-
breanu care era surghiunit la Albatros pentru că avea un copil fugit
în America, romanul nu a putut fi publicat în întregime pentru ace-
laşi motiv, nu vorbea nimic de Ceauşescu, deşi Gheorghe Neagu a
băgat un citat din cuvântarea lui la începutul volumului şi a intro-
dus o scenă reală a vizitei secretarului general al P.C.R. pe Trans-
făgărăşan în finalul romanului. Se pare că trucul nu a fost
VII
Gheorghe Andrei Neagu
convingător. Tot în această perioadă Liviu Ioan Stoiciu îşi face de-
butul cu volumul La Fanion. Şi pentru că poezia lui Stoiciu nu era
admirată de către prozatorul Neagu, volumul este lăudat cu falsitate
de Traian Olteanu şi Florin Muscalu.Scena se petrece în camera pe
care o primiseră la Direcţia de cultură a Judeţului Vrancea ca
membri ai Uniunii Scriitorilor, unde sub tabloul lui Eminescu aveau
microfoane de înregistrare. Imprudentul Neagu se preface că nu
ştie să aprecieze poezia lui Stoiciu. Recită sec spre exemplificare o
poezie şi cu multă intonaţie cuprinsul volumului, Apoi îi întreabă
care este mai bună. Cei doi ipochimeni îi spun: vezi ce minunată
poezie este a doua? La care Gheorghe Neagu întoarce cartea şi le
dezvăluie că a doua poezie era cuprinsul. Bineînţeles că au rămas
mofluji. Lucru acesta avea să-l coste mai târziu.
VIII
Arme şi lopeţi
ban, îl sună pe directorul Gheorghe Neagu şi-i ordonă să facă mă-
ciuci. Uluit Gheorghe Neagu convoacă consiliul de administraţie
unde secretarul BOB era tâmplarul Dănuţ Tutoveanu. De aceea îl
delegă să meargă la primar şi să afle ce fel de măciuci doreşte.
Numai că în timp ce erau în plină şedinţă a COM cu aparatul de
radio mergând în surdină au auzit: Am învins, tiranul a fugit! Era
vocea lui Mircea Dinescu („fă-te că lucrezi”). Izolaţi din punct de
vedere informatic participanţii la şedinţă au dat sonorul la radio mai
tare aflând în premieră că la Bucureşti era răzmeriţă. N-a mai fost
nevoie de măciuci. Mai mult Gheorghe Neagu s-a urcat în maşina
salvării din dotarea unităţii şi a plecat spre primărie unde a aflat că
primăreasa îşi luase zborul. Scene din aceste vremuri aveau să fie
relatate mai târziu în romanul „Un securist de tranziţie” publicat în
foileton în revista Oglinda literară.
IX
Gheorghe Andrei Neagu
1991 este invitat din nou în Anglia unde stă timp de 40 de
zile. Ia cunoştinţă cu diverşi oameni de cultură, ce mişunau în
lumea a doua a valorilor culturale britanice. I se înlesnesc diverse
vizite inclusiv la urmaşii lui Ion Raţiu din Londra.
Face o vizita şi în Austria unde cunoaşte o parte din rudele so-
ţiei, şi în Germania la Heidelberg unde erau alte rude, dar şi în
Olanda unde are prilejul sa refuze invitaţia primarului orăşelului Al-
mere de a rămâne în ţara lalelelor. Publică Templul iubirii la editura
Porto-Franco într-un tiraj de 10 000 de exemplare. Aude că Stoiciu
a plecat la Bucureşti, primind şi casă şi serviciu, un lux la care vi-
sase şi Gheorghe Neagu fără acoperire.
X
Arme şi lopeţi
Tucă, după ce refuzase să ia locul lui Dan Diaconescu, demisionat
cu scandal din companie. Crede cu tărie că a venit momentul sin-
cerităţii în viaţa de zi cu zi. Lansează campanii anticorupţie în plan
local, aduce televiziunea Antena 1 în anchete.
XI
Gheorghe Andrei Neagu
1998 Jurnalul de Vrancea dă faliment şi de la un tiraj de 5 mii
de exemplare a ajuns la un tiraj de câteva sute. Voiculescu îl roagă
pe Gheorghe Neagu să aibă amabilitatea să-l reia de la Martiş et co.
Cum acest lucru nu mai era în totalitate posibil şi pentru că apăruse
concurenţa trustului Monitorul de la Iaşi, Gheorghe Neagu acceptă
să-l preia în tandem cu Gazeta vrânceană mergând o săptămână cu
o publicaţie, altă săptămână cu cealaltă publicaţie. Se inscrie în anul
3 la Facultatea de marketing din Iaşi, deoarece Fac. Eminescu se
desfiinţase din 1995.
XII
Arme şi lopeţi
rescu, Sanda Stolojan, de a se alătura susţinătorilor.
XIII
Gheorghe Andrei Neagu
2005: o nouă serie de volume liliputane alcătuiesc o nouă ca-
setă din Scrieri alese de data aceasta cu 24 de colegi. Cărticica lui
Gh. Neagu se va numi La Bellu. În acelaşi an editura Paralela 45 pu-
blică volumul colectiv Proză Ro. Din care apare şi un fragment din
foiletonul Un securist de tranziţie. Festivalul Duiliu Zamfirescu atinge
apogeul participărilor fiind prezente 9 ţări: Serbia, Ucraina, Basa-
rabia, Albania, Luxemburg, Franţa, Tunisia, Maroc. Etc. Premiul cel
mare i s-a acordat doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga
şi premiul Opera omnia lui Mimmo Morina, secretarul general al
Uniunii mondiale al Poeţilor. Închide Gazeta Vrânceană pentru că ni-
meni din redacţie nu şi-a exprimat dorinţa s-o preia gratuit şi să
continue apariţia în folos propriu. La propunerea lui Magda Ursache
şi a lui Horia Zilieru, este primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Iaşi de
către Cezar Ivănescu în persoană, despre care va avea numai cu-
vinte de laudă şi-l va lega o lungă prietenie.
Este ales vicepreşedinte al PNL Câmpeanu şi în aceasta calitate
cere imperios fuzionarea cu PNL, atrăgându-şi antipatia lui Radu.
XIV
Arme şi lopeţi
2007: după lansarea volumului Aesopicae, fără aprobarea lui
Nicolae Manolescu la sediul USR în sala de marmură, dar cu spriji-
nul lui Laurian Stănchescu, secretarul literar al vicepreşedintelui
USR Varujan Vosganian, scriitorul Gheorghe Neagu intră într-un
conflict absurd şi păgubos cu criticul literar. De fapt Nicolae Mano-
lescu era supărat pe Oglinda Literară mai înainte pentru că îi publi-
case lui Paul Goma Săptămâna Roşie. Este ultimul an în care
Gheorghe Neagu se mai ocupă de Festivalul Duiliu Zamfirescu.
Acordă o mai mare atenţie revistei Oglinda literară
Devine membru fondator-prin revistă-al organizaţiei presei li-
terare din Europa.
Face un sejur în Malta la invitaţia lui Dan Pică.
Primeşte Premiul pentru proză acordat de Academia Interna-
ţională Mihai Eminescu sub semnaătura domnului preşedinte de
juriu acad. Eugen Simion
XV
Gheorghe Andrei Neagu
o primire călduroasă din partea criticii de specialitate. Primeşte Pre-
miul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bacău
pentru volumul Purtătorul de cruce.
Primeşte Diploma de excelenţă de la Asociaţia Valman şi o di-
ploma de recunoaştere a activităţii culturale semnată de poetul
Radu Cârneci.
XVI
Arme şi lopeţi
CHEMAREA ARMELOR
Lovit, Mitiţă-şi luă seama la vorbe. N-avea nici un rost să fie dur
tocmai acum.
– Iată-mă mămico, îi zise el cu orgoliul strivit de propriul glas.
– Te-am iertat de mult, îi zise ea fără să mai încerce să-l mân-
gâie.
Avea acelaşi orgoliu în ea ca şi Mitiţă şi nu găsea că mai e cazul
să mai fie tandră.
Se aşezară la masă.
– Mănânci nişte chişleag, sau bei o cană cu lapte? Îl întrebă ea.
– Nişte lapte, zise el fără vlagă.
Câtva timp după aceea, îşi îndesa în buzunar banii lăsaţi de
“capul” familiei înainte de plecare, apoi înşfăcând valiza de lemn, dădu
să-i sărute mâna mamei. Dar ea, într-un elan de bunătate, ca de atâ-
tea alte ori, îi luă capul între mâini şi-l săruta pe obraji, în tăcere. Şi tot
în tăcere îl petrecu până la poartă.
– Vezi mamă, să mănânci tot ce ţi-am pus acolo. Şi să scrii des,
să nu ne uiţi aşa cum ai obiceiul, mai adăugă ea într-un târziu. Să nu
laşi lucrurile să se strice, că e păcat... Iar cu celelalte treburi, fii fără
teamă. O să se aranjeze ele... îi mai strigă ea pe urmă.
Mitiţă nu întoarse capul. Ştia că orice întoarcere putea să de-
clanşeze o nouă postaţă de sfaturi. Şi tocmai de ele nu ducea lipsă.
Cu valiza de lemn vopsiţi în gri de naşul lui, fratele cel mai mare
al Şoicanilor, Mitiţă trecu pe la fântâna lui Tudor, spre aleea de tei, ce
străjuia intrarea fostului conac boieresc, în prezent sediul Ceapeului, al
grajdurilor de vite şi al grădiniţei de unde fugise de teama unui câine.
Se uita cu dragoste la castelul de apă, scund şi bondoc, în care
intrase de atâtea ori şi tot de atâtea ori fusese fugărit de Costică a’ lui
Ilie, apoi casa pitică a lui Haidău şi se îndreptă spre şcoala primară.
Deschise poarta şi-l zări pe moş Petrică Murguleţ, omul de serviciu,
trebăluind ca de obicei, cu noaptea în cap.
– Ai venit să te mai uiţi la monument? Îl luă acesta mai înainte
de a-i răspunde la bineţe.
– Tot n-ai uitat, bădie?! Se miră Mitiţă.
– Apăi cum o să te uit, dragul moşului. Câţi copchii a avut An-
drei Şoican la şcoala asta? Şi câţi au fost ca Mitiţă? Îl măguli moşul. Ei,
da ia spune, pe unde mai eşti şi unde te duci?
– Păi, la armată...
– Ia te uită! Deci aşa... Ţi-a venit rândul care va să zică, zise bă-
trânul îngrijitor îndreptându-şi pentru o clipă spinarea, pentru ca mai
8
Arme şi lopeţi
apoi s-o ia către căminul cultural.
Din depărtare, se auzea din ce în ce mai puternic un zgomot de
motor.
Putea fi autobuzul, sau tot atât de bine, un tractor. Era autobuzul.
Tractoriştii nu se mai sculau, cu noaptea în cap. Aveau serile mai
pline de binefacerile vieţii de familie.
– ‘neaţa Adamache, îi zise el şoferului.
– Salut Mitiţă. A venit vremea?
– A venit, n-ar mai fi venit!
– Las’ că-i bună şi asta, zise şoferul, refuzând să-i ia banii de drum.
Mitiţă se aşeză cătrănit în spatele maşinii. Praful avea să-l sufoce,
dar nu-i păsa. Vroia să nu-l vadă nimeni, să treacă aşa, ca o fantomă.
La fiecare oprire, şi erau destul de dese, pentru că şoferul era băiat
din satul lor, autobuzul se umplea de săteni care făceau naveta, sau de să-
tence cu panere de papură pline cu frupt. Aşa era în fiecare dimineaţă.
După fiecare cursă, la capătul ei, Adamache, ştergea înjurând, zerul scurs
din fruptul precupeţelor, pe muşamaua scaunelor.
În autogara Romanului, ca în fiecare dimineaţă, era îngrămădeală
de navetişti şi de ţărani veniţi cu noaptea-n cap, pentru fel de fel de tre-
buri. La casa de bilete, un casier adormit te silea să-ţi declini dorinţa, pri-
vindu-i printr-o pătrăţică de geam, tăiată cu zgârcenie la nivelul
pantalonului. Mitiţă făcu plecăciunea obligatorie şi obţinu din mâna lene-
şului casier, biletul de călătorie până la Piatra. Se aşeză într-un loc cât mai
apropiat de uşa din faţa maşini. Când şoferul deschise în sfârşit uşa, fu pri-
mul care-şi întinse biletul la control.
– Şi cu valiza ce faci? Îl interpelă şoferul.
– Păi, ce să fac... O duc.
– O duci pe ea, dar pe mine ba, îi spuse acesta în rime.
– Dar cine-şi spuse că vreau să te duc, nu se lăsă Mitiţă.
– Hai dom’le, mai lasă trăncăneala, îl apostrofă unul din spate.
– Du-ţi valizoiul la bagaje băiete, se auzi şi-o voce de femeie.
– O duc, o duc, zise Mitiţă, coborând din maşină să-l aştepte pe
şofer să-i deschidă.
– Mergi tu la armată... O să vezi tu... O să-ţi bage minţile-n cap ăia
de acolo... Să n-ai nici o grijă, îi spuse rânjind şoferul, în vreme ce se căz-
nea c-un clămpuş de aluminiu, să deschidă uşa de la bagaje.
În autobuz călătorii erau în mare parte navetişti. Din nou navetişti.
“E semn că am intrat în rândul statelor civilizate. Şi când te gândeşti că mai
ieri mergeam cu tata cu căruţa dintr-un sat în altul”, se trezi Mitiţă gân-
dind.
9
Gheorghe Andrei Neagu
Panglica de asfalt, trecea apa Moldovei, peste podul îngust şi veş-
nic plin de gropi cârpite de mântuială, lăsând în urmă casele ţigăneşti de
la capul podului, unde Mitiţă venea cu taică-su să-şi potcovească din când
în când calul.
În maşină, navetiştii moţăiau apoi dormeau de-a binelea. O parte
din ei erau activişti de partid, care fuseseră avansaţi de la raion la judeţ şi
care nu primiseră încă locuinţă. Plecau cu servietele din piele de porc, cu
catarame şi două buzunare şi cu multe despărţituri goale pentru a se în-
toarce cu ele pline: de carne de la U.C.A. sau de cele mai mute ori, cu lu-
cruri pe care le puteai găsi mai lesne într-o capitală de judeţ, aflată în
plină accesiune.
În maşină alături de Mitiţă, mai erau şi alţi soldaţi în devenire, cu
mult mai tineri decât el şi cu mai multă poftă de viaţă. Unul din ei scosese
deja o sticlă de “tărie” şi sorbea din ea prelung, pe sub tuleiele ce abia i
se iviseră.
“Iată lunca Feleştilor, pe unde veneam la arat cu tata, cu noaptea-n
cap” îşi zise Mitiţă. Zâmbi. Îşi aduse aminte cum pleca în coşul căruţei, de
la mai bine de douăzeci de kilometri, pe la mijlocul nopţii, pentru ca di-
mineaţa să poată începe aratul. Odată, obosit, adormise ducând calul de
nas, iar calul ferindu-se de muscă, îl băgă cu totul în picioarele lui. Mai, mai
să-l calce...
– Dormi, îl trezi bătrânul Şoican, atuncea frigându-i grumazul cu
plesnetul biciului. Buhnise în plâns, dar se trezise. Acum râdea...
– De ce râzi, camarade? Îl întrebă cel cu sticla.
– De amintiri, amintiri frumoase, îi răspunse Mitiţă oftând.
– Nu-i cazul. Şi eu am lăsat-o singurică şi nu mai oftez atâta. N-are
nici un rost să-mi pun cenuşă-n cap.
– Dar de unde ştii tu asta?
– Am bănuit eu, vru să-şi arate celălalt isteţimea.
– Ai bănuit pe mă-ta! Mai bine ţi-ai vedea de băutură, îi răspunse
Mitiţă arţăgos. Celălalt vru să-i mai zică ceva, dar un altul, îl opri.
– Lasă-l bă! Nu vezi ce mutră de-mpuţit are? Se crede domn, dar e
vai de c... lui!
Mitiţă nu le răspunse. Se uită pe geam cu tristeţe. De multe ori sim-
ţise oamenii împotrivă. Dacă lăsa să se amestece în problemele, îl bâr-
feau neînţelegându-l. Dacă, îi repezea, se trezea izolat. Ca acum...
Drumul începuse să urce şi să coboare, într-o simetrie aproape per-
fectă. Trecuseră comuna Girov, în care trăia fratele popii Teofănescu, sau
mai bine zis trăise, căci se pierduse până la urmă din cauza rănii de la pi-
ciorul pierdut în război. Fusese un dascăl iubit şi stimat de oamenii locu-
10
Arme şi lopeţi
lui şi se pierduse aşa cum trăise: iubit şi stimat.
Îi reveni în minte imaginea tatălui său. La fel de iubit şi de stimat
de oameni satului până când se trecuse la întovărăşire.
Maşina urca şi cobora. “Ca-n Valurile Dunării”, gândi Mitiţă.
Zâmbetu-i cotropise din nou faţa.
– Ce-i bă, iar te-au apucat amintirile? Îl iscodi cel cu sticla.
Mitiţă nu-i răspunse. Trecu mai întâi în faţă. Lângă el, moţăia o bă-
trână-ntr-un tulpan negru şi mare. Curând îl cuprinse moţăiala şi pe el.
Adormi. Îl trezi fâşâitul uşilor deschise, în curtea autogării din Piatra. Co-
borî. Cei din spate, adormise şi ei şi nu se mai dădeau sculatului. Îl văzu
pe şofer că nu se omora să-i trezească. Scena îl învioră, amuzându-l.
Autogara reşedinţei judeţului Neamţ era năpădită de pietriş, de fum
de mici şi miros de plăcinte. În prundişul gros, hălăduia în voie, praful unei
toamne uscate, în vreme ce vântul, abia de mai reuşea să mai mişte de
ici colo biletele aruncate. Se îndreptă spre comisariat. În curtea acestuia,
câteva sute de flăcăi, blonzi şi domoi, se străduiau să-şi înece emoţiile ce
le încercau bărbăţia. Câţiva chituci de stejar aruncaţi la întâmplare le ser-
veau celor obosiţi drept scaune.
O santinelă cu banderolă la mână, pe care scria A.O.S., îl lăsă să
intre, unul câte unul fără să le mai dea voie să mai iasă (la cei care îi în-
soţiseră). Prin gardul de fier, cei care-i însoţiseră, zâmbeau şters, tinere şi
bătrâne, vlăguite de foame şi nesomn, în vreme ce logodnicii şi fii lor, în-
fulecau din pui fripţi, scoşi din geamantane. Trecuse de prânz şi nimeni nu-
i lua în seamă.
De parcă nimeni n-ar fi avut vreo treabă cu dânşii. “Ca în vremea
peripeţiilor soldatului Svejk” îşi zise Mitiţă. După colţul pichetului de in-
cendiu, băieţii care veniseră în maşină cu el, se îmbătaseră de-a binelea.
Zărindu-l, unul din ei se apropie cu sticla în mână.
– Bea, frate şi nu mai fi necăjit. Căci eu te înţeleg mai bine decât
ceilalţi.
“Dacă nu beau nu mai scap de el” se gândi Mitiţă întinzând mâna
să apuce sticla.
– Ne-ne, zise celălalt, trăgându-şi brusc mâna.
Şocat, Mitiţă rămase cu mâna în aer. Sângele i se urcă brusc în
obraz. Ceilalţi izbucniră în râs. Furios, Mitiţă îi întoarse spatele, vrând să
se îndepărteze.
– O clipă, prinţule, zise celălalt, punându-i mâna pe umăr pentru a-l
reţine. Brusc, Mitiţă se întoarse. Celalt, ridică sticla pe jumătate golită,
brusc, deasupra pieptului.
Lichidul se agită şi-l stropi. Tăcură, apoi Mitiţă izbucni în hohote,
11
Gheorghe Andrei Neagu
întorcându-i spatele ostentativ.
– Păzea, zise o voce speriată şi Mitiţă se aplecă fulgerător. Sticla
aruncată cu putere, trecu pe deasupra lovindu-se de unul dintre stâlpii
gardului, sfărâmându-se. Cu privirea întunecată, Mitiţă, reveni fulgerător.
Mâna, întinsă cu iuţeală, întâlni faţa atacatorului. Pumnul împins cu putere,
îşi atinse ţinta din plin. Sângele ţâşni. Ceilalţi nu îndrăzneau să facă vreo
mişcare. Santinela de la intrare se repezi să-i despartă.
– E prea târziu camarade. Sper c-a băgat ceva la cap din toată ches-
tia asta, îi zise Mitiţă.
– Bine, dar puteai să-l omori! Îl apostrofă soldatul.
– Tot aşa de bine, sau chiar mai bine, era s-o facă el înaintea mea.
– Da, dar tu nu eşti beat, nu se lăsă soldatul.
– Adică, ce vrei să spui? Ridică vocea Mitiţă. Camarazii celui bătut,
văzând întorsătura pe care o luară lucrurile, începură să se apropie şi să
vocifereze.
– Are dreptate soldatul, spuneau el.
– Are pe dracu, nu se lăsă mai prejos Mitiţă.
– O să vezi ca am! Îi ameninţă santinela.
– Ascultă, bă oştire, ce mama dracului ţi-am făcut eu, de te-ai tre-
zit aşa, deodată, luându-te de mine?
12
Arme şi lopeţi
§§§
– Ia mai tacă-ţi gura, încercă să-l ia peste picior unul dintre cei care
băuse din sticla sfărâmată.
Mitiţă se întoarse furios.
– Dacă nu-ţi stă bine aşa cum arăţi, te rog să mi-o spui, îl avertiză
el.
Apoi, văzând că nu mai avea de ce să se teamă, se îndreptă spre
poarta comisariatului. Ieşi urmărit de privirile încărcate de ură ale celor ce
asistase la toată tărăşenia.
Când se întoarse, în curtea comisariatului nu mai era nimeni. Crezu
că au plecat la unităţi. Intraseră-n clădire. Un furier trece grăbit pe cori-
dor, spunând:
– Toată lumea să plece acasă. Nu au venit toţi delegaţii de la uni-
tăţi. Va trebui să vă întoarceţi mâine.
– Bine, dar eu până acasă, am treizeci de kilometrii, zise unul din-
tre cei care se strânseseră în jurul furierului.
– Se vede că n-ai făcut armată. Ordinul se execută nu se discută, îi
zise acesta, îndepărtându-se.
– Că, tu multă ai mai făcut-o! Zise unul scrâşnind.
– A făcut-o... pe scaun, în dumnezeul lui de mameluc, adăugă un
altul, în vreme ce se îndreptau spre poartă.
Se împrăştiară ca oile. Mitiţă se hotăra să rămână peste noapte în
Piatra. La hotel, locuri nu aveau. Valiza de lemn, nu era pe placul recep-
ţionerilor. Abia ce dispăruseră şi ultimele raze de soare, găsi cu totul în-
tâmplător, un loc unde putea să să odihnească. O femeie cu aspect de
lipovană, îl primi în holul unei case şi-i luă polul pe care cea de la hotel nu-
l primise. Urcă treptele abrupte, înguste şi alunecoase, pe întuneric. Diri-
jat de la spate de precupeaţă, deschise o uşă grosolană, ce scârţâia
dureros. Intră într-o încăpere dubioasă, cufundată în întuneric. Reuşi să
13
Gheorghe Andrei Neagu
aprindă un chibrit.
Cuprins de somn, pe jos, smulse din întuneric, de flacăra chibritu-
lui, cele câteva trupuri se arătau vederii. Un sforăit se auzea dintr-un colţ.
– Stinge bă, lumina, mormăi careva. Mitiţă nu-l luă în seamă. Mai
aprinse un chibrit, încercând să-şi găsească un loc pe duşumea. Celălalt
mai mormăi ceva, aşteptând ca totul să se liniştească. Cu valiza în braţe,
se întinse cât era de lung, în colţul cel mai apropiat de uşă.
Îşi împăturii paltonul. Şi-l aşeză sub cap, drept pernă. Duşumeaua
tare, sforăiturile celor ce dormeau în aceeaşi încăpere, nu-l lăsară să
doarmă multă vreme. Gândurile îl purtau spre zilele copilăriei, când el,
Dumitru Şoican, cel mai mic urmaş al Şoicanilor mergea cu vacile la suhat.
Sau pe zoană. Sau, când le amăgea foamea, c-un braţ de strujani, din
care moarea abia se simţea, fie cu niscaiva gurgoaze de prin curţile oa-
menilor. Zâmbi. Ca mai ieri mergeau la bulboana lui Podaru cu cei de
seama lui; ca mai ieri, alerga în durlinge, de la coşer la ştiubeiul moştenit
din ţâţă-n fiu; sau, cu tăbâltocul în spinare către moara lui Vrăilescu; sau,
juca ţurca cu cei de pe hudiţă lui, cu beţe făcute din ogrinji din ieslea vacii.
Şi acum, iată-l gata de armată. Înainte de a adormi, i se ivi în minte casa.
Locul de unde putuse să privească printre uluci la deregii vecinului, care
alerga după tot felul de culbeci să-i bage în oală, să-i vadă alungindu-se
ca nişte chişcari, în vreme ce plozii îşi cărau dupăci după dupăci, hârjo-
nindu-se în jurul oalei.
Dimineaţă se trezii amorţit. Ceilalţi plecaseră, pe furiş, de parcă
le-ar fi fost ruşine unul de altul. La lumina zilei camera arăta şi mai sinis-
tru. Pereţii goi, cu urme de tot felul, şi duşumeaua la fel de colorată cu
pete, nu te-ar fi îndemnat să mai încerci a doua oară “ospitalitatea” gaz-
dei. Când să iasă, dădu nas în nas cu un individ ameţit de băutură încă de
la primele raze de soare. Paltonul îi era murdar şi fără nasturi, cu urme de
murdărie imprimate peste tot.
– N-ai o leacă de bulearcă? Îi întrebă individul în loc de bineţe.
– După ce puţi ca o dubală a trăscău, mai vrei şi bulearcă? Mai mare
ruşinea, se trezi Mitiţă moralizându-l. În picioare, scroambele pe care in-
dividul le încălţase, arătau jalnic. Îl dădu la o parte, nerăbdător să plece.
– Oştene, ca mine ai să ajungi, nu-ţi fă râs de mine, încercă acela
o ultimă tentativă.
– Nu-mi mai zgâria auzul cu tot felul de prostii, că nu mai convingi,
îi zise el, coborând dezgustat scările. Dezgustul îi venea atât din folosirea
limbajului, cât şi din halul în care se complăcuse să doarmă. Îşi pipăi bu-
zunarele şi-şi numără banii. Erau toate la locul lor. Hainele boţite, cu praf
de pe duşumeaua ce-i ţinuse loc de saltea, îl făcuse să dramatizeze mai
14
Arme şi lopeţi
mult starea în care se afla. Mai obosit decât şi-ar fi putut închipui, se în-
dreptă spre restaurantul cu autoservire “Plimbă tava” cum îl numeau lo-
calnicii, cu gând să mănânce.
Restaurantul era gol. Goale erau şi galantarele.
– E prea dimineaţă, tinere! Îl întâmpină unul dinlăuntru.
Mitiţă se întoarse dezamăgit. “Dacă la ora asta e prea dimineaţă,
cum se putea numi oare vremea când mâncam, între loitrele căruţii şi cerul
nu se lumină de ziuă, iar noi, eu şi tata, mergeam să ne arăm pământul?”
gândi în sinea lui Mitiţă. Ieşi de la “Plimbă tavă” şi se îndreptă spre “Mila
Domnului”, o ceainărie aşezată în drum, spre comisariat.
Ăştia aveau doar ouă jumări. Mâncă patru. Îşi aminti de felul cum
le spuneau cei din satul lor, scrob. Fără să vrea îl podidi râsul La fel spu-
neau şi la rahatul de copil mic, atunci când îi apuca pântecăraia. Mai ceru
şi un cârnat, pe care fata de la casă i-l înveli într-o hârtie.
Când ajunse la comisariat, curtea era plină. “Oare de ce la oraş la
o curte nu se spune ogradă?” se trezi Mitiţă cugetând. “Poate că de vină
e absenţa vietăţilor, animalelor domestice” îşi dădu răspuns, salutându-l
neglijent pe soldatul ce-l lăsă să intre pe poartă.
În curte, aceeaşi atmosferă deprimantă. Soarele ieşise iarăşi ne-
cruţător pentru zilele acelea de toamnă, iar paltoanele, ajunseră să-i stin-
gherească-n mişcări, până şi pe cei mai friguroşi.
Logodnicele, sau mai rar soţiile erau şi ele prezente la gard, dat de-
legaţii tot nu se zăreau. Când soarele se ridicase în înaltul cerului, furierul
plecă spre gara oraşului, pentru ca numai după o jumătate de oră, să se
întoarcă cu delegaţii de la unităţile desemnate să-i ia pe răcani. O dată cu
sosirea acestora, curtea se însufleţi brusc. Cuprins de aceeaşi înfrigurare,
Mitiţă se trezi fără să ştie cum, lângă un caporal cu însemnele diviziei
Tudor Vladimirescu.
– Care din voi ştie să scrie mai repede? Întrebă furierul comisaria-
tului.
– Eu, se grăbi Mitiţă să răspundă.
– Vino cu mine, îi spuse furierul luând-o înainte.
În biroul plin de ofiţeri, mai mari sau mai mici în grade şi impor-
tanţă, fumul plutea dens. Se întocmeau listele şi se repartizau la iuţeală,
viitorii soldaţi pe unităţi.
“Dacă aş reuşi să plec la Bucureşti, aş fi mai aproape de locurile şi
de oamenii dragi” se pomeni străfulgerat Mitiţă, în vreme ce copia nume,
adrese şi studii.
– Cum aş putea să fiu luat la Bucureşti? Îl întrebă el pe furier în
momentul când acesta îi aduse o nouă listă la copiat.
15
Gheorghe Andrei Neagu
– Simplu. Te treci pe listă. Apoi văzând mutra uluită a viitorului sol-
dat, adăugă: nu înţelegi că singurul criteriu e întâmplarea? Uneori se mai
iau şi după studii, dar nu e neapărat nevoie de aşa ceva...
– Şi, care e unitatea, care ia la Bucureşti?
– Uite asta, zise furierul întinzându-i o listă pentru divizia Tudor Vla-
dimirescu.
– Păi e completată, zise Mitiţă.
– Şi ce dacă? Taie pe unul pune-te pe tine. Pe ălălalt trece-l unde
vrei, îi zise furierul în şoaptă depărtându-se.
Mitiţă se trecu. Încolonat, se trezi anonim încorporat în masa de
viitori trupeţi. În drum spre gara. În valiză îşi mai făcuseră loc cu chiu cu
vai şi două cutii de conserve, laolaltă cu o jumătate de pâine neagră.
– Asta-i raţia până la unitate, le spuse plutonierul de la comisariat.
– Dumitre, îl strigase cineva.
Îşi îndreptă privirea spre locul de unde se auzise strigat şi-l zări pe
furier făcându-i semn să se apropie.
– Vreau să te pun bine cu delegatul de la Bucureşti, că doar m-ai
ajutat şi tu, îi spuse acesta, făcând prezentările.
Cam de aceeaşi înălţime cu el, caporalul îi întinse măna. Mitiţă i-o
strânse timid. Hainele caporalului, din postav păros şi aspru, aveau im-
pregnate în ele un miros specific, nemaiîntâlnit. Părul scurt, tuns în aşa fel
încât să-i lase ceafa dezgolită, îi aduse aminte de povestirile bătrânului
Şoican, ce-i spusese adesea că o unitate militară se cunoaşte după părul
soldaţilor. “Cu cât ai să-i vezi pe sodaţi cu părul mai mare, eu atât în acea
unitate este mai uşor de trăit” îi spunea adesea bătrânul.
“Înseamnă că nu va fi uşor” - conchise Mitiţă uitându-se încă odată
la părul scurt a caporalului.
În gară, un tren de câteva vagoane rezervate pentru ei, sta să plece
dintr-o clipă într-alta. Pe vagoanele dinainte stabilite cineva scrisese cu
creta numerele şi staţia de destinaţie.
Se urcă în cel pe care scria Bucureşti. De altfel era singurul vagon.
Pe celelalte erau scrise localităţi din Moldova.
Câteva femei, care mai rezistaseră până la capăt, îşi morfoleau în
batiste, durerea despărţirii. Locomotiva scoase un strigăt strident, anun-
ţând, că e gata de plecare. Strigăte de bun rămas amestecate cu zgomo-
tele de fiare ale trenului ce se punea în mişcare constituiau în clipele
acelea, singurele amintiri pentru sufletul întristat, al celui care, nu era con-
dus de nimenea.
În compartimentele vagonului, cheful se încinse timid. La început,
prilej de cunoaştere. Mai apoi, din ce în ce mai adevărat. Cele câteva sti-
16
Arme şi lopeţi
– La noi în sat, un urs, a scos toţi merii din livada unuia ce stătea
la margine, zise unul dintre soldaţi, ştergându-şi urmele de bere de pe
buze cu dosul mâini.
– Dar eu, ce rău am făcut oamenilor, eu care am luptat la Cotu’ Do-
nului? Izbucni iarăşi cetăţeanul apostrofat de Mitiţă.
– Da’ mai taci dracului din gură, spuse unul care vroia să asculte po-
vestea ursului...
– Lasă-l bă, nu-l băga în seamă şi gata, zise caporalul îndemnându-
l din priviri pe povestitor să continue.
– Păi să vedeţi, începu acesta stânjenit. Ursul fusese prins cu un an
mai înainte, când abia de era pui, tot în livada omului, încercând să-i scu-
ture merii. Închipuiţi-vă un pui de ursuleţ, zbătându-se din tot trupul, să
înhaţe merii, doar, doar, o cădea vreo cruzătură.
Omul, de frică să nu-i mai vină şi altă dată, când el n-avea să fie de
faţă, îi legă puiului de urs, cu sârmă, labele de copac. L-a ţinut legat toată
noaptea, să-l sature.
După ce-a trecut un an, s-a pomenit c-o matahală de urs, mare cât
un bou, că vine şi-i dă târcoale livezii. S-a uitat ursul ce s-a uitat, apoi sub
privirile îngrozite ale gospodarului, i-a scuturat toţi merii. Se vede treaba
că nu-l uitase de loc, fostul pui de urs, căci el era şi nu altul - îşi încheie
povestirea soldatul, în hohotele de râs ale celorlalţi.
– Auzi bă, al dracului...
– Mi-nchipui ce mutră avea ţăranul în faţa ursului dezlănţuit, zise Mi-
tiţă râzând.
– Eu am luptat la... zise deodată beţivul trezit din râsete.
– Cotu’Donului, ştim bădie, ştim, îl întrerupse şi-l completă pe ce-
tăţean unul din recruţi.
– Mai bine te-ai duce să dai o bere, îl sfătui Mitiţă cu gând să scape
de el.
– M-aş duce, da’ n-am cu ce, zise acesta simţind că-i rost de ciu-
peală.
– Uite, ia de aici, îi întinse Mitiţă o hârtie de zece lei.
– Să trăieşti tinere, că, eşti bun cu oamenii sărmani. Să trăieşti.
– Sunt bun pe dracu. Vreau să scap de dumneata, să nu-ţi mai văd
faţa buhăită de băutură, îi zise Mitiţă străinului, ce se îndrepta spre capă-
tul vagonului, în vreme ce alt recrut îşi încerca muzicuţa cu vârful limbii.
Mitiţă-şi aprinse o ţigară şi se depărtă pe coridorul spre capătul vagonu-
lui. Se înserase. Nu mai aveau mult până la Bucureşti.
Aveau să ajungă pe întuneric şi nu-i plăceau diletanţii cântând, chiar
18
Arme şi lopeţi
şi la muzicuţa cea de toate zilele. Trase adânc din ţigară, lăsându-şi gân-
durile să zboare. “Oare ce-o fi făcând Dana? Dana lui? “Un tren trecu cu
iuţeală din sens contrar, tulburându-l.
Scrisoarea o găsise pe Dana nepregătită. Orele la seral, n-o solici-
tau prea mult. Aproape că nu-şi mai aducea nici un fel de reproşuri pen-
tru uşurinţa cu care părăsise liceul la zi. Dacă nu l-ar fi întâlnit pe el, poate
că nu şi-ar fi făcut nici un fel de reproşuri, dar aşa...
O supărase modul în care Mitiţă o obligase să-şi corecteze conşti-
inţa.
– Numai din cauza mea nu te mai duci la şcoală, îi spusese el cu du-
rere în glas, atunci când descoperise adevărul.
Degeaba a încercat ea să-i abată gândurile, el o ţinea una şi bună.
Iar când discuţiile lor au ajuns să se învârtă obsesiv în jurul acestui subiect,
s-a hotărât, să urmeze cursurile la seral. Cu serviciu pe care Mitiţă i-l aran-
jase la Filatura de lână pieptănată de Vergului, îi rămânea suficient timp
şi de cursuri. În astă seară, scrisoarea o găsise nepregătită. Nu atât din
cauză că, nu se dusese la orele de curs, şi că rândurile i-ar fi răscolit cu-
getul, şi nici pentru că-şi permisese să se ducă la cofetărie, aşa cum nu o
făcuse niciodată pe pe vremea când Mitiţă era la Bucureşti, ci pentru că
se va schimba ceva...
I se părea normal ca să-şi ocupe timpul aşa cum credea ea de cu-
viinţă, chiar dacă ştia că asta nu-i făcea lui plăcere. N-avea de unde să
afle.
“Dragă mea dragă, află despre mine că sunt sănătos. Peste câteva
zile mă prezint la comisariatul din Piatra Neamţ. Voi fi, sper, curând în Bu-
cureşti, în uniformă militară.
N-am aranjat deocamdată nimic. Dar, trebuie să găsesc înţelegere
din partea lor şi, astfel, voi fi cât mai aproape de tine, aşa cum ţi-am pro-
mis. Gândurile mele doar către tine se îndreaptă. Aştept clipa revederii
aşa cum n-am aşteptat nimic pe lume. Te îmbrăţişez draga mea şi te
sărut”.
Scrisoarea era ca un reproş adus modului în care ea îşi petrecuse
ultimele ore de curs. Când coborâse din troleu, ceva îi spunea că va avea
o seară neplăcută. C-o zi înainte, o discuţie urâtă cu sora lui taică-său, la
care stătea fără săi plătească vreun sfanţ, cum îi plăcea acesteia să-i
spună, o făcuse să se gândească serios la posibilitatea rămânerii în apar-
tamentul acesteia. Deşi, din Balta Albă şi până la Filatură era puţin de
mers. Şi nici liceul nu era prea departe.
Zgomotul făcut de introducerea unei chei în broască, o făcu să-şi
19
Gheorghe Andrei Neagu
adune gândurile. Putea să fie mătuşa, sau băiatul acesteia. Era ea.
Cu tenul măsliniu şi faţa strâmbă de-un rictus, Alida trecu fără să
răspundă salutului nepoatei sale. Era supărată. O iertase atunci când îi in-
trase cu de-a sila în spaţiul locativ, într-o vreme când ea tocmai urmărea
să-şi refacă viaţa, chiar dacă avea de la primul bărbat un copil de crescut.
Tot mai spera în existenţa unui bărbat făcut anume pentru ea. Degeaba
căutau s-o convingă neamurile că, la frumuseţea ei nu putea să spere
că-şi va găsi petecul. Uneori, seara, se uita în oglindă. Îşi aranja părul
negru şi aspru, în lungi şuviţe, atârnate până dincolo de manşeta panta-
lonaşilor de care nu se despărţea nici vara; îşi vopsea buzele cu un ruj de
culoare vie, cât mai vie, deşi ştia că, peste câteva minute, avea să şi-l
şteargă şi să se culce în pat cu băiatul ei. De obicei nici cu acesta nu prea
avea ce discuta. Îl întreba câteodată de note, îl mai mirosea să vadă dacă
fumează pe ascuns, iar alte ori, îi dădea bani de film.
În seara aceasta, Alida venise mai târziu ca de obicei. Avusese în-
tâlnire. Prima întâlnire de când o lăsase bărbatul, aşa pe nepusă masa.
Trecuseră mai bine de zece ani de când uitase mirosul de bărbat. Iar
acum, când i se ivea şi ei o posibilitate de schimbare, fata lui frate-su,
după toate câte le făcea, încă nu plecase.
Nu că era cine ştie ce de capul iubitului, dar era totuşi un bărbat.
Şi pe el îl părăsise femeia dintâi şi-l lăsase c-o fetiţă de crescut. Poate că
n-avea să iasă nimic din tot ce începuse.
În orice caz, chiar dacă avea să se întâmple ceva sau nu, se sătu-
rase să-şi mai vadă nepoata în casa ei, sfidând-o cu frumuseţea tinereţii,
cu aerul ei nevinovat, chiar şi atunci când faptele o dădeau în vileag. Nu
era departe ziua când o prinsese în pat cu ăla de-o amăgise c-o ia de ne-
vastă şi-acuma plecase militar. Din neagră ce era Alida se-negrise şi mai
mult, iar puţinele vorbe îndrugate cu sărăcăciosul vocabular, nu-şi mai gă-
siseră loc de rostire din ziua aceea. Iar, prefăcuta asta o mai şi saluta. O
spusese lui taică-su, dar n-avusese curaj s-o spună şi maică-sii. Nu cute-
zase să uite că, însuşi Dana era cât pe ce fie un copil din flori, dacă n-o
lua pe mamă-sa prostul de frate-su, care părea să fie deştept în toate,
dar care tocmai aici o dăduse în bară. Cel puţin asta era părerea tuturor
celor din neamul ei. Şi azi îşi aducea aminte de scena în care, era clar ce
se întâmplase între cei doi, adică Dana şi golanul ăla. Goi puşcă, întinşi
unul lângă altul sub un cearceaf cu urme de transpiraţie, cearceaful ei,
nici n-o simţi când intrase în casă. Ce se-ntâmpla dacă venea copilul în-
aintea ei? Era trecut de zece ani. Ar fi înţeles totul. Ba mai mult, ar fi văzut.
Surzi cum păreau să fie, nu l-ar fi simţit şi, cine ştie ce-ar fi puţul vedea.
20
Arme şi lopeţi
De-atunci era hotărâtă să n-o mai ţină. Mai ales că şi taică-su o bătuse
până când se săturase. Din târfă n-a mai scos-o pe fie-sa. Şi Alida s-a bu-
curat. I s-a părut că-şi vede virtutea răsplătită prin palmele pe care
frate-său i le căra copilei ăsteia frumoase. I s-a părut că frumuseţea-şi
plăteşte poliţa uşurinţei cu care Dana îşi satisfăcea plăcerile trupului atât
de râvnite şi de ea.
– Dar tu, mă rog n-ai plecat? O întrebă Alida, după o lună de tăcere.
Se aştepta ca Dana să-i răspundă obraznic, cu dezinvoltură.
În loc de asta, ea se porni pe plâns:
– Unde să mă duc, tanti Alida?
“Prefăcuta! De câte ori se vede strânsă cu uşa, izbucneşte în plâns,
de se îndoaie pereţii” - îşi zise Alida, trăgând uşa cu putere după dânsa.
Prefera s-o lase fără răspuns, decât să facă faţă lacrimilor cu, care Dana
şi-ar fi însoţit răspunsurile. Dar, Dana îşi şterse lacrimile pe furiş, apoi, re-
citind încă odată scrisoarea, ieşi cu gândul să-i telefoneze unei colege. La
nevoie ar fi dormit la ea. Abia aştepta să-şi termine taică-su casa. Ştia că
pe cea de la ţară o vânduse, ştia că îşi cumpărase pământ într-o comună
suburbană aproape trei sute de metri, cu un cumătru de-al lor, dar nu ştia
când avea de gând s-o înceapă. “O, de-ar începe-o mai repede” se pomeni
Dana vorbind. La lumina neonului atârnat de vârful stâlpului de aluminiu,
discul de telefon, abia se zărea. Se săturase. Discuţiile violente cu familia
ei, o scoseseră din sărite. Doar avea o vârstă când îşi putea permite unele
lucruri, gândea adeseori şi în virtutea acestui gând, o cuprinse revolta.
Prietena nu-i răspunse. “Probabil că nu a ajuns acasă”, îşi spuse
Dana, îndreptându-se spre apartamentul mătuşii. Era hotărâtă să se mute.
Dormi o noapte fără vise.
A doua zi, când abia se sculase din pat, se auzi soneria. Până să
deschidă mătuşa Alida, deschise ea. Era mama ei. Mai slabă decât o lăsase
c-o luni în urmă, de parcă scandalul ar fi privit-o pe ea şi s-ar fi consumat
de ruşine, cu tenul smead şi părul negru, cu bucle date de bunul Dumne-
zeu, de parcă ar fi fost mereu coafată, bătrâna o îmbrăţişă pe tăcute.
– Alida-i acasă? Întrebi ea.
– Nu s-a sculat încă, o asigură Dana. Ştia că nu se prea sufereau
de când maică-sa o avusese pe ea.
– Atunci hai să mai stăm amândouă de vorbă.
– Să stăm, se învoi, cu toate că, ştia cam ce anume o interesa pe
maică-sa să spună. Şi, lucrul ăsta n-o prea bucura. De-aceea tăcu. N-avea
de gând s-o ajute, dându-i aşa pe negândite tot felul de cuvinte de legă-
tură.
Mama începu să-i vorbească de sat, de cine anume le cumpărase
21
Gheorghe Andrei Neagu
casa, de vite şi de ruşinea pe care ca fusese nevoită s-o-ndure din cauza
ei.
– De-ai şti câte a fost în stare tac’to să-mi spună, zise ea cu tri-
steţe.
– Mi-nchipui mămico, mi-nchipui, se mărgini Dana s-o susţină.
– Cum ai putut, fata mamii, să-mi faci mie ruşinea asta? N-ai mai
putut să aştepţi? Măcar de-ţi terminai liceul să ai şi tu o situaţie cât de cât
pe lume. Dar aşa? Şcoală nu, bărbat nu, nu... Ba, ai rămas şi însărcinată
că aşa se întâmplă cu fetele fără minte. Fac o dată o prostie şi după aceea
regretă o viaţă.
– Eu n-am de ce să regret. Mitiţă mă iubeşte, zise ea arţăgos.
– Nu spui maică, altminteri, nu spui. Dar el făcu ce făcu şi plecă în
armată. Pe tine cui te lasă? Ştie cel puţin cum te lasă?
– Păi, de unde să ştie, dacă nici eu nu ştiu prea bine cum stau?
– Trecu mai bine de-o lună şi...
– Şi deocamdată, n-ai de ce să te sperii, îi zise ea ridicându-se în
semn de încheiere a discuţiei atât de neplăcute.
– Ce faci, pleci? O întrebă mama nedumerită.
– Mă duc la servici. E târziu. Dacă mai stai, stăm de vorbă când
mă-ntorc, îi spuse Dana îmbrăcându-se în fugă. Alida trebuie să se scoale
dintr-o clipă-ntr-alta. Mai stai de vorbă cu ea. Se pare c-am început să-i
stau pe cap. Vrea să mă mut. Şi-o fi găsit şi ea vreun bărbat, deşi doamne
fereşte să se mai uite cineva la ea. Proastă cum e...
– Proastă, ai? Se auzi deodată glasul Alidei de dincolo de uşă.
Dana ieşi repede din casă roşind de ciudă. Pe stradă furia de care
se lăsase cuprinsă avea să se transforme în plăcere. O dată şi-odată, tot
trebuia să i-o zic. Că, prea şi-a luat nasul la purtare. La noi în sat era o ne-
isprăvită, că doar tot satul o vorbea de rău, iar aici, în Bucureşti, i se dă-
duse şi casă, în vreme ce, oameni cu mult mai deştepţi, nu pot să-şi mai
facă un buletin.
– Ai văzut-o cum vorbeşte? Se oţăra Alida, la cumnată.
– E fără minte şi ea, acum ce să-i mai fac? Ai văzut doar: a bătut-o
Petrică de-a lăsat-o moartă şi, degeaba.
– Să n-o mai încurajezi, asta să faci. Că numai tu îi dai nas, nu se
lasă Alida.
– Îi dau pe naiba. Abia de-i mai aduc câte ceva de-ale gurii, darmite
să-i mai dau şi nas. Copiii din ziua de azi îşi iau singuri, nu mai aşteaptă
să li se dea.
– Dar al meu, cum?
– Aşteaptă-l şi pe al tău să mai crească, ai să vezi!
22
Arme şi lopeţi
– Ba mai bine să-l văd mort, decât cu gărgăuni în cap ca fie-ta, zise
ea, trăgându-şi peste cămaşa jilavă, capotul şifonat.
Aşa văzuse ea că se poartă, la cucoanele mari.
– Eu dragă cumnată, am căutat s-o învăţ numai de bine. Ce, crezi
că eu am învăţat-o să facă ceea ce a făcut? Continuă femeia gândul, fără
a lăsa să se vadă că ar fi impresionat vorbele cumnatei.
– Ba, cred că şi tu, cumnată, ai o parte de vină. Că, dacă-ai văzut-o
cum îi umblă ochii după hăndrălăi, ai fi putut s-o ţii mai din scurt. Dar în
loc să faci asta, i-ai luat apărarea atunci când frate-miu i-a muiat oasele.
Am auzit eu...
– Bine, dar putea s-o omoare...
– Eee, drac mort ai mai văzut? Nu se lăsă Alida.
– Uite ce e, cumnată: în fond e copilul meu, nu se putu abţine fe-
meia. Dacă ai ceva cu mine, nu trebuie să te dai şi la ea. Eu sunt bătrână
de-acu. Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul. Dar cu fata mea e alt-
ceva. Dacă eu nu am avut noroc în viaţă şi am fost tot timpul hâtcâită de
bunătatea de frate-tu, sau dacă tu n-ai avut noroc cu ăl de te-a lăsat pe
drumuri, asta nu înseamnă că trebuie să facem rău şi celor care nu au
mintea întreagă. Şi noi am fost ca ea, dar dacă pe noi ar fi avut cine ne
învăţa, poate că ar fi fost altceva. Sau crezi că o biată slujbă pe care o ai,
te-a împlinit exact atât cât ţi-ai dorit de de la viaţă.
– Văd că ai o gură, să mă şi judeci. Şi asta tocmai în casa mea...
– Am s-o iau. Am să-i găsesc eu o cameră.
– Ia-o mai întâi şi după aceea să stăm de vorbă.
– Am s-o iau, dar am crezut pentru o clipă, că n-ai uitat de ziua, sau
mai bine zis de zilele şi lunile, când îţi aduceam mâncare pe furiş de frica
lui frate-tu. Credeam că, măcar copii mei s-ar fi putut bucura de pe urma
sacrificiilor mele. Dar văd că eşti la fel ca bărbatul meu. De fapt, m-ar fi
mirat dacă ai fi fost altfel. Fiică-mea i-o proastă, tat-su un încrezut care,
crede că dacă a moştenit un hârb de moară, e fruntea satului, iar tu eşti
copilul soacră-mii. Când era Petrică-n închisoare şi când v-a luat pămân-
tul nu te-ai dus la Bucureşti la muncă. Ai trăit de pe urma croitoriei mele.
Şi tu şi maică-ta. Iar acuma, uite-ţi răsplata. Poate de aceea n-ai avut
noroc pe lume. Proastă te ştiam încă de pe vremea când te-au anchetat
şi te-au pus să semnezi tot felul de prostii de l-ai băgat pe fratele tău în
închisoare, dar rea nu te-am crezut!
Alida rămase fără răspuns. Ar fi vrut să-i spună ceva s-o îmbuneze,
să n-o lase să plece aşa, dar ştia că nu o mai putea face. Nu-şi găsea cu-
vintele.
23
Gheorghe Andrei Neagu
Cum să-i spună cumnatei că n-o mai poate ţine pe Dana fiindcă
vrea să se mărite?
Ajunsă pe bulevardul ce ducea spre Filatură, bătrâna se hotărâse să
treacă pe la fată, să mai stea o dată de vorbă cu dânsa.
După ce aşteptă mai bine de-o jumătate de oră, află că nu venise
la lucru. Aproape că nu-şi credea urechilor.
– Poate că n-o cunoaşteţi maică, îngăimă ea timidă.
– Fii pe pace mamaie. Nu ştiu cine eşti, dar pot să-ţi spun că eu unul
o cunosc forte bine. Nu mai departe de-aseară am fost doar împreună. Dar
mata cine eşti, de-o cauţi? Întrebă tânărul.
Nu-i răspunse. Îşi plecă privirile spre caldarâmul străzii, apoi
luându-şi seama, se depărtă grăbit. În urma ei tânărul râdea strâmb, ne-
definit. Nici nu simţi când ajunse acasă la Dâlga. Oamenii o salutau pe
drum, ca pe-o femeie de treabă, dar ea aproape că nu-i vedea.
Petre al ei, se uita, în grădină la ultima recoltă de struguri ce avea
drept s-o mai culeagă, în vreme ce porcul vecinului îşi tot încerca râtul
prin gard. O văzuse venind, dar nu-i ieşi în întâmpinare. Plecase fără voia
lui la Bucureşti şi n-avea de gând s-o întrebe de unde vine şi ce anume fă-
cuse.
– Să ştii că, fata noastră nu e la serviciu, îi zise ea pe nerăsuflate.
– Şi ce să fac eu, Florico, să mă duc în locul ei? Îţi seamănă. Eu dacă
ţi-am spus să nu te duci, m-ai ascultat?
– M-am dus, că numai eu ştiu cum le-am crescut. Tu erai la puşcă-
rie, mă-ta era certată cu mine, soră-ta drăguţa de ea, era pe capul meu
pe atuncea, iar acuma drept răsplata, îţi dă copilul afară pe uşă.
– E copilul tău, zise el mai mult pentru a spune ceva.
– Ba, e al nostru Petrică. Dacă nu era al nostru, nu te mai însurai
cu mine. Asta o ştii şi tu mai bine ca mine.
– Şi ce vrei acu’?
– Să începi să faci casa aia odată, să fim lângă ea. Iar dacă tot te
duci la Bucureşti, să mai treci pe la soră-ta şi să mai stai de vorbă cu
dânsa, că, de mine, se pare că nu mai ascultă.
– Parcă de mine ascultă?
– Ţie, măcar îţi ştie de frică.
– Dacă puneam ciomagul pe ea mai mult...
– Acuma, degeaba! De altfel nu de ciomag are nevoie acu.
Tăcură. Durerea adevărului era pentru ei o cumplită pedeapsă.
24
Arme şi lopeţi
§§§
25
Gheorghe Andrei Neagu
venit mai demult, m-au făcut să pot apela o relaţie sau alta...
– Sper să nu fie nevoie, zise Dana ieşind pe uşă. În oglinda de
pe hol mai putu zări pentru o clipă gestul de neputinţă pe care dom-
nul Meianu îl făcu faţă de mătuşă-sa, cât şi gestul de lehamite al aces-
teia. “Ce mama dracului am de făcut pe stradă?” se gândi ea în timp
ce cobora scările. “Mai bine acceptam invitaţia colegului decât s-o văd
pe mătuşă-mea cu filfizonul ei dezumflat. Sau, cel puţin, nu mi-aş fi
făcut atâtea probleme. Pe când aşa, n-am unde să stau, n-am la cine
să mă duc, în timp ce deşteptul ăla de Mitiţă îmi scrie despre dragos-
tea curată pe care mi-o poartă. De parcă asta ar ţine cuiva de foame”.
– Ce face duduia, o întrerupse din gânduri o voce din noapte. Nu
răspunse. Ştia că orice răspuns era o încurajare pentru necunoscut.
– Cu tine vorbesc duduiţă, continuă vocea cu insistenţă. Dana se
opri înfrigurată.
– Tată, dumneata eşti? Îngăimă Dana cu teamă.
– Eu sunt, fata tatii. Dar tu, încotro? Îi zise bătrânul. Vorbea rar,
aşa cum vorbea el în momentele de mare cumpănă, când mai avea
puţin până să explodeze. Ea îl simţi şi se înspăimântă.
– Mă duceam să-mi caut o gazdă, minţi ea, deşi îi venea să-i
arunce în obraz “mă duc să-i dau pace soră-tii să se culce cu un mo-
şulică plin de sine şi de păr în mustaţă” dar n-o făcu.
– Acuma, noaptea?! Se miră tatăl.
– Acuma.
Mergeau în tăcere prin noapte. Amândoi se gândeau cum să în-
ceapă să-şi descarce, sufletul. Nu reuşiră. Paşii îi duseră în tăcere, la
câteva sute de metri de casă, apoi de parcă s-ar fi înţeles de la sine,
s-au întors. În timp ce urcau treptele blocului până la etajul patru, Dana
i-a spus:
– Mătuşa are musafiri.
– Ce fel de musafiri?
– Nu ştiu, un bărbat brunet, aşa ca matale. Are şi o mustaţă
neagră şi e mic de statură.
– Când a venit?
– Înainte de a pleca eu.
– Ai cheie?
– Am.
– Dă-o-ncoa!
I-o dădu, pândindu-i reacţiile.
Din întuneric se ivi mai întâi holul, la lumina becului chior. În su-
26
Arme şi lopeţi
fragerie, lumina era stinsă. O aprinseră. De nicăieri nu s-auzea vreo miş-
care. Dana se aşeză pe marginea canapelei, iar tatăl ei pe un scaun.
– Spuneai că soră-mea are musafiri. Unde sunt, că nu-i văd! Se
miră bătrânul.
– Probabil că i-a ascuns, îi zise Dana zâmbind cu subînţeles.
Tăcură. Fiecare era conştient de ce se petrecea, dar niciunul nu
vroia să vorbească. Dana, poate şi din teama de a nu fi repezită, ca de atâ-
tea ori, iar tatăl ei din prea mult orgoliu, sau de ruşine.
– Cum mai merge cu şcoala? Întrebă tatăl, mai mult pentru a spune
ceva.
– Bine, îi răspunse ea scurt, nedorind să-l ajute să iasă din impasul
în care intraseră. În sinea ei îi mulţumea soartei, că îi oferea prilejul ne-
sperat de a se răzbuna şi pe Alida şi pe tatăl ei. “Iată cum vine o zi când
fiecăruia îi este dat să aplice nemijlocit, înţelepciunea cu care îl copleşeşte
pe altul” îşi zicea Dana necruţătoare cu amândoi.
– Unde ai să dormi în seara asta? Îl întrebă într-un târziu pe bătrân
dându-i a înţelege că i se făcuse somn.
– Cred că la fratele meu, la Costică, îi spuse el deşi îşi dorea din
toată inima să mai rămână, să nu-şi lase fica singură în casa soră-sii ocu-
paţi până peste cap cu îndatoririle de “gazdă”.
– Dar a venit din Libia? Îl întrebă ea, venindu-i parcă în ajutor, să
mai stea, să mai poată vorbi, să umple cumva golul rece.
– Da. A adus tot felul de lucruri. Se pare că şi-a luat şi maşină. Ce
să-i faci? Dacă învăţam şi eu ca el, poate că aveam şi eu mai multe. De
aceea tot îţi spun să înveţi, o dădu el pe linia educativă.
– Parcă ce mai carte mai ştie şi Costică? Dintr-un zidar sau instala-
tor prăpădit, a ajuns mare maistru în construcţii. Nici nu ştie bine cine a
fost Caragiale, îi zise ea ţâfnoasă, vrând să-şi asigure un ascendent asu-
pra lui.
– Dar eu, ce ştiu? Şi pe toate v-am crescut. Şi pe tine şi pe soră-ta
aia mijlocie şi pe aia mică, ba şi pe mă-ta, îi zise el cu ciudă.
– Ba, mama se întreţine din croitoria ei. Nu i-ai dat matale nici un
capăt de aţă. Dimpotrivă. Când erai acolo unde erai, ea ne-a crescut pe
toate, îi zise ea făcându-l să-şi amintească de anii trecuţi la închisoare. O
palmă aspră căzu pe obraz, năucind-o.
Surprinsă, tăcu. Nici o lacrimă nu i se ivi pe obrazul arzând.
– Asta aşa, ca să te înveţi minte să-ţi mai judeci tatăl pentru gre-
şeli pe care tu n-ai cum să le pricepi!
– Şi de ce crezi că mă poţi convinge cu bătaia de nevinovăţia fap-
telor tale? Bătrânul ridică fulgerător braţul ca pentru o nouă lovitură, fără
27
Gheorghe Andrei Neagu
a lovi însă. Ţipă:
– Să taci. De când te ştiu, numai împotrivă mi-ai fost. Să nu te mai
găsească deşteptăciunea împotriva tatălui tău, că nu ştiu ce-ţi fac.
În clipa aceea, uşa care despărţea sufrageria de coridorul ce duce
spre baie, se deschise. În prag, cu faţa îmbujorată şi cu o privire speriată
se arătă Alida.
– Dar de când vă certaţi voi aicea? Îi întrebă încet fără să încerce
a-şi arăta neplăcerea pe care o simţea la vederea lor.
– N-am a-ţi da ţie socoteală, îi zise fratele.
– Ba, te rog, să faci bine şi să-mi spui, sunt doar în casa mea şi
n-am să...
– Iar eu mă aflu în casa sorei mele, pe care am crescut-o şi am aju-
tat-o ori de câte ori a fost nevoie şi...
– Şi pe care niciodată n-ai lăsat-o să-şi trăiască viaţa liniştită - mai
îndrăzni să adauge Alida.
– Aşa cum de altfel n-ai lăsat-o nici pe biata mama. Poate ţi-a spus
Dana că am musafiri. Sunt sigură că ţi-a spus, aşa că vă rog pe amândoi
să vorbiţi mai încet.
Din camera alăturată, îmbrăcat în pripă se arătă Meianu.
– Bună seara, zise el destul de încurcat.
– ‘seara, îi răspunse Petre morocănos.
O clipă se lăsă tăcerea. Se studiau reciproc, aşteptând fiecare de la
celălalt ieşirea din impas.
– Faceţi cunoştinţă domnule Meianu cu fratele meu, îşi dădu de-
odată seama Alida, tăind cu mâna aerul în felii.
Cei doi îşi strânseră mâinile fără a se privii. Apoi, bătrânul se ridică
să plece. Nimeni nu încercă să-l oprească.
– Du-te fato şi-l condu, zise Alida, vrând să-i arate fratelui ei că
nu-şi uitase cu totul îndatoririle de soră şi de femeie educată.
– Nu-i nevoie, zise acesta dând din mână a lehamite. Dana nici nu-şi
ridicase privirile. În mintea ei, nu-şi găseau loc faptele care se petreceau
în această casă.
“Auzi cum se adresează, domnule Meianu, de parcă nu s-ar fi în-
tâmplat nimic între ei. Putoarea dracului! E mai ipocrită decât îmi închi-
puiam” se gândi ea în vreme ce Alida se urni cu greutate pentru a-şi
conduce fratele. Rămas singur, Meianu îndrăzni s-o întrebe c-un glas libi-
dinos:
– Dar ce-a putut face o fată atât de tânără şi de frumoasă ca dum-
neata, de s-au încins discuţiile aşa de tare?
– Întreab-o pe Alida, îi răspunde Dana brutal. Eu n-am nici un chef,
28
Arme şi lopeţi
preciză ea înălţându-şi privirile din duşumea. Ochii mari, uşor înneguraţi,
îl zăpăciră pentru câteva clipe pe bărbatul copt de numeroase experienţe,
amuţindu-l. De pe casa scărilor, vocea fraţilor se auzea în surdină înde-
părtându-se. Dana şi Meianul îi ascultau înţelegând că se certau ferit, de
parcă nu le ajunseseră vorbele spuse mai înainte. Dana se pomeni zâm-
bind absent, în vreme ce Meianu, prinzându-i zâmbetul din zbor, îşi per-
mise să-şi deschidă gura într-un rânjet muieratic.
– Domnişoară, poate te pot ajuta cu ceva, încercă el să întărească
relaţiile ce le întrevedea în perspectivă.
– N-aveţi cu ce, domnule Meianul răspunse Dana eu oarecare amă-
răciune în glas.
– Ba de ce? Ba de ce? O întrebă grăbit, în vreme ce Dana izbucni
în hohote de râs. Meianu o privi uluit. “Ce mama dracului găseşte asta de
râs, tocmai acum dintr-o clipă într-alta ar putea să se întoarcă mătuşă-sa?
Ghicindu-l parcă nedumerirea, Dana se explică:
– Râd de felul în care te-ai grăbit să-mi răspunzi. « Badeceul » du-
mitale mi-a fost dintr-o dată simpatic, se grăbi ea să-l liniştească.
– Spune-mi Ticu, Ticu Meianu, se grăbi el să îndulcească atmos-
fera, fără a se jena de posibila întoarcere a Alidei.
– Şi dacă-ţi spun, ce importanţă are?
– Poate că te-ai jena mai puţin de persoana mea şi ai avea mai mult
curaj. Ai putea să-mi fii mai apropiată şi n-ai să regreţi lucrul acesta, o is-
piti Meianu.
“Ia te uită la mototolul ăsta! Nu dai nici doi bani pe fizicul lui şi uite-
l de ce e în stare! Ce-ar fi să i-l umflu scumpii mele mătuşi? Gândi Dana
diabolic.
– Da, e adevărat. S-ar putea să mă apropii. Şi s-ar putea s-o fac aşa
de bine, încât să mă apuce regretele. Cunosc eu soiul ăsta de încurajări.
Şi tatăl meu mă îndeamnă să fiu sinceră cu el, pentru ca atunci când îi vine
la îndemână, să mă altoiască cum vrea.
– Vai de mine, domnişoară. Sunt nedreptăţit. Nici n-ai avut vreme
să stai măcar de vorbă cu mine şi ţi-ai şi format o părere. Mai bine, hai să
încheiem un pact, numai de noi cunoscut şi să fim prieteni. Şi, pentru a
sărbători cum trebuie alianţa noastră, propun să ne vedem într-o zi, să
udăm evenimentul.
– De ce nu? Chiar mâine seară, pică ea de acord, cu bucurie nedi-
simulată de a-i sufla amantul mătuşii, găsit poate, cu cine ştie câte efor-
turi. În sinea ei o umfla râsul de ce avea să urmeze...
– Atunci, trec mâine să te iau de la serviciu. Mi-a spus mătuşa unde
lucrezi. Trec cu maşina, ţinu să precizeze Meianu, ştiind că asta flatează
29
Gheorghe Andrei Neagu
orgoliul unei gâsculiţe ca Dana.
– De acord, zise ea, intrând brusc în muţenie, şi nu atât pentru că
nu ar fi avut ce discuta, cât mai ales pentru că se auzeau paşi mătuşii ur-
când greu treptele, una câte una.
Cu tălpile saboţilor de lemn, Alida toncănea de s-auzea în tot blo-
cul, fără a se sinchisi dacă lucrul acesta plăcea sau nu celor ce auzea.
Erau italieneşti, la modă.
Îi găsi tăcând. Starea nu i se păru suspectă. Dacă i-ar fi văzut ve-
selindu-se în faţa ei, ar fi considerat că o sfidau.
– Îmi cer scuze pentru micile mele necazuri, se găsi ea să zică, în
vreme ce aşternea o faţă de masă pe lacul mobilei lucioase.
“Păi sigur că da. Dă de mâncare, că doar n-a muncit bietul om pe
degeaba” gândea Dana amuzându-se. “Dar mâine?” se-ntrebă în gând şi
fără să-şi dea seama scăpă un zâmbet.
– De ce râzi, o întrebă Alida, care-o urmărea furioasă. Mai bine te-
ai duce să încălzeşti friptura aia din cuptor, decât te-ai hlizi la noi. Că doar
n-ai pentru ce să fii atât de veselă, îi mai zise ea acrită.
– De unde ştii mata, o contră Dana intrând în bucătărie. Îl surprinse
de câteva ori pe Meianu privind-o pofticios...
În urma ei, se instală tăcerea. Cei doi n-aveau prea multe să-şi
spună. De câte ori se mai întâlnise, ba pe la vreun hotel din afara Bucu-
reştilor, sau prin casa vreunui prieten de-al lui, îşi spuneau puţine lucruri.
Se întâlneau ca doi oameni ce au o anumită problemă de rezolvat şi apoi
se despărţeau fără nici un fel de griji pentru ceea ce li întâmplaseră. Ticu
Meianu, tovarăşul Meianu, cum i se mai spunea atunci când pleca pe teren
cu diverse însărcinări, nu era adeptul unor aventuri din care să se işte cine
ştie ce scandaluri. Nu putea să uite că ocupase postul care fusese înain-
tea sa, tocmai pentru o aventură a aceluia, dată în vileag de unul care i-
o copsese din umbră. Era perfect conştient că avansarea lui se datora unor
merite speciale şi tot atât de conştient că dacă nu se însura, sau dacă nu-
şi refăcea căminul, putea să i se ia postul obţinut cu atâta trudă. Numai
aşa se hotărâse s-o cunoască mai îndeaproape pe Alida, pe care o ştia de
fapt, de pe vremea când a fost aleasă organizatoarea grupei sindicale de
la secţia de marochinărie, iar el pe atunci secretarul B.O.B. pe fabrică. Pe
vremea aceea trăia însă nevastă-sa. Apoi, prins în vârtejul sarcinilor din ce
în ce mai mari, al cursurilor şcolii de partid, al pierderii soţiei şi al îngrijirii
copilului rămas de la ea, n-o mai băgase în seamă pe Alida. Hotărârea se-
cretarului de partid de la sector, de a-şi reface căsnicia, îl luă pe nepregă-
tite. Tocmai avea acţiune la Antilopa, când se întâlni din nou cu Alida. O
ştia despărţită de soţ şi o ştia o femeie discretă, supusă şi tăcută, exact
30
Arme şi lopeţi
33
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
34
Arme şi lopeţi
44
Arme şi lopeţi
§§§
52
Arme şi lopeţi
JURĂMÂNTUL ARMELOR
– Regiment, drepţi!
Un răpăit simultan de călcâie străbătu văzduhul îngheţat de no-
iembrie. Câţiva civili, câţiva elevi şi eleve cu flori, un reporter de la “Viaţa
Militară” nişte femei şi un general mare, burtos, cu vipuşcă roşie, se ur-
cară pe estrada încropită de soldaţi, peste noapte.
– Bună ziua, tovarăşi!
– Să trăiţi, taş’ral! Răsună în cazarmă puternic dintr-o mie de guri.
– În faţa drapelului, pe plutoane şi baterii, în grupuri organizate,
recruţii depuneau jurământul.
– De-acuma coboară armata din pod, pufoşilor! Le zicea cu satis-
facţie în glas leţii.
Odată cu venirea generalului, copiii aduseseră florile la întâmplare,
dându-le celor din primul rând, gradaţilor, de parcă ei ar fi depus jură-
mântul.
Parte din ei le împărţiseră cu restul trupei, tabloul cazon verde,
ajunsese să se mai înveselească, să mai prindă culoare.
Apoi, în sunetele fanfarei, tot regimentul defilă prin faţa tribunei. Cu
uniformele frecate în ajun, cu bocancii lustruiţi, cu zâmbetul pe buze, raşi,
tunşi, soldaţii impresionau. Unele feţe mai îndrăzneţe le făceau cu mâna.
Apoi, în formaţie completă se îndreptară spre sala de mese. Şi veselarii
erau mai altfel. În vasele de aluminiu mai curate, aveau fasole şi cârnaţi
afumaţi.
Belşug, nu alta. Şi culmea: pentru toată lumea ţuică, iar după masă,
program de voie. Kamischi, care era bine dispus îl luă pe Mitiţă lângă el,
zicându-i:
– Am de gând să te fac urmaşul meu. Ce zici? După masă mergem
la baza sportivă? Ai fuleul maree şi ai putea să concurezi pentru bateria
noastră. Ce zici?
53
Gheorghe Andrei Neagu
– Mergem, zise Mitiţă în silă.
Nu era să strice acest început de simpatie, deşi nu-i plăcea sportul.
Şi-n vreme ce unii pufoşi spălau WC-ul sau vesela, el, Mitiţă se an-
trena cu Kamischi. Făcură înconjurul terenului de sport de trei ori, când Mi-
tiţă simţi că-i ies ochii din cap de sufocare.
Bocancii cântăreau aproape două kilograme în fiecare picior. Aler-
gând aşa, se pomeni gândind la sportivii de la Steaua. Dacă ei, sportivii,
s-ar fi antrenat în bocanci, când ar fi fost fără ei ar fi avut senzaţia de
zbor.
A doua zi, la masa de dimineaţă primiră hrană rece.
– Astăzi mergem la Mihai Bravu, la trageri demonstrative, zise Ia-
noşi.
Urcaţi în transportoarele autoblindate, TAB-uri, bateria se deplasă
prin Bucureşti, spre Mihai Bravu.
Ajunşi, acolo fură aşezaţi în locuri ferite, în vreme ce demonstraţia
începu. Întâi un atac de infanterie contra unor momâi de paie, cu gloanţe
oarbe, apoi, o dată cu apariţia TAB-urilor (trăgând din mitraliere tot
gloanţe oarbe) şi a tancurilor, lupta se înteţi. Vânătorii de tancuri ieşiră
aruncând cu lumânări fumigene şi sticle incendiare în mulajele de lemn.
Când se termină demonstraţia, porniră spre locul unde sperau să găsească
TAB-urile cu care veniseră. Nici urmă de ele. Cei peste 40 km, trebuia fă-
cuţi pe jos. Trupa porni. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Ofi-
ţerii însărcinaţi cu supravegherea marşului veneau cu maşini militare mici,
îndemnându-i:
– Mai repede!
Câte unii, epuizaţi de efort şi de rosături, cădeau. În urma tuturor
venea ambulanţa şi-i ridica. Totul fusese organizat. Când o ambulanţă se
umplea, alta îi lua locul.
Doar transmisioniştii şi cei de la C.I.C.nu-şi părăsiră maşina.
Târziu, aproape de miezul nopţii, ajunseră la poarta unităţii. Pufo-
şii, leţii, gradaţii sau soldaţii, erau terminaţi. Se culcară care-ncotro.
Nu-i mai dezechipase sergentul Kamischi la flacăra unui chibrit. Nu-l
mai auziră zicând: Frige! Frige! În vreme ce nasturii zburau şi centurile să-
reau ca apucate. Nu le mai urmărise alinierea uniformelor pe băncuţele de
la capătul patului, după cum nici dimineaţa nu-i mai controlase pentru a
constata cât de întins e cearceaful patului. Dacă sărea o monedă de cinci
bani sau nu. Se sculară obosiţi. Mâncară în silă, luându-şi în serios supli-
mentul, compus dintr-un cub de slănină şi o felie de pâine neagră.
Ajunşi la locul de instrucţie, se bucurară de-o libertate ce n-o visa-
seră vreodată. Pe la ora zece veni şi arhitectul de la ei. Gradaţii şedeau to-
54
Arme şi lopeţi
lăniţi într-un tranşeu în vreme ce pufoşii făceau mânuiri de armă, coman-
dându-se singuri în gura mare.
– Pe umăr, arm’!
– Pentru onor, înainte, prezentaţi arm’! Dar fără zelul caracteristic
de-altădată.
Arhitectul avea bani şi-i zise lui Mitiţă:
– Ţi-ai sărbătorit jurământul?
– Nu încă, zise el sincer.
– Ai ceva biştari?
– Am... Vreo trei bătrâne.
– Căcălăule. Ce mai aştepţi? I-aţi căprarul şi hai.
– Mergem? Îşi întrebă caporalul, Mitiţă.
Acesta, un zugrav de prin Galaţi, încuviinţă. Lăsându-şi armele la
ceilalţi, se furişă printr-o spărtură de gard, prin depoul Ghencea, la o câr-
ciumioară ţinută de-un mandatar tuciuriu. Nevastă-sa, ţigancă şi ea, da’
cu stare, îi băgă în cămara cu cârnaţi, din spatele frigiderului.
Cheful începu.
– Vreţi mâncare? Întrebă ţiganca.
– Ce mâncare? Vin! Vin! Şi iar Vin. Ea râse, aducând vreo patru sti-
cle de vermut. Probabil că nu prea se vindea în prăvălie, dar ei nu se ui-
tară.
– Plăteşte Mitiţă! Zise tehnicianul arhitect şi Mitiţă plăti.
Când ajunseră la ultima sticlă, în mai puţin de-o oră, vedea tulbure.
– Acum vin şi eu cu un rând! Zise căprarul gălăţean. Şi mai veni o
sticlă.
După încă trei sticle pluteau în ceaţă. Ieşiră clătinându-se. Cei doi
caporali se ţineau mai bine decât Mitiţă, care era torpilat de-a binelea.
Trecând prin curtea depoului şi văzând un tramvai fără vatman se urcară.
– Nu ştiu să-l pornesc.
– Vax. Habar n-ai! zise gălăţeanu.
Atunci Mitiţă trase de manetă. Tramvaiul fiind branşat la reţea,
porni. Din curtea depoului s-auziră ţipete. Mitiţă nu mai reuşi să oprească.
Săriră, luând-o la goană. Un zgomot de geamuri sparte s-auzi în urma lor.
Câţiva civili se luară după ei.
După ce trecură prin gard, transmisioniştii lui Negoiţă ieşiră în calea
civililor strigând:
– Opriţi! Se fac trageri.
Cei mai mulţi se opriră. Cei mai îndrăzneţi îşi continuară urmărirea.
Îl ajunseră pe Mitiţă.
– ‘Tu-ţi dumnezeii mătii de golan! Ai să plăteşti geamul.
55
Gheorghe Andrei Neagu
– Care geam? Zise Mitiţă.
– Ăla de s-a spart când s-a ciocnit tramvaiul pornit de voi, de cel ce
staţiona în faţă! Zise un vatman.
– Nu s-a spart nimic!
– Care nimic? Neisprăvitul dracului! Se dezlănţui vatmanul, ridicând
mâna să dea.
– Nu da în el c-o să ai dea face cu noi, zise Kamischi, ivit pe neaş-
teptate lângă Mitiţă.
Se adunase întreaga baterie la locul conflictului, fără a mai observa
că venea în inspecţie însuşi locotenentul Ionescu.
– Ziceai sergentule că bateria se află la instrucţia, spuse locote-
nentul către Kamischi. Sergentul nu-i răspunse.
– Taci, ai? De ce dumnezeii mă-tii mă minţi, ai? Uită-te la ăsta, e
beat mort, zise el împungându-l cu degetul în burtă pe Mitiţă.
– E beat, tovarăşe locotenent şi pe deasupra a mai spart şi un geam
de la tramvaiul meu, zise vatmanul înaintând alături de colegii lui cu un pas
în faţă. Dacă nu ne plăteşte vom adresa la comandamentul garnizoanei,
până vom primi banii.
Locotenentul îşi dădu seama de gravitatea ameninţării muncitorilor
şi de hotărârea acestora de a o duce la bun sfârşit. Numai o reclamaţie de
genul ăsta-i mai lipsea la comandantul garnizoanei. Aveau să-l întrebe de
ce nu se dusese cu bateria la câmp, de ce nu participase la desfăşurarea
programului, sau cine ştie ce alte întrebări. Aşa că se hotăra el să plă-
tească. După plecarea tramvaiştilor, locotenentul simţi că sosise momen-
tul să se răfuiască cu bateria în general şi cu Mitiţă în special.
– Ce mama dracului ai căutat în depoul ăstora, soldat? Îl întrebă el
pe Mitiţă.
Acesta, clătinându-se încă de prea multă băutură, nu-l învrednici
cu nici un răspuns.
– De ce dumnezeii mă-tii eşti în halul ăsta, soldat?
– De ce nu-i întrebi pe-ai mă-tii, zise Mitiţă, c-ai mamei sunt ocu-
paţi acuma şi nu pot să-ţi răspundă, se chinui el să răspundă.
– Curtea marţială o să te înghită, zise locotenentul furios.
La început, Mitiţă nu-l înţelese. Îi scăpase sensul cuvintelor. Apoi ca
zguduit de-un şoc electric de mare intensitate, îşi luă seama. Curtea mar-
ţială, batalionul disciplinar, ameninţarea sau insultarea superiorului, beţii,
pagube. În mintea lui, noţiunile prindeau contur dezastruos.
Era pierdut. Toate visurile lui erau sfărâmate de băutură, de un an-
turaj pe care niciodată nu şi-l dorise.
O durere surdă îl fulgeră în tot corpul. O dorinţă nebună de a nu mai
56
Arme şi lopeţi
exista fizic, îi cuprinse fiinţa. Lacrimi mari, lacrimi de revoltă în faţa nepu-
tinţei de a se face înţeles, de a se justifica, de a demonstra sau mai bine
zis, neputinţa de a demonstra că el nu este acela care să merite o pe-
deapsă atât de severă. Ar fi dat orice ca superiorii lui să-i fi lăsat o şansă
cât de mică de îndreptare, să-i fi lăsat o portiţă de revenire. Când îşi dădu
seama că toate speranţele şi le făcea în zadar, trupul îi reacţionă violent.
Lacrimile îi curgeau mute, mute ca un fluviu al neputinţei.
– Ce-i bă? Îl întrebă un pufos.
– Am ologit, zise el abia auzit. Apoi văzând că ceilalţi nu-l înţele-
geau, izbucni puternic. Am ologit, am ologit! Nu mai pot să merg! Zise el
în timp ce hohote disperate îi înăbuşiră cuvintele.
– Te ţii de braşoave cu mine! Simulantule, zise el împungându-l pe
Mitiţă spre locul unde erau depozitate efectele trupei. Dar soldatul se pră-
buşi. Se ţinuse drept, trezit din beţie, doar prin voinţa celui ce vrea să nu-
şi piardă şi ultima urmă de demnitate.
– Duceţi-l la infirmerie, zise locotenentul îndepărtându-se.
Urcat în maşina celor de la transmisiuni, Mitiţă se trezi la infirmeria
unităţii. Încercară să-l ducă de subţiori şi să verifice totodată dacă era bol-
nav cu adevărat sau nu. Intră în obiceiul lor să facă astfel de lucruri. Sol-
datul se prăbuşi. Aşteptă trântit în praful intrării până când infirmierii se
întoarse cu o targă. După o vreme, veni medicul unităţii.
– Ce-ai bă? Întrebă el neglijent.
– Nu ştiu don’doctor. Am ologit din nou.
– Cum din nou, ai mai fost vreodată olog? Îl întrebă el nedumerit.
– Am mai fost când eram mic. Pe la zece ani, zise el, dându-şi
seama că-şi juca marea carte a tribunalului militar.
– Ce diagnostic ai avut atunci?
– Nu ştiu. Tot ce-mi amintesc a fost faptul că veneam de la şcoală
şi că pe drum am rămas lat. M-a dus acasă un vecin în căruţa cu fân.
– Bă, tu puţi ca o doagă, cale de-o poştă. Ce-mi umbli mie cu che-
stii strâmbe.
– Am băut, domnule doctor. Am băut cu nişte colegi. Ne-a mai
rămas nişte băutură de la depunerea jurământului. Ştiţi dumneavoastră
cum e atuncea.
– Şi de la băutură ţi se întâmplă să nu mai poţi merge?!
– Nu ştiu. Că doar n-am băut mult. Şi-apoi am mai băut de atun-
cea şi n-am avut nimic. Mintea îi alerga cu înfrigurare, căutând răspunsu-
rile cele mai potrivite, care să ducă toţi ofiţerii pe pista dorită de el şi nu
pe drumul hărăzit de locotenentul Ionescu.
– Uite ce, eu te las să te mai gândeşti. Poate că-ţi mai vine mintea
57
Gheorghe Andrei Neagu
la cap. Poate că-ţi vei da seama că e mai bine să nu minţi, să ne spui ade-
vărul. Ţin să te avertizez că tratamentul este deosebit de greu şi de ane-
voios. E chinuitor de-a binelea şi s-ar putea să rămâi pentru toată viaţa
aşa. Dacă ne spui adevărul poate că se mai poate face ceva, poate nu
este prea târziu să înduplecăm pe comandantul tău să te ierte.
Mitiţă-şi dădu seama că de răspunsul acesta atârna toată viaţa lui.
În singurătatea în care îl lăsă medicul Mitiţă medită la situaţia lui,
găsind-o aproape fără ieşire. N-ar fi putut bănui că va ajunge vreodată în
astfel de necazuri, aşa după cum n-ar fi putut crede că Dana lui s-ar mă-
rita, că nu l-ar mai iubi. Gândul la ea îl remontă întrucâtva. Duminica tre-
cută fusese la el. Era la fel de frumoasă ca în zilele când se plimbau prin
pădurea Pustnicului, fără bani şi fără grija zilei de mâine. “E uluitor cât de
naivi sunt oamenii la tinereţe” nu se putu opri Mitiţă să nu remarce. Atunci,
în camera de la poată, câteva zeci de militari, strângeau pe furiş mâinile
fetelor dornice de alt fel de îmbrăţişare. Din când în când ofiţerul de ser-
viciu, le amintea de faptul că mai aveau puţin de stat la vorbitor, că dintr-o
clipă în alta urmau să fie chemaţi la datorie. Dana venise pe furiş, fără şti-
rea tatălui şi a celor din neamul ei. Îi adusese şi o sută de lei din banii câş-
tigaţi cu greu la fabrică. Trupul ei păstrase vigoarea tinereţii, dar ceva din
prospeţimea lui era pe sfârşite. Cearcăne lungi se croiseră sub ochii cu-
prinşi de nesomn pentru care Mitiţă şi făcea complexe de tot felul.
“La ce naiba mi-au venit tocmai acum în gând toate lucrurile astea!”
se surprinse Mitiţă zicând. “Numai mâine nu-i poimâine şi vine doctorul să
mă dea pe uşă afară la Tribunalul Militar”.
Se înserase. După chinurile cu care băutura îi macerase mărunta-
iele, o foame cumplită îl încolţi. O bătaie discretă la uşa salonului, după
care urmă silueta înaltă a sergentului Kamischi. Îi adusese de mâncare.
După ce-l lăsă să mănânce în tăcere, îi zise:
– Bine bă, Mitiţă, tocmai tu, să ne faci una ca asta? Dacă ar fi fost
unul de la ţară, cu patru clase îl mai înţelegeam, dar tu om în toată firea,
ce te-a apucat? Păi, tu crezi că, dacă i-ai dus pă ei cu fofârlica, ai să mă
duci şi pe mine? Eu nu sunt aiuritul ăla de Ionescu, care vorba fie între noi,
vrea să iasă din armată pe caz de boală, fiind mai simulant decât tine.
Poate de aceea s-a înfuriat aşa de tare pe tine, pentru că şi-a dat seama
că mai există şi alţi simulanţi pe lume, mai pricepuţi decât el. Ştiai că vrea
s-o şteargă din armată, mai ales acum de când şi-a terminat la fără frec-
venţă şi facultatea, sau mai bine zis după ce şi-a completat-o? Dar ce-ţi
vorbesc eu ţie despre toate astea? Mai bine mi-ai spune ce dracu s-a în-
tâmplat acolo, pe terenul de instrucţie, de a-ţi ajuns până aici.
– Nu s-a întâmplat nimic în plus faţă de ce se ştie de la ceilalţi co-
58
Arme şi lopeţi
62
Arme şi lopeţi
§§§
63
Gheorghe Andrei Neagu
tăreselor şi ale celor ce pregăteau ospăţul.
Pe la jumătatea drumului, unii dintre copiii trimişi înainte spre a is-
codi ce şi cum se întoarse spunând ceva socrului mic.
– Staţi, zise acesta după ce ascultă spusa copilului.
– Ce este? Ce s-a-ntâmplat? Începu să se întrebe nuntaşii.
– Abia acu’ au ieşit din biserică cu mortul şi dăm nas în nas cu el, îi
lămuri Zavate.
– Asta nu-i a bine, şuşoti una dintre cumetrele de pe marginea dru-
mului. Ştia ea că aşa se-ntâmplă ori de câte ori se-ntâlnesc nunta cu mor-
tul; se desfăceau cununiile. Asta o ştia şi Zavate şi cum îi plăcea de
ginerele ales, se opriră cu toţii în mijlocul drumului şi încinseră o sârbă,
aşa, ca la nuntă.
Nu mult după aceea, ajunşi în biserica goală, începură pregătirile de
oficiere a slujbei. Se aprinseră lumânările, se aşezară naşii la locurile lor,
în vreme ce cavalerii şi domnişoarele de onoare, ieşeau afară din biserică
să-şi mai dezmorţească fălcile, c-o sămânţă de bostan sau sorică. Şi-n
vreme ce cojile umpleau poteca din curtea bisericii, se ivea şi sfântul pă-
rinte roşu la faţă, răguşit şi obosit, de viteza cu care-l îngropase pe dis-
părut.
– Haideţi părinte, că v-aşteaptă nunta, îi zise careva dintre cei de
afară.
– Ce să fac, taică! Dacă nu s-au grăbit să-l ducă la groapă. Că le-am
spus doar să se grăbească, dar au făcut mofturi de parcă aş fi vrut să le
iau banii pe degeaba, le răspunse el ştergându-şi fruntea brobonită.
Muzicanţii adunaţi în curtea bisericii, încetară să cânte, când îl zări
pe preot.
– Dar voi pentru ce mama voastră aţi fost plătiţi, măi?! Se răsti unul
dintre nuntaşi rămaşi pe afară, către capii orchestrei.
– Păi să cântăm, domnule’, să cântăm.
– Atunci cântaţi, anafura mamei voastre?
– Nu-njura taică, nu-njura, c-acuşi ne luăm “ostromentele” şi te
lăsăm pe mata să cânţi.
– Taci baragladină şi cântă.
– Ia, mă Vasile, ia treci tu înăuntru, îi zise din uşă Zavate, apărut
aşa, pe neaşteptate. Intrară. Muzica se auzea peste vorbele slujbei, iar
toba se suprapunea din când în când cu sunetul cădelniţei.
Bomboanele căzute pe ţoalele din biserică, erau culese de copiii ce-i
însoţiseră, în vreme ce nuntaşi se învârteau după preot, în “Isaia dănţu-
ieşte”...
Apoi se întoarseră acasă, la mireasă. În curte, mesele puse cap la
64
Arme şi lopeţi
cap, acoperite cu ziare, aveau câte un pietroi de râu, ca să le ţină de vânt.
Veneau mai întâi sarmalele, apoi friptura şi la urma câte o felie de cozo-
nac.
– Fa, auzi tu, nu vrei să te joc? Îi spunea flăcăul fetei de lângă dân-
sul, începând să frământe între picioare, iarba ogrăzii.
Era de ajuns s-o înceapă unul dintre ei şi dansul nu mai conteneau.
Mesele se strângeau, în vreme ce mireasa îşi lua locul alături de mire, la
poarta casei părinteşti, aşteptând să primească alţi nuntaşi.
Una câte una, perechi, perechi, rudele invitate la nuntă se arătau
cu pas domol aşteptând să li se cânte marşul. Acordeonistul formaţiei, mai
uita cine vine şi cine a mai venit, spre hazul celor care ştiau. Se uita bui-
mac la vornicul ce nu se dezlipea de lângă perechea tinerilor căsătoriţi, aş-
teptând să i să spună:
– Cântă bă şi pentru ăştia ce vin acu!
Uneori, când grupul era prea mare, se oprea dansul celor din cur-
tea casei, la semnul aceluiaşi vornic şi se cânta marşul.
– Bine-aţi venit, bine-aţi venit, le spunea vornicul, întinzând mâna
după darul adus de nuntaş, care de cele mai multe ori era o găină, în
vreme ce mirele sau mireasa, cu un creion însemna pe ascuns pe hârtia
aşternută pe masă, cu o liniuţă, fiecare găină, urmând ca mai târziu să le
facă socoteală.
– Să vă fie de bine, zicea nuntaşul, îndesându-se s-o sărute mai
întâi pe mireasă, spre hazul tuturor care priveau de dincolo de gard cere-
monia.
– Mulţumim, le spunea mirii aproape în acelaşi timp, uitându-se cu
ciudă la cei care nu intrau în ogradă.
Aceştia, erau sătenii care nu se aveau de bine, sau dintre cei care
nu aveau nici măcar cinci lei să-i pună în mâna miresei, sau în castronul
ce trona pe masa din faţa ei.
– Au venit ai lui Coclează, îi zise lui Zavate, una din rude, ştiind că
nu-i făcea plăcere să-i vadă. Dar spre surprinderea tuturor, la nunţi vrăj-
măşiile se mai uitau. Stăpânul casei le ieşea în întâmpinare, îşi strângeau
mâinile şi se lăsau invitaţi în casă.
În casă, femeilor li se dădea dulceaţă făcută de mireasă, iar băr-
baţilor vin.
– Noroc să le dea Dumnezeu copiilor, iar ţie, socrule, să-ţi fie de
bine, spuneau de regulă invitaţii.
– Mulţumim şi sperăm c-o să veniţi şi la masa cea mare, îi poftea
acesta.
– Venim, venim, cum să nu venim. Cam pe la ce oră o puneţi?
65
Gheorghe Andrei Neagu
– Păi... ca de obicei.
– Şi unde o puneţi?
– La cămin, unde se pune de obicei, le răspundea Sultana lui Zavate
plină de mândrie.
De când sătenii îşi ridicaseră prin contribuţie bănească căminul sa-
tului, se considera o umilinţă să nu faci nunta acolo, chiar dacă în clădi-
rea alăturată se desfăşurau orele de curs. Nunta ţinea trei patru zile, iar
şcoala nu se putea întrerupe.
O dată cu vremea serii, ultimii dansatori, obosiţi şi plini de colbul bă-
tăturii frământate, se îndreptau spre casele lor, scoţând din când în când
câte un chiot, ce semăna adeseori cu un răcnet fioros, prin care îşi trâm-
biţau bărbăţia. Babele pe la porţi, trezite din moţăiala lor, le spunea ade-
sea:
– Te-ai făcut şi tu bărbat, muceo, în vreme ce ei izbucneau în ho-
hote.
Orchestra se împărţea iarăşi, parte din ea mergând la nuni, pentru
a le înveseli rudele ce aveau să vină la masă, iar cealaltă parte se-ndreptă
spre cămin, pentru cei care, plini de nerăbdare, soseau o dată cu însera-
rea, să mai schimbe o vorbă.
Masa mare, era aşezată de-a lungul pereţilor. Scânduri lungi nege-
luite, aşezate pe capre de tăiat lemne şi acoperite cu hârtie albă şi bănci
de lemn făcute tot din scânduri aşezate pe butuci, formau masa propriu-
zisă. Pe ea avea să se aşeze borşul şi sarmalele, fripturile de pasăre sau
de viţel (tăiat fără ştirea celor de la primărie) ş, tot pe ea se aşeza suta
de lei de pereche, dar cu care erau înţeleşi că trebuia să contribuie nun-
taşii.
Şoican, veni pe la mijlocul nopţii, odată cu rudele din partea naşu-
lui. Lăutarii, atât cei din sala căminului, cât şi cei ce fuseseră la naşi, cân-
tau cu forţe sporite, marşul. Mirii le ieşiseră înainte tocmai de la casa lui
Muşat, ca semn de mare cinstire.
Marşul lui Mihai Viteazu, se pomeni zicând femeia lui Şoican cu-
prinsă de bucurie.
– Da’ de unde! Ăştia şi Mihai Viteazul, o contrazise Andrei.
– Ba-i marşul lui Mihai. Dacă-ţi spun eu, îl ştiu de la tata, de pe vre-
mea când îl cânta tatăl lui Lăchiţă. Ăsta de unde crezi că-l ştie?
– De la aparat, femeie, o contrazise el, în vreme ce strângea mâi-
nile mirilor, absent. Venise la nunta asta mai mult de gura ei. Printre cei
care aveau să vină, n-avea prea mulţi prieteni, o ştia el prea bine.
– Hai noroc frate-meu, îl întâmpină, Vasile, Şoican, cel care era rudă
de departe cu ai lui Zavate.
66
Arme şi lopeţi
– Noroc Vasile, îi răspunse Andrei fără chef, îndreptându-se spre
capătul mesei unde bănuia c-avea să se aşeze grupul naşilor. Avea el ceva
cu fratele ăsta al lui, ceva care nu se putea uita uşor.
Lăutarii încălziră atmosfera c-o horă, ce-avea să se transforme mai
mult ca sigur într-o sârbă îndrăcită, gata să scoale tot praful duşumelelor.
– Ziiii măi, strigau din când în când dansatorii cu apa curgând pe
grumaz. Curând, praful lipit de obraji, avea să deseneze urmele şiroaielor
de sudoare şi să se scurgă în sân. Mirosul de parfum tare al femeilor, avea
să se distingă din ce în ce mai puţin acoperit de cel al trupurilor înfier-
bântate.
– L-ai mai scos în lume, cumătră? O luă la întrebări una din nea-
murile din partea miresei.
– Dar ce, l-am ţinut vreodată legat de mine? Nu se lăsă mai prejos
femeia lui Şoican, bulbucându-şi ochii. Cealaltă nu-i mai zise nimic. O ştia
ce poate, îi cunoştea felul. Dacă te luai după ea, nu mai scăpai. Drept era
şi faptul că în Sofroceştiul lor, calitatea de căpetenie a tuturor femeilor nu
era alta decât gura. Greu s-ar mai găsi altundeva femei atât de iuţi la
vorbă. Poate de aceea bărbaţii, vorbeau puţin. Andrei, auzise ce-i spusese
Jana, dar se făcu a nu lua în seamă toate fleacurile, cum le cataloga des-
eori vorbele femeieşti. Se gândi s-o ia la vals. O ştia de pe vremea de când
era holtei, drept o bună dansatoare, cu toate că de atunci, trecuse multă
apă pe pârâu.
– Ehe, de mult n-am mai dansat împreună domnu’ Şoican, îi zise
Jana ca un reproş.
– De, dacă te-ai măritat cu cine te-ai măritat, nu se putu al abţine
să nu-i aducă aminte.
– Dar ce, n-am făcut bine?! Că doar nu era să aştept să rămân fată
bătrână până aveai tu de gând să...
– Şi-aşa n-ai rămas fată bătrână? Îi zise el.
Râseră amândoi. Avea un râs nărăvaş, un râs care ar fi făcut pe
bărbaţi să vrea să-i astupe gura deschisă obraznic, iar pe femei s-o con-
damne de vulgaritate.
În colţul ei Sultana îi văzuse şi se gândi că n-ar strica să-i mai zică
ceva femei lui Şoican, aşa ca s-o întărâte mai mult.
– Ai văzut cumătră, ce bine se simte al tău cu Jana?
Lăutarii începură o sârbă. Femeia lui Andrei o porni la joc ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa era felul ei. Vroia să le arate tuturor că nu-i
pasă. Apoi, când ultimul fin, cununat cu vreo doi ani în urmă o chemă la
centru, uită de toate, lăsându-se în voia jocului. Deodată, lumea se dădu
brusc în lături. Doi bărbaţi cu hainele scoase, numai în cămaşă, erau traşi
67
Gheorghe Andrei Neagu
unul în faţa celuilalt de rude şi de nuntaşi.
– Sări, că se bat ai lui Geaspă cu-ai lui Ciofârcă, îi zise femeia lui Va-
sile Şoican.
Acesta, rudă de departe cu unul din ei, se băgă între dânşii. În
mână luase scândura pe care stătuse până atunci la masa cu sarmalele
aburinde. Îşi croi loc până la al lui Ciofârcă şi-l lovi pe spinare. Slobozit de
neamurile ce-şi feriseră degetele de izbitură, scoase un cuţit pregătindu-se
să se repeadă asupra primului care ar fi îndrăznit să se apropie. Vasile, îl
mai pocni odată greoi peste mână, dezarmându-l. De undeva, din mul-
ţime, Adamescu şi Nae ai lui Tutulea, se repeziră în ajutorul vecinului şi
prietenului lor. În câteva clipe încăierarea devenise generală. Vergina îl
trase pe-al ei deoparte, gândind să iasă pe nesimţite şi să plece acasă. Dar
Chelban îi zărise şi se repezi la el zicând:
– O ştergi, în Dumnezeul mă-tii de fricos, şi ne laşi pe noi şi pe
frate-tu să ne omoare ăştia. Vergina, ţipând, fugind spre uşă, în vreme ce
al ei, o luase pe mireasă în braţe şi i-o aruncă ăluilalt în braţe, aşa cum vă-
zuse el că făcuse unul într-un film. “Tot îs bune filmele astea la ceva” îşi
zise Andrei părăsind repede sala.
Îşi ajunse nevasta cu greu. Întunericul nopţii se destrăma încetul cu
încetul la ivirea zorilor. În urma lor, bătaia se încinse de-adevăratelea.
Scândurile care ţinuseră loc de scaune, zburau dintr-un capăt în altul. Câ-
ţiva bărbaţi sângerau.
Până la urma, epuizaţi, se liniştiră, aşa cum începuseră. Din când în
când mai aruncau unul altuia câte o înjurătură sau câte o promisiune de
a se mai întâlni şi altă dată. Lăutarii, ascunşi pe după masa socrilor, se ur-
caseră din nou pe scenă, încercând să încropească ceva. Dar nimeni nu
mai avea chef să mai danseze. Unul câte unul, cei care se bătuseră mai
înainte, părăseau nunta, spre disperarea tatălui fetei.
– Să se pună masa cea mare. Vornice, vornice, pe unde dracu mai
umbli mă, îl căuta Zavate la gândul că plecau fără să lase darul.
– Ia-l dom’le pe naş şi strânge dracului gologanii, că înnebunesc nu
alta, îi zise când îl zării, făcu un semn lăutarului care conducea taraful, iar
acesta bătând cu arcuşul în cutia viorii încercă să se facă auzit. Când reuşi
se auzi vocea vornicului.
– Naşul şi cu mirii vă mulţumesc că aţi venit la nunta şi vă roagă să
luaţi loc la mese, pentru strângerea darului.
Ce mai rămăsese din băncile improvizate se completă cu scândurile
folosite ca arme de luptă iar nuntaşii îşi reluară locurile de mai înainte.
Având în spate, pe cel mai bun instrumentist din taraf, vornicul se îndreptă
spre masa naşului. Acesta, sculându-se îşi scoase portmoneul ros de fre-
68
Arme şi lopeţi
care, dar burduşit cu hârtii de douăşcinci. Din el, scotea tacticos bancno-
tele, una câte una, după ce mai întâi le schimbase ca să pară suma mai
mare, deşi ştiau toţi că în astfel de ocazii, lucrurile se aranjează.
– Cinci mii de lei, din partea naşului! Strigă vornicul în sunete di-
blaşului, după care, toată orchestra intonă mulţi ani trăiască de câteva
ori.
– Băăi, câte mii ai luat de la mire, se trezi spunând un nuntaş cher-
chelit, în vreme ce femeia-l trăgea de mână. Ceilalţi se făcură că n-au
auzit nimic, iar lăutarii cântau mulţi ani trăiască. Apoi se retraseră, în
vreme ce şeful tarafului, îi cânta la ureche, doar pentru el, un cântec la
care se părea că ţine mult.
– Odată se vede prostu’ntrebat şi-atunci îşi dă în petec, zise unul
dintre nuntaşi. Plictisit de felul în care închina naşul. Până la urmă, sătul
de aşteptare, vornicul îi luă banii din mână, fără a-i mai număra şi plecă
însoţit de un alt lăutar să închine la restul mesenilor.
– Cât a ieşit, fa? Nu se putu abţine să n-o întrebe soacra mică pe
cea mare la sfârşitul primei mese.
– D-apăi, dacă nu se întâmpla scandalul, poate că îmi ieşeau şi mie
măcar datoriile, îi răspunse soacra mare oţărâtă.
– Ei, ia să vedem ce parale au ieşit, veni mireasa după maică-sa, s-o
întrebe.
– Ce parale fata maichii? Ce parale? Că n-au ieşit nici banii de chel-
tuială, repetă soacra mare.
– Adică n-ai să ne dai nouă banii?
– Om trăi ş-om vedea.
– Auzi, Costele, ce spune maică-ta, că n-au ieşit nici cheltuielile şi
că n-o să ne dea nici un ban.
– Lasă dragă, că mai avem de strâns şi la a doua masă, încercă el
să liniştească apele, deja tulburate.
– Şi ce dacă? Toţi banii trebuie să fie ai noştri. Altfel de ce am mai
făcut nunta? Nu se lăsă ea înduplecă. Rămăseseră alături de maică-sa.
– Între bune neamuri ne-ai băgat tu, maică, îi spuse mama mirelui
cu grai tânguit.
– Dar las-că nici cu-ale mele nu mi-e ruşine, îi zise el depărtându-se.
O dată cu venirea dimineţii, o parte din nuntaşi se îndreptau la ca-
sele lor, în vreme ce alte neamuri, care nu putuseră veni la prima masă,
veneau să le ia locul. Muzica le cânta la fiecare marşul, iar femeile chiu-
iau din când în când la intrarea în sală. Cei care mai rămăseseră şi cei
care soseau abia acum se aşezau la mese.
– Mai pui ceva pe masă, socru mare? Îl întrebă vornicul.
69
Gheorghe Andrei Neagu
– Lasă pe mai târziu, că nu-mi mai scot pârleala în vecii vecilor!
– “Să trăiască socrul mare
Că dă vin şi de mâncare”, îl îndemnă cu strigături un mesean mai
îndrăzneţ, declanşând după sine o avalanşă de alte strigături.
“Uiuiuiu şi bine-mi pare”
Că mireasa-i ca o floare
Mirele ca un păun
Toată lumea bea tiutun”
Sau
“M-a trimis mireasă-n sat
Să-i aduc zahăr pisat
Ca să-şi ungă buzele
S-o sărute mirele”
Ileana lui Cociorvei, care avea o vorbă de spus soacrei mari, începu
de la uşă nerăbdătoare înainte ca lăutarii să-şi. Termine marşul de întâm-
pinare.
“Bucură-te soacră mare
Că ţi-aduc pieptănătoare
Nu ştiu de te-o pieptăna
Sau de cap te-o scărmăna”
– Apăi, aici cam ai dreptate, Ileană hăi, o întâmpină soacra sub in-
fluenţa discuţiei avute cu îndărătnica-i noră pe seama banilor.
– Da, dacă n-ai vrut să-ţi dai băiatul după fata mea, nu se lăsă
aceasta să-i scape prilejul de a-i aminti de lucruri trecute de-acuma.
– Apăi, n-a fost să fie, zise, soacra repede, îndepărtându-se la altă
masă.
În vremea asta, în sălile de clasă construite alături, copii nuntaşilor
începuseră orele obişnuite de şcoală. La început le fuseseră la toţi ruşine.
Părinţilor de proprii copii, că îi puteau auzii spunând tot felul de măscări,
pe care le prindeau din zbor şi le reproduceau prin curtea casei, atunci
când era lumea mai dragă. Copiilor le-a fost mai puţină ruşine, mai ales
că fiecare nuntă le aducea o noutate în plus. Cine şi-ar fi închipuit, de
pildă, că mamele lor sunt în stare să meargă cu un alt bărbat noaptea, în
lanurile de porumb din spatele căminului, cum se întâmplase cu a lui Fur-
fuz la o nuntă, sau cu a lui Petrachiosu la altă nuntă. Săptămâni întregi,
copii se distraseră pe seama celor văzute acolo în lanul de porumb.
Şi de data asta, ei îşi vedeau netulburaţi de ale lor. Pe sus, pe sub
acoperiş, se furişau prin găuri ştiute, la cozonacii pe care bucătăresele îi
ascunseră bine. Două zile pe săptămână, lunea şi marţea, orele erau ade-
sea întrerupte de zgomotul celor de dincolo de pereţii clasei.
70
Arme şi lopeţi
– Ăsta-i tata, zicea câte unul din ei, în hohotele de râs ale celorlalţi,
în vreme ce profesorul se străduia să-i liniştească.
Satisfacţia cea mai mare era atunci când în clasă venea vornicul zi-
când:
– Care dracu ai cărat toţi cozonacii mă? În vreme ce profesoru în-
cerca să dezlege misterul. Dacă nu reuşea cu binele, veneau în clasă pă-
rinţii lor şi se apucau de făcut cercetări, până când apăreau cozonacii.
Bineînţeles, că orele nu se mai ţineau şi poate de aceea copiii se strădu-
iau mai abitir să-i ascundă.
71
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
74
Arme şi lopeţi
ARME PE DRUM
80
Arme şi lopeţi
§§§
81
Gheorghe Andrei Neagu
plin, având părul împletit în două cozi, care de obicei îi atârnau până mai
jos de şale.
– Băiatul mamei, băiat, zise ea sărindu-i de gât, sărutându-l pe
obraji cu duioşie.
– Sărut mâna, mămică, zise el întotdeauna jenat de efuziunea pe
care ea o manifesta de câte ori se întâlneau.
Virginia îl mai privi câteva clipe, apoi îi spuse depărtându-l brusc:
– Iar ai fumat! Tutungiule, de câte ori să-ţi spun să nu mai fumezi?
Ce înţelegi tu din ţigară n-am înţeles niciodată. Uite a lu’ Pârvu dac-a
fumat, s-o dus săptămâna trecută. N-ar mai ajunge cin’ ţi-o pus ţigară-n
gură, zise ea brusc supărată. El nu zise nimic. Nu ştia niciodată de unde
începea mama lui dragostea şi înţelegerea şi unde se termina cu ele. Dacă
ar fi spus că era normal să fumeze, ea n-ar fi întârziat să-l lovească cu
palma peste faţă. De aceea prefera să tacă.
După ce se linişti, îl întrebă:
– Stai mai multă vreme?
– Nu mămico. Sunt în trecere. Plec la o nouă unitate, de la Boto-
şani.
Urcau în tăcere dealul ce ducea spre casă. De cum trecuseră de
casa Anetei lui Gheorghiţă a lui Popa, mirosul de bălegar, ce-i însoţise co-
pilăria îl făcu să se gândească la vremurile când se întorcea de la şcoală.
Seara cuprindea uşor satul, iar frigul îi silea pe unii gospodari să
facă focul în sobe. Fumul gros, înecăcios, de parcă ar fi făcut din lemne
verzi, completa mirosurile de care abia îşi mai aducea aminte Mitiţă. La ei
acasă, pe vreme de toamnă, focul se făcea cu resturi de ciocani, cu bel-
dii vechi de un an, sau din vară şi în cel mai fericit caz cu ciocălăi de la sta-
ţiunea agricolă.
Împinse vechea poartă de lemn, unsă cu păcură şi se trezi pe o
alee de beton, care ducea până în faţa uşilor casei. În partea de grad ce
fusese transformată în cameră de locuit de când nu mai aveau animale,
şedeau vara.
Bătrânul Şoican nu venise încă de la serviciu. Obişnuia să se în-
toarcă târziu, când mai bine de jumătate din sat era deja culcat. Lucra la
o fermă de creştere şi îngrăşare a porcilor într-o comună vecină, situată
la mai bine de trei kilometri. Ori de câte ori se întorcea de la servici, Şoi-
can deshăma tacticos calul de la şareta dată de conducerea I.A.S.-ului
pentru a face naveta, în semn de preţuire pentru cinstea şi priceperea cu
care bătrânul Şoican gospodărea ferma.
Până la sosirea lui, Mitiţă dădu ocol casei, aprinzându-şi o ţigară la
closet. Muştele amorţite de frigul toamnei târzii, bâzâiau surd.
82
Arme şi lopeţi
Aproape că-şi termina ţigara, când auzi poarta cea mare scârţâind
şi tropotul calului prin ogradă. Se întorsese capul familiei. Era supărat. Pri-
mise scrisoarea de la locotenentul Popescu prin care acesta îi făcuse cu-
noscut tot ce se întâmplase, cerându-i totodată şi suma pe care el o plătise
pentru fecior. De aceea când îl văzuse apărând din spatele casei, îşi zise
mai întâi că se înşeală.
Dar când băiatul se apropiase şi îi sărutase mâna, se dumiri. Nu
spuse nimic de scrisoare. Intrară în casă. Mama, adulmecând uşor, zise:
– Ai şi fumat, tutungiule! Nici n-ai venit bine acasă că te-ai apucat
de prostii, zise ea cu obidă. El nu zise nimic. Aşteptă să treacă furtuna.
– Ce mai e nou prin viaţa ta? Îl ispită bătrânul, îndemnându-l.
Mitiţă bălmăjii ceva despre un transfer la altă unitate, despre ins-
trucţia lor, trecând sub tăcere faptele descrise în scrisoarea care-i frigea
bătrânului buzunarul. După ce-l lăsă să povestească tot ce-a dorit, îi
spuse:
– Dar de scrisoarea asta, ce ai de spus?
Mitiţă luă scrisoarea şi o citii. După ce-o termină le povesti cam cum
stau lucrurile.
– Vezi mamă, noi de atâtea ori te-am învăţat cum să te porţi în
viaţă, dar tu ai pus vorbele noastre la spate. Că ai crescut mare cât un
prostălan şi minte tot n-ai prins în dovleacul ăsta, zise bătrâna ciocănindu-
l cu degetul arătător în cap.
– Dar dacă mi-e foame sau nu, mă-ntrebaţi? Dacă pot să suport
armata sau nu, când toţi ajung să dea ordine, nu întrebaţi?
– De, dragul tatii, dacă n-ai vrut să fii învăţat. Acu erai scutit de a
lua masa cu toţii mojicii. Erai şi tu om.
– Dar ce, aşa nu-s om?
– Ba eşti, nu zic nu. Dar uite-te şi tu cam ce funcţii poţi să ocupi în
viaţă şi ce funcţii ai fi putut ocupa. Eu am dus toată viaţa greul. Am mun-
cit pentru tot felul de nepricepuţi cu diplomă şi ştiu ce înseamnă să faci
munca altuia şi să nu fii plătit după munca pe care o faci, zise bătrânul cu
tristeţe.
– Ba, eu n-am să fac o facultate numai pentru ca să trăiesc mai
bine. Să ocup funcţii mai importante. Să ştii că, nu este departe ziua când
nu te vor mai păstra în funcţie numai după carton, ci după pricepere. Sunt
mulţi absolvenţi care după ce termină o facultate nu mai pun mâna pe o
carte de specialitate, nici să-i omori.
– Şi cine să-i selecteze, tu?
– Dacă nu vom ajunge aici, la valorificarea inteligenţei umane, nu
vom putea fi o naţiune civilizată.
83
Gheorghe Andrei Neagu
– Fiindcă veni vorba de civilizaţie, ce ai de spus despre scrisoarea
pe care am primit-o?
– Păi, v-am spus. Vina nu este chiar aşa de mare. Am şi eu destule
necazuri cu ale mele. Am băut şi fiind neobişnuit, m-am îmbătat. Dacă
vreţi, îi plătiţi idiotului ăla banii. Dacă nu, o să-i plătesc eu când oi câştiga
din munca mea.
– Problema nu se pune aşa. Noi o să plătim oalele sparte de pe
urma ta, dar să ştii, ne-am săturat. E timpul să-ţi vâri minţile-n cap. Mâine
poimâine eşti cu armata făcută şi minte, ioc.
În vremea asta, bătrâna se dusese deja în beci de unde se întorsese
cu o oală. Dădu smântâna la o parte şi umplu câte un castron de tablă cu
chişleag. Mâncară în tăcere. După ce terminară, făcură câte o cruce drept
mulţumire. Dacă Mitiţă n-ar fi făcut-o s-ar fi ales cu vorbe de ocară. “Te-ai
făcut păgân, maică! Nu mai crezi în Dumnezeu, vezi, de aceea toate be-
lele curg pe capul tău, fiindcă eşti necredincios”. Mitiţă se pomenea fă-
cându-şi datoria, ori de câte ori se întorcea în sânul familiei.
După ce mai stătură de vorbă o vreme, Mitiţă se pregăti de drum.
Simţea că şederea nu-şi mai avea rostul dacă ar fi mai stat, ar fi fost
luat la întrebări. După miezul nopţii plecă spre gară. Abia ajunse cu şareta
la timp. Aerul rece al nopţii, trapul calului şi bălăngănitul şaretei îl ador-
miră. Se trezi în faţa gării. Îşi luă rămas bun de la Şoican, îşi puse viza pe
foaia de drum şi se urcă în tren.
Un sentiment de durere puse stăpânire pe sufletu-i răvăşit.
Era ca un om care s-a destrămat din prea multă strădanie, fără a
reuşi. Îşi îmbrăţişă părintele cu sentimentul că n-a fost nici de data asta
înţeles. Şi cât de multă nevoie avea de puţină înţelegere! Ştia ce fel de uni-
tate era cea din Botoşani, îşi închipuia că trebuie să aibă nelipsita stradă
mare, a tuturor oraşelor moldoveneşti, că trebui să aibă un liceu cu un
etaj, cu ziduri groase, înălţate din alte timpuri, că trebuie să fie şi un parc,
din care nu vor lipsi localnicii cu mersul molatec, imperturbabil. Era
aproape sigur că va găsi un cinematograf, că va găsi fete dornice de a-şi
crea complicaţii care să le ducă în faţa altarului, gata să se dăruiască pri-
mului şnapan bun de gură şi cu ceva bani de cheltuit. Era atât de sigur de
toate astea, pe cât de sigur era că va întâlni oameni beţi, în bodegi, ni-
ciodată puţine prin partea locului. Era sigur că, preocuparea de bază a
celor cu care va veni în contact, va fi instrucţia după ureche sau după un
regulament adaptat nevoilor de a disciplina trupa aşa după cum credea fie-
care, răstălmăcind conţinutul noţiunilor după bunul plac.
84
Arme şi lopeţi
§§§
cei stătea plantonul. Îşi aprinse o ţigară, apoi ieşi nestingherit, îndrep-
tându-se de unul singur, spre locul unde bănuia că se află terenul de in-
strucţie.
Situat imediat după hangarul unde se servea masa, terenul se ter-
mina undeva peste dealuri acoperite de ceaţă. Prin mijlocul lui curgea
Trăzlăuca, plină de reziduurile de la crescătoria de porci şi de zoile scurse
de la spălătoria unităţii. Din când în când, o pală de vânt aducea mirosuri
fetide. Pe toată lungimea apei, de-o parte şi de alta, se întindea un stu-
făriş, putregăios şi sfărâmat în picioare, de la multele treceri ale trupei, ce
le executase la cine ştie ce teme de luptă, sau pentru cine ştie ce încăl-
cări de regulament.
Pe cei doi versanţi, valea era scormonită de gropi şi tranşee pentru
exerciţiu. Din ele ieşeau, sau intrau soldaţii în pas alergător. Se pitulau pe
după dâmburi, sau după smocuri mai răsărite din iarbă, şi o pornea apoi
alergând la deal sau la vale. Mitiţă zări un pluton ieşind dintr-o tranşee, cu
masca pe figură, îndreptându-se spre spălătorie. Din când în când, o voce
fonfăită comanda ceva, iar plutonul se arunca la pământ, pentru ca mai
apoi să se arunce la asalt. “Parcă s-ar turna un film” se pomeni Mitiţă gân-
dind. Văzu un soldat că alunecă şi nu se mai scoală. Comandantul se în-
dreptă către cel căzut, cerându-i ceva la fel de fonfăit ca mai înainte. Îl mai
zări apoi pe soldat ridicându-se cu greu, ştergându-se de ceva ce nu se
ducea, în vreme ce trupa se îneca în hohote de râs. Scârbit, Mitiţă-şi
aprinse o ţigară îndepărtându-se. Fu ajuns din urmă de soldatul ce puţind
a latrină, mergea ferit, îndreptându-se spre pavilionul aceleaşi companii la
care fusese el însuşi repartizat. “Te pomeneşti că mi-o fi camarad şi că
asta e una din situaţiile în care urmează să mă văd la rândul meu” îşi
spuse Mitiţă.
Când ajunse pe holul ce da către spălătorul companiei, îl revăzu.
– Ce ai păţit, camarade? Îl întrebă el.
Celălalt nu-i răspunse. Plângea încet, înfundate.
– Ce mama dracului eşti mut? Nu-l slăbi Mitiţă.
– Tu ai mai vorbi, dacă ai arăta în halul ăsta, îi răspunse celălalt su-
flându-şi nasul în chiuvetă.
– Las-că nu se scufundă pământul cu asta. Tu şi-aşa ai destulă ne-
greală pe tine ca să nu-ţi pese de mizeria în care te-a aruncat căprarul.
Spală-te şi ieşi la raport la comandant.
– Dar ce-am înnebunit? Ce crezi, că ofiţerimea ţine cu noi? Lor le
creşte inima să ne vadă struniţi şi ţinuţi în mână cât mai bine. La trei după-
amiaza plecă toată ofiţerimea acasă, iar noi rămânem în ghearele lor, la
88
Arme şi lopeţi
frecat ridichile. Dacă ieşim la raport, rămânem după amiezile cu cel re-
clamat şi ne ciomăgeşte, după cum îi permite regulamentul. Dar ce-ţi spun
eu toate astea, ai să vezi şi singur de ce sunt în stare, zise acesta fre-
cându-şi uniforma. Apa curgea neagră din postavul aspru al hainelor roase
la coate şi în genunchi. Până la sosirea trupei de pe malul Trăzlăucea, nu
mai rămase mult. În dormitor paturile aliniate cu grijă cazonă, suprapuse
şi înghesuite, arătau aidoma tuturor cazărmilor, sever şi sinistru. Curând
se făcură auzite, întâi mai slab, apoi din ce în ce mai tare, cântecele pu-
foşilor.
De obicei aceştia erau cei ce cântau, aşa, ca un fel de mulţumire
adusă căprărimii pentru “fericirea” de a fi fost instruiţi. Din când în când
se auzea comanda: Plutooon! Şi paşii răsunau mai tare, mai cadenţat, pe
pietrişul sau caldarâmul de sub tălpi, semn că se dădea onorul vreunui
gradat.
Chiar şi caporalii îşi permiteau să se salute reciproc dându-şi ono-
rul prin tălpile subordonaţilor tăcuţi şi docili. O ultimă comandă şi pluto-
nul se opri în faţa clădirii.
Mitiţă se prezentă:
– Sunt soldatul Mitiţă Şoican, transferat de la divizia Tudor Vladimi-
rescu la unitatea dumneavoastră.
– Bine, îi zise un locotenent trecut de treizeci de ani, adăugând:
Cum se face de ai ajuns la compania a treia?
– Am fost repartizat de către ofiţerul de serviciu mai întâi la artile-
rie, apoi mi s-a spus să mă prezint la compania a treia.
– De la divizia de unde vii, nu se obişnuieşte să vă transfere cu o
ţinută cât de cât, mai acătări? Du-te la magazie şi cere o uniformă mai
bună şi înregistrează şi arma! Apoi te prezinţi la plutonul doi.
– Am înţeles, zise Mitiţă, îndreptându-se spre magazie. Ştia ce avea
să însemne o uniformă mai bună. Un bocăn mai mare, unul mai mic, nişte
pantaloni scurţi, cu urme de ciuperci de piele de la antepurtători... Era ho-
tărât să nu se lase păcălit. Avea experienţă în puterea de seducţie a unui
pol sau doi, aruncat în balanţa sufletească a oricărui plutonier. Avea să se
aleagă c-o uniformă nouă, fără ciuperci parazite, chiar de-ar fi trebuie
după aceea să frece la ea cu mai mult sârg decât la una veche. Toate pe-
tele de ulei de armă sau noroi se scoteau greu de pe uniformele noi, în
vreme ce de pe cele vechi ieşeau prin trecerea timpului. Iar bocancii,
n-avea să-i lase decât pentru alţii, cu talpa de cauciuc, mai noi şi mai elas-
tici. Se săturase să mai înmoaie o nouă pereche de bocanci. Avea rosături
şi la gleznele picioarelor.
– Să trăiţi, tovarăşe adjutant. Sunt soldatul Mitiţă Şoican şi am fost
89
Gheorghe Andrei Neagu
trimis la dumneavoastră să-mi daţi o uniformă mai bună.
– Cine te-a trimis la mine tocmai astăzi, înainte de baie? Întrebă
adjutantul fără să-l privească.
– Locotenentul Cuimandău, de la compania a treia.
– Apăi să-ţi dea el, că eu n-am vreme... Cu ceafa mică şi groasă şi
nasul cârn spre vârf, străbătut de numeroase vinişoare vineţii, adjutantul
îşi ridică ochii înfundaţi în grăsimea feţei, măsurându-l. Apoi, văzând că
acesta nu se mişcă îl interpelă:
– Ce mai stai? Vrei să te dau afară?
– Nicidecum tovarăşe adjutant, dar sper că felul meu de a fi să vă
facă...
– Nu zău! Dar ce fel de a fi ai, mă rog?
– Un fel foşnitor... zise Mitiţă, mişcându-şi arătătorul mâini drepte
peste degetul mare, înainte şi înapoi, sugestiv.
Apoi văzând că nu este înţeles, scoase două hârtii de zece pe masă.
– Mai pune una soldat şi te înţoleşti ca la mă-ta acasă, îi zise adju-
tantul fericit.
Înşirate cu aceeaşi grijă cazonă, sutele de haine strălucind de cu-
răţenie, mirosind a nou, se lăfăiau sub etichete.
“Şi când te gândeşti cum umblă trupa”... se gândi Mitiţă în timp ce-
şi proba hainele.
Gata echipat, flămând, pentru că nu intrase încă în porţie, se în-
dreptă cu toată compania la baie cântând:
“Frunză verde, verde, verde de stejaaaar
Frumoasă-i viaaţaaa când eşti militaaaar!...”
În faţa unui grajd lung, de câteva zeci de metri se opriră:
– Staaaaai!
Rap, rap, rap şi se opriră. Alte companii erau înaintea lor la rând,
pufăind din ţigară.
– She poathe fuhma! Fonfăi caporalul Ignea, aprinzându-şi el în-
suşi o ţigară. Născut prin părţile Maramureşului, tractorist cu patru clase,
pitic, ce n-ar fi fost luat în armată dacă nu s-ar fi rugat de comisia de re-
crutare, acest caporal avea să se dovedească a fi până la urmă nu numai
cel mai prost dar şi cel mai zelos caporal. Soldaţii îl denumiseră scurt
“capo” la fel ca pe supraveghetorii de la Auschwitz.
Nu după multă vreme le veniră şi lor rândul. Printr-o parte se intra,
iar prin celălalt capăt, se ieşea, într-un ritm atât de rapid încât îţi venea să
te întrebi când aveau timp să se spele?
– Vh-aţi luat shăpunhul, întrebă Ignea.
– Da taş cap’ral, ziseră pufoşii în cor.
90
Arme şi lopeţi
– N-hiam auzith...
– Daaaa, zbierară pufoşii spre marele haz al leţilor de pe margini.
– Ce n-haţi mâncat azi? Mai tarhie! Zise caporalul când ciclul doi in-
trase deja sub duşuri. Cu podul palmelor apărându-şi testiculele lungi
adăugă:
– Shub duşhuri fugha marhş! Plutonul, cu bucile albe şi goale, nă-
văli ca o avalanşă prin uşa deschisă a sălii de duşuri ocupate în cea mai
mare parte de cei dinaintea lor. Tălpile goale se chirceau pe cimentul rece
ca gheaţa, alunecând pe luciul făcut de săpunul câtorva generaţi de nes-
pălaţi, cu degetele făcute cârcei, gata să se sprijine de orice bucată de
lemn ce s-ar mai fi putut găsi prin grătarele distruse. Clăbucii de săpun
cazon, tărâţos şi urât mirositor, săreau de pe spatele celor ce se aflau sub
duş, în vreme ce alţii îşi săpuneau părţile ruşinoase ale trupului cu fereală.
Apa, când rece, când caldă, scotea din piepturile păcăliţilor, cascade de
râs, în vreme ce înjurăturile plouau de-a valma, mai întâi timid, din par-
tea pufoşilor apoi, încurajaţi, din ce în ce mai deocheate. După opt minute
de curgere, apa se opri brusc. Şi, oricât ai fi aşteptat, nu mai pornea decât
pentru o altă companie, sau pluton, sau baterie. Mitiţă, neştiind regula
plecă cu săpunul pe el ştergându-se în pripă cu prosopul adus de acasă.
Nu putea să suporte prosoapele de trupă.
Astfel îmbăiaţi se îndreptară spre sala de mese. Îi însoţea:
“Frunză verde, verde, verde de stejaaaaar
Frumoaasă-i viaaţaaa când eşti militaaaaaar!...”
Sala de mese, era într-un hangar lung de vreo două sute de metri,
cu beton pe jos, fost gară de tancuri, ce mai păstra mirosul de benzină şi,
în care se puseseră cap la cap, scânduri de brad neregulate, sprijinite pe
nişte capre.
Vesela de aluminiu, cu urmele generaţiilor anterioare adânc întipă-
rite în carnea metalului, era umplută de terci, din cartofi cojiţi sau neco-
jiţi, din care lingurile înfruptau flămânde.
În capul meselor se aşezau gradaţii. Pe lângă ei trecea veselarul cu
ovalele pline care mai dijmuiau încă o dată bucăţile mai bune. Lingurile
pocneau sec în marginile metalice, în vreme ce veselarii aşteptau la rând
în faţa ghişeului, unde un bucătar împingea cu polonicul porţiile subţiate
de favoruri.
– Atenţiuuuuneee, încetaţi!
Lingurile se opreau în văzduh, muştele se plimbau indolente pe chi-
piul ofiţerului pentru care, nimeni nu mai mişca. Apoi, după ce ofiţerul pri-
vea satisfăcut ridicolul situaţiei, când bărbaţi în toată puterea cuvântului
se supuneau fără raţiune unor ordine pur şi simplu absurde, se dădea co-
91
Gheorghe Andrei Neagu
manda:
– Continuaţi! Zgomotul începea brusc, ca o avalanşă oprită vre-
melnic. Cei, care din neatenţie, nu s-ar fi oprit la vreme, riscau să fie scoşi
afară şi să execute cine ştie ce ordine, după care ar fi putut reveni ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În ziua aceea nu se întâmplă nimic. Ofiţe-
rii, erau ocupaţi cu propria hrănire. După ce erau terminaţi şi ultimii car-
tofi, se sculau de la masă îndreptându-se spre locurile de adunare.
Cântecul era nelipsit.
“Frunză verde matoostaaat,
Fruuumooasă-ia viaaaţa de soldaat!...”
Comandanţii de companie sau de plutoane se mai întâlneau o dată,
după care, se despărţeau. Cei mai mulţi se îndreptau spre cârciumile ob-
scure din Botoşani. Dintre cei tineri se racolau noi parteneri pentru jocu-
rile de cărţi. În trupă, lucrurile îşi urmau programul firesc, întrerupt de
capriciile vreunui caporal. De cele mai multe ori, beat.
Pe coridorul ce dădea afară, se desfăşurau lecţiile politice, sub su-
pravegherea leţilor cu oarecare vechime şi carte.
Mitiţă se familiariză repede. De câteva ori Ignea îi surprinsese im-
itându-i “priceperea”: “In Vhiet-nam, se dau... Lup-the ghre-le ghrele, în-
trhe pa... întrhe pa... de pathrioţi-i dha’nord vietnam-viethamezi şi trupe
şi tru-pele a-me-ri-chanhe punct.”
Bineînţeles că pe majoritatea îi apuca somnul. Atuncea se auzea ca
din senin:
– Drhepţi! Thu-ţi Dhumnezeii măthii, de phupfos, dhormi, hai?...
– Doarme, bă puful, doarme şi se gândeşte la Leana, îl întărâtau
leţii.
– Sthai jhos!
– Dhrepţi!
– Sthai jhos!
– Dhrepţi!
– Sthai jhos!
După încă vreo câteva sculări se trezeau. Mitiţă reuşi să scape de
corvada acestei lecţii. Caporalii îi dădeau să scrie caietele de sarcini pen-
tru a doua zi. Caporalul Stânciu îl scutea de multe ori de corvezile, oferite
de Ignea. De aceea Mitiţă scria cu cât mai multe floricele şi cât mai încet
cu putinţă. Avea în vedere ceea ce urma o dată cu lăsarea serii. Se lipsea
adesea de mâncare, de apelul de seară motivând că mai are de scris. Din
încăperea căpitanului, Mitiţă desluşea comenzile date de caporali:
– Dezechipaaaarea!
Se auzea imediat pocnetul centurilor lăsate să cadă, în timp ce pan-
92
Arme şi lopeţi
talonii alunecau de pe trupuri, de-a valma cu vestonul, pentru a se putea
încadra în timpul arderii unui băţ de chibrit, aprins cu mare satisfacţie de
cel ce dădea comanda. Iar dacă unul nu se încadra:
– Pentru soldatul Istrate, la loc comanda! Asta însemna că pentru
cel numit trebuiau să se echipeze din nou.
– Dezechiparea! Iarăşi băţul de chibrit aprins, iarăşi centurile arun-
cate, iarăşi graba de a se termina odată şi-odată coşmarul. Şi se găseau
suficiente motive să se poată repeta jocul, până când satisfacţia capora-
lului era deplină.
– Soldat Istrate, la mine!
Cu izmene cazone pătate de transpiraţie, cel chemat se prezenta
umil.
– Aşezaţi uniforma.
Bucuros că scăpase de dezechipări, acesta executa ordinul cât mai
încet cu putinţă, aranjându-i fiecare cută. Apoi, după ce se săturau de dis-
tracţie, venea comanda mult aşteptată:
– Tonul la somn. Din locul unde se află, Mitiţă auzea grohăituri, sfo-
răituri, întrerupte de-o nouă comandă:
– Nu s-aude. Tonul la somn.
Un cor de sforăituri şi mai hilare izbucnea de sub păturile aspre.
– Aşa da, se declara în sfârşit mulţumit caporalul chemând la ordin
pe vreun soldat care greşise în timpul zilei, spre a-şi ispăşi pedeapsa.
– Ai perie de dinţi?
– Am, să trăiţi.
– Ia vezi, c-am mâncat ceva gras pe ziua de azi. Lună să văd căcă-
toarea. Planton, vezi să nu care cumva să se folosească de altceva. Dacă-
l prind treci în locul lui.
– ‘Nţeles t’oaş caporal, zicea acesta, sătul de prea multe plantoane
ce-i blagoslovea caporalul. Dacă greşea în timpul zilei, dacă refuza să exe-
cute un ordin absurd, se alegea cu trei plantoane schimbul doi. Iar dacă
se întâmpla cumva să dea peste el ofiţerul de serviciu şi să-l găsească
dormind, era pedepsit fie cu arest, fie cu alte trei plantoane schimbul trei.
Se apucă să scrie acasă. Ştia că taică-său nu era chiar lipsit de re-
laţii. Le povesti cu multe amănunte în ce fel stăteau lucrurile în ce-l pri-
vea. Iar la sfârşitul scrisorii, puse conform înţelegerii avută cu ai lui pentru
zile grele, trei puncte.
Trecuseră aproape zece zile, când se pomeni că este chemat într-o
duminică la poartă. În camera ofiţerului de servici nu era nimeni. Dar la
vorbitor se desluşea o voce profundă de bas, care nu putea fi a altcuiva
decât a popii Teofănescu. Mirat, împinse uşa:
93
Gheorghe Andrei Neagu
– Bine ai venit părinte!
– Bine te-am găsit bă, prăpăditule! Ce te uiţi aşa la mine de parcă
l-ai văzut pe dracu? M-a trimis mă-ta după tine.
– Adică? Făcu Mitiţă nedumerit.
– Bă să ştii, că unul e Tache Teofănescu în Moldova asta băăă! Ce
credeai tu că eu nu mai cunosc pe nimeni.
– Nu, dar tocmai aici, nu mi-am putut închipui. Şi pe cine aveţi?
– Am pe unul de mi-a fost elev la normală şi-acuma cântă în fan-
fara regimentului. Buuun băiat.
– N-ajunge. E prea mic. Nu se uită nimeni în gura lui.
– Ştiam că aşa o să-mi spui. De fapt ăsta ar fi putut să-ţi aranjeze
să intri în fanfara regimentului. Mai ştii să cânţi la trompetă?
– Parcă mult am mai cântat. Mai întâi ar fi trebuit să ştiu ceva ca să
am de unde uita.
– Lasă lasă, măcar de o deşteptare acolo tot ai fi în stare să îndrugi.
Dar asta e pe planul doi. Venind aici, am aranjat deja altceva. M-am în-
tâlnit cu unul dintre bunii mei amici de chiolhan de pe vremea când eram
la seminar. Doctorul unităţii, băăă.
– Asta-i cu totul altceva. Dar dacă şi ăsta, e ca ăilalţi prieteni pe
care îi mai ştiu eu, înseamnă că nu prea am de ce mă bucura.
– În viaţă nu merg toate aşa cum vrem noi. Se mai învârte şi soa-
rele după lună. Dar ce mai tura-vura, eu am să vorbesc cu el şi cred că se
poate aranja.
– Ce fac ai mei? Întreba Mitiţă mai mult pentru a umple golul ivit
între ei.
– Bine. Mă-ta mai vine din când în când pe la noi. Tac-to nu prea
vine. E ocupat ca de obicei cu porcăria lui.
– Dar doamna?
– Ce doamnă... Aaaa, Aneta, e sănătoasă. Dar lasă astea. Tu. Tu
cum o duci, că i-ai speriat pe ai tăi cu punctele alea puse la sfârşitul scri-
sorii.
– Adevărul e, ei n-o duc prea bine. În viitor s-ar putea să o ducă şi
mai rău. Deee... Ce să-ţi fac. Dacă iubeai mai mult violoncelul astăzi erai
şi tu cineva. Că uite a lui Stupcanu, a ajuns la conservator şi nu era mai
bun ca tine.
– Ei, ba nu. Avea tot ce-i trebuie...
– Dar tu n-ai avut? A vândut mă-ta vaca de ţi-a luat fiică-mea Ne-
tuţa violoncel, dar...
– Dar tata l-a vândut imediat ce am reuşit la teoretic, zicând că
n-are nevoie de ţambalagii la uşa casei. Ş-apoi nu de asta aţi venit.
94
Arme şi lopeţi
Mi-ajunge câte înghit eu aici de unul singur... zise Mitiţă necăjit.
Tăcură amândoi, frământaţi de propriile gânduri. Curând se ivi doc-
torul unităţii.
– După cum vezi, a apărut şi doctorul. Plec cu el la un şpriţ şi te
aranjez. Fii fără grijă...
Cu părul coliliu ieşind de sub pălăria cu boruri mari, se depărtă, ală-
turi de doctor, braţ la braţ. Amărât, Mitiţă zâmbi amar. “Dacă nu se re-
zolvă...”
– Ce faci aici soldat? Îl trezi din reverie un glas autoritar.
– Să trăiţi tovarăşe maior. Sunt soldatul Mitiţă Şoican. Permiteţi să
raportez, se bâlbâi în faţa fiorosului maior de la transmisiuni.
– Ce să raportezi mă? Ce? Zise acesta vădit indispus.
– Am fost chemat la vorbitor! Se spovedi Mitiţă dintr-o suflare.
– Ce vorbitor, mă? Ce vorbitor e ăsta în timpul programului, ai?
Cine-i la poartă? Mă duci cu preşul, ai?
Un ofiţer se ivi îngrijorat. “De unde dracu a mai apărut şi ăsta? Până
acum nu l-am văzut.”
– Ordonaţi tovarăşe maior.
– Ia trimite-l pe ăsta la arest. Să guste din binefacerile disciplinei.
– Am înţeles, zise ofiţerul de serviciu, apoi, adresându-se santine-
lei de la poartă:
– Să-l duci la comandantul gărzii şi să-l bage la arest.
– Bine dar sunt nevinovat. Am fost chemat.
– Eu unul nu te-am chemat soldat. Aşa că mergi de execută ordi-
nul. Mâine poţi cere să ieşi la raport la comandant. Mitiţă se lăsă dus spre
corpul de gardă. Înjură în sinea lui venirea lui Tache, precum şi modul stu-
pid în care se alese cu arestul.
Un pat de lemn ce se ridica sau lăsa cu ajutorul lanţurilor ce-l fixau
de perete, prevăzute cu lacăt constituiau tot mobilierul din încăpere. Gra-
tii la fereastra mai întotdeauna deschisă iarna şi închisă vara, beton pe
jos şi câţiva metri pătraţi în care te puteai mişca, era tot ce-i oferise popa
Tache fără voia lui, în după amiaza acelei zile.
– Ce bă, ai venit la staţiune? Îl somă după o vreme comandantul
gărzii. Ia, ieşi afară de-ţi mai dezmorţeşte oasele!
Mitiţă se supuse în silă. În curtea regimentului se afla o groapă de
doi pe doi adâncă tot de atâta.
– Umple-o!
O umplu încrâncenat timp de două ore.
– Ia-o de la capăt, îl îndemnă soldatul ce-l supraveghea cu puşca.
Se însera. Apelul de seară începuse. Mitiţă umpluse pentru a treia
95
Gheorghe Andrei Neagu
oara groapa, când se pomeni chemat iarăşi la poartă. Era popa Tache.
– Unde-ai plecat băăă, îi zise el clătinându-se uşor. Mitiţă nu-l în-
vrednici cu nici un răspunse. Îi privi cu ură. Popa simţi:
– Lasă băăă, nu te mai chiodorî aşa. Bucură-te că s-a aranjat che-
stia pentru care suspină maică-ta. Mâine te duci la cabinetul medical şi-i
spui doctorului atâta, m-a trimis părintele Teofănescu, ştiţi dumneavoas-
tră pentru ce.
– Bine părinte, zise Mitiţă deşi nu mai credea în nimic.
Apoi, aducându-şi aminte de groapa umplută şi dezgropată de câ-
teva ori, îl pufni râsul.
– Ce te-a apucat? Îl întrebă nedumerit popa.
– Nimic... Mă gândeam şi eu, aşa, la norocul omului...
– Ţi-aş fi adus ceva de băut, dar n-ai voie. Soldatul nu trebuie să
bea.
– Aşa, părinte. N-am voie... confirmă Mitiţă. Asta-i mai lipsea. Tă-
cură...
– Mi-a dat maică-ta un pachet să ţi-l dau, zise la un moment dat
popa uitându-se prin toată încăperea preocupat. Dar se pare că l-am pier-
dut adăugă el după ce se mai căută odată.
– Nu-i nimic părinte, zise Mitiţă într-un târziu. Şi din nou tăcerea
puse stăpânire pe ei. Apoi, aflând că nu prea mai aveau ce să-şi spună se
despărţiră.
După ce-şi bău porţia de ceai cu bromură de dimineaţă, Mitiţă se
prezintă la infirmeria unităţii. Un fruntaş îl întâmpină:
– Ce vrei, bă?
– Cu t’aş maior. M-aşteaptă, zise Mitiţă vrând să treacă.
– Stai aşa, vericule, ce crezi că se intră aşa ca prin lobodă?! Cum
te cheamă? Să vedem apoi dacă te primeşte cu adevărat sau nu.
Neliniştit, Mitiţă îi spuse numele. După un timp fruntaşul se întoarse
dând dezamăgit din mână:
– După cum vezi, nu te primeşte.
– Du-te şi spune-i că vin din partea lui Teofănescu.
– Da... ce-mi iese din afacerea asta? Pentru că-ţi dai seama că eu
risc să-l supăr pe domnul doctor şi să mă dea afară sau să mă trimită la
arest.
– Doi poli amice...
– S-a făcut, zise Mitiţă dispărând după uşă. Apoi după o vreme îi
zise:
– Dă polii şi intră. Mitiţă îi dădu. Când să intre fruntaşul îl oprii:
– Ştii ceva? Eu nu-s amicul tău. Sunt tovarăşul, ţine minte bă, to-
96
Arme şi lopeţi
varăşul fruntaş Dragomiroiu. Clar, nu?
– Clar, zise Mitiţă uşor amuzat.
Gras, cu părul ce-i mai rămăsese doar pe la tâmple, cu burta re-
vărsată pe birou, doctorul îl întâmpină maliţios:
– Şi zii aşa, vrei să te-nvârţi, ai? Apoi văzându-l încurcat adăugă:
– Mi-a spus popa tot. Uite, eu am să-ţi scriu un diagnostic pe hâr-
tia asta şi-o să te trimit cu ea la Spitalul Militar din Iaşi. Acolo o să stai vreo
două săptămâni pe puţin. Ei, ce zici? Te duci?
– Mă duc, să trăiţi!
– Bine. Fă-ţi formele şi-ntinde-o.
A doua zi Mitiţă se afla în primul tren spre Iaşi.
97
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
“Dragii mei,
În sfârşit, am reuşit să fiu trimis la internare la Spitalul Militar din
Iaşi, pare că datorită părintelui Tache. Medicul unităţii a fost destul de
amabil, scoţându-mă din infernul ăla. Nu ştiu câtă vreme voi sta în spital,
dar cred că ar fi mai nimerit să staţi de vorbă şi cu vărul meu. Poate n-o
fi uitat că-n vinele lui curge sânge de Şoican, chiar dacă până la urmă s-a
dat mai mult cu ai lui Nenerică.
Eu voi încerca să iau legătura cu el, deşi nu ştiu dacă voi reuşi. Dat
fiind situaţia în care mă aflu, cred că ar fi bine să uităm neplăcerile pe
care vi le-am pricinuit cu căţea timp în urmă, mă refer la greşelile de la Bu-
cureşti. Vă rog să mă credeţi că am nevoie de sprijinul dumneavoastră. Vă
îmbrăţişez cu drag, dorindu-vă sănătate şi bucurie-Mitiţă.”
– Poftim de mai spune ceva, zise bătrânul Şoican femeii sale.
– Şi de ce mă rog să zici, are vreun folos? Răspunse ea cu arţag.
– Nu, n-are, fu nevoit el să recunoască.
– Aşa că mâine te duci la Roman, la popa Teofănescu, să vezi ce se
poate aranja.
– Iar aranjamente, iar cheltuială...
– Doar nu cheltuieşti pentru un străin, cheltuieşti pentru fecioru-tu.
– Da ce, mama a cheltuit tot aşa cu mine? Eu eram la Cotu’Donu-
lui cu gloanţele pârâind în urma mea şi n-a venit nimeni după mine să-mi
poarte de grijă.
– Atunci erau alte vremuri. Dacă te-ar fi obidit unul pe degeaba nu
cred că l-ai fi iertat cu uşurinţă, îi spuse ea făcând aluzie la firea neamu-
lui lor.
– Asta cam aşa-i. În vreme de război, dispar toţi voinicoşii ce-şi fac
de cap în timp de pace. Mulţi dintre cei mai ai dracului, se oploşesc în spa-
tele frontului, iar dacă mai nimeresc la trupă şi nu-şi leapădă năravul, chiar
98
Arme şi lopeţi
că urmează să fie ciuruiţi la primul atac.
– Cred că n-ai avea pretenţia ca să-l ciuruiască şi pe el. E pace doar
şi pe timp de pace altele sunt armele de luptă. Mai o pilă, mai un plic, mai
o rudă, pot avea tot atâta eficienţă ca un cartuş în vreme de război, nu se
lăsă ea.
– Bine, lasă că m-ai convins, îi spuse în cele din urmă bărbatul ho-
tărât să facă tot ce era posibil de făcut.
Avea o muiere dată dracului. Când îşi punea ceva în cap să facă nu
era chip s-o scoţi dintr-ale ei.
A doua zi, îşi înhămă calul la şaretă, cu noaptea-n cap. Îşi aprinse
lampa de carbit şi o porni spre târgul Romanului.
Ajuns pe strada “Griviţa”, se opri la poarta numărul 54. O potecă
scurtă, îi dusese paşii spre cea de-a doua uşă a imobilului, uşă de-atâtea
ori deschisă de el pe urmele feciorului, pe vremea când stătea aici pe chel-
tuiala lui. Uşa era închisă, semn că ai casei nu se sculaseră încă. Bătu în
geam. După un timp, se auziră paşi târşâiţi, de om somnoros. După ce
dădu perdeaua de tifon la o pale, Tache deschise bombănind.
– Ce bă, voi nu mai aveţi somn? Ce te-a apucat de-ai venit cu noap-
tea în cap?
– D-apăi nu ne lasă alţii să dormim, îi zise Andrei cu obidă. Ficioru,
că de când îl ştiu, numai necazuri mi-a făcut.
– Dar ce mai e, că doar abia de m-am întors, de la el şi-am aranjat
s-o ducă mai bine.
– Apoi eu nu ştiu cât de bine-ai aranjat dumneata treburile pe-acolo,
dar ştiu că trebuie să mai aranjăm câte ceva pe aici.
– Adică pe unde pe aici, ce, este în oraş?
– Ba nu părinte. E la Iaşi, la Spitalul Militar, dar se pare că n-o să-l
ţină prea mult nici acolo. De aceea am venit. Să aranjăm cu cineva să ni-l
ţină mai mult.
– Apăi să ştii, bre, Andrei, că nu ştiu dacă aş mai putea să ţi-l ajut
cu ceva. Data trecută m-am dus pe la prietenul meu de la fanfara regi-
mentului. Îl cunoşteam prin domnu Stancu, ăl de i-a fost lui Mitiţă profe-
sor de trompetă la şcoala de muzică. Dar la Iaşi, nu cred să mai cunosc
pe careva, zise el îndreptându-se spre dormitor.
– Păi, atunci ce-i de făcut? Îi scăpă lui Andrei întrebarea.
– Nimic, îl lăsăm să-şi facă armata aşa cum şi-o fac toţi ce-i de
seama lui.
– Aşa am zis şi eu, da parcă mă doare inima să-l ştiu singur printre
toţi învârtiţii cu care are de-a face, zise Andrei, apăsat.
– Aneto, ia vin şi tu, se adresă popa soţiei ce făcuse ochi.
99
Gheorghe Andrei Neagu
– Ce-i, ce s-a-ntâmplat? A, dumneata eşti?
– Sărut mâna coană preoteasă, zise Şoican, plictisit. Venise de-
geaba.
– Bună dimineaţa, Andrei. Ce mai faci, ce mai face Virginia? N-a
m-ai venit cu frupt, îl luă ea repede, cum nu prea făcea de obicei, semn
că era bine dispusă.
– Apăi, nu face prea bine. De-abia s-a mai liniştit după ce-a fost
părintele la Botoşani, că a venit alta acu. Îmi scrie Mitiţă că abia a reuşit
să se interneze la spital şi că e nevoie de intervenit ca să rămâie mai mult.
– Păi dacă aşa spune, atunci să intervenim, zise preoteasa cu
aceeaşi bună dispoziţie, spre marea mulţumire a Şoicanului.
Adevărul era în schimb altul, pe care el, Andrei Şoican avea să-l afle
cu mult mai târziu. Felul său liniştit, modul sănătos de a privi lucrurile,
mişcarea-i domoală, îl făcuseră plăcut preotesei, care nu i-ar fi refuzat ni-
ciodată vreun serviciu. Ştia că el nu venea să apeleze decât în cazuri ex-
treme.
– Am să mă duc din nou la madam Stancu, să vedem ce se mai
poate aranja, că doar bărbatu-său, Dumnezeu să-l ierte, se trăgea de prin
părţile alea. S-ar putea să cunoască pe cineva la Iaşi.
– Eu aş zice să nu te mai amesteci atâta, îi zise Tache nemulţumit.
– Dar lasă Tache, nu te mai înţeleg. Ce, după voi Teofănescu bătrân
n-a alergat? A fost şi după frate-tău când era la conservator şi după dom-
nia-ta când erai la seminar şi pe toţi v-a ajutat cu ce-a putut. Erai mare şi
hirotonisit când tot se mai interesa de soarta ta, îi zise ea hotărâtă să nu
cedeze.
Tache cedă la fel de uşor, ca Şoican în faţa femeii lui, dar nu din
cauza gurii acesteia, ci din cu totul alte motive. De când îşi cunoscuse fe-
meia şi de când se însoţise cu ea, o ştia fără rod şi-şi mai risipise sămânţă
şi pe alte ogoare. Iar ea ştia lucrul acesta şi-l ierta în tăcere.
Andrei, îşi luă rămas bun, urmând să se-ntoarcă peste câteva zile.
Rămaşi singuri, Teofăneştii îşi puseră de ceai. De ani de zile înce-
peau ziua cu ceai, cele mai multe ori neîndulcit.
Pentru Tache, ceaiul de dimineaţă era binevenit, mai ales când el
venea să repare mahmureala vreunei zile în care fusese la cârciumă.
– Şi chiar te duci la madam Stancu? O întrebă el.
– De ce nu? Îi răspunse ea mirată.
– Păi, după toate câte mi-a făcut el mie! După ce m-a săpat pe
unde a putut ca să-mi ieie postul de la catedră, zise amintindu-şi pentru
a nu ştiu câta oară nişte vorbe ajunse lui la ureche.
– Măi Tache, dacă te-ar auzi cineva, chiar că te-ar crede. Dar tu eşti
100
Arme şi lopeţi
din ăia de se ţin musai după ce se aude despre dânşii? Ştiu că până la
urmă te-ai împăcat cu omul ăsta. Ş-apoi a murit, fie-i ţărâna uşoară! Ce
rost ar mai avea să-i porţi duşmănie acum, când e lut de ulcele, când nu
i-ai ţinut-o câtă vreme trăia? Te faci şi tu al dracului tocmai atunci când nu
trebuie, îi zise ea ştiindu-l prea bine. De câte ori nu-l auzise supărându-se
ba pe unul, ba pe altul, pentru ca mai apoi să audă că fusese văzut la res-
taurant, tocmai cu cel pe care mai înainte nu-l putea suferi. De câte ori nu-
l supărase şi felul lui de a fi vecinul din curte şi tot de atâtea ori îi văzuse
întorcându-se de prin cârciumile târgului, ca fraţii.
Când bărbatul ieşi în grădină, la stropit straturile cu ceapă şi roşii,
preoteasa se-mbracă şi se-ndreptă spre casa lui Stancu. Văduva abia se
sculase.
– Bună dimineaţa, o întâmpină femeia mirată.
– Ai să te miri, dar nu prea tare, începu ea atacul.
– Dar poftiţi în casă, doamna Teofănescu, o invită văduva. Cele câ-
teva trepte ce despărţeau curtea, de intrarea casei, le urcară-n tăcere.
– Uite, de ce te-am deranjat, madam Stancu. Ştii că am avut la
mine până mai acum câţiva ani, pe băiatul Virginiei, cea care ne-a mai
adus din când în când frupt, pe Mitiţă. Acu s-a făcut şi el băiat mare şi-şi
face armata.
– Da?! Şi unde şi-o face?
– La Botoşani, la infanterie şi din câte ştiu de la taică-său, acum
este la Spitalul Militar din Iaşi. Un aranjament al lor şi al lui Tache. Să mai
respire şi băiatul oleacă, că n-o fi foc. Se pare că n-o să poată sta prea
mult internat, pentru că de fapt n-are nimic. După aceea trebuie să se
ducă iar la unitate, să înceapă iar cu instrucţia, care se pare că nu-i deloc
uşoară pentru el. Îl ştii cât e de sensibil. Cât a stat la mine, l-am educat
şi eu şi Tache, mai mult pentru partea artistică a vieţii şi se pare că acuma-i
vine greu. De aceea am venit la dumneata. Poate că mai ai vreo cunoş-
tinţă pe undeva, care să-i poată îndulci viaţa acolo...
– Păi, cum să vă spun eu, ca să nu credeţi nu vreau să vă servesc.
Eu toate cunoştinţele mele le-am avut prin Stancu, dumnezeu să-l ierte.
De când a murit el, greu mai pot apela la cineva. Totuşi am să mai scriu
o scrisoare soră-mi. O ştie domnu’ Şoican. E cea la care a fost şi părintele
Tache, doamna Gheorghiu de la Botoşani.
În scrisoare pe care mi-a scris-o soră-mea după aceea, m-a între-
bat dacă Mitiţă Şoican nu este cumva băiatul unuia Andrei Şoican, despre
care cumnatul-meu i-a vorbit de câteva ori. Se pare c-au făcut războiul îm-
preună. Dacă ar fi să intervenim undeva, cred că tot prin ea s-ar putea in-
terveni şi cel mai bun lucru ar fi să meargă chiar tatăl băiatului acolo. Abia
101
Gheorghe Andrei Neagu
l-ar vedea şi soru-mea şi şi-ar aduce şi ea aminte de-al ei. C-aşa ne-a fost
nouă dat să rămânem singure, zise ea gata să izbucnească în plâns.
– Apăi, dacă aşa stau lucruri şi nu mai ai pe nimeni, cred şi eu că
cel mai bun lucru ar fi să se ducă el acolo, zise preoteasa dând să plece.
– Dar mai stai doamna Teofănescu, să te servesc cu ceva, că mata
n-ai prea venit pe la mine, zise văduva luându-şi seama deodată.
– Lasă, lasă, madam Stancu. Am să vin altădată. Îţi promit sigur
c-am să vin. Uite, chiar sâmbăta viitoare. Poate vii şi mata să la sfânta
episcopie la slujbă şi după aceea mergem împreună. Că Tache, îl ştii şi
mata cum e, se mai rătăceşte pe undeva şi stau aproape la fel de singură
ca şi dumneata până vine, îi zise ea liniştind-o.
În drum spre casă, îşi răsuci mintea-n fel şi chip, doar, ar fi dat
peste altă soluţie. Dalele de piatră răsunau sub mersu-i hotărât, ceea ce-
l făcu pe Tache s-o audă de departe.
– Ei, ai făcut vreo brânză? O luă el de la poarta. În mâini ţinea fur-
tunul subţire de cauciuc, cu care de ani de zile, în fiecare dimineaţă îşi
stropea florile, verdeţurile din grădină.
– Am făcut eu câte ceva, îi spuse ea liniştit, îndreptându-se spre
casă.
– Ai făcut pe dracu! Pun pariu că te-a trimis la vădană aia de soru-
sa.
– Ba chira aşa, confirmă surprinsă.
– Ştiam eu. Puteai să stai acasă şi-ţi spuneam acelaşi lucru. Parcă
nu i-aş cunoaşte.
– N-are măi, Tache, nici ea atâtea detalii câte-am crezut noi că are.
– Altădată să-ţi asculţi bărbatul, că ştie el ce spune, zise el oprind
apa.
Ea tăcu. Tache era zurbagiu de felul lui, dar nu-l ţinea mult.
Câteva zile mai târziu, Andrei îl căută. Uşa încuiată, câinele lup hă-
măind, îl făcu să-nţeleagă că nu erau acasă. “Or fi la biserică la slujbă” îşi
zise el pornind spre episcopie. Venise pe jos, calul îl lăsase la staţiune să
se odihnească dup-o săptămână de trudă. Paşii domoli îl duseră pe dru-
mul ştiut, pe sub arcada clopotniţei lui Ştefan cel Mare în biserica ctitorită
de-acelaşi vrednic voievod. La dreapta turlei, se înşirau înconjurând toată
curtea făcând corp comun cu zidurile de apărare, camerele în care locu-
iau slujbaşii bisericii. Cu turla verde, spălăcită de ploi, biserica se-nfăţişa
destul de măreţ. De felul lui nu era prea credincios, cum îi plăcea adesea
să spună, dar nici nu lua în deşert cuvântul Domnului, cum iarăşi îi plăcea
să spună. Era un om al respectării datinilor şi nu căutase să desluşească
de există Dumnezeu, pentru că nu vedea ce folos i-ar fi adus existenţa sau
102
Arme şi lopeţi
lipsa acestuia.
Vocile sopranelor din cor, din corul a cărui faimă i-o dăduse numai
munca neobosită a Teofănescului, îl treziră. Pe uşa deschisă, ieşea în va-
luri muzica şi fumul de lumânări şi de tămâie. Din când în când corul tăcea,
dând răgaz preotului să-şi depene pildele cântate pe nas, după felul şi im-
portanţa fiecăruia.
Cumpără câte o lumânare pentru fiecare dintre cei de acasă şi pen-
tru sufletul părinţilor lui şi intră în biserica propriu zisă. Lăsă în spate strana
mare din stejar sculptat, înnegrit de scurgerea timpului şi de fumul lumâ-
nărilor şi se-ndreptă spre icoana Maicii Domnului.
Aprinse o lumânare făcând câteva cruci adânci, rugându-se în sinea
lui pentru sănătate şi linişte. Întorcându-se cu spatele la altar, să aprindă
şi restul lumânărilor într-unul din sfeşnice, aruncă o privire în strana co-
rului. Tache Teofănescu era acolo.
Nu-l observase. Cu şapca în mâinile eliberate de povara lumânări-
lor Andrei se apropie de strana coriştilor. Cu coada ochiului credincioşi se
uitau la mâinile mişcate cu măiestrie de preotului cu părul alb, de parcă
din ele ar fi ţâşnit melodia pentru a nu ştiu câta oară măiestria dirijorului.
Andrei se-ntorsese cu totul spre cor, contrar canoanelor bisericeşti, încer-
când în felul lui s-atragă atenţia preotesei. Era cufundată în citirea parti-
turii, aidoma tuturor coriştilor, pentru care Tache nu admitea greşeli.
Privind-o, văzu că din cor făceau parte şi vreo câţiva profesori de-ai lui
Mitiţă, pe care-i cunoscuse în desele-i chemări la şcoală, pentru cine ştie
ce boroboaţe făcute de-a lungul anilor.
De fapt, era lucru îndeobşte cunoscut, că atunci când se ţineau fes-
tivaluri, corul sindicatelor din oraş să se-ntărească cu membrii renumitu-
lui cor bisericesc.
După câtva timp, preoteasa, simţind că era privită cu insistenţă, îşi
aruncară privirea în biserică. Zărindu-l pe Andrei, aşteptă să se termine bu-
cata şi se îndreptă spre ieşire.
– Te-am făcut s-aştepţi Andrei, îi spuse ea ca o scuză.
– Nu face nimic, doamnă. Numai să fie cu folos şi aşteptarea asta,
îi zise Şoican.
– Apăi, uite ce-i, Andrei. Nu am făcut eu prea mult, dar cred că tot
e ceva mai mult decât nimic, îi spuse ea, depănând mai apoi de-a fir a păr
discuţia avută cu văduva. Cred că cel mai bun lucru ce-ţi rămâne de făcut,
este să mergi tu însuţi până acolo. Să nu trimiţi izmene pe călător şi să ai
pretenţia să se rezolve lucrurile, încheie ea.
– Nu ştiu cum să fac, că nu prea am timp, se pomeni Andrei zicând.
– Să faci cum vei şti, că doar un singur fecior ai. Acu, pe mine te
103
Gheorghe Andrei Neagu
rog să mă ierţi. Trebuie să mă întorc înapoi la treaba mea. Îl ştii doar pe
Tache cum e, îi spuse ea îndepărtându-se.
Rămas singur, Andrei îşi dădu seama că n-a rezolvat ceea ce spe-
rase. Trecu neatent pe sub arcada turnului clopotniţei, sub care aceiaşi
cerşetorii se tânguiai în aşteptarea unui ban, uitând că omul îi mai dăduse
odată.
Ajuns acasă, Virginia îl luă la întrebări.
– Ce-a spus?
– Mai nimic!
– Cum nimic! Cred că-mi ascunzi ceva.
– Ba am să fiu foarte clar. Peste trei zile plec la Botoşani numai să
aud o dată şi-o gură mulţumită. Oi vedea acolo ce-oi putea face. Până
atunci, dă-mi ceva să mănânc şi nu mă mai bate la cap, îi zise el cu acea
hotărâre care nu permite alte discuţi şi pe care femeia i-o cunoştea prea
bine.
A treia zi, Andrei se urcă în trenul de Suceava. Ajuns în Botoşani în-
trebă în stânga şi-n dreapta, de strada la care fusese îndrumat s-o gă-
sească pe văduva generalului. Sătul de căutat de-a surda, întâlnind o birjă,
de dorul cailor, profitând că nu-l cunoştea nimeni, se urcă în ea. Curând
bătea prelung în uşa casei vechi.
Prinzând curaj, văzându-i chipul liniştit, serios, bătrâna-i deschise.
– Da pi cini caţi mata, mă rog? Îl întrebă ea, moldoveneşte.
– Pe doamna Gheorghiu, sărut mâna.
– Şi cini ţi-o trimis s-o caţi, mă rog mătăli? Îl întrebă femeia din uşa
deschisă.
– Sora dumneaei de la Roman, doamna lu’ domn profesor Stancu.
– Aaaa, de la soră-mea, de la soră-mea. Şi cum ti cheamă, mă rog
frumos?
– Andrei Şoican, doamnă.
– Aaaa, Şoican, zise bătrâna poftindu-l să intre.
Şoican îşi lăsă geanta în care cârâia, din când în când, găina-năbu-
şită de căldură şi-şi urmă călăuza nerăbdător.
Ajuns în odăiţa în care se oprise bătrâna, Andrei o văzu punându-şi
o pereche de ochelari, aprinzând lumina, deşi nu era nevoie, apoi se lăsă
studiat în tăcere.
– Care va să zică, dumneata eşti Şoican, tatăl băiatului după cari o
vinit pi la mini, Tache, zise ea în vreme ce se aşeză ostenită pe un scaun
hârbuit.
O clipă se aşternu tăcerea. Bătrâna îi iscodea mai departe, fără oco-
liş.
104
Arme şi lopeţi
– Va să zică eşti Şoican şi pot să ghicesc c-ai venit să mă rogi să-ţi
ajut feciorul, îl atacă ea prin surprindere.
– Dac-aţi putea, o întâmpină Andrei cu indiferenţă. Asta-i plăcu gaz-
dei. Se sculă fără o vorbă şi se-ndreptă spre un bufet colbuit şi strâmb, cu
resturi de furnir din lemn de trandafir. Scoase o sticlă de trei sferturi, pe
jumătate golită şi un păhărel. Turnă.
– Bea, e vişinată d-aia bună.
Andrei dădu paharul peste cap. Aroma nu putuse ascunde acreala
vişinatei care n-a avut la vreme alcoolul necesar. Bău şi tăcu. Bătrâna-şi
astupă cu grijă sticla şi o aşeză pe o măsuţă, s-o aibă la-ndemână.
– Apăi, ştii dumneata cât de mult mi-a vorbit bărbatu-meu, gene-
ralul, dispari dumneata? Îl întreba ea.
– La drept vorbind, o fi avut dânsul şi de ce, doamna Gheorghiu.
– Doamna general Gheorghiu, îl corectă ea cu glas tremurat.
– Vă rog să mă scuzaţi, doamna general, îşi luă seama Andrei, fără
a-i veni prea bine.
– Şi zii aşa, l-ai cunoscut pe bărbatul meu, generalul?
– L-am cunoscut. Eram în retragere la Cotu’ Donului. Falnic bărbat
şi deştept comandant, minţii Şoican, simţind că asta-i face plăcere.
Picioarele ei uscate de bătrâneţe, se mişcară nervos pe covorul rupt
şi tocit, ale cărui culori nu se mai puteau distinge.
– Spune, domnule, spune, îl zori ea nemulţumită de faptul că băr-
batul n-avea darul vorbirii.
– Păi să vedeţi, eu de felul meu sunt mai tăcut... Aşa că am să spui
cum m-oi pricepe, o avertiză el.
– Spuni oricum, dar spuni odată, nu mă mai fierbe atâta, omule!
Undi erai zâci?
– La Cotu’Donului. Numai noi ştim cum am ajuns în Crimeea şi de
ce-am împuşcat caii, ca să-i nu-i ia ruşii. Sute de cai, mii de cai, au fost
ucişi cu mitralierele sub ochii noştrii în gâtul Crimeei. Nu ştiu dacă v-a po-
vestit vreodată domnul colonel, pentru că pe atunci nu era general, cum
a fost. Îmi aduc aminte, că eu n-am ajuns să văd adevărata faţă a rusu-
lui multă vreme. Spre Don, în grâul înalt, sau prin porumb, eram aşa rari,
că trebuia să strigăm unul la altul ca să nu ne rătăcim. De fapt era retra-
gerea, început-o aşa, din senin. Nemţii erau amestecaţi în grupuri mari
faţă de noi, cu ceilalţi aliaţi, cu ungurii mai ales, cu italienii, ba se mai gă-
seau şi bulgari ca intermediari între nemţi şi localnici. Nici n-aş putea să
vă spun de unde s-a auzit ordinul de retragere prima dată. Totul a venit
aşa, de la sine, de parcă ne-am săturat de război şi ne-a apucat dorul de
acasă. Cu cât ne apropiam de Crimeea şi se-ngusta teritoriul pe care ne
105
Gheorghe Andrei Neagu
târam, cu atât se încerca să se puie ordine. Abia după aceea l-am cunos-
cut pe domnul colonel, zise el vrând să-şi tragă răsuflarea.
– Zii înainte, ci te-ai oprit? Îl îndemnă văduva.
– Am ajuns la Sevastopol. O mare de trupe, căuta să ia cu asalt
cele câteva vapoare ce erau ancorate în port. Ai noştrii, se pare că nu prea
s-au îngrijit să le trimită ceva semne că retragerea îi surprinsese, sau că
nu aveau ce trimite, cert e că noi, românii, n-avem cu ce să ne înapoiem.
Iar aviaţia americană şi engleză, ne pisa de ne ieşea sufletul. Atunci m-am
întâlnit din nou cu domnul colonel. “Ce faci, mă Şoicane, cu ce ne întoar-
cem acasă?” m-a întrebat el aşa, ca să vadă ce-o să spun. “Apăi, om vedea
noi cu ce. Pe dumneavoastră, cadrele superioare, o să vă ia aliaţii, n-o să
vă lase aici ca pe noi, i-am spus eu, ştiind câte ceva de pe la unii ce erau
veniţi în port cu câteva zile mai înainte. El n-a zis nimic. Apoi m-a luat de
braţ zicând: “Nu ştiu cât de adevărat este spusa ta, dar pot să-ţi spun că
n-ai dreptate. Şi ca dovada că totuşi nu sunt aşa cum spui, hai cu mine!”
M-am dus cu el pe puntea vaporului care aştepta să fie încărcat cu nemţi.
Câţiva români cu hainele prăfuite o făceau pe hamalii, cărând lăzi cu ali-
mente şi cu bere. Cheiul era înţesat de români care m-au invidiat când
m-au văzut că mă urcam la braţul colonelului pe punte. Vaporul era păzit
de câteva santinele, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să se urce fără
aprobarea comandantului gărzii. Dar pentru faptul că domnul abia cobo-
râse de-acolo, santinelele l-au lăsat să intre.
În cabina de comandă, dăm peste un neamţ bun amic de-al meu,
de pe vremea când lucram la intendenţă, avansat între timp în corpul ofi-
ţerilor. El era comandantul gărzii de pază pe vapor, fiind şi cel mai mare în
grad. Am şi uitat cum îl chema, parcă Schmidt sau cam aşa ceva, că nem-
ţii ăştia au atâtea nume asemănătoare... Neamţul s-a bucurat. Ne-a ofe-
rit scaune, pentru că era de-al lor aveau şcoala vieţii, doamnă. Şi-n timp
ce el era cu spatele, să ia o sticlă cu băutură, eu am scos pistolul. Când
s-a întors, l-am şomat. Domnul colonel mi-a zis că-s nebun. Eu nimic. I-am
cerut pur şi simplu să ne lase şi pe noi, românii, pe vapor. La început, el
a crezut că glumesc, dar când m-am răstit la dânsul, a-ngălbenit. I-am
luat pistolul şi am chemat câţiva dintre cărăuşi lăzilor, de-ai noştri şi le-am
spus că trebuie să luăm vaporul pentru români. I-am spus neamţului, pe
care-l ştiam cam fricos din fire, să spună celor de la pază, să-i lase să
urce, dându-i de înţeles că dacă n-o face, trag. A răcnit ceva pe limba lui,
după care domnu’ colonel şi cu doi soldaţi, au strigat celor de pe chei să
urce. În câteva minute s-a umplut vaporul. Neamţul n-a mai avut ce face,
m-a ameninţat cu Tribunalul Militar, dar n-a coborât de pe vapor şi a mers
cu noi, cu toţi ai lui, la Constanţa. A fost şi norocul lui şi al nostru. Pentru
106
Arme şi lopeţi
că noi n-am mai aşteptat să plecăm odată cu celelalte vapoare şi am ple-
cat imediat, asta mai mult de frică decât din nesupunere. Dar din ele, n-a
ajuns decât unul întreg şi unul sfârtecat de aviaţia rusă şi americană.
În ziua aceea am băut singur, aproape două de sticle de bere, fără
să mă pot îmbăta. Luasem comanda tunurilor şi trăgeam în stea, înca-
drând tot ce apărea pe cerul de deasupra noastră. Dacă atunci, vreun
avion de-al nostru s-ar fi ivit deasupra noastră, am fi tras fără reţinere. Tre-
mura şi trăgeam. Când am ajuns la Constanţa, nu ne venea să credem că-i
adevărat. De aici, am mers împreună cu soţul dumneavoastră, până la
Galaţi, după care am luat-o fiecare pe la casele noastre şi nu ne-am mai
întâlnit, zise Andrei răsuflând uşurat.
– A fost frumos, domnule Şoican, a fost frumos tot ce mi-ai poves-
tit despre al meu. Ceava, ceava, îmi spusese şi el, dar nu cu atâtea amă-
nunte ca dumnea-ta. Pe mine, ca femeie bătrână ti rog, să mă ierţi, dar
în singurătatea mea, am mai simţit şi eu nevoia s-aud câte ceva despre
omul meu, îi zise ea oftând.
– După aceea, n-am ajuns bine acasă, c-a trebuit să fug. Veniseră
ruşii pe nepusă masă, fiind gata, gata, să mă prindă, după ce mă pârâse
unul de la noi din sat, de-al lui Petrache, c-am fugit şi c-am făcut războiul
alături de nemţi, de parcă el l-ar fi făcut alături de ruşi. Dar Dumnezeu a
fost mare, mi-a ajutat să scap până la urmă şi din convoiul de prizonieri,
iar pe el, l-a milostivit aşa cum s-a priceput mai bine. Dar, toate astea au
fost demult, iar pricinile petru care eu mă aflu la dumneavoastră nu su-
feră amânare. Aş vrea să plec cu un tren pe la prânz, pentru că nu mai e
decât la miezul nopţii.
– Te-ai fi grăbind ‘mneatale la tren, dar de mini nu scapi aşa uşor.
Ti rog să mă crezi, că sunt ani buni, di când n-am mai discutat cu nimi-
nea asăminea lucruri. Al meu după ce-o vinit, o fost, căutat acasă de la re-
giment, apoi s-a prezentat din nou la unităţi care erau în refaceri, apoi a
mers pi front până la Tatra..
– Apăi şi eu am fost, dar numai până-n Ungaria, după care am fost
lăsaţi în spatele frontului, ca fiind grade inferioare şi de multă vreme în răz-
boi. Din armată am ieşit după cincizeci, când nu mai puteai să-i faci nimic
unui soldat, că se ducea şi te raporta ruşilor şi erai gata să te vezi în faţa
Tribunalului Militar pe degeaba. Aveam şi ceva pământ de la mama, apoi
de la împroprietărire, veteran de război, m-am însurat, am făcut un copil,
căruia acu mă stărui să-i fac armata mai uşoară. Dacă n-am avut eu parte
de armată uşoară, să aibă măcar el parte, că noi am prins alte vremuri.
– Aşa-i domnule Şoican, zise ea visătoare, că dacă ar fi ştiut al meu,
poati c-ar fi aderat din vreme la politica de-atunci şi nu i-ar mai fi luat gra-
107
Gheorghe Andrei Neagu
dul de general, pe care i l-au dat în timpurili alea de spaimă. Iar azi, aş fi
avut şi eu o pensie mai mare decât aceea pe care mi-au făcut-o după
moartea lui. Apropo’ ştii când a murit?
– Nu ştiu, doamna general, dar presupun că mai încoace...
– Da de undi, a murit în cincizăcişitrii. A murit şi m-a lăsat o fimeie
a nimănui, la îndemâna tuturor celor ci vroiau să-şi bată joc di mini. Când
mă duceam să mă angajez undeva, îmi cerea trecutul politic al meu şi-al
bărbatului, iar când le spuneam, ziceau că am pensie cât un salariu, iar alţii
n-au nici atâta. Să uite aşa, eu am rămas doar cu pensia asta di câteva
sute di lei, în timp ce salariile li vezi şi dumneata cum au agiuns. Dar drept
îţi spun, nu-mi pari rău. Am să mor curând, o să-i pună cineva macatul ista
pi ochii, că altu nu mai am şi-o să scape lumea di mini, zise ea, începând
să plângă. Andrei se simţea stingher, ca un intrus în taina vieţii acestei
bătrâne. Privea la ea neputincios, fiindu-i milă şi ruşine totodată de sco-
pul venirii lui, vrând s-abandoneze totul. După câtva timp ea îşi reveni
brusc, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva, îşi opri lacrimile şi se-în-
dreptă, spre sticla de vişinată. Turnă în paharul bărbatului îndemnându-l.
– Ia, ia, în sănitatea mea şi în amintirea bărbatului meu. Iar despre
băiatul dumitale am să vorbesc şi eu cu cine-o putea. Că nu prea mai cu-
nosc eu mare lucru din ofiţerimea de azi, dar tot mai am pi ici pi colea
câti-un cunoscut, îi zise ea în vreme ce-l privea cum goleşte paharul.
– Atunci eu plec doamnă, zise Andrei sculându-se uşurat şi lău-
dându-şi cele câteva ouă şi găina, pe care le adusese atâţia kilometri.
Bătrâna nu-l opri, aşteptând şi ea parcă să rămână singură cu gân-
durile ei. Ajuns acasă, Andrei nu vru să vorbească nimic despre călătoria
lui cu femeia, iar ea îl lăsă în plata Domnului, crezând că n-a fost mare
lucru şi că i-ar fi reproşat dacă ar fi încercat să-l tragă de limbă. Se cul-
cară tăcuţi, fiecare în patul lui şi cu gândurile lui.
108
Arme şi lopeţi
ARME ŞI SIRINGI
118
Arme şi lopeţi
§§§
131
Gheorghe Andrei Neagu
ARME ŞI B.D.S.
§§§
139
Gheorghe Andrei Neagu
– Dar nici să mint nu puteam. Şi-apoi, nu cred că mi-ar displace să
mai fac şi eu ceva folositor.
– Dar ce, aici eşti nemulţumit?! Nici acum?!
– Ba da, dar mă simt mai întotdeauna invidiat de foştii mai cama-
razi şi nu ştiu pentru ce. Vă rog să mă credeţi că nu prea mă bucur de
aerul pe care-l respir.
– Bine, mă. Dar dacă ştiai pentru ce întreb, tot te-ai fi oferit?
– Da.
– Atunci, de mâine îţi predai ce ai de predat, iar poimâine te duci
cu foaie de drum la Curtea de Argeş. Pleci împreună cu cei de la artilerie.
– Am înţeles.
– Eşti liber, îl concedie comandantul.
A treia zi, plecă. Îşi primi raţia de conserve şi de pâine, precum şi
tot echipamentul, inclusiv muniţia şi plecă laolaltă cu ceilalţi la gară. Sim-
ţea o uşurare. De la fereastra vagonului, în drum spre Curtea de Argeş îi
venea să strige cât îl ţineau puterile:
“ADIIIOOOO, BOTOŞANI” dar nu strigă nimic.
Trenul gonea peste toate durerile şi bucuriile oamenilor.
Pământul era bun şi primitor ca pâinea proaspătă ce-şi primeşte în
măruntaiele ei cuţitul.
140
Arme şi lopeţi
DRUMUL ARMELOR
149
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
150
Arme şi lopeţi
aproape imediat ce se născuse Mihăiţă. De câte ori se uita la băiat, de-atâ-
tea ori îşi aducea aminte de tinereţea pierdută, numai şi numai pentru că
nu avusese puterea şi mijloacele să i se împotrivească planurilor de mări-
tiş iniţiate de Petre, ca frate mai mare ce se afla, ca moştenitor al averii
părinteşti.
La sector, secretarul fu printre primii care-l felicită pe Meianu pen-
tru alegerea făcută şi pentru modul strălucit în care se orientate în alege-
rea tovarăşei de luptă şi de viaţă, după cum se exprimase acesta.
– Bravo, tovarăşe Meianu. Dă-mi voie să te felicit şi să-mi exprim în-
crederea că n-ai greşit în alegerea tovarăşei de viaţă. Mă bucur pentru
dumneata, îi spuse secretarul, strângându-i mâna, dându-i în felul acesta
de înţeles că era mulţumit de felul în care se achitase de sarcina încre-
dinţată şi că era din nou un cadru demn de toată încrederea.
– Vă mulţumesc, tovarăşe secretar, zise Meianu, lăsându-şi mâna
scuturată. Nu uitase discuţia pe care o avuseseră mai-nainte, când i se
atrăsese atenţia, asupra situaţiei familiare incerte.
Dana renunţă la seral cel puţin pentru anul acela, cum îi plăcea să
se amăgească. Într-una din zile, când aştepta în staţie autobuzul cincizeci
şi cinci, se pomeni cu Paul.
– Ce faci, bă? Îi spuse ea voit băieţeşte celui care abia de se sin-
chisi de prezenţa ei în staţie, fapt pe care îl sesizase cu neplăcere.
– Mulţumesc, bine, sau mai altfel spus anul asta mai bine decât la
anul, îi răspunse el jumătate de glumă, jumătate în serios.
– Nu s-ar putea zice. Ai o mutră, încât nu ştiu cam ce fel o vei avea
la anul.
– Tot acolo stai? O întrebă el fără să-i răspundă.
– Tot. Da de ce?
– Aşa. De fapt îţi spun acum. Aş vrea să ne vedem. Dau un ceai. Vii
şi tu? Muzică bună, câţiva prieteni cu prietenele lor, un coniac, o cafea şi
mai stăm şi noi de vorbă.
Dana se gândi “şi aşa nu prea m-am dus eu nicăieri în ultima vreme.
De muncit muncesc, de ce mă rog nu m-aş duce?”
– Vin. Când?
– Peste câteva zile. Dacă stai tot acolo vin să te iau cu maşina.
– Te pomeneşti că ţi-ai luat maşină.
– Sigur, dacă-mi merge bine...
– Bine dragă, aşa rămâne. Treci şi mă iei.
– S-a făcut, îi spuse el înviorat brusc. N-avea să invite nici un prie-
ten.
În prima sâmbătă, o maşină opri în faţa casei lui madam Eleonora.
151
Gheorghe Andrei Neagu
Paul apăsă prelung soneria.
– Eu sunt Dana, Paul! Spuse nerăbdător.
Uşa se deschise cu zgârcenie, lăsând să-şi facă apariţia într-un
capot de mătase, coana Eleonora, sau madam Eleonora, ceea ce nu era
acelaşi lucru, după cum mărturisea ea însăşi.
– Da pe cini caţi mata? Paul ghici în ea cumătra şi se hotăra să şi-o
facă aliat.
– Sărut mâinile, stimată doamnă...
Ea îi zâmbi binevoitor.
– Mă numesc Paul, stimata doamnă, Paul Teodorescu şi am venit,
mai bine spus am îndrăznit să vă tulbur liniştea, pentru a-i face o vizită
domnişoarei Dana, pe care am avut plăcerea s-o cunosc.
– Aşa, dar nu-i nici un deranj, se înmuie cu totul cucoana. Poftiţi vă
rog, dacă nu vă grăbiţi prea tare, puteţi s-o aşteptaţi la mine până când
va veni de la servici. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, îl în-
credinţă ea, luând-o înaintea tânărului, să-i arate drumul.
În penumbra casei, pe pereţi atârnau pânzele de păianjeni. O car-
petă de bazar înfăţişând un beduin călare, răpind o femeie, mai mult
goală, cu sânii striviţi de braţul răpitorului, stătea alături de o reprodu-
cere, după veşnica ţigancă goală cu fructe în mână şi struguri împrăştiaţi
de-a lungul trupului. Pe peretele de vizavi era o icoană şi o candelă
aprinsă, având alături o reproducere după “Trei graţii” la fel de îmbrăcate
ca şi restul femeilor atârnate pe pereţi. Paul se aşeză pe un fotoliu uriaş,
bănuind că ar putea fi şi pat atunci când trebuia, în vreme ce madam Eleo-
nora încercă să ascundă cât mai discret o pereche de chiloţi rozalii, trans-
parenţi, aruncaţi pe speteaza unui scaun. O scrumieră în care mai fumega
un rest de ţigară, îl încurajă pe Paul să-şi scoată pachetul de Kent.
– Permiteţi, spuse întinzându-i pachetul din care Eleonora se servi
cu graţie desuetă.
– Mulţumesc. La o ţigară bună, merge şi o cafea, propuse apoi.
Zgomotul apei şi zăngănitul ceştilor, fu întrerupt de revenirea fe-
meii care aducea pe o tavă emailată, având desenată tot o femeie goală,
două ceşti de porţelan ieftin, dar vechi. Mulţimea femeilor dezgolite de pe
perete făcu să bănuiască şi o existenţă ascunsă. O întrebă, deodată:
– Soţul dumneavoastră este tot la serviciu?
– Vai domnule, soţul meu a plecat dintre cei vii. Altfel crezi mata că
mă mai încurcam cu chiriaşi? Nu zic că domnişoara e un chiriaş incomod,
dimpotrivă, dar dacă mai trăia al meu, n-aş fi avut nevoie de nimic. Era
mare domnule. Era avocat, celebrul avocat Panaitopol. Dar s-a prăpădit.
S-a prăpădit în condiţii misterioase domnule. Era dintre cei care ştiau
152
Arme şi lopeţi
multe. Cunoscuse mari politicieni la vremea lui. Din asta i s-a tras.
– Păcat, mare păcat. Aţi rămas atât de singură şi de tânără, o ză-
dăra Paul amuzându-se.
Eleonora oftă adânc, scoţându-şi în relief sânii mari şi grei, ce se ri-
dicau sub capotul strâns pe trup. Când se duse în bucătărie, unde apa din
ibric se auzea clocotind, scoase la repezeală un pacheţel şi lăsă să cadă
puţin praf alb, pe fundul ceştii în care femeia avea să toarne cafeaua. Era
aproape sigur că n-avea să observe. De altfel apa care rămăsese de la
spălat, dizolvă rapid praful, făcând imposibilă vreo bănuială. Într-adevăr,
femeia turnă în ceşti lăsându-le în aceeaşi poziţie. Paul aştepta efectul
afrodisiac al substanţei, pregătită pentru Dana. Se nimerise să fie experi-
mentată mai întâi pe femeia aceasta, care nu i se părea de lepădat, în
fond şi la urma urmei.
Paul o ispiti c-o nouă ţigară, privind-o adânc în ochi, încercând să-i
spună ceva, mai mult de teamă de a nu fi bănuit. Ochi femeii începeau să
strălucească uşor.
– Şi cum vă împăcaţi cu chiriaşa? Începu el.
– Destul de bine. Nu zic că s-ar fi putut şi mai bine, continuă ea pe
un ton ce se voia binevoitor.
– Să înţeleg că vă necăjeşte? O iscodi şiret Paul.
– Nu chiar, dar între noi fie vorba...
– Desigur doamnă, o asigură el sorbind din cafea.
– Ar fi putut să-mi respecte dorinţa de a nu aduce în casă bărbaţi,
mai ales că după câte ştiu are deja un logodnic în armată.
“Deci din astea-mi eşti” nu se putu abţine Paul. “Cu mine face pe
mironosiţa în timp ce cu altul se dă în bărci pe săturate.”
– Şi ce fel de bărbaţi o vizitează?
– A, nuuu, nu-i vorba de mai mulţi. Doar unul singur, un om cu si-
tuaţie desigur, ţinu ea să precizeze.
– Poate că urmăreşte ceva? O întreţinu Paul.
– Păi, te cred şi eu. El a adus-o la mine. El ştia de existenţa came-
rei libere şi tot el se pare c-o scoate din când în când pe la restaurant. E
ştab mare, pe la sector. Dar eu nu mă bag, n-aud, nu văd. Treaba ei! Dacă
o să i se-ntâmple ceva, eu n-am nicio vină. Ăsta-i periculos. Nu iartă. Te
servesc, mă serveşti. Asta-i regula. Ce nu ştii? Chiar dacă ea încearcă să
spună altceva, nu se lăsă Eleonora până nu-şi descărcă tot veninul.
Apoi chinuită de efectul substanţei, se sculă brusc, fără să se scuze,
mai mult bâlbâind ceva fără sens şi se-ndreptă spre camera alăturată. Paul
îşi aprinse o nouă ţigară, ascultând clipocitul apei, bănuind că Eleonora în-
cerca să se răcorească. Curând ea se ivi, roşie la faţă, buimăcită de por-
153
Gheorghe Andrei Neagu
nirile năvalnice ce-i invadaseră trupul. “Dacă mi l-ai fi lăsat mie pe dom-
nul Meianu nu s-ar fi întâmplat să tremur aşa în faţa unui bărbat”, se scuză
ea în gând reînnodând firul discuţiei.
– Şi cum vă spuneam, omul acesta a adus-o la mine. Că-i e ne-
poată, c-o fi şi-o păţi. Credea că eu sunt proastă, că n-am să aflu. La câ-
teva zile, când a venit taică-său pe aici, un ţăran necioplit pus pe
căpătuială, am aflat totul. Bănuiesc că s-a lăsat şi de şcoală, iar acu câtva
timp în urmă nici la servici nu s-a dus.
– Rău face, doamnă. Viaţa trece uşor. Ca mâine ajunge o femeie bă-
trână şi fără nici un căpătâi, încercă el să devieze oarecum discuţia, fără
nici un succes.
– Da, domnu’ Paul. Uite, eu de exemplu. Ce-am făcut din viaţa
mea? M-am măritat cu un om celebru, dar care la o adică, a fost atât de
prost încât nu şi-a dat seama că era timpul să se dea cu alde Meianu...
– Meianu? Tresării fără voie Paul.
– Da, da. Aşa-l cheamă pe protectorul ei.
– N-are cumva şi un băiat?
– Ba da, unul Ducu, mare cât tat-su. Mi se pare c-a dat la facultate
sau că trebuie să dea, nu ştiu prea bine. Om cu copii mari şi se ţine de pro-
stii. Mai bine s-ar fi uitat la mine, zise ea cu teamă, muşcându-şi buzele
cu ciudă că se deconspirase.
– Aveţi dreptate doamnă, o susţinu Paul mirat de faptul că femeia
nu făcea nici un gest care-ar fi putut să-l îndreptăţească să treacă la atac.
Ochii îi străluceau din ce în ce mai tare, iar faţa începuse să treacă prin
toate tonalităţile culorilor. Năduşită, Eleonora îşi ridică deodată braţele,
dând un impuls sânilor, începând să-şi desfacă părul strâns într-un coc
larg, neglijent. Gestul îi dădu deodată mai multă feminitate.
– Nu trebuie să vă-ntristaţi. Sunteţi o doamnă distinsă, tânără şi
foarte frumoasă, îi arunca nada cu dezinvoltură Paul.
– Găsiţi?
– Desigur, îi spuse el. Uitaţi-vă-n oglindă. Hai, hai, mai cu curaj, o
îndemnă el îndreptându-se în acelaşi timp spre oglinda roasă de aburii ce
veneau din bucătăria improvizată a femeii. Ea se ridică, cu mişcări mola-
tece, de pisică. Trecând în faţă lui se uită o clipă în oglindă, privind toto-
dată cu oarecare satisfacţie, pofta crescând în ochii bărbatului din spatele
ei. Paul nu se jena să-i privească fandoselile. Ea se întoarse şăgalnic pe ju-
mătate, ca spre a se convinge că oglinda nu minte. Trupul îi vibra mistuit
de o căldură pe care de mult n-o mai simţise. Îl privi surâzând, surâs de
vulpe bătrână.
– Vedeţi?! Îi spuse Paul apucând-o uşor de braţ, întorcând-o spre
154
Arme şi lopeţi
el. Ea nu-i răspunse. Îl privi aşteptând atacul. Cu gura flămândă între-
deschisă, cu frisoane care, se încolăceau nebune prin intestine, se lăsă
cuprinsă, prinzând la rândul ei, umerii, apoi capul bărbatului. Restul a venit
pe neaşteptate. Femeia gemu dureros, încercând să-l zdrobească între
pulpele-i dezgolite şi încă tari. El o prinse de sâni rupând în grabă cordo-
nul. O linişti cum se pricepu mai bine, speriat de năvala care întrecuse
orice aşteptări.
Când vru să plece, speriat şi dezgustat, ea-l reţinu. Îl mai dorea
încă, spre marea disperare a bărbatului. Gol, trupul ei boţit, îl indispuse.
Era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în casa aceea.
Scârţâitul uşii de la intrare îi surprinse pe amândoi. Sosea cea pen-
tru care Paul plănuise totul, Dana.
– Sper că, e de prisos să-ţi-o spun, că nu trebuie să afle nimeni din
toată povestea asta. Iar acu, du-te la ea. Cred că ţi-a văzut maşina şi bă-
nuieşte că eşti aici, îi spuse femeia înţelegătoare.
Paul ieşi, uimit de seninătatea cu care femeia trata problema. Bătu
la uşa la care bănuia că se afla camera Danei. Îi deschise instantaneu.
– Bănuiam că trebuie să fie cineva, dar nu mă aşteptam să fii chiar
tu, îi spuse Dana.
– Dar pe cine aşteptai să vezi?
– În orice caz, pe tine nu.
– Poate, pe Meianu?
Dana izbucni în hohote de râs prelungite. Paul o privi mirat.
– Te credeam mai deştept domnule, îi spuse ea, devenind brusc se-
rioasă.
– Nu văd ce-ai găsit de râs. N-am de gând să-ţi reproşez nimic,
treaba ta. Eşti liberă şi independentă. Eu am venit să te văd, doar atât, îi
spuse el dându-şi seama că n-ar fi avut nici un sens s-o facă pe gelosul.
– Aaaa, aşa mai vii de acasă, se linişti ea. Dar de unde ştii mă rog,
de existenţa acestui moş care-n curând va intra în familia mea?
– Te măriţi cu el?
– Eşti puţin c-am naiv, dacă nu şi mai rău. Chiar crezi că mi-am
pierdut minţile încât să mă culc cu taică-meu?! Se însoară nefericitul cu
sora lui taică-meu. Îmi va fi unchi, spre mare ta dezamăgire. E bine?
– E bine, spuse el morocănos.
Îl încerca, aşa, o părere de rău că se întâmplase tot ce se întâm-
plase. Şi-o închipuia pe Eleonora jubilând din camera ei, că luase ceea ce
n-ar fi sperat să ia vreodată. Îşi imagina că-şi aranja capotul şifonat, pe
trupul gol. Şi-o închipuia ducând ligheanul în care se spălase, în camera
sufocată de nuduri.
155
Gheorghe Andrei Neagu
– Ei ce taci, ca turcul? Spune ceva. Mai bine zis, cine ţi-a spus de
Meianu, în întrerupse ea gândurile.
– Îl cunosc pe Ducu.
– Pe golanul ăla! Da de unde şi până unde?
– Suntem părtaşi în afaceri, îi spuse el misterios.
– Afaceri?! Ce afaceri?
– De-al noastre, de-ale bărbaţilor. Mai mult n-are nici nu sens să-ţi
spun. Şi de fapt nu pentru asta am venit la tine. Am venit să te iau.
– Să mă iei! Unde să mă iei?
– La ceai, ai uitat? Doar mi-ai promis.
– Numai de ceai nu-mi arde mie acum.
– Şi de ce mă rog nu-ţi arde?
– N-am chef nici să mor...
– Dar nu te pune nimeni să mori. Ce ai?
– În câteva zile trebuie să-mi găsesc de serviciu. Sunt printre pri-
mele pe lista de reducere a personalului. Au introdus tehnică nouă şi din
douăzeci de femei câte eram la uscătorie, rămân doar cinci. Printre cele
care rămân, nu sunt şi eu, înţelegi?
– Lasă, dragă. Îţi găseşti ceva mai bun fără nici o greutate. Vorba
aia, dacă nici cu liceul...
– Ce pot să fac?
– Să nu te mai lamentezi atâta. Îţi fac eu rost de-un servici. Păcat
că n-am să am cu cine dansa în seara această, îi spuse el, încercând o ul-
timă tentativă.
– Cred că mai mult v-aş strica petrecerea decât v-aţi simţi bine cu
mine, îi spuse ea, ridicându-se în semn că întrevederea lor s-a sfârşit.
Paul plecă. Demară scurt, cu zgomot. Pe drum îl umfla râsul. Pen-
tru cine venise şi cine se nimerise.
Câteva zile după aceea reveni, într-o dimineaţă ploioasă. Eleonora
îl aştepta.
– Credeam că n-ai de gând să mai vii, îl întâmpină ea bucuroasă.
În casă, frigul o făcuse să aprindă aragazul. Un miros de gaz ars,
pătrunzător, făcea atmosfera mai apăsătoare. Acelaşi ritual, aceleaşi ca-
fele, aceleaşi prosoape. Numai graba nu mai fusese aceeaşi. Eleonora era
plină de surprize, uluindu-l.
– Cine n-a iubit o femeie ca tine a trăit degeaba, îi spuse Paul. Fe-
meia era fericită. Şarjă:
– Ce-ai zice dac-am merge deseară la Palace? Eu plătesc. Eşti invi-
tatul meu.
– De ce nu? Acceptă Paul. “O fi simţind şi ea nevoia să se distreze,
156
Arme şi lopeţi
săraca.”
– Unde ne vedem.
– Cel mai bine ar fi să vin să te iau, dar ne vede Dana.
– Şi ce dacă? N-are decât, zise Eleonora bucurându-se în sinea ei.
Paul intrase în restaurant cu destulă jenă. Nu dintr-o anume puri-
tate a sufletului, ci mai ales din aspectul Eleonorei agăţată de braţul său.
Mai scundă decât el, având vârsta întipărită în mişcarea trupului, nu se
jena să afişeze un zâmbet maliţios, un zâmbet pe care de obicei îl are vâ-
nătorul în faţa vânatului său, atrăgând şi mai mult atenţia asupra lor.
Noaptea, târziu, după ce achitase nota de plată din portmoneul ei burdu-
şit, Paul jură că n-avea s-o mai ducă în nici un restaurant. Nu regreta
aventura cu această femeie, ci faptul că nu acordase destulă importanţă
cuceririi “bastionului” Dana. Ce are Eleonora, cu ifosele ei veştejite pe
lângă trupul plin de tinereţe al Danei?
Dana la rândul el, flirtă fără jenă cu sărbătoritul serii, Meianu. Pro-
fitând de felul Alindei de a fi retrasă, nu se limitase doar la banalele dan-
suri. Meianu o conduse cu maşina până acasă, pretextând că au ceva de
discutat, ca unul care se putea considera din familie. Nimeni nu se opuse
şi nici nu considerase gestul ca imoral.
Ajunsă acasă, bâjbâind pe întuneric după întrerupătorul de pe hol,
se pomeni strângând mâna cavalerului de ocazie. Acesta nu numai că nu
şi-o retrase, ci i-o luă şi i-o sărută pătimaş. Dana nu se retrase, nici când
sesiză intenţia viitorului ei unchi, de a-i cuprinde mijlocul. Fie din cauza
băuturii, fie din cauza dorinţei trupului neîmplinit de multă vreme, se lăsă
cuprinsă. Buzele lui căutară lacom prin întuneric şi ea îi răspunse.
– Să nu ne vadă Eleonora spuse şoptit, retrăgându-se pe întuneric
în camera ei. Meianu o urmă. Uşa se închise după ei, în vreme ce mâinile
lui o împiedicară să aprindă lumina. Braţele ei, prinseră viaţă încetul cu în-
cetul, mângâindu-i ceafa.
O rază de lumină la becul străzii, îl ajută pe Meianu să zărească
patul, spre care-şi conduse victima, sufocând-o cu săruturi. O doborî cu
delicateţe pe care n-o avusese niciodată, în tinereţe.
Târziu, când se dezmeticiră auzi vocea ei:
– Doamne, ce-am făcut, unde mi-a fost capul?
Meianu tăcea, ştiind că orice vorbă ar fost de prisos. De afară, din
stradă se auzi zgomotul unei maşini. După ce se opri, Meianu mai auzi
uşa de la intrare deschizându-se şi vocea coanei Eleonora, alături de-o
voce masculină necunoscută. Era Paul, puţin ameţit, puţin enervat dar su-
ficient de lucid, ca să mai poată conduce maşina şi să mai poată observa
prezenţa unei alte maşini la poartă. Se retrase grăbit, lucru pe care şi Eleo-
157
Gheorghe Andrei Neagu
nora-l înţelese, cu-atât mai mult cu cât şi ea văzuse maşina care staţiona
în faţa casei. Ştia a cui era şi ceea ce o mira cel mai mult, nu era faptul că
Meianu s-ar fi aflat la o oră atât de târzie în casa ei, cât mai ales că din
camera ei nu răzbătea lumina pe care se aştepta s-o vadă.
Paul porni motorul, ambală de câteva ori şi se oprii la câţiva metrii
mai departe, hotărât să afle a cui era cealaltă maşină. Nu aşteptă mult
până când cineva se urcă în ea şi o porni în susul străzii trecând pe lângă
el. Îl urmării. După zece minute de mers, maşina opri chiar în faţa blocu-
lui unde stătea prietenul lui, Ducu. Lumina aprinsă după scurt timp chiar
în apartamentul acestuia, îi confirmă bănuiala. Era tatăl lui Ducu. Cu ce-i
mai spusese Eleonora, se lămuri. Aşadar el era cel care se mulţumise cu
găina “a bătrână”, în vreme ce taică-su cu puicuţa. “Vasăzică din astea-mi
eşti domnişoară!’ îşi zise Paul în gând, rânjind diabolic.
A doua zi, îl întâlni pe Ducu ca de obicei, în barul de la Pasajul Uni-
versităţii.
– Unde-ai fost bă, ieri toată ziua? Mi-am purtat varicele pe la toate
piţipoancele cunoscute, dar nu te-am găsit, îl luă Ducu la întrebări.
– Am fost la o cloşcă cu ouă de aur, boboc puriu ce eşti. Dacă-ţi
cădea ţie-n cuibar, nu-i mai haleai babacului din guşă nici o lovea.
– Păi, dă-mi-o mie!
– Ce să faci cu ea?
– Să mă alăpteze. Zici că are ceva. O să mă mulţumesc cu puţin, dar
o să-i ofer mult, zise Ducu teatralizând.
Auzindu-l Paul izbucni în râs, apoi începu să-l lămurească asupra
motivului pentru care nu fusese de găsit.
– Dacă-ai şti ce puicuţă a pus ochii pe taică-tu...
– Cu atât mai bine. Vom fi în familie, îl linişti Ducu bine dispus.
– Şi dacă află babacul?
– O să se bucure că n-am lăsat să-i ia un străin locul.
– Norocul tău că el nu ştie de aventurile babei la care puica stă în
gazdă.
– Şi cum mama dracului de-ai reuşit s-o faci praf?
– Cantarină puiule, cantarină-i spuse cu satisfacţie Paul.
– Şi eu care credeam c-ai cerut-o ca s-o foloseşti cu folos. Pe babe,
mă?
– Ea a fost lotul experimental, cobaiul. Baba nu-i prea babă. Eu o
am în vedere pe chiriaşă, aşa că ţi-o cedez pe găzdoaică fără a-ţi pretinde
nici un fel de despăgubiri. Gratis, băftosule! Apropo, care-i schema în
treaba noastră? Cât?
– Ţi-ai luat partea, nu?
158
Arme şi lopeţi
Celălalt dădu afirmativ din cap. Făceau tranzacţii de câteva săptă-
mâni. Paul procura marfa de la restaurante, în vreme ce Ducu şi alţii ca el
o plasau. Kentul avea mare căutare, dar nu putea rivaliza cu blugii şi aurul.
Dacă la ţigări desfacerile erau mici şi de durată, la blugi treaba se trata cu
oameni cu bani, care nu se prea uitau la numărul sutelor din teanc, iar la
bijuterii i s-a întâmplat odată să-şi vadă cumpărătorul cum a luat un teanc
de sute, fără să mai numere. Când îi numărase, era mai mult decât con-
veniseră. Ducu nu întreba niciodată de unde proveneau bijuteriile sau ce-
lelalte lucruri. Era mulţumit cu cota ce i cuvenea, cotă care venea să-i
rotunjească substanţial banii de buzunar daţi de Meianu.
– La ce oră te-ai culcat aseară? Îl iscodii aparent fără nici un scop
Paul.
– Ca niciodată, mai devreme. Iar de bine ce m-am culcat, a bine-
voit papa să mă deranjeze noaptea târziu.
De obicei îl trezeam eu, dar se vede treaba că a durat logodna mai
mult decât un ceai de-al nostru.
– Da, da logodna, spuse Paul ca un ecou, afişând un zâmbet amar.
Se despărţiră fără a fixa o nouă întâlnire, ceea ce avu darul să-l
descumpănească pe Ducu. Era prima oară când i se întâmpla să nu i dea
marfă nouă, sau o întâlnire pentru o nouă afacere.
Toată ziua Paul se învârti fără rost. Intră într-un bar hotărât să se
îmbete. Nu-i păsa de faptul că după aceea avea şi se urce la volan. “Golan
mă ştiam, dar să fiu aşa de căzut încât să mă folosesc de toate josniciile
pentru o... muiere bătrână, atât de prost nu m-aş fi crezut” gândea, Paul
sorbindu-şi paharul cu răutate.
159
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
160
Arme şi lopeţi
nora venea cu paşi de pisică pe coridorul cufundat în întuneric. În mâna
ei, ar fi putut vedea coada unei mături cu care femeia se hotărâse să-l
atace. N-o văzu, dar simţi din plin lovitura.
– Să te saturi peştele dracului! Tună ea croindu-l cu mătura fără
alegere. Paul lovi la rândul lui, trântind-o pe cimentul rece al holului, Dana
deschise uşa, scoţând strigăte de ajutor. Eleonora cu o energie pe care nu
i-ar fi putut-o bănui, deschise geamul care da spre stradă scoţând răcnete
de femeie înjunghiată. Strigătele spărgeau tăcerea nopţii, făcând să apară
lumini la geamurile vecinilor. Paul se reculese rapid, apoi împingând-o pe
Eleonora, se urcă în maşină, dispărând rapid în noapte.
– Eu nu ştiu cum naiba poate circula băut şi fără să fie prins, găsi
că e cazul să remarce Eleonora.
Dana îmbujorată, sprijinindu-se de perete, îndrăzni abia acum să
răsucească comutatorul de pe sală, dezgolind faţa descompusă de ură a
femei care o salvase totuşi. “Ceva nu-i era clar în toată afacerea asta, era
îndrăzneala cu care Paul se aventurase. Ceva îl făcuse să fie foarte sigur.
Dar dacă acel ceva e tocmai întâmplarea din seara logodnei?” îi trecu prin
minte Danei făcând-o să se cutremure ca de un vis urât.
– Lasă, draga mea, că-l aranjez eu, îi spuse Eleonora hotărâtă, în-
cercând s-o împingă în camera ei.
– S-a întâmplat ceva? Se auzi un glas din noapte străbătând curtea.
– Nimic, domnu Blajovici, nimic. A fost un beţiv care greşise uşa şi
nimerise fără voie la noi. Dar l-am lecuit, îi răspunse Eleonora cu un glas
sigur de sine, liniştitor. Paşii acestuia se auziră îndepărtându-se. Luminile
începură să se stingă una câte una. Pacea cartierului, răscolită pentru câ-
teva clipe se aşternu la loc. Numai în sufletul Danei, o teamă se cuibărise,
asemenea unui rug uriaş, gata să crească şi s-o sufoce.
Eleonora se gândea în acelaşi timp că scăpase uşor din toată teva-
tura, uitând cât de mult îşi dorise să-l prindă în mrejele ei, pe Paul. Îşi
dădu abia acum seama că era să facă o mare greşeală. Cu cât îşi socotea
slăbiciunile mai condamnabile cu atât ura împotriva lui creştea. Adormi cu
lumina aprinsă, promiţându-şi să se răzbune. Rezistase în faţă unor ten-
taţii mult mai mari, ca să cadă ca o muscă în plasa unui ţângălău, a unuia
petru care nu ar fi dat doi bani dacă n-ar fi cuprins-o în ziua aceea o do-
rinţă trupească atât de puternică.
Nici Dana n-avea somn. Va găsi oare o soluţie să iasă din impas, să
lucreze iar undeva, să găsească putere de a-l respinge definitiv pe Me-
ianu, mai ales acum de când îi cedase fără nici o explicaţie? Plânse înde-
lung, gemând, încercând să-şi descarce sufletul. În mintea ei toţi erau
vinovaţi pentru starea ei şi, ca niciodată, imaginea lui Mitiţă o copleşi. Îi
161
Gheorghe Andrei Neagu
vedea chipul mare, cu fruntea boltită, acoperită de buclele părului purtat
pe partea stângă, mâinile mari, cu care ştia s-o alinte, dar care ştiau să
fie şi violente atunci când o prindeau cu şiretlicuri. Adormi târziu, cu el în
gând, mărturisindu-şi păcatele. Lacrimile aveau să se usuce odată cu pri-
mul tramvai pornit pe Calea Moşilor. Luminile se aprindeau iar în casele oa-
menilor. O nouă zi începea fără ca vreuna din locatarele atât de răscolite
în timpul nopţii, să se trezească încă.
162
Arme şi lopeţi
ARME ŞI LOPEŢI
171
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
172
Arme şi lopeţi
mieluşei, răcanilor!
– Tacă-ţi leoarba şi nu te băga, îl apostrofă unul dintre ei.
– Sec, zise Caraiman, aruncând câteva beţe de chibrit.
– Ful de şeptari, zise altul.
– Careu de bărboşi.
– Nu se poate. Unu-i la mine. Să-l văd.
Caraiman înşiră pe jos, cei patru popi, în liniştea grea ce se lăsase.
Celălalt scoase la rândul său un al cincilea chip cu barbă, riga.
– Trişezi, ai?
O palmă sfâşie brusc tăcerea şi penumbra. Caraiman nu mai avu
timp de ripostă. Altă palmă îl trezi din amorţire şi automulţumirea în care
se aflase mai înainte.
– Stai, bă...
– Ce să stau?
– Luaţi-vă beţele şi gata.
– Pe care?
– Pe astea şi gata.
– Şi alealalte...
– Alealalte, cinci lei băţul... nu se lăsă Caraiman.
– Sictir! Neam de căcănari...
O nouă palmă curmă vorbele. Atmosfera tindea să se transforme
într-o încăierare generală. Caraiman se sculase în picioare.
– Potoliţi-vă bă, zise Mitiţă. Aţi înnebunit. Vreţi să fiţi prinşi?
– Ia mai du-te şi tu în doamna mă-ta, zise cel care părea că pier-
duse cel mai mult, vrând să se repeadă.
– Dă-le bă tot şi termină! Se trezi Mitiţă spunând.
Din paturile supraetajate începură să se ivească unul după altul ca-
petele celor care dormiseră mai înainte.
– Ce-i bă?
– Care eşti?
– Botoşani la mine, strigă Caraiman.
– Păi cum să nu? Tu joci furând, iei banii şi când eşti găbjit de alţii
strigi Botoşanii. Dar de băut, bei de unul singur. Treaba ta... Dacă eşti
prost, nu le da amărâtele alea de beţe, ziseră soldaţii.
Caraiman aruncă cu un gest de lehamite doi pumni de beţe, pe pă-
tura desfăcută. Abia atunci realiză de ce nu renunţase mai uşor. Beţele ar
fi putut aduna câteva mii de lei.
– Gata bă! N-am să mă fac de rahat cu unii ca voi.
– Iote-te la el. Îţi mânjesc una peste bot, de-ai să vezi tu cine se
face de rahat şi cine nu!
173
Gheorghe Andrei Neagu
– Hai, zise Mitiţă luându-l de-acolo.
Caraiman plecă înjurând. Gâlceava se liniştii.
Întunericul sfâşiat de flăcările sobei îndopate cu butuci, cuprinse pe
rând feţele soldaţilor.
“Băieţi buni, dar proşti. N-au minte” conchise Mitiţă înainte de a se
lăsa cuprins de somn.
A doua zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, Caraiman începuse
deja tratativele cu cei din ajun pentru o nouă partidă.
– Te mănâncă pielea? Eu nu te mai scap, îl atenţionă Mitiţă.
– Bine, dar putem juca şi altfel, încercă el.
– Oi vedea, îşi exprimă Mitiţă neîncrederea, îndreptându-se spre
sala de mese. Înfulecă grăbit partea lui de hrană, apoi se îndreptă spre ca-
bana ofiţerilor. Era hotărât să iasă la raport. Faptul că venise pentru a asi-
gura tehnic şantierul şi, nu pentru a da la lopată, îl rodea încă.
“O lopată o poate mânui oricine, dar un teodelit nu”, îi venea lui Mi-
tiţă să spună dacă ar fi fost ascultat.
– Cei soldat? Îl întâmpină din uşă un plutonier.
– Tovarăşe plutonier, sunt soldat Şoican Dumitru şi am venit să fiu
primit de comandantul companiei, la raport.
– Doarme. Şi-apoi să ştii că până la companie mai e. Aici nu sun-
tem decât un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te la lucru şi-
o să dai tu cu ochii de el.
Mitiţă se întoarse dezamăgit. Gândurile îi fugeau spre locotenent,
aşteptându-l. Muncea cu ochii la pândă. Îl simţi într-un târziu, după frea-
mătul produs de soldaţii care mişcau uneltele. Ieşi în calea lui, tremurând
de emoţie:
– Tovarăşe locotenent, sunt soldatul Şoican Dumitru, permiteţi să
ies la raport?
– Şi ce ai, mă rog, de raportat? Îi spuse el înălţându-şi trupul scund
pe vârful cismelor.
– Am fost trimis aici la dorinţa mea, pentru ca să lucrez ca topo-
metrist. Sunt specialist în acest domeniu şi mi s-a spus că au nevoie de aşa
ceva, nicidecum de încă o lopată în plus, îşi urmă Mitiţă cuvântul.
Cu mustăcioara abia împlinită, cu uniforma bine strânsă pe trupul
puţin, locotenentul Duna, aflat în al doilea an de activitate, se simţea des-
cumpănit în faţa unor situaţii neprevăzute. Se hotăra să curme orice aba-
tere. Important pentru el era să se respecte linia, oricare ar fi fost ea. Era
fericit că avea o linie şi n-avea de gând s-o abandoneze.
– Şi ce te face să crezi că dumneata ai fi o lopată în plus? Aici nici
o lopată nu-i în plus. Condiţia esenţială este să nu te simţi în plus. Să faci
174
Arme şi lopeţi
totul pentru a nu fi în plus. Aşa că, ce vrei să spui tu...
– Dar ar fi mai bine dacă aş fi folosit ca specialist.
– Dacă ar fi fost nevoie de dumneata, aş fi ordonat să fii folosit
unde ai pretenţia, spuse el cu glas uşor piţigăiat, în vreme ce trupa îi pri-
vea, surprinsă.
– Cum să vă fac să înţelegeţi un lucru cât se poate de simplu, în-
drăzni Mitiţă să spună.
– Te rog să nu vii la mine cu tot felul de prostii. Dacă vrei să scapi
de hâială, mai bine veneai şi-mi vorbeai deschis. Ce crezi că, nu te-aş fi
înţeles? Dar pentru că ai vrut să mă duci cu preşul, marş la lucru, îi spuse
el în vreme ce-şi lovea nervos carâmbul cizmei c-o nuia de alun, verde şi
mlădioasă.
Sprijinit în coada lopeţii, Mitiţă îl privi depărtându-se.
– Ai vrut să ne tragi clapa, ai? Îi spuse unul dintre soldaţi.
– Dacă-ţi dau un pumn, îţi cad ochii în gură şi te uiţi la mă-ta prin-
tre dinţi, îi spuse Mitiţă apropiindu-se ameninţător.
Cu lopata în mână se surprinse gata de înfruntare.
– Arde-l bă, muşcă-i o labă şi fă-i limba cravată, se auzi din spatele
lor vocea binecunoscută a plutonierului de companie. Câţiva începură să
râdă mânzeşte.
– M-a-njurat de mamă, se grăbi să-l acuze atacatorul.
– Du-te bă, d-acilea, că te prinde gerul. Hai, marş la treabă! Sau te
pomeneşti că, ţi s-a făcut de tribunal, le zise el zâmbind.
Soldaţii se risipiră în tăcere. Plutonierul simţi că nu se liniştiseră.
– Iar dacă vreunul are ceva de-mpărţit cu altcineva, indiferent cu
cine, îi fac o strungăreaţă de cinci ori doi şi încă mai sunt uman de-i las
măselele de minte ca să-şi lege protezele, adăugă el urmărindu-le reac-
ţia.
Soldaţii izbucniră în râsul tonic, reconfortant, aşteptat.
– Bună taş’major. De unde-aţi pigulit-o?
– De la mă-ta. De pe prispă, bă găozarule, de-acolo, zise el înde-
părtându-se în hohotele de râs ale trupei, sigur de el şi de liniştea pe care
o lăsase.
Câteva ore munciră fără încetare. O dată cu maşina încărcată cu
marmide sosi şi ploaia. Cele câteva foi de cort, pe care le luaseră se do-
vediră insuficiente. Buldozeriştii mâncau în cabină, primind şi câte un pifan
cu gamela în mână. Cei care nu se învârtiseră, mâncau pe sub utilaje. Mi-
tiţă se oploşise sub o stâncă. Apa ploii curgea mai întâi în şuviţe, apoi în
mici pârâiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori neastâmpăraţi cărând roca
sfărâmată întâlnită în cale. Sub stâncă mai veni un soldat, acoperindu-şi
175
Gheorghe Andrei Neagu
gamela cu casca.
– Cine mai vrea felul întâi să poftească, răcni în ploaie veselarul.
Apa se infiltra prin veston până dincolo de bârneţe. Mitiţă se ridică
cu gând să mai ceară o porţie. Cel ce venise alături de-abia apucase să
soarbă câteva linguri. Alunecând pe pietrele ude, ajunse la remorca în
care veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind.
– Păzea băăă, se auzi deodată un strigăt.
Instinctiv Mitiţă renunţă să mai întindă mâinile, după gamela plină.
În spatele lui, stânca sub care se adăpostise, se surpa şubrezită de
ploaie. Veselaru dădu drumul gamelei, care căzu peste capul protejat de
cască. Simţii lichidul fierbinte strecurându-se de-a lungul şirei spinării. Urlă
de durere, încercând să-şi depărteze cât mai iute hainele de trup. Casca
zbură peste vestonul desfăcut în pripă, în vreme ce sub stâncă un alt urlet,
neomenesc îl acoperi pe al său. În cădere, stânca îl prinse pe soldatul ce
rămăsese fără adăpost. Soldaţii se aruncară grăbiţi s-o urnească fără folos.
În gamelele părăsite, ploaia continua să curgă, peste resturile de mân-
care.
– Porneşte dracului un buldozer, strigă cineva.
Vasile buldozeristul, apăsa precipitat pe butonul motorului de por-
nire. Fâlfâitul motorului abia de se mai auzea de răcnetele celui prins de
stâncă. Peste pietrele ude, sângele curgea, spălat de ploaie. Stropii aco-
pereau oamenii şi pietrele. În sfârşit motorul porni.
Tăcerea coborâse în sufletul tuturor. Până şi soldatul rănit tăcuse,
gemând sleit. După câteva manevre, lama buldozerului se opinti sub col-
ţul ascuţit al stâncii.
– Când ridic eu, să-l tragă cineva de umeri afară, răcni cu vocea
spartă de emoţie buldozeristul privind atent la piciorul soldatului prins sub
stâncă.
Pantalonul arăta ca un burlan peste care trecuse un camion. Din
pânza-nroşită de sânge, picurau stropi de sânge şi apa de ploaie. Solda-
tul leşinase. Piciorul îi atârna forfecat de colţurile stâncii. Câţiva îl ridicară
pe umeri. Un soldat îi ridicase partea strivită, potrivindu-şi cadenţa cu a
celorlalţi, de teamă să nu rămână cu bucata de picior despărţit de restul
trupului.
– Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi, pentru a-i opri hemora-
gia, spuse unul dintre ei.
Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strânseră partea în-
treagă de picior, atârnând ude, însângerate.
Îl urcară-n maşina plină cu marmide. Şoferul porni tulburat, în timp
ce veselarul coborî din mers, strigându-i să aibă grijă de mâncare să nu
176
Arme şi lopeţi
se răcească şi de inventar. Abia mai târziu îşi dădu seama cât de absurd
era ceea ce spusese. Drumul până la Cumpănă era lung şi greu. De bună
seamă că până seara abia de-aveau timp să se mai întoarcă.
În tăcere, luându-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără.
În faţă barăcilor din B.C.A. îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să
între în dormitoarele reci, fără să le mai spună să-şi cureţe încălţămintea.
– Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul locotenent Duma,
spuse el.
Gândul că ar fi putut fi prins sub stânca aceea îl copleşise.
– Du-te la locotenent, îi spuse şeful dormitorului.
Mut, cu gândurile lui, Mitiţă nu-i răspunse.
– Băăă, n-auzi? A zis locotenentul să te duci până la el.
Într-un târziu, Mitiţă se ridică îndreptându-se spre dormitorul ofiţe-
rilor. Bătu la uşă, fără a aştepta un răspuns. Intră.
– Ia spune, cum a fost? Îl luă de la uşă locotenentul Duma.
Secătuit de povara propriului gând, Mitiţă nu-i răspunse.
– Zi, băi, dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit că ai scăpat ca prin ure-
chile acului, că puteai să fii şi tu acolo, îl îndemnă locotenentul aşe-
zându-se, mai bine pe scaun. Mitiţă se aşeză la rându-i fără să fi fost
invitat, frământându-şi casca în mâini. Din veston apa curgea uşor, adu-
nându-se în mici băltiţe pe duşumea.
– Păi cum să fie, începu el cu greutate. El a venit lângă mine. Eu
m-am ridicat să iau supliment şi-n urma mea s-a prăbuşit stânca. Proba-
bil c-a ros-o apa de ploaie. Era crăpată dinainte şi trebuie doar s-o miş-
căm şi ar fi fost gata...
– Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce mama dracului te-ai aşe-
zat sub ea? Că dacă nu te aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt şi-ar fi scăpat
cu viaţă!
– Adică vreţi să spuneţi că din cauză mea s-a accidentat? N-aţi vrut
să mă lăsaţi să-mi fac datoria pentru care am fost trimis aici. Poate că aşa
aş fi putut fi în vreun fel ţap ispăşitor, dar aşa...
– Adică, ce vrei să spui?
– Vreau să spun că nimeni nu-l mai poate salva, dar nici altora nu
le va fi moale pentru asta...
Mitiţă ieşi tăcut. Înţelese că pe locotenent îl frământau cele întâm-
plate pentru că se temea de consecinţe.
Seara târziu, se auzi zgomotul maşinii întoarse de la Cumpăna.
– Cum a fost? A scăpat? Curgeau întrebările.
– Nu cred că mai scapă. A pierdut mult sânge. Îi trebuie sânge Cu
piciorul cel puţin, nu mai e nici o speranţă. Era desprins aproape cu totul.
177
Gheorghe Andrei Neagu
Mi l-au dat să-l îngrop în spatele dispensarului. L-am îngropat adânc cu
gheaţă cu tot şi-abia după aceea mi-am adus aminte că ar fi fost mai bine
dacă luam gheata s-o dau la magazie, s-o scadă din inventar.
– Ia mai dă-l dracului de bocanc! Or muri din cauza unui bocanc...
– Şi până la urmă?...
– M-au trimis cu el la Curtea de Argeş. L-am dus la spital şi l-am dat
pe mâinile unora c-o brancardă, dar m-au trimis înapoi. Se pare că trebuie
să-i facă transfuzie...
– Poate că ar trebui să-i dăm şi noi o mână de ajutor, spuse vese-
larul.
– Adică, ce vrei să spui?
– Să dăm niscaiva sânge...
– Ar fi mai bine să meargă unul din noi şi să-i spună chestia asta lui
Duma, zise Malinovski, trăgându-şi un bocanc.
Când se treziră, coborâse întunericul. Parte din soldaţi tuşeau de
sub pături şi se-mbrăcau cu hainele jilave, îndreptându-se spre baraca de
unde urmau să primească cina.
În sala rece, luminată de un bec chior alimentat de-un grup elec-
trogen învechit, soldaţii se opreau să-şi apuce cănile de aluminiu şi să
plece spre dormitor. Într-o mână ţineau cana, iar în cealaltă bucate de
pâine cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi dezmorţi, iar în dor-
mitor se instală puţină animaţie, de parcă nu s-ar fi întâmplat mare lucru.
Locotenentul era sumbru şi preocupat. Ştia că va trebui să dea ex-
plicaţii. Bineînţeles că nu era vinovat sau chiar de-ar fi fost vinovat se vor
găsi suficiente argumente care să-i diminueze vina. “Numai de-ar scăpa cu
viaţă”. Îl cuprinse regretul că nu le dăduse voie soldaţilor, să fie donatori.
Se simţea vinovat că părăsise punctul de lucru, pentru că i se păruse fi-
resc să nu stea în ploaie. Dar vina cea mai mare pe care şi-o găsea, era
aceea că nu le făcuse ăstora de veniseră mai pe urmă nici un fel de in-
structaj. Tot amânase de pe o zi pe alta, până când se dovedise că ar fi
prea târziu. Şi mai grav era faptul că ăla care ceruse să fie topometru,
părea să nu fie străin de toate chiţibuşurile astea, iar la o eventuală an-
chetă cine ştie ce-ar fi fost în stare să spună...
Dimineaţă, soldaţii se aruncară neglijent în hainele încă umede şi se
îndreptară tăcuţi spre sala de mese.
La ieşirea din baracă îi aştepta locotenentul Duma, agitându-şi mâi-
nile cu degete boante.
– Comandanţii de plutoane să se pregătească pentru raport, spuse
cu glas strepezit plutonierul de intendenţă, apărut printre soldaţi.
Plutoanele se aliniară în faţa barăcii, silindu-se fiecare să-şi ascundă
178
Arme şi lopeţi
cănile sau gamelele.
Mitiţă-şi ascunse bucata de pâine şi telemeaua în veston, renun-
ţând la cana de aluminiu, ascunsă după o piatră de la marginea drumului
pe care se aliniase trupa.
Iritat de încetineala plutoanelor care îşi completau rândurile, loco-
tenentul începu să se mişte agitat lovind cu vârful cizmei pietrele drumu-
lui. Uitase de când nu mai văzuse un apel şi încetineala soldaţilor, începuse
să-l exaspereze.
– Culcat! Se pomeni el deodată spunând cu o voce pe care n-o mai
folosise de când se detaşase pe şantier.
Uşor nedumeriţi, ba chiar contrariaţi, soldaţii se priviră la început
unii pe alţii, apoi înţelegând în fracţiuni de secundă că nu-i glumă, se arun-
cară în noroiul drumului. Cei care nu apucaseră să iasă la apelul atât de
grăbit, se uitau prin geamurile barăcii-dormitor, neîndrăznind să iasă şi să
se alăture celor striviţi de ordinul ofiţerului. Spre nenorocul lor, acesta ob-
servă.
– Toată lumea din dormitoare şi din sala de mese să rămână pe loc!
Zise el. Drepţi! Ordonă apoi din ce în ce mai enervat.
– La magazie, adunarea! Le mai spuse el, indicând drept loc de des-
făşurare a acţiunii, magazia de trotil şi echipamente militare, aflată mai jos
de sala de mese.
Ajunşi, se opriră nehotărâţi. Lui Mitiţă telemeaua îi căzuse-n izmene,
incomodându-l în mişcări. Îşi desfăcu aţele ce legau cracii izmenelor, cu fe-
reală, simţind cum firmiturile de telemea i se scurgeau când îşi mişca pi-
cioarele, de-a lungul pulpelor, peste marginea bocancilor.
– Ce-i bă, îţi curge brânza prin pantaloni, îi spuse Malinoski, stâr-
nind hazul general.
– Păi cred şi eu, s-a adunat destulă, răspunse scurt Mitiţă, pentru
a curma alte replici care colcăiau în capetele cazone.
În vremea asta, locotenentul reuşise să-i adune pe toţi, inspectând
personal dormitoarele şi sala de mese, ba chiar latrina în care se pitise
veselarul companiei. Satisfăcut, destins, îi adună în faţă sălii de mese, zi-
când:
– Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat, îşi vor lua efectele şi tot
ce le aparţine şi se vor îndrepta către magazie. De aici se vor îmbarca în
maşini şi vor merge la Piscul Negru. La “Înaintare”...
– Machidon Marin! Strigă plutonierul de pe lista pe care-o ţine în bă-
taia vântului.
– ‘Zent! Se auzi glasul celui strigat, părăsind rândul, îndreptându-se
spre magazie.
179
Gheorghe Andrei Neagu
– Şoican Dumitru...
– ‘Zent!
– Războacă Ştefan...
– ‘Zent!
– Malinovski Ştefan, Motâcă Dumitru, Călău Vasile...
Până la urmă se umplu o maşină de soldaţi, printre care se găseau
mai toţi cei care fuseseră de faţă la accidentul ce avusese loc c-o zi înainte.
Maşina demară ducându-i grăbită la Piscul Negru. Din loc în loc, în-
tâlneau cocoţate pe taluzul drumului, echipele de derocări, dărâmând sfă-
râmăturile de stânci agăţate deasupra drumului, gata s-o ia din loc la cea
mai mică zdruncinătură.
Drumul suia cu fiecare kilometru, părăsind pădurea oprindu-se în
cele din urmă în faţa altor barăci, mai noi, abia ridicate, în faţă unei clă-
diri de piatră.
Munţii în jur, nu aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni nu ar fi
putut explica de ce i se spunea locului Piscul Negru.
Poate, de unde, că de jur împrejur, pădurea dispăruse. Constructo-
rii avea să lase în urma lor un drum mare, ca o rană, o artera mare şi ne-
agră.
Muţi, soldaţii coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata parcă
de atac, de asaltul cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice mo-
ment să-şi schimbe armele cu lopeţile.
180
Arme şi lopeţi
§§§
181
Gheorghe Andrei Neagu
– Dar mai stai Ileană olecuţă, o îmbie femeia vrând s-o întrebe de
una sau de alta.
– Nu mai stau nici o clipită. Mai am de muls vaca ş-apoi mâine di-
mineaţă trebuie să plec iar la târg, zise femeia sculându-se cu adevărat.
Bătrânul Şoican, o duse până la poartă, după care trase zăvoarele.
– Ai văzut? M-ai trimis tam nesam să-i fac aşa şi pe dincolo să-l
ajut, să-i fie mai moale şi el?! L-ai văzut? El se duce în meserie! Îţi vine să
urli. L-a apucat tocmai acu’ meseria. Credeam că-n armată le vine mintea
la cap la de-alde ăştia... zise bătrânul Şoican pufnind pe nări.
– Dar poate că băiatului i-o fi mai bine acolo. Parcă mai poţi să ştii,
îi ţinu piept femeia.
– Păi sigur, se putea să nu-i iei tu apărarea... Aşa ai făcut şi atunci
când m-ai trimis la Botoşani. Şi m-am dus. Ca să mă aleg la urma urme-
lor, cu ce? Dragii mei, plec. Puţin îmi pasă de ce aţi făcut pentru mine, că
aţi cheltuit bani, eu plec. Să nu-ţi vină să-l omori?
– Poate că i s-a întâmplat ceva şi nouă nu a putut să ne spună.
– Ce pasca mamei lui să i se întâmple?
– Poate că a fost mutat fără voia lui. Trebuie să ne interesăm...
– Păi sigur! Duceţi-vă proştilor după odrasla voastră. Iar la bătrâ-
neţe să vă arate uşa...
– Dacă nu te duci tu, atunci mă duc eu. Mâine mă duc la Teofă-
nescu. El o fi ştiind poate ceva, zise femeia hotărâtă.
– Gata, ţi-ai făcut de drum. Dacă ţi-a intrat ceva în cap, nu ţi-o mai
poate scoate nimenea, zise el mai moale, fiind de acord cu ea. Adormi
târziu, neliniştit.
De dimineaţă, pe când înhăma calul la şaretă, între ei se aşternu o
tăcere prevestitoare de lucruri neplăcute. Fiecare-n felul lui căuta să evite
discuţiile. Până la urmă cedă bărbatul.
– Vezi dacă te duci unde ai spus că te duci, să nu stai prea mult. Să
nu laşi vitele să rabde de foame.
– Că ai să le ai tu de grijă. Ce să-ţi spun, te-a pălit aşa deodată
grija faţă de animale.
Andrei înţelese că discuţia n-a fi adus nici un folos nimănui. Se urcă
în şaretă ieşind pe poarta deschisă. Ea se uită în urma lui, închise poarta
şi după ce mai aruncă ceva grăunţe la găini, începu să se îmbrace grăbită.
Paşii o purtară pe Valea Morii, peste deal, până la autobuzul ce făcea le-
gătura cu Romanul. Pe Tache Teofănescu îl găsii stropind straturile cu
ceapă şi ţelină aşezate pe cei câţiva zeci de metri din curtea casei de sub
nucul uriaş.
– Bună dimineaţa părinte! Îi spuse femeia.
182
Arme şi lopeţi
– Aaaa... ce plăcere? Ce faci frumoaso? Bine-ai venit! Băi Aneta...
Anetaaa, ia uite cine-a mai venit pe la noi! Zise el, cu voce de bariton,
către uşa deschisă a casei.
– ‘Neaţa Virginia, îi spuse Aneta poftind-o în casă.
Tache lăsă furtunul culcat între straturi. Simţea el că venirea femeii
nu era de plăcere. Ori de câte ori Virginia se scula cu noaptea în cap şi
venea să-i vadă, avea de rezolvat o problemă.
– Ei, ia spune, ce face Andrei? O întrebă el de cum intră în casă.
– Păi, ce să facă, cu serviciul şi cu neamurile pe care le are, îi răs-
punse ea oftând cu mâna la gură. Măruntă, cu faţa rotundă şi nasul cârn,
cu ochii înconjuraţi de cutele din ce în ce mai pronunţate, tristeţea, pe
care vroia s-o afişeze o făcea să fie comică.
– Iar necazuri, iar?! Se miră Tache teatral.
– Iar părinte. Şi cel puţin dacă am şti cât de mari sunt, dar aşa...
– Dar ce s-a întâmplat Virginia dragă, o întrebă răbdătoare Aneta.
– S-o fi îndrăgostit şi-o fi prins-o Andrei cu altul, zise Tache râzând
cu poftă.
– Taci măi şi las-o pe femeie asta să spuie ce-o doare, îl domoli
Aneta în vreme ce Virginia îl privea uluită, deşi n-ar fi avut de ce, pe cel
căruia venise să-i ceară sprijinul.
– Ar trebui să-ţi fie frică de Dumnezeu, că doară slujeşti în biserica
Domnului şi să nu vorbeşti cu păcat, încercă ea să scape de vorbele deşu-
chiate ale popii.
– Eeee, Dumnezeu cu ale sale şi noi cu ale noastre. Ce parcă n-ai
fost făcută din păcat?
– Dar mai tacă-ţi fleoanca Tache, ce naiba? Lasă femeia să-şi spună
necazurile, că doar n-a venit să te-audă pe tine cum bălăcăreşti de po-
mană, îl opri femeia.
– Păi dacă-mi dă ceva, n-o să-i pară rău şi n-o să fie de pomană,
continuă el chicotind.
– Vai Tache, dar mai taci o dată. Te-ai porcit rău de tot. Spune Vir-
ginia, ce s-a întâmplat, o îndemnă ea fără a-l lua în seamă pe bărbat.
Tăcerea îi cuprinse pe toţi, apoi Virginia luându-şi inima-n dinţi con-
tinuă:
– A plecat băiatul în munţi.
Chipurile tuturor se lungiră brusc.
– Adică, ce vrei să spui, a dezertat? Întrerupse tăcerea bărbatul.
– Doamne fereşte, zise Virginia făcându-şi cruce grăbită.
– Atunci? Ziseră ei într-un glas.
– A plecat pe şantier. S-a dus la construirea Transfăgărăşanului.
183
Gheorghe Andrei Neagu
Habar n-am pe unde vine asta. Tot ce ştiu e că e pe undeva pe la Curtea
de Argeş.
– Dar cum s-a-ntâmplat? I-a venit deodată să plece, sau a primit
ordin?
– Nici eu nu ştiu. De aia am venit la dumneavoastră. Poate ştiţi
ceva. Cu relaţiile pe care le aveţi...
– Iară...
– Abia am reuşit să-l dăm undeva unde era mai uşor şi poftim, dum-
nealui ce face.
– Dar dacă a fost fără voia lui, zise Virginia, dându-i scrisoarea să-
o citească.
– De, poate că ai dreptate Virginia dragă. Uite, noi dăm un telefon
imediat şi aflăm cum stă treaba, zise Tache hotărât. Fii liniştita cucoană,
o îmbărbătă apoi, conducând-o pe poteca ce ducea către stradă.
Virginia mai privi o dată casa mare de cărămidă, îndreptându-se
gânditoare spre piaţă.
Pe drum, gândurile o chinuiră, pline de lucruri neînţelese.
Andrei era frământat de aceleaşi neînţelegeri. Primise ordin să-şi
sacrifice calul. Încercase să-l salveze, dar nimeni nu-l înţelese.
Cuprins de furie, luă un baros şi se îndreptă spre grajd. Pe drum,
barosul i se făcu deodată prea greu, iar atunci când trecu pe lângă pi-
chetul de incendiu al grajdului, îl schimbă cu târnăcopul ciocan, parcă
anume făcut pentru lucrul pe care avea să-l făptuiască. Luminile de afară
îl sili să-şi mijească ochii în obscuritatea cu aer stătut şi iute, de bălegar
dospit, până când desluşi conturul primului cal. Se apropie de el, îl dez-
legă de la iesle şi-l scoase afară, fără a renunţa la unealta ucigaşă. Îl legă
scurt de un par, aplecându-i capul până la pământ, de parcă i-ar fi fost ru-
şine să-l privească în ochi. Apoi, cu mişcări de somnambul, îl izbi cu târ-
năcopul în creştet. Calul necheză prelung, apoi cu un efort nebănuit
smulse parul de care fusese legat, luând-o bezmetic la fugă fără a înceta
să necheze. Din creştet, dintre oasele sfărâmate, o şuviţă groasă de sânge
izvora împrăştiindu-se peste botul cu nările deschise în disperarea unei ul-
time suflări. Andrei îl urmări cu privirea, fără a se feri din calea lui, de
parcă ar fi vrut să fie călcat în picioare. Calul rănit, se ridicase în două pi-
cioare, mai înainte de a o lua la goană. Îl feri. Aceasta îi fu pedeapsa, do-
vedindu-se mai cumplită decât dacă l-ar fi călcat în picioare. Andrei, cu
lacrimi în ochi porni împleticindu-se în urma calului ce se îndepărta din ce
în ce mai greu, până se opri clătinându-se pe asfaltul aleilor dintre graj-
duri. Îl ajunse. Mai avea încă asupra lui târnăcopul cu care izbise. Cu ochii
umezi, calul îl privi, zguduit de un tremur uşor, din ce în ce mai slab, până
184
Arme şi lopeţi
sfârşi cu ochii deschişi.
Cu paşii grei Andrei trecu printre îngrijitorii care ieşiseră alarmaţi. Se
fereau din calea lui, înţelegându-i durerea, ştiută fiindu-le tuturor dragos-
tea mare pe care bătrânul le-o purta cailor. Toţi ştiau povestea cu calul
care-l salvase din încercuirea de la Cotul Donului. Nu îndrăzneau să-l în-
trebe ceva.
Apucară calul de picioare, cald încă şi-l traseră la umbra zidurilor.
Fără să spună un cuvânt, se depărtară apoi de locul ce le încrâncenase su-
fletul.
Andrei se urcă pe bicicletă, hotărât să-şi înece amarul la “Trei Chi-
loţi”. În curtea mică presărată cu pietriş, printre lăzile pline cu sticle goale
de bere şi oţet la o masă improvizată din dulapi de brad negeluiţi, îi zări
pe obişnuiţii bodegii prinşi într-o discuţie animată.
– Uite-l şi pe domnul Şoican, zise bucuros Gheorghe Popârţac, scu-
lându-se în picioare cu greutate.
– Noroc măi, Popârţac, îi spuse Andrei cu glas cătrănit.
Voinică şi pietroasă, cât un munte, femeia de la bar se împlinise şi
mai mult, de când luase în primire gestiunea localului. Şi nu era om care
să nu coboare în gara Secuieni şi care să vrea o băutură pe care “Beşicuţa”
lui Popârţac ajutată de două cumetre din sat o servea clienţilor şi nimeni
nu-i văzuse vreodată-mpreună fără să nu-i vină în minte porecla care în-
suşi bărbatul i-o scornise.
– Păi, pe lângă un ţipar ca mine, femeia mea e ca o băşicuţă moale
şi necesară, spuse el într-o zi cu capul plin de băutură şi de comparaţii îm-
prumutate din cărţile pe care le devora cu pasiunea cititorului venit prea
târziu la fântâna cunoaşterii.
Mai târziu, regretase uşurinţa rostirii, ce devenise poreclă; mult cău-
tase un prilej nimerit să scape de ea. Iar prilejul atât de râvnit, se pare că
sosise.
În ultima carte citită, printre alte lucruri adevărate spuse acolo, pen-
tru că într-o carte se spun numai lucruri adevărate după mintea lui Po-
pârţac, citise cum o femeie voinică scotea cu fesele cuie înfipte într-o
scândură de brad. Se încumetase să încheie un pariu pe reuşita acţiunii.
– Aşa că acum domnu Şoican, vă rog şi pe dumneavoastră să vor-
biţi cu femeia asta a mea, să arate ce poate. Şi dac-o fi neputincioasă
n-are decât să rămână în mintea tuturor o “Beşicuţă” aşa cum eu singur
i-am spus-o. Iar dacă va dovedi că va scoate cuiul din scândură, cu mâna
mea am să-i pocesc mutra ăluia de-o îndrăzni s-o mai numească aşa. O
beşicuţă domn’le nu e stare să scoată cuiele cu fundul dintr-o scândură.
Este?
185
Gheorghe Andrei Neagu
– Este măi Popârţace, zise Andrei surprins şi nedumerit de bizare-
ria propunerii.
– Păi dacă şi dumneavoastră o spuneţi, apăi musai că trebuie să se
supuie, conchise el uitându-se semnificativ spre ea.
– Uite ce-i băi Gheorghe, eu n-am zis că trebuie să se supună fe-
meia la toate prostiile pe care le găseşti tu prin cărţi. În primul rând eu nu
cred în ele...
– Foarte rău, foarte rău dom’şef. Da’n Biblie crezi?
– Păi cred, de ce n-aş crede?
– Deci crezi că fiicele lui Lot după ce l-au îmbătat bine şi-au făcut
de cap cu propriul lor părinte şi nu crezi că o hanţă ca asta n-a scos în Ger-
mania cuie cu fundul din scândură? Nu se lăsă el.
– Da’ mai tacă-ţi gura, bărbate îl luă “Beşicuţa”, desfăcând o sticlă
de bere.
Andrei bău direct golind-o dintr-o suflare.
– Mai dă-mi una, Beşicuţo, îi zise ştergându-şi buzele cu dosul mâi-
nii.
– Dacă-i mai zici aşa, o s-o păţeşti! Zise deodată Popârţac oţărându-
se.
– Da ce băi, Popârţace a scos vreun cui fără ştirea noastră? Zise
unul dintre cei de afară, atent la ce discutau ei, înăuntru.
– N-a făcut-o dar o s-o facă-n Cristosul mamii ei de treabă. Că doar
nu degeaba şi don’Şoican mi-a zis că am dreptate. Şi ca să nu fie de po-
mană, uite: am să pui la bătaie o mie de lei că, muierea mea va scoate
cuiul.
– Fugi, bă, că rămâi sărac, îi spuse un altul, apropiindu-se curios.
Afară nu mai rămăsese nimenea.
– Hai, care ai curajul? Îi întărâtă Popârţac.
– Şi dacă ea n-o să vrea? Îl sâcâi Andrei.
– Atunci eu pierd mia.
– Bine-ţi mai şade bărbate, să prăpădeşti paralele atâta de greu
agonisite, zise “Beşicuţa”
– Să zici bodaproste că cel puţin îmi spăl ruşinea numelui pe care
ţi l-am dat într-o clipă de nebunie, care mă sâcâie. Dacă te străduieşti mai
iau şi-o mie de lei.
– Iei pe dracu, zise unul punând pe masă câteva sute de lei. Uite
eu pun jumătate din sumă şi dacă câştig, am pretenţia să primesc tot cât
am pus.
– Pui şi eu două, zise un altul.
– Iar cu restul, zise Andrei prins fără voie în jocul celorlalţi.
186
Arme şi lopeţi
– Ei, dac-ai pus şi matale, am să fac tot posibilul că să-ţi iau banii,
zise “Beşicuţa” hotărându-se brusc.
– Adu scândura-ncoace, zise Popârţac spre unul care nu pariase.
– Păi da, să participe şi el cu ceva la comedia noastră dacă n-a vrut
să plătească, zise Andrei în urma lui.
Atmosfera se destinse brusc. Fiecare simţea nevoia să mai bea câte
ceva. Andrei era la a patra sticlă când cel trimis intra cu banca pe care stă-
tuse afară, în braţe.
– Aaa, asta-i prea grea. Mai bine batem cuiul în tejgheaua noastră,
zise Popârţac deodată.
Ceilalţi ciocăniră scândura tejghelei, circumspecţi. Se temeau să nu
care cumva să fie traşi pe sfoară, să nu fie scândura prea subţire şi să-şi
piardă gologanii.
– De-acord, spuseră ei după ce-o cercetară pe toate părţile, con-
vingându-se de grosimea şi trăinicia tejghelei.
– Adu nişte cuie şi-un ciocan, porunci Gheorghe spre una dintre
cumetrele care chicoteau pe furiş. Mişcă, ce te zgâieşti atâta la noi? O îm-
boldi nerăbdător.
– A intrat dracu-n chiloţi, se găsi să facă aluzie la denumirea loca-
lului, cel care adusese banca pentru probă.
– Ia mai ţineţi fleanca, îşi arătă Popârţac nemulţumirea. Mai înainte
bodega se numise altfel, mai ales că printre cei angajaţi era şi-un bărbat.
Între timp femeia se întoarse cu un ciocan şi câteva caiele. la ve-
derea lor Şoican îşi reamintii de calul ucis cu câteva minute înainte. Brusc
îi dispăru cheful, simţind nevoia să bea, până când i s-o înceţoşa memo-
ria. Măcar pentru câtva timp.
– Gata, zise Popârţac invitându-i să-ncerce să scoată cuiul înfipt în
tejghea.
Fiecare încercă, convingându-se de trăinicia lucrării.
– Hai, femeie! O îndemnă Popârţac.
Ea se apropie nedumerită.
– Hai, hai, nu te sfii. Întoarce-te cu spatele, ia-o-ntre buci şi...
– Lasă, lasă nu mă mai învăţa tu ce şi cum, zise ea, aşezându-se
după cum credea de cuvinţă, deşi, mintea n-o prea ajuta în clipa asta. Pli-
indu-şi fusta după forma şezutului şi a cuiului se mişca uşor, aşezându-se
cât mai bine, apoi îşi smuci trupul brusc. Fusta căzu.
– N-a reuşit, zise Şoican.
Femeia se apropie cu încetineală. Apoi scoţând cu grijă dintre sâni
o papiotă cu aţă, începu să înfăşoare capul cuiului până când pipăindu-l
cu degetele se convinsese că n-avea s-o rănească.
187
Gheorghe Andrei Neagu
Apoi aşezându-se mai bine, cu o mişcare scurtă, zvâcni din tot tru-
pul, fără rezultat.
Popârţac o înjură.
– Mai încearcă o dată, o îndemnă Şoican.
– Gata, ajunge! Săriră ceilalţi.
– Mai las-o odată că tot degeaba, zise Popârţac cu ciudă.
“Beşicuţa” se mai aşeză o dată, îndelung, apoi sporindu-şi efortu-
rile încercă prin tot felul de mişcări să câştige banii bărbatului, dar fără
folos.
– Nu degeaba ţi-am spus eu Beşicuţa. Umflată pe degeaba, zise
Popârţac privind cu regret după banii pe care ceilalţi îi împărţeau.
– Dau banii mei pe băutură, zise Andrei brusc.
– Domnu’ tot domn rămâne, zise Popârţac bucuros că se alegea to-
tuşi cu ceva până la urmă.
“Beşicuţa” se duse din nou în spatele tejghelei, acolo unde-i era
locul sortit, fără nici o umbră de supărare.
Docilă, cu mintea înceată, Beşicuţa îşi aranja cu palmele cutele fus-
tei, desfăcând sticlele cu bere. Cele două cumetre le cărau repede la cei
de afară.
Târziu, când numărul sticlelor golite crescuse peste măsură, Şoican
se ridicase de la masă cu gândul de a pleca spre casă. Ceilalţi încercau să-
l convingă să mai rămână. Abia se mai ţinea pe picioare.
Andrei se urcă pe bicicletă, îndepărtându-se hotărât. În mintea lui
plutea ideea plecării pe Transfăgărăşean. Simţea că numai acolo ar fi putut
să-şi găsească răspunsul la întrebarea ce-i dogorea dinăuntru.
Dimineaţă îşi scoase din beci o oală cu chişleag. Îl amestecă bine
cu lingura şi începu să vindece arsurile provocate de bere. Femeia se scu-
lase, căutând găleata pentru porci. Nu-şi spuseră nici un cuvânt, dar era
mai bine aşa. Luându-se cu treaba, avea să uite.
188
Arme şi lopeţi
§§§
189
Gheorghe Andrei Neagu
tâmplare în mână. După un timp, cei doi intrară încărcaţi. Femeile erau
deja îmbrăcate. Cea mică se străduia fără succes să strângă canapeaua
extensibilă. Ducu, galant, o ajută.
– La zece trebuie să fim la primărie? Întrebă Alida cu o cochetărie
străină de felul ei de a fi.
– Desigur, draga mea, se grăbi Meianu să confirme.
– Mihai s-a sculat? Întrebă Ducu, mai mult pentru a spune şi el
ceva.
– Încă nu, dar îl scol eu îndată, se grăbi Dana să părăsească încă-
perea, să scape, să nu mai audă, să nu mai vadă.
Mihăiţă, băiatul Alidei, era în picioare. Chiloţii îi erau largi pe trupul
slăbănog de copil neîmplinit.
– A venit scumpul meu tătic? O întâmpină el pe Dana.
– A venit, răspunse Dana fără chef, dând să facă ordine şi în dor-
mitorul Alidei.
– Şi eu cu cine o să mai dorm? Se lamentă băiatul, care de când se
ştia dormea cu Alida.
– O să dormi singur. Te-ai făcut destul de mare. Ar cam trebui să te
desparţi de fusta mamei.
– Sunt mare, numai când are unul sau altul de rezolvat câte ceva.
– Tocmai acum ţi-ai găsit să te plângi?! Zău că nu e momentul po-
trivit. Hai ieşi afară şi poartă-te civilizat, îl îndemnă ea, cu toate că-i îm-
părtăşea nemulţumirea.
Rămasă singură, ascultând vorbele ce se auzeau de dincolo între-
tăiate din când în când de o fărâmă de râs, a cărui semnificaţie n-o inte-
resa, Dana se aşeză toropită de tristeţe pe recamierul pe jumătate
desfăcut. Tot ce se petrecuse între ea şi Meianu o apăsa.
I se părea o fărădelege ca ea să fie prezentă în casa aceasta cu
aceşti oameni, la sărbătoarea lor. Şi încă ce sărbătoare!
– M-au trimis după tine, o întrerupse din gânduri Teluţa, intrând pe
nesimţite în încăpere.
– Vin acuma, îi răspunse ea soră-sii ridicându-se.
– Pregăteşte-te de ceremonie dragă, o luă prietenos de braţ Alida.
– Da, da, e cazul. Vreau să am o nepoată aşa cum îmi place mie.
Vor veni mulţi colegi şi prieteni şi cine ştie poate şti ce se poate să iasă de
aici, îi zise Meianu vesel.
– “Prefăcutule”, îşi spuse în sinea ei Dana. Cât de mult ar fi dorit să
nu fi fost de faţă la farsa pregătită cu atâta dezinvoltură de toţi ceilalţi.
– Noi plecăm. Trecem peste o jumătate de oră să vă luăm cu ma-
şina, le spuse Ducu jovial, luându-şi tatăl de braţ.
190
Arme şi lopeţi
După plecarea lor, agitaţia femeilor se înteţi. Fiecare avea câte ceva
de dus la bun sfârşit. Numai Mihăiţă, supărat că nu era în centrul preocu-
părilor se plictisea. Soneria de la intrare cu stridenţele ei, făcea să crească
agitaţi.
– Ziua bună tuturor, le zise din pragul uşii, Petre, fratele Alisei. În
urma lui femeia se arătă ştearsă, în rochia “de ocazie”, bolborosind ceva
a bineţe. Soneria sună din nou.
– A venit Tudor, îi vesti de pe hol Dana c-o veselie prefăcută.
Brunet şi simplu, Tudor, mândria familiei, mai ales după ce fusese
c-o echipa de zidari în Libia şi adusese de toate, o sărută pe Dana pe
obraz, făcându-i loc şi Petruţei să intre. Trupeşă şi plină de zorzoane, Pe-
truţa, fiică de zarzavagii din Dobroieşti, cu ifose de mare coafeză, răs-
pândind în apartament un parfum tare, rusesc, era simbolul familiei.
– Dar ce-i cu voi fraţilor, nu sunteţi gata?! Mai e o oră până la cu-
nunie şi n-o vedem pe coana mireasă, încercă Tudor să fie spiritual.
– S-a dus la vecină să-şi facă moaţele.
– Tocmai acum?!
– Păi toată noaptea ce-a făcut? Adăugă şi Petruţa.
– N-a ştiut c-ai să vii şi tu. Te-ar fi aşteptat, zise Petre.
Soneria se auzi din nou.
– Aşa, conu mire, conu mire, îl întâmpină Tudor.
– Gata fraţilor? Îşi frecă palmele Meianu.
– Toţi în afară de fericită, răspunse Tudor.
– Păi eu am venit cu maşina s-o iau...
– Foarte bine ai făcut, dragule. Iată-mă-s! Se arătă coafată Alida.
– Să mergem atunci, zise Petre socotind că este de datoria lui de
frate mai mare să aibă ultimul cuvânt.
Meianu, frână cu zgomot demonstrativ, în faţă porţii din fier forjat,
de la care pornea un peron pavat cu piatră cubică, peste care cândva tre-
cuseră roţi de trăsuri şi pe care acuma treceau pantofii perechilor fericite.
Un salariat al primăriei, cu banderola tricoloră petrecută peste umă-
rul drept, citea pentru a nu ştiu câta oară textul aprobat, pentru căsăto-
rii.
Meianu o sărută scurt pe Alida, în vreme ce bliţul fotografului scă-
păra peste diferitele momente ale celebrării. Câteva bomboane oferite de
Dana dădură semnul deschiderii sticlei de şampanie.
– Alo, alo, tovarăşu, se pomeni fotograful zicând. Mai repede că mai
este şi alţii la rând.
– Lasă, lasă tovarăşu’ îl potolii funcţionarul cu eşarfă. Tovarăşu Me-
ianu, este unul dintre tovarăşii noştri, aşa că îmi pot permite să beau în
191
Gheorghe Andrei Neagu
sănătatea lui şi a familiei sale un pahar de şampanie.
– La mulţi ani tovarăşe Arghir, îi spuse Meianu, întinzându-i o cupă
plină ochi, gata, gata să se verse.
– Casă de piatră, bucurie şi bun venit în rândurile noastre tovarăşe
Meianu. Să ştii că şi tovarăşa prim m-a rugat să-ţi transmit urările sale,
odată cu regretul de a nu fi putu fi de faţă la ceremonie. Dar s-ar putea
să vină deseară. Am înţeles că are invitaţia dumneavoastră şi că va în-
cerca să vă felicite.
– Voi fi nespus de bucuros să vă aştept şi pe dumneavoastră şi pe
tov. Prim, îi răspunse Meianu ciocnind bucuros.
– Văd că te-ai orientat bine, are origine sănătoasă tovărăşica mi-
reasă, mai adăugă Arghir sorbindu-şi cupa.
– Ehe, sentimentele, sentimentele, tovarăşe Arghir...
– La mulţi ani coane mire, îi întrerupse Petre ciocnind.
Odată şampania băută, cu pişcoturile în mână, luând din buchetul
miresei, câteva garoafe, unul câte unul, invitaţii se aşezau pe treptele de
la intrare. Ducu îi aranja artistic, aşteptându-şi tatăl.
– Mulţi ani trăiască, mulţi ani...
– Toată lumea la maşini. Mergem la casa miresei, îi invită Meianu.
Câtva timp după aceea, se opriră în faţă blocului.
– S-o ducă în braţe, propuse cineva.
– Patru etaje! Se arătă sceptica mireasa.
– Şi zece Alido, îi strigă Meianu luând-o grăbit.
Ea ţipă uşor, sclifosit, în vreme ce Meianu se străduia să-i bage tru-
pul prin deschizătura îngustă a uşii de la intrare. Un cui blestemat, rămas
de la un punct de sudură, îi agăţă rochia. Dezechilibrată, fericita pereche
se văzu întinsă pe jos. Un strigăt de durere al Alidei, un geamăt sufocat
al mirelui, un toc zburând de la pantoful miresei şi o entorsă dureroasă,
fu prilej de răutăţi pentru nuntaşi:
– Bătrâneţea, bătrâneţea, coane mire...
– La bătrâneţe roade, c... pădureţe şi multe altele presărate peste
gemetele dureroase ale miresei, care de astă dată chiar că avea nevoie să
fie dusă în braţe. Ceea ce de altfel se şi întâmplă, dar de data asta cu aju-
torul fraţilor ei.
Ajunşi în apartament începură să-şi tragă sufletul după cele patru
etaje urcate printre vorbele risipite din belşug. Alida îşi punea comprese
reci la glezna scrântita. Atmosfera începu să se destindă. Adesea se auzea
soneria de la intrare vestind un nou musafir.
– Dragă Theo, dă-mi voie să-ţi prezint pe nepoata mea, se adresă
Meianu unui bărbat pletos, înalt, cu părul grizonat.
192
Arme şi lopeţi
– Theo Albeanu, filolog, cercetător şi doctor de suflete bolnave, îi
zise el întinzându-i o mână pufoasă şi roză, cu pielea pergamentată de
pete maronii.
– Încântată... Dana, fără studii complete, fără serviciu şi fără un
suflet bolnav, îi întinse ea mâna, pe care urma să se aştearnă sărutul plin
de convenienţă al bătrânului cavaler.
– Ştiu că generaţia voastră se ţine de şotii, zise Theo Albeanu că-
ruia îi plăcuse să creadă stilul de prezentare al fetişcanei drept una din
impertinenţele “specifice generaţiei.” Dar nu pot crede nici o clipă că eşti
ceea ce te-ai prezentat.
– Dar, dragă domnule Theo, sunt exact aşa cum am spus. O fe-
meie, repet, o femeie care nu are unde lucra, care şi-a părăsit liceul spe-
rând altceva decât ceea ce a ieşit, o femeie care nu prea mai are ce spera,
fără prieteni, fără relaţii şi... atât.
– Cam puţin şi cam trist. Nu ţi se pare?
– Ba da, dar nu pot să fac nimic, deocamdată...
– Şi ce-ai dori să faci?
– De pildă să-mi găsesc un serviciu în care să-mi câştig pâinea şi in-
dependenţa.
– Dacă-i numai atât, s-ar putea să te ajut.
– Cu ce? Filolog nu sunt, de bătut la maşină nu ştiu. S-o fac pe se-
cretara nu-mi convine “musca”...
– Ce “muscă”?
– Nu ştiu, ce se spune despre secretare?
– Nu...
– Ce stă pe piciorul unei secretare?
– Ştiu şi eu, poate mâna unui director...
– Vedeţi, tocmai asta este. Stă o muscă. Toţi bărbaţii dacă i-aş în-
treba, ar răspunde la fel.
– Şi ce-i rău în asta?
– Nimic pentru bărbaţi, dar o adevărată pacoste pentru cea în
cauză. Chiar dacă-ar fi nevoită s-o facă, tot ar fi condamnată. Ce dovezi
aş putea eu să aduc de exemplu, dacă un director mi-ar condiţiona anga-
jarea în schimbul unei aventuri? Ar trebui doar să fiu însărcinată. El s-ar
alege cu un transfer, sau în cel mai rău caz cu un vot de blam, în timp ce
eu... Hai să fim serioşi.
– Dar ce aţi găsit atât de interesant de discutat? O întrerupse Ducu.
Nu vrei să dansăm? Nici chiar Paloma?
– Dar, desigur, n-am nimic împotrivă, le dădu consimţământul Al-
beanu.
193
Gheorghe Andrei Neagu
– Ha, ha, ha, are haz boşorogul. Auzi, să aibă ceva împotrivă. Se şi
crede partenerul tău. Ori te pomeneşti că... îi zise el întrerupându-şi pen-
tru o clipă mişcarea pentru a face semn ştrengăreşte cu ajutorul mâini
drepte.
– Nu fi porc, Ducule!
– Una paloma blancaaa... intonă el în loc de a continua.
– Uf, ce m-a obosit, zise ea după ce se întorsese de la dans lângă
Albeanu.
– Nu s-ar putea spune că nu vă stă bine atunci când faceţi eforturi
de acest gen.
– O fac destul de rar. N-am cu cine mă duce.
– M-aş putea oferi eu...
– Vă cred. Aş putea s-o fac. M-aş distra pe banii dumnevoastră după
care aş încerca să vă păcălesc. Cu oameni de vârsta dumnevoastră aşa se
procedează.
– Eşti invitata mea. N-ai decât să procedezi cum vrei. Eu nu te
opresc. Îţi ofer o viaţă lipsită de griji...
– Nu ţi-e frică de unchiul meu?
– Mă faci să râd. Biata de tine! Ca unchiul-tău am văzut mulţi la
viaţa mea. Cine îmi garantează că mâine va fi ceea ce este azi? În fiecare
zi cad unii, lăsând locul altora mai flămânzi. La masa la care s-a aşezat el,
rar de se rezistă câţiva ani. Noroc, mai spuse el ridicând paharul. Din ca-
pătul celălalt al încăperii, taică-su o privea înciudat. Meianu se lingea uşor
pe buzele subţiri de dulceaţa băuturii cu care se tot amăgea alături de
Alida.
Dana sorbi cu sete din paharul plin, golindu-l pe jumătate cu furia
unei femei ce ar fi vrut să uite. Să uite trecutul, să uite prezentul, care nu-i
oferea nimic.
– După cum se vede, n-am de ales. Dacă nu accept jocul dumitale
risc şi pierd o viaţă lipsită de griji. Dar cred că o să mă lipsesc de astfel de
binefaceri.
– Păcat, mare păcat. Nu mă ofer astfel prea des...
– Domnule Albeanu, mai bine să considerăm că nu ne-am spus
nimic. Nici nu ne-am cunoscut dacă vreţi. Ar fi mai bine.
– N-am ştiut şi fiu conservator. Şi doar unchiul dumitale mă preve-
nise...
– Ce anume?
– Că eşti greu de convins. Deşi tot el m-a rugat să te ajut. Ştie ce
relaţii am.
– Consideraţi, ceea ce mi-aţi propus, drept o binefacere?
194
Arme şi lopeţi
– Nu fi rea. Ca orice bărbat am riscat.
– Atunci cu atât mai mult nu vi se poate ierta atitudinea.
– Dar nici nu vreau asta...
– Ce nu vrei Albene, ce nu vrei? Nu vrei să ciocneşti un pahar cu
mine? Te-a acaparat nepoata mea cu totul. Mai las-o şi pentru alţii şi bea
cu mine un pahar. Nu vezi că n-am cu cine schimba o vorbă? Numai cu ac-
tivul? Aia nu mai e nuntă. Mai spune şi tu ceva de pe la cucoanele tale,
de la uniunea aia a voastră a scribălăilor.
– Te pomeneşti că te-ai terminat. Ai făcut-o fiartă. Te-ai îmbătat, de
ai curajul să mă numeşti scribălău?
– Cei ca mine vă dau vouă un os de ros.
– Alo! Domnu’ mire, ce faceţi voi acolo? V-aţi pus pe taclale şi pe
noi ne-aţi dat uitării? Păi se poate? Precis i-ar v-aţi băgat unde nu vă pri-
cepeţi. Înţelegeţi oameni buni, că vinul e absolut necesar tuturor.
– Noroc, tovarăşe secretar! Întinse paharul Meianu, sculându-se
politicos.
– Noroc şi casă de piatră, colega. Acum, că îndeplineşti o bună parte
din condiţiile noastre, te poţi aştepta la multe. Cu un dosar sănătos ca al
tău, nu poţi trece neobservat.
– Iată, Dumitre, cum apare osul de ros, îl întrerupse Albeanu pe to-
varăşul secretar.
– Nu ştiu ce mă opreşte să nu mă amestec în discuţiile pe care bă-
nuiesc că le-aţi purtat, dar pot să vă spun că...
– Lasă, lasă, secretare.
– Dumneata eşti membru de partid, tovarăşe Albeanu?
– Nu tovarăşe secretar. Mă mir că nu m-aţi întrebat dacă cred în
Dumnezeu.
– De ce eşti nemulţumit? Îl întrebă el pe Albeanu.
– Uite, o vezi pe fata asta?
– O văd. Şi ce-i cu asta?
– Ar fi fost în stare să-şi vândă trupul pentru ca să-şi găsească un
serviciu care să-i placă.
– Te credeam mai serios. Cine dracu o opreşte de la muncă?!
– Nimeni nu te roagă să munceşti într-un post... hai să-i spunem
comod...
– Păi, dragă, dacă tu te gândeşti la aşa ceva, îşi arătă dezamăgirea
secretarul.
Meianu încercă să-l îndepărteze pe Albeanu, devenit incomod.
– Ai văzut secretare? Continuă Albeanu să-l incite pe secretarul or-
ganizatoric.
195
Gheorghe Andrei Neagu
– Scuză-mă dragă dar datele problemei aşa cum vrei să le pui dum-
neata sunt false. De parcă noi n-am avea dreptul să mai glumim.
– Să ne trăiască mirii!
– Mulţi ani!
– Fericire şi casă de piatră.
– Numai bucurie... se auzea în răstimpuri.
Trecuse mult după miezul nopţii şi petrecerea continua. Meianu era
ameţit de tăria băuturilor sofisticate procurate din pivniţele la care putea
avea şi el acces.
Spre dimineaţă, secretarul şi Albeanu se retraseră. De parcă asta ar
fi aşteptat, toată petrecerea se destrămă. Dana, rămase la Alida, pentru
a o ajuta să puie ordine în toate. Ducu rămase cu aceleaşi intenţii, dar şi
cu altele.
– Spune-mi, nu te-ai plictisit? Îl întrebă Dana în timp ce strângeau,
ultimele scaune.
– Ba da. Dar ce puteam face eu, în faţa babalâcilor, cu care te-ai în-
treţinut?
– Bine, dar nu asta te-am întrebat!
– Nici eu. Pot să-ţi spun că seara ar fi fost cu mult mai plăcuta dacă
am fi petrecut-o împreună. Nu crezi?
– Trebuie să mai creşti...
– Ai impresia că tu ai crescut destul? Oare chiar nu vezi nimic?
– Ce să văd?
– Că pur şi simplu îmi placi?
– Mi se pare cam puţin pentru vârsta mea. Iar pentru a ta, ar fi tre-
buit cel puţin să-mi spui că mă iubeşti, îl ironiză ea.
– Aşa-mi trebuie.
– Las-o baltă, Ducule. Mă ştii, doar...
– Da, dar tu nu mă ştii pe mine şi e păcat, spuse el scoţând un me-
dalion din buzunarul de la piept.
– Ce-i asta?
– Un mic dar, o mică atenţie cu care vreau să-ţi înduplec inima.
– Regret, dar bănuiesc de unde-l ai şi nu-l vreau.
– Te-nşeli, îi spuse el scoţând alte câteva obiecte de aur.
Lănţişoare spiralate, se răsfirau într-o mică grămăjoară pe pledul
canapelei.
– Ce-s astea?! Se auzi deodată glasul lui Meianu, intrat fără de
veste-n încăpere.
– Nimic, zise Ducu, dând să le acopere cu mâna.
– Cum nimic! Ce, am ajuns să nu mai cred nici în ceea ce văd?
196
Arme şi lopeţi
– Parcă ce mare lucru ai văzut tată? Încercă încă o dată să pareze
Ducu uşor zăpăcit.
– De unde ai aurul ăsta? În ce combinaţie ai intrat?
– În nici una tată!
– Atunci explică-te! Răcni deodată Meianu.
Ducu-şi lăsă tatăl pradă furiei, în timp ce Dana părăsi încăperea.
Din dormitor Alida îşi făcu apariţia uşor iritată:
– Ce-i gălăgia asta? Nu aveţi chef să dormiţi?
– Nu-i nimic dragă, nu-i nimic, zise Meianu în timp ce băga aurul în
buzunar, sub privirile disperate ale lui Ducu.
– Noapte bună, zise Alida întorcându-se.
Din baie, se auzea apa curgând la duş. După câtva timp, Dana se
arătă într-un furou transparent, căutând cu privirea ceva care să-i mai
acopere formele.
– Cum a fost până la urmă?
– Ce naiba, îi răspunse Ducu-nciudat plecând furios.
Liniştea coborî asupra cartierului. Maşina lui Ducu ambalată cu furie
se auzi clar până în apartament.
“Numai de n-ar face vreo prostie” îşi zise Meianu în gând, întin-
zându-se lângă trupul adormit al femeii.
197
Gheorghe Andrei Neagu
CASCADA
209
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
210
Arme şi lopeţi
spună. De parcă şi-ar fi făcut singur curaj. Nu putea să treacă cu uşurinţă
de partea celui ce-i povestea despre morţi de pe şantiere.
– Apăi, dacă se ocupă chiar preşedintele ţării, e musai să fie de
toate, zise şi femeia în negru.
– Moartea nu se sperie de belşug, nu se lăsă călătorul fatalist.
– Da, matale ce tot ai cu moartea, de ţii atâta la ea? Încercă să-l
potolească Şoican. Aş înţelege să zică asta doamna, că o văd îmbrăcata
în negru. Pe când dumneata ?! Arăţi bine, nu faci foamea, cred că bei ş-un
păhărel, aşa că nu văd de ce tot cobeşti a moarte.
– Dumitale ai mai fost vreodată pe un şantier? Îl întreba pe Şoican
fatalistul.
– Nu.
– Păi vezi?! Crezi că-i suficient să spui că se ocupă cineva de un
şantier şi eşti în siguranţă...
– De ce nu?!
– Uite ce: Te văd om bătrân. Dar cred c-ai îmbătrânit degeaba. Sunt
şi acolo oameni care mănâncă o pâine. Acolo lucrează armata. Iar solda-
tul este cu două clase mai descurcăreţ decât oricare dintre noi. Are civilul
nevoie de trotil la peşte, dă soldatul. Are civilul nevoie de motorină, de
benzină sau de mama dracului mai ştiu cu ce, soldatul îi procură. Om e şi
el. C-o soldă de optsprezece lei pe lună, nici de ţigări nu-i ajunge. Dar
pentru un păhărel?
– Pe vremea mea nu era aşa, începu bătrânul Şoican. Şi am fost
slavă Domnului şi eu soldat. Am făcut şi frontul...
– Cu ruşii sau cu Antonescu?
– Cu amândoi. Ce român a făcut altfel? Primeam ordin şi plecam la
luptă. Cine avea curajul să aleagă? Şi apoi cu ruşii n-am fi putut merge de
la început. Dădusem ungurilor Ardealul, ruşilor Basarabia, nemţii erau prie-
teni prin tratat, ruşii se războiau în nord unde n-aveau nevoie de noi. Cu
cine era să mergem?
– N-am mers uneori şi cu turcii, pentru ca să mai rămânem pe pă-
mântul ăsta ca neam?
– Ce să-i faci! Aşa-i soarta celui mic, zise femeia în doliu. La noi în
sat, era o familie mare, din paisprezece fraţi...
– Lasă femeie! De asta ne arde nouă acum?
În compartiment intrase aproape pe nesimţite, un bărbat înalt cu
păr cărunt, tuns scurt, cu faţa măslinie, cu un început de obezitate şi cu
un aer preocupat afişat pe chipul şi gesturile cu care îşi însoţea fiecare
mişcare.
– Permiteţi? Întrebă el mai mult de formă, vădind plictisul şi dezin-
211
Gheorghe Andrei Neagu
teresarea.
– Dar poftiţi, se grăbi să-i facă loc lângă dânsul Şoican.
Străinul îşi arunca neglijent geamantanul din vinilin în plasa baga-
jelor, pălăria deasupra şi fulgarinul asemeni.
– Mergeţi departe?
– Aşa şi-aşa, îi răspunse fad străinul.
Îşi scoase un ziar şi se cufundă în lectură. Noul venit, se surprinse
zâmbind. Cititul ziarului era de fapt, o formă de refuz de participare la
viaţa compartimentului. Vroia să fie lăsat în pace, ceea ce nu-l oprea însă
să fie c-o ureche atent la ce se vorbea în compartiment.
– Acu’ noi construim. Cu mari sacrificii, continuă Şoican. Uite eu mă
duc la băiatul meu. Transfăgărăşanul spun unii, că e pentru strategie, alţii
că pentru transport, dar eu cred că alta-i socoteala. Trenul îşi continua
traseul. Unii o duceau într-o sporovăială molcomă şi cu toţii se apropiau
puţin câte puţin de punctul final.
La Curtea de Argeş, Şoican ajunse seara, târziu. Nici o maşină nu
mai circula spre Transfăgărăşan. Prost iluminat, cu străzile nu prea curate,
cu scurgeri de canalizări de suprafaţă, orăşelul arăta ziua şi mai de plâns
decât noaptea. Noaptea, singura problemă era că nu aveai unde să-ţi în-
tinzi oasele obosite. Aşa că, bătrânul Şoican rămase în gară.
Câteva înghiţituri din damigeană şi două plăcinte se dovediră sufi-
ciente pentru seara aceea.
A doua zi, un autobuz jerpelit, îl duse până la Vidraru. De-acolo,
cine vroia să meargă mai departe trebuia s-o facă pe răspunderea lui. Nu
mai circula nici un mijloc de transport în comun. Dar asta nu însemna că
nu se călătorea. Dimpotrivă, şoferii militari, în camioanele lor cu prelată,
goneau nebuneşte pe drumurile puţin amenajate dincolo de baraj, până
la Piscul Negru.
Într-una din cabinele acestor diavoli ai volanului, Şoican ajunse la
tabăra de la Cumpăna. Coborî ameţit, prăfuit, însetat.
– Măi soldat, opri el unul dintre trupeţii ce păreau să se învârtească
fără vreo treabă anume prin faţă taberei. Cine ar putea să-mi spună cum
pot să dau de feciorul meu?
– Dar unde lucrează?
– Pe Trasfăgărăşan...
– Transfăgărăşanu-i mare tataie! La ce punct anume?
Bătrânul se scotoci în buzunar scoase un plic şi-i spuse:
– La Braia.
– La Braia? Păi până acolo mai aveţi o groază de mers, iar maşină
nu aveţi decât după amiază, una care vine după pâine.
212
Arme şi lopeţi
Într-adevăr, oricâte maşini a încercat să oprească pentru Braia, nici
una nu mergea până acolo, până într-un târziu, când un soldat mititel îl
invită să se urce:
– Urcă tataie. Nu merg eu până acolo, dar te las jumătatea dru-
mului. De acolo mai mergi cu altul şi ajungi până la urmă, zise el ui-
tându-se cu jind la damigeană.
Andrei se urcă. Drumul era plin de hârtoape, de roci desprinse din
taluzuri, de soldaţi mărşăluind în toate direcţiile.
– De-aici te descurci dumneata cu altul, îi spuse soldatul oprind într-
un nor de praf.
– Îţi mulţumesc, băiete! Îşi luă rămas bun Andrei, nu fără a-i lăsa
un pol în palma bătătorită.
Oprit în mijlocul drumului, în norul de praf în care dispăru camionul,
Andrei, se trase sub un molid, rămas ca prin minune c-o parte din coroană
întreagă, scoase dopul de la damigeană şi trase un gât zdravăn.
– Te cinsteşti de unul singur? Se auzi o voce din susul taluzului pe
care se aşezase.
Andrei întoarse capul mirat. În spatele lui, îmbrăcat într-o ţinută de
vară colbuită şi decolorată de soare, cobora un sublocotenent.
– Păi, dacă n-am cu cine! Se găsi el vorbind.
– Dar eu ce sunt aici?! Îl incită locotenentul.
Mai în glumă, mai în serios, se aşeză lângă Şoican, aşteptând să fie
invitat.
– Ia, îi întinse scurt Andrei.
Locotenentul apucă scurt, apoi c-o mişcare sigură o lipi de buze în-
delung, aidoma unui sărut.
– Bună marfă, dom’le!
Andrei tăcu. Pofta de degustare a ofiţerului avea ceva alarmant în
sine.
– De unde vii?
– Din Neamţ.
– Şi pe cine cauţi?
– Îmi caut feciorul. Îl cheamă Şoican Dumitru şi lucrează la Braia,
zise el totul deodată.
– Mi se pare c-am auzit eu de băiatul ăsta.
– Adevărat? Atunci poate mă ajuţi dumneata să ajung mai repede
la dânsul.
– Desigur, cum să nu, promise locotenentul, apucând din nou da-
migeana.
Andrei îl privi răbdător. În sinea lui se întreba dacă trebuie să se
213
Gheorghe Andrei Neagu
supere sau nu. Se stăpâni.
– Să mergem! Zise locotenentul după ce se şterse la gură. În urma
lor, muntele arăta jupuit. Camioane treceau în sus şi-n jos, fără ca loco-
tenentul să manifeste intenţia de a opri vreunul.
– Păi, nu opriţi un camion?! îl întrebă Andrei.
– Nu, îi răpunse scurt locotenentul.
– De ce?
– Din două motive. De aici încolo, drumul este interzis pentru civili,
iar în al doilea rând, pentru că eşti obosit. Şi-apoi ce-ai văzut până acum,
vei vedea şi de aici încolo.
– Şi băiatul?!
– Am să trimit după el.
– Dar se poate?
– Desigur. Sunt prieten cu comandantul lor de-acolo, locotenentul
Neamţu. E băiat bun şi înţelegător. Până-ţi mai tragi o clipă suflarea, eu îi
dau un telefon.
– Dar aveţi telefon?
– Avem unul de companie, atârnat prin copaci, cam cum se atârnau
pe front, la care învârţi la manivelă câte o jumătate de oră până catadic-
seşte cineva să răspundă cineva. Dar sper să avem noroc, zise el apropi-
indu-se de-o baracă.
Construită dintr-un fel de placaj, baraca nu era mai înaltă de doi
metri, iar pe uşa ei Andrei trebuie să se aplece. Telefonul era aşezat pe-o
îmbinare curioasă de scânduri de brad, de dulapi nerândeluiţi, aşezaţi pe
două capre din pari grosolani. Totul în jur arăta făcut de mântuială. Gea-
murile erau făcute parcă de cineva care n-a avut altă sculă, decât un bri-
ceag. Uşile, prinse doar puţin în balamale groase, lăsau să pătrundă rugina
cuielor bătute în ele.
– Aici se doarme? Zise Andrei.
– Nu, numai un refugiu. Un fel de adăpost temporar. De dormit se
doarme în barăci asemănătoare, doar ceva mai mari, dădu el răspunsul în-
vârtind de manivelă.
Andrei se aşeză pe ceva ce vroia să semene cu o bancă.
– Alo, Braia, Alooo! Alo Braia! Striga locotenentul în telefon.
Dar cum într-adevăr nimeni nu se străduia să-i răspundă, părea că
orice încercare e sortită eşecului. Când pe bătrânul Şoican începu să-l cu-
prindă somnul tresări.
– Braia, alo Braia! Bă surzilor, aţi înnebunit? Vă sun de-o jumătate
de ceas. Duma la telefon. Dă-mi-l pe Neamţu... Cum, nu e acolo? Unde?...
Să mă sune la telefon. Ba nu. Aveţi un soldat Şoica?... Bine. I-a venit tatăl.
214
Arme şi lopeţi
Îl aşteaptă la mine. Să-l trimită cu ceva la vale... Iar dacă Neamţu vrea să
se convingă, n-are decât să-mi dea un telefon. Ascultă bă, să nu care
cumva să uiţi, că dai de mama dracului! Ai auzit? Noroc! Încheie el răsu-
flând uşurat. Cascheta prăfuită o aşeză pe masă. Fruntea năclăită de su-
doare o şterse cu batista.
– Mai bem ceva? Zise el brusc.
– Da, de ce nu, se trezi Andrei surprins.
– Păi să facem cunoştinţă. Sunt Duma Gheorghiţă, cum îmi spunea
mama, zise el apucând damigeana de lângă masă.
– Şoican Andrei.
Cu mâna rămasă liberă locotenentul îi strânse mâna bătrânului.
– Şi aşa el n-are voie să bea, zise Duma mai mult ca o scuză pen-
tru îndrăzneala lui, ducând damigeana la gură.
– Dar văd că tragi serios, nu se putu abţine Andrei, punând şi el
mâna pe damigeană. “Cel puţin mie nu-mi poate interzice armata să beau”
îşi spuse el sorbind îndelung. Apoi după ce-i înapoie damigeana locote-
nentului, scoase o bucată de cozonac. Duma nu-l refuza. Mâncară o vreme
în tăcere.
– Şi cum e pe aici? Rupse bătrânul tăcerea.
– Păi, cam cum ai văzut. Muncim care pe unde putem. Ne vedem
familia o dată pe lună. Primim ceva parale în plus...
– Dar el primeşte?
– Da, dar nu prea mult. Depinde unde lucrează. Depinde de ce a
fost în civilie. Dacă e buldozerist ia şi o mie de lei pe lună. Dacă nu ia
două, trei sute...
– El a fost topograf.
– Dacă o fi lucrând ca topograf, s-ar putea să ia cât un buldozerist.
– Aşa de mult?
– De ce nu! Armata plăteşte.
– Şi ce face cu banii?
– Habar n-am. La femei nu se poate duce, din lipsi de cadre, la câr-
ciumă doar. Avem câte ceva şi pe aici. Dar vin ca al dumitale n-are nime-
nea, zise el apucând iar damigeana, după ce-şi aruncă în cerul gurii
firmiturile de cozonac strânse în palmă.
Şoican bău şi el. Soarele începuse să se ascundă după creasta mun-
telui ce străjuia baraca.
– Se pare că ăia nu l-au găsit pe feciorul dumitale şi va trebuie să
mergem noi la Braia.
Nu apucă să termine, când sună telefonul.
– Neamţule, tu eşti? Duma mă... Cum?... Dar de când?... Hai bă. Şi
215
Gheorghe Andrei Neagu
mie de ce nu mi-aţi spus nimic? Înseamnă că trebuie să urc şi eu. Da, eu
sunt. Dar căpitanul nu mi-a spus nimic... Bine... Bă, uite de ce te-am cău-
tat... M-auzi?... Dă-l dracului de telefon. Ascultă-mă bine. Trimite-l la Braia
pe soldatul Şoican... Nu ştiu... Se pare că a fost topometrist în civilie, dar
dracu ştie la ce l-aţi pus voi acolo să facă. Cred că-i el... A venit tatăl lui...
Naiba ştie cine ia dat voie. Eu m-am trezit cu el aici şi l-am oprit... Bine.
Aştept... Noroc, bă pârlitule... Auzi dom’le. Cică nu mai e la Braia. E la Pis-
cul Negru. N-avem altceva de făcut decât să mergem la Braia, zise el ri-
dicându-se nu mai înainte de a mai pune mâna încă o dată pe damigeană.
După ce bău ieşi cu bătrânul Şoican în faţa barăcii.
Cu uneltele în spate, soldaţii mărşăluiau într-un singur sens: în susul
muntelui. Câte un camion plin, trecea grăbit claxonând fără întrerupere.
Locotenentul opri unul din ele.
– Suie taică, îl îndemnă el pe Şoican.
Acesta se urcă obosit. Claxonând cu intermitenţe, scuturând pie-
trele drumului, ajunseră pe înserat la Braia.
În vremea asta Mitiţă se întorcea obosit la Piscul Negru.
Urcarea buldozerului spre partea finală a drumului, stârnise tot felul
de controverse. Scepticismul unora, optimismul altora, nu limpezise cu
nimic datele problemei. Locotenentul Neamţu nu vroia să se bage, iar că-
pitanul Dumitru încă nu venise să-şi spună părerea. De aceea, chemarea
pe care furierul i-o aduse îl prinse oarecum nepregătit. Era decis să-i ex-
pună un plan şi mai amănunţit locotenentului, să şi-l facă părtaş la cute-
zanţă.
– M-aţi chemat?
Înalt şi slab cu o vorbă repezită, locotenentul era un ofiţer simpa-
tic. Cucerise simpatia soldaţilor prin aceea că avea răbdare să-i asculte.
Chiar dacă nu lua nici o măsură, tot era bine că-i asculta.
– Da, Şoicane. Se pare că ai musafiri.
Chipul lui Mitiţă se lungi brusc, surprins. Cine ar fi putut să-l vizi-
teze? Şi tocmai aici...
– Ţi-a venit tatăl! E la Braia.
– Păi!... Cu ce să ajung până acolo? E întuneric. Şi cum să ajung în
noaptea asta. Ştiu şi eu ce poate să mi se întâmple până acolo?
– Lasă... Îţi aranjez eu ceva. Poate-ţi mai ies gărgăunii din cap şi nu
mai înnebuneşti buldozeriştii cu ideile tale. Vorbesc cu cei de la transmi-
siuni să-ţi dea o maşină. Au camionul pregătit în permanenţă pentru in-
tervenţii.
– Vă mulţumesc.
– N-ai pentru ce.
216
Arme şi lopeţi
Câteva clipe mai târziu se urca în cabina autocamionului.
– Eu merg, dar ce-mi iese la afacerea asta? Îl întrebă şoferul de pe
maşina transmisiunilor.
– Om vedea acolo, îi răspunse Mitiţă evaziv.
– Mie-mi spui acu.
– Şi dacă nu-ţi dau nimic, nu mergi? Spune, să ştiu ce fac. Dacă nu
mergi, mă duc la locotenent să-mi de-a altă maşină.
– Te duci în mă-ta. Suie. Oi avea tu obraz, zise el trântind înciudat
portiera.
Camionul dudui în noapte greoi, lunecând pe drumul scos la iveală,
bucată cu bucată de lumina farurilor. Din când în când drumul dispărea cu
totul din bătaia farurilor şi atunci înţelegeau că erau în marginea lui. Că
dincolo de ceea ce nu se vedea era fie o prăpastie, fie o curbă ascuţită şi
era bine să nu te joci. Uneori farurile se afundau în întunericul des al pă-
durii, semn că iar trebuia să reducă viteza şi să ciulească urechile şi ochii
pentru a nu ajunge în vreun copac.
De la Piscul Negru la Braia, drumul trecea pe o porţiune de câţiva
kilometri printr-o pădure de arini, apărută la înălţimea aceea prin nu ştiu
ce mister, dar cu multă apă în jur. Apa care nu se scursese poate de la în-
ceputurile muntelui, formase o mlaştină cu fundul lacom. Două buldozere
fuseseră înghite din cauza uşurinţei cu care se băgase tehnicul pe acolo.
Numai după ce-au fost cărate câteva sute de faşine şi pământ, s-a reuşit
să se facă o fâşie de şosea, lată de numai patru metri, pe care abia de pu-
teai trece ziua. Orice greşeală le putea fi fatală.
– Beleşte şi tu ochii, poate vezi mai bine ca mine! Îl îndemnă şofe-
rul încordat, pândind întunericul.
Mitiţă se uita cu faţa apropiată de parbriz, rugându-se în sinea lui să iasă
basma curată din încercarea în care se aventurase. Farurile smulgeau felii
de drum şi duduitul motorului îi dădea oarecare siguranţă.
– De-acuma să fim mai atenţi: ne apropiem de Mlaştina Neagră, îi
spusese Mitiţă şoferului.
Acesta nu mai spuse nimic. Numai fălcile-i erau într-o continuă miş-
care semn de mare încordare.
– Tu mai vezi ceva? Îl întrebă şoferul.
– Cât şi tine.
– Dacă ne-npotmolim aici, ne paşte tribunalul militar.
– Mai bine să ne uităm la drum, încercă să-l liniştească Mitiţă.
Continuară să meargă-n tăcere. Urechile le ţiuiau de încordare. Fie-
care metru de drum era parcurs cu răsuflarea la gură.
– Am scăpat! Zise într-un târziu Mitiţă.
217
Gheorghe Andrei Neagu
Trecuse mult de miezul nopţii şi ei abia de ieşiră la drumul sigur ce-i
ducea la Braia.
– Eu zic să fim în continuare prudenţi. Să nu ne trezim cumva în
Capra, zise Mitiţă, continuând să nu-şi dezlipească privirile de pe parbri-
zul maşinii.
Şoferul continua să tacă întunecat. Îşi aprinse o ţigară. Flacăra chi-
britului îi lumină o clipă faţa obosită. Chipul îi era tras de nesomn, iar ochii
mijiţi.
– Când ajungem la Braia, împărţim totul frăţeşte, mai zise Mitiţă, vă-
zându-l aşa.
– Împărţim pe dracu. Mă culc.
În vremea asta, bătrânul Şoican ajunsese aproape de fundul dami-
genei. Locotenentul Duma se cherchelise de-a binelea şi începuse a în-
druga verzi şi uscate, obosindu-şi interlocutorii.
Bătrânul Şoican începu să ţopăie. Se întreba în sinea lui ce căuta el
aici. Regreta nesocotinţa şi vedea inutilitatea gestului pe care-l făcuse. Şi
locotenentul ăsta nu mai tăcea...
Locotenentul tot mai însetat de patima cu care se lansase în discu-
ţie, întinse din nou mâna după damigeană. Şoican o retrase.
– Vezi, nici dumneata care le zici aşa de frumos, zise Andrei hâtru.
– Asta în teorie tataie, dar în practică...
– În practică, locotenente, mai trage-i un gât, că băiatului meu o
să-i trebuiască. Ş-aşa n-a mai rămas cine ştie ce...
Locotenentul o apucă cu recunoştinţă. Sorbind îndelung, cu capul
aplecat mult pe spate.
– Noi românii, trebuie să existăm de unii singuri. Dar vom putea să
facem asta, numai atât timp cât vom cunoaşte cauzele care trebuie să de-
termine fenomenul existenţei naţionale. Iar una din cauze, orice am face,
o constituie lupta. Ea există, numai atunci când naţiunea are de apărat şi
altceva decât mormintele strămoşilor. Ceva care să poată satisface senti-
mentul de proprietar sigur, pe care poţi să-l laşi prin testament urmaşilor.
Ceva care să te facă să te baţi cu ură împotriva năvălitorilor, cu acea ură
necesară să ducă la supravieţuirea naţională.
În noapte se auzi un motor de maşină. Locotenentul scuipă sec
apoi, după ce se uită la bătrân adăugă:
– Trebuie să fie de la Piscu Negru. Eu aşa cred. Hâc! M-am cam
pilit...
– Mă descurc eu şi singur, zise Şoican îndreptându-se spre intrarea
barăcii.
În aceeaşi clipă, mai să-l dărâme cu uşa, năvăli Mitiţă. Ars de soare,
218
Arme şi lopeţi
îmbujorat de emoţie, în penumbra ce domnea în încăpere, părea un ostaş
din trupele deşertului. Uniforma de şantier era plină de praf cu toate că era
nouă, aşa cum îi plăcea lui Mitiţă să poarte. Se îmbrăţişară în tăcere. Lo-
cotenentul privea cu ochii mijiţi.
– Când ai venit?
– Acum câteva ceasuri, îi răspunse Andrei.
– Şi cum de-ai ajuns până aici?!
– E o întreagă poveste...
– Zi mersi. Dacă nu eram eu, nici până aici nu ajungea, îi spuse
Duma căscând.
Andrei ieşi afară, urmat de Mitiţă.
– Îţi adusesem ceva de mâncare, ceva de băut dar cu ăsta n-a mai
rămas cine ştie ce.
– Aaaa, care vasăzică. Iată de ce-a fost domnia sa atât de amabil...
Andrei nu-i răspunse. Vântura în mână damigeana goală fără să
poată spune ceva. Din întunericul nopţii se ivi şoferul de la transmisiuni.
– Ai ceva Mitiţă pentru mine?
– Nu ţi-a mai rămas nimic? Îşi întrebă acesta tatăl.
Oftând Andrei îşi desfăcu sacoşa.
– Hai să stăm pe banca asta de sub geam, zise el aşezându-se.
Cu mişcări domoale, scoase restul de cozonac, plăcintele şi puii fripţi
care-i mai rămăseseră.
Mâncară în tăcere.
– Eh, bună ar mai fi fost acu un păhărel, zise şoferul.
– A fost, dar s-a terminat, răspunse cu glas scăzut Andrei..
– L-ai băut! Nu se putu abţine Mitiţă.
– De ce zici aşa? Spuse Andrei amărât.
O tăcere grea se lăsă iar asupra lor. De parcă nimeni n-avea să-şi
spună nimic.
– Ei, eu mă duc să mă culc în cabină. Când eşti gata, plecăm, zise
şoferul deodată.
Liniştea puse din nou stăpânire pe Şoicani. Tatăl şi fiul, faţă în faţă.
N-aveau nimic să-şi spună. Susurul repezit al Caprei estompa zgomotele
taberei.
– Aia-ţi mai scrie? Îşi aduse aminte deodată Andrei.
– Da, minţi fiul oftând.
– Şi ce-ţi mai spune?
– Nimic care să te intereseze.
– Sigur. Noi suntem numai să vă facem mari. După aceea vă luaţi
zborul, încercă el să se lanseze.
219
Gheorghe Andrei Neagu
– Tăticule, uite ce e. Şi-aşa nu prea avem ce ne spune. Mai bine să
tăcem. Crezi că de morală-mi arde mie acuma? Avem destule pe aici de
făcut. Şi-apoi nici nu prea mai pot sta mult. O să vin probabil într-o per-
misie. Asta numai după douăzeceşitrei august. Şi atunci vom sta de vorbă
despre mai multe. Până ajung înapoi, se face ziuă. Şi cred că nu vrei şi am
neplăceri din cauza asta.
Lui Mitiţă-i venea s-aprindă o ţigară. Una din puţinele pe care le
mai aprindea pe Transfăgărăşan de la o vreme. Muntele nu se împăca cu
tutunul nici mort.
– Ei, atunci să ne luăm rămas bun, zise Andrei.
– Da, tată, e mai bine aşa.
– Vrei ceva bani? Aud că primeşti şi de aici.
– Păi dacă ai auzit, ce mă mai ispiteşti? Vrei să-mi dai, bine, nu, mă
descurc.
– Bine, zise Andrei dându-i mâna băiatului.
Mitiţă i-o strânse fără vlagă şi se pierdu în noapte. În urma lui se
auzi duduitul motorului de camion. Apoi zgomotul se răspândi în noapte,
auzindu-se din ce în ce mai slab.
220
Arme şi lopeţi
SACI ŞI LOPEŢI
233
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
234
Arme şi lopeţi
Ziua de lucru se scurse mai greu ca altădată şi la sfârşitul progra-
mului se îndreptă grăbită spre ieşire, smulgându-şi halatul ud şi unsuros
de muncă, nervoasă şi-ncordată.
Ieşind pe poarta aglomerată, preocupată de gânduri amare, nici nu
observă, că vizavi o aştepta cineva. Era Ducu.
– Salut, puicuţo! Îi spuse fantele, când ea trecu grăbită prin drep-
tul lui. Săltă capul indignată de îndrăzneala tânărului şi pe faţă i se citi o
uimire sinceră:
– Dumneata, aici?! Îngână ea co voce slabă, obosită. Îşi privi vor-
bitorul prefăcându-se calmă, indiferentă.
– Chiar eu, în persoană, cred că nu mai e nevoie să facem prezen-
tările, sau dacă vreţi, spuse acesta galant, Ducu Meianu. Iată-mă tânăr şi
neînsurat, veşnic în căutarea unei făpturi încântătoare ca tine, rostind
vorbe frumoase ori de câte ori i se dă prilejul... Ce zici, facem o plimbă-
rică, la Băneasa, la Parcul Privighetorilor?!
– Dar sunt obosită! Eu ştiu... poate altă dată, rosti cu greutate
Dana, încercând totuşi să fie politicoasă, mai ales că Ducu nu era totuşi
un străin. Şi uşurată de vorbele care-i înnodaseră pentru câtva timp gla-
sul, îi dispăru treptat emoţia.
– Da, de ce nu acum, Dana, te aşteaptă cumva tăticu’? Hai, fii sin-
ceră şi spune-mi, că pot să-i fac vânt oricând. Am experienţă.
De astă dată, indignată de tupeul lui “mucea”, cum îi spusese într-
o seară Ticu, dădu să plece, aruncându-i la despărţire doar două cuvinte:
– Poate altădată...
Se depărtă spre staţia de autobuz, unde aştepta un puhoi de călă-
tori. “Când naiba s-or fi adunat atâţia? Iar o să merg pe scară! Ce urâte
îmi sunt drumurile astea! Şi parcă ar avea un sens să mă omor atât! De
dragul cui? De dragul lui Meianu, sau al lui Mitiţă?”
Când autobuzul opri, reuşi să se strecoare printre lumea obosită şi
transpirată.
Alături, pe un scaun, stătea o pereche tânără, obosită, dar calmă şi-
nvăluită-n tandreţe.
Fără să vrea îşi mută privirile pe geamul autobuzului. Alături, mer-
gea cu viteză domoală, un automobil roşu sângeriu, condus îndemânatec
de un tânăr.
Un claxonat discret, o făcu să tresară şi să privească mai cu aten-
ţie: “Dar e Ducu, îşi spuse ea intrigată, ce-o mai fi vrând?” Şi, hotărâtă,
îşi răspunse tot în gând: “Am să mă dau jos la capăt, chiar de-o fi să pierd.
În orice caz, n-am să-i ofer satisfacţia de-a accepta invitaţia şi mai ales în-
drăzneala cu care m-a acostat, deşi, sinceră să fiu...” Şi, dintrodată se
235
Gheorghe Andrei Neagu
schimbă: “Ce-ar fi totuşi, dacă mă dau jos la prima staţie? Oare ce mi-ar
spune? Sunt curioasă”.
Nu-şi terminase încă disputa filozofică şi coborî la prima staţie din
autobuzul ce pornise mai departe, pârâindu-i cauciucurile şi caroseria
veche sub greutatea imensă dinăuntru. Maşina roşie, sângerie opri silen-
ţios şi Dana, fără să spună un cuvânt, lunecă înăuntru pe perna moale şi
caldă a scaunului de lângă Ducu.
– Încotro?
– La Băneasa! Ai uitat?
Ducu demară. Până acolo nu făcu nici o jumătate de oră. Băuturile
se amestecau pahar după pahar. Mintea nu le mai era limpede, când se
hotărâră să plece. Până la ieşirea de pe pod, Ducu încălcase câteva reguli
de circulaţie. Iar în preajma pieţii de la Casa Scânteii, se trezi oprit de un
miliţian de la circulaţie.
– De ce treceţi pe culoarea de avertizare?
– Suntem foarte grăbiţi. Mergem la mama, la spital, încercă el să-l
păcălească pe agent.
– La ora asta?! Puteaţi să motivaţi altfel. Dar aşa... Vă rog trageţi
pe dreapta şi prezentaţi actele la control.
– Du-te şi-i dă un telefon tatii! Îi spuse el Danei, lăsând-o să co-
boare din maşină.
Dana sună zadarnic de la un telefon public. Nu răspundea nimeni.
Timp de mai bine de un sfert de oră se strădui să-l găsească. Când se în-
toarse la maşină, Ducu plecase. Agentul dispăruse şi el şi nici un semn nu
arăta că pe acolo se petrecuse ceva. Dezorientată se urcă în primul tro-
leibuz către casă.
– Pe unde ai umblat până acuma? O luă coana Eleonora de cum o
zărise intrând.
– M-am plimbat...
– Te aşteaptă domnu’ Meianu de-o oră dragă, îi spuse ea.
– Bine că te-am găsit, îi zise Dana în loc de bineţe. Ducu se pare că-
i dus la poliţie. Ne-a oprit un agent la Casa Scânteii. Era băut şi cred că a
încurcat-o. Nu mai ştiu nici eu ce s-a întâmplat până la urmă. Eram în cău-
tarea ta. Dac-aş fi ştiut că eşti aici...
– Dar cum aţi ajuns acolo?!
– M-a invitat la Băneasa. A băut ceva şi după aceea a condus. Eu
n-am nici o vină...
– Ca de obicei, tu eşti nevinovată. Poate dacă nu te întâlnea pe tine,
n-ar fi ajuns acolo, nu se mai putu stăpâni Meianu. Îl încerca atât senti-
mentul de gelozie că Dana fusese cu Ducu, cât şi sentimentul de regret că
236
Arme şi lopeţi
seara era ratată.
– Adică ce vrei să zici? Te pomeneşti că eu trebuie să-ţi educ pu-
şlamaua. Te pomeneşti, că mi-am asumat obligaţia de a mă culca cu tatăl
şi în egală măsură să mă ocup de educaţia băiatului. Nu crezi că e prea
mult?! Ai putea avea, cel puţin, obraz să mă laşi în pace. Va trebui să te
primesc doar în prezenţa Alidei.
– Stai, draga mea! N-are rost să te superi, încercă Meianu să con-
tinue discuţia.
– Are sau n-are, aceasta-mi este dorinţa!
– Şi-acuma de unde să-l iau? O aduse el pe pământ.
– De la sector. Ce ştiu eu? Descurcă-te! Ai relaţii!
– Am pe dracu. Dacă aveam, te ajutam şi pe tine, nu aşteptam mila
lui Albeanu...
– Poţi fi liniştit. Nu-i eşti îndatorat cu nimic.
– Să lăsăm asta acum. Unde mama dracului să mă duc acum să-l
scot? La cine? Începu el să gândească cu voce tare. Întrerupând liniştea,
duşumeaua scârţâi sub paşi rari şi apăsaţi. Vacarmul străzii se auzea es-
tompat. Liniştea tulburată de nelinişte lor, tindea să se înstăpânească, în-
cetul cu încetul. Deodată paşi repeziţi, cu tocuri protejate de blacheuri, se
făcură auziţi dincolo de uşă.
– Bine v-am găsit puişorilor! Zise Paul intrând.
– Bine că te-ai arătat tocmai acum, îl întâmpină Dana grăbit.
– Dar ce este, ce s-a-ntâmplat?!
– Ducu a dispărut. Am mers împreună... îi istorisi ea totul...
– Se rezolvă, se rezolvă. Dar mai întâi să-mi văd aurul înapoi. Am
auzit că scumpul dumitale fecior a pierdut tot aurul pe care i l-am încre-
dinţat spre vânzare, i se adresă Paul lui Meianu.
– Nu l-a pierdut. E la mine. I l-am confiscat.
– În numele căror drepturi?
– În numele dreptului de tată.
– Şi dac-ai fost un tată corect şi cinstit, atunci pentru ce, mă rog,
nu l-ai înapoiat proprietarului de drept? Sau poate că aşteptai să-ţi vezi fe-
cioraşul în ghips.
– Asta n-ai fi făcut-o! Se revoltă Meianu.
– Uşureeeel, uşureeeel! Nu văd ce anume m-ar fi putut împiedica.
După câte se vede, n-ai nici măcar puterea de a-ţi scoate fiul de pe unde
s-a băgat. Cred că va trebui să mă ocup tot eu şi de asta. Dar mai întâi,
datoria, zise Paul întinzând mâna.
Meianu se scotoci în buzunar şi scoase un pachet bine ambalat.
– Ţine şi verifică acuma dacă-ţi lipseşte ceva!
237
Gheorghe Andrei Neagu
– E-n regulă! Îi zise acesta împrăştiind în podul palmei conţinutul
pacheţelului.
– Şi-acuma află unde este Ducu! Îi spuse Dana răstit.
– Iar tu să rămâi cu babalâcul ăsta aici? Nu, fată dragă, nu! El va
merge cu mine. Are maşina la poartă, maşina mea e la Ducu, aşa că fă
bine dumneata stimate tătic şi mă du la miliţia capitalei. Am eu acolo pe
cineva care cred c-o să ne ajute.
– Să mergem, îi zise Meianu grăbit.
– Paaa, tu vezi de fă patu’ îi aruncă din uşă Paul.
În urma lor Eleonora rosti precipitat:
– Nu era mai bine dacă nu te duceai? Ce-ţi mai trebuia? Îl aveai
doar pe tac-su!
– Uite ce madam Eleonora, mai bine hai să ne vedem de ale noas-
tre.
– Ce-i dragă, ce te ofuschezi aşa?
– Nu-i nimic, dar sunt obosită şi vreau să mă culc.
Înciudată, Eleonora o lăsă în pace şi se duse la culcare.
Paul şi Meianu, colindară toată noaptea. Abia spre ziuă aflară câte
ceva. Era la circa a patra. Ducu era beat încă şi i se ridicase carnetul de
conducere.
– Că i-aţi ridicat carnetul, e foarte bine. Abia se mai linişteşte şi el
o vreme. Mai apucă să mai înveţe pentru examene. Dar alte consecinţe nu
are? Se arătă Meianu îngrijorat.
– Asta nu hotărăsc eu, îi răspunse plutonierul de la circulaţie.
– Dar cine?
– Tovarăşu’ comandant.
– Dar actele nici n-au ajuns la el.
– Vor ajunge, n-aveţi nici o grijă.
– Şi dacă vor ajunge, ce se va-ntâmpla?
– Vom vedea.
– Ce să vezi tovule, ce să vezi! Nu a făcut nici un accident. Nu a
fugit de la locul faptei. Mai bine i le-ai da tatălui acasă. A băut, s-a urcat
la volan, l-aţi prins, gata! Daţi-i drumul acasă. Aici nu are de ce să mai
stea.
– Dar dumneata cine eşti?!
– Proprietarul maşinii şi prietenul familiei.
– Vasăzică, a furat şi o maşină... se grăbi plutonierul.
– Băi, nene, văd că eşti pus pe rele. Cine mama dracului a spus aşa
ceva?! Dă-i mai bine drumul băiatului şi-om avea noi grijă de el.
– Mă rog, se învoi plutonierul oferindu-le o scrumieră din aluminiu
238
Arme şi lopeţi
turnat. La chemarea lui, Ducu-şi arătă faţa buhăită de somn.
– Să ştii că mi-am recuperat încărcătura. Babacu tău a înţeles des-
tul de mişto toată chestia, altfel îţi făceam limba cravată, îi zise Paul.
Ducu tăcea. Nu-i venea să creadă că e liber.
– Ce bă, n-ai terminat să-i sugi nasul gardianului încă? Ţi-ai înghi-
ţit cântătoarea? Hai să mergem. Te-am scăpat.
– Plimbă-ţi hoitu’ că faci praf! Îi răspunse Ducu scârbit, urmându-l.
– Acu îţi convine. Maşina cel puţin, e întreagă? Zise el zărind-o în
faţa circumscripţiei. După ce se urcă în ea, răsucind cheia de contact, mai
adăugă:
– Ascultă-mă frate-miu: după toate câte văd că se-ntâmplă, cred că
te pierd de muşteriu!
Maşina demară, lăsându-i pe tată şi fiu în mijlocul străzii.
– Mi-o făcuşi, imbecilule! Se trezi Meianu din uluire.
– Adică de ce?! Se apără Ducu.
– Cum de ce, idiotule ?! Dacă nu prindeam de veste, unde-ai fi
ajuns?
– La gherlă bătrâne...
– Uite ce, eu nu-s Paul. Cu mine ar fi cazul să discuţi altfel... Crezi
că dacă am avut răbdarea să nu mă amestec în limbajul vostru, o mai am
şi atunci când vorbeşti cu mine?! Cu tatăl tău să vorbeşti...
– Aşa cum de fapt n-a avut cine să mă înveţe. Că doar tu erai la şe-
dinţe. Dacă nu la sector, la municipiu, iar dacă nu acolo, la vreo unitate,
în calitate de invitat. Nici la spectacole n-ai avut timp să te duci. Mă-ntreb
dacă la muieri ai mai fost, măcar aşa din când în când...
O palmă răsunătoare îi întrerupsese pledoaria. Câţiva trecători îi pri-
viră miraţi.
– Dă! Că doar la atâta se mai reduc argumentele tale. De unde
mama dracului argumente paşnice? De la bunicu n-ai învăţat nimic, că n-
ai avut ce. Aşa că-ţi voi întinde, ca un bun samaritean şi celălalt obraz. Mai
dă!
– Ia mai du-te dracului!
– Crezi că acolo mă primeşte? M-aş căra, scumpul meu tătic, dar
cred că nu prea mai am loc, nici pe acolo. Până una alta se cheamă că am
o mămică. Am să mă duc la ea. Să mă primească la pieptul ei şi-n patul
nepoatei Dana...
– Asta să n-o faci, niciodată! Niciodată! M-auzi!!!
– Hoo! Ce te ambalezi aşa? Am zis şi eu o vorbă, n-am dat cu parul.
Dac-am s-o fac, nu depinde numai de mine. Dar dacă nu voi fi refuzat, n-o
să mă dau în lături. Mi-eşti tată şi trebuie să-ţi spun tot. Să nu care cumva
239
Gheorghe Andrei Neagu
să greşesc, îşi continuă Ducu zeflemeaua.
Dar Ticu Meianu, nu-l mai auzea. Gândul începuse să-i zboare la
Dana. Se-ntreba dacă era chiar atât de nevinovată pe cât părea să fie.
Atunci nu-şi putea explica ce căutase cu Ducu la Băneasa.
– Şi la Băneasa, cum de-aţi ajuns? Se pomeni întrebând.
– Cu maşina, îşi continuă zeflemeaua Ducu, dându-şi seama că tatăl
lui era numai c-o ureche acolo.
– Cu maşina, cu maşina, dar de unde şi până unde cu tine!
– Păi, nu ne-nrudim?!
– Rudă, da. Dar aşa de repede?!
– Aşa de repede ce? Ori crezi că m-am culcat cu ea?!
– Hai s-o lăsăm moartă, îi zise Ticu obosit.
– S-o lăsăm, conveni şi Ducu plictisit.
Se despărţiră fără cuvinte. Apropierea nu-şi găsea locul, mai ales
acolo, în faţa clădirii miliţiei.
În vremea asta, Dana adormise. Îşi propusese o noapte liniştită,
care s-o facă aptă de serviciu, fără a mai întârzia. Eleonora adormise şi ea
şi nici prin cap nu-i trecea că ar fi putut cineva s-o deranjeze. Şi totuşi,
puţin după miezul nopţii, motorul maşinii lui Paul, se opri în faţa casei.
Acesta înaintă tiptil şi prudent spre geamul Danei. Ajuns, ciocăni uşor c-o
monedă. Şi cum nimeni nu-i răspunse, se strecură cu aceeaşi prudenţă la
geamul Eleonorei. Repetă bătăile, uşor, până când Eleonora deschise.
– La ora asta Paul?
– Taci şi deschide uşa! Îi spuse el obosit.
Eleonora se supusese fără şovăire. Ajuns în camera de zi, Paul se
întinse încălţat în fotoliul pat, nedesfăcut. C-o mână îşi goli buzunarele. Câ-
teva lănţişoare de aur, câteva medalioane precum şi alte podoabe din ace-
laşi metal, se aşternură pe masa de nuc.
– Le vezi? Zise el arătând cu capul.
– Da, dar nu cred că pentru asta ai venit să mă trezeşti în creierul
nopţii.
– Bravo! Văd că eşti fată deşteaptă.
– O ştiam şi fără tine, zise Eleonora fără chef.
– Lasă, fii şi tu mai modestă. Îţi stă mai bine.
– Uite ce, Paul: dacă tu crezi că am chef de baliverne la ora asta,
te-nşeli. Ce vrei de la mine?
– Două lucruri. Pe Dana şi banii pe aurul ăsta. Douăzeci de mii. E
puţin. E foarte puţin. Ai patru sute de grame. Ţi-l dau cu cincizeci de lei
gramul. Pomană curată...
– Şi de ce mă rog, tocmai mie?!
240
Arme şi lopeţi
– Pentru că eşti o femeie deşteaptă.
– Şi de ce aşa de ieftin?
– Pentru c-ai să mi-o dai pe Dana.
– Eşti nebun! Cum pot face una ca asta? Sunt femeie bătrână.
– Lasă, lasă, asta o ştim noi.
– Cere-mi altceva, asta n-am s-o fac.
– Ba ai s-o faci, îi zise el liniştit. Că de nu...
– Că de nu, ce?
– S-ar pute să nu-ţi placă să trăieşti.
– Adică, ai ajuns tu să mă ameninţi? Ieşi afară! Afară! Mă auzi?!
Afară!!! Începu Eleonora să strige.
– Stai cocoană, nu te mai ambala atâta. Bagă-ţi limba-n gură, că de
nu ţi-o pierzi!
– Ba n-am să...
Pocnind-o fulgerător, Paul îi frânse vorbele sălbatec.
– Să ştii că nu glumesc. Dar ce mama mă-tii, credeai? C-o să mă
culc cu tine pentru trupul tău! Pentru banii tăi? Mersi! Am destule piţi-
poance cu mai mult mai nurlii decât tine. Şi alea cel puţin miros a tinereţe,
iar de bani, n-am nevoie tocmai de la tine. Aşa că, leagă-ţi căţeaua, dacă
mai ţii la ea.
Eleonora se aşeză moale pe patul din care abia se sculase. La stri-
gătele ei, Dana se trezise în camera cealaltă. Recunoscând vocea lui Paul,
fără s-aprindă lumina, se furişa lângă uşă. Ascultă încordată.
– Bine Paul, dar după tot ce s-a întâmplat între noi, tu crezi că eu
ţi-aş mai putea fi de folos în povestea cu Dana?
– Nu fi proastă. Dacă mă vrei, n-ai decât. Din când în când am să
vin la tine. Un bărbat tânăr ca mine... Uite, în seara asta rămân.
– Nu vreau.
– Doar n-ai fi având pretenţia să-ţi fac declaraţii de amor?!
– Dar măcar o vorbă dulce...
– Vorbele dulci le păstrezi pentru chiriaşa dumitale. S-ar putea să
ne şi cununi până la urmă. Mai ştii! Şi-apoi la vârsta ta, ar trebui să te in-
tereseze mai mult aurul şi nu amorul.
De dincolo de uşă, Dana se îngrozi. Credea că totul se terminase.
În vremea asta Ducu, umbla răvăşit pe străzi. S-ar fi dus acasă dar
n-avea nici un chef. Zorile stăteau gata, gata să se ivească. Obosit, se
duse la veche adresă. De când se întemeiase noua familie, dormea mai
mult singur. Din când în când îl mai vizita câte o “colegă” ocazională. De
data asta, era chiar singur. Adormi.
Ticu, ajunse acasă obosit. Alida se culcase de mult. Munca de peste
241
Gheorghe Andrei Neagu
zi, nu-i permitea să-şi piardă nopţile. Pe Mihăiţă-l certase din nou, iar sta-
rea tensională o doborâse. Ticu se strecură în pat, fără să mai aprindă lu-
mina. Alida, încă neobişnuită cu prezenţa lui, se trezi:
– Cine-i? Zise ea la început, după care, dumirindu-se, se autolinişti.
– Dormi dragă? O întrebă el inutil.
– Dar ce-ai vrea să fac la ora asta? Veni răspunsul ei ca o lamă.
– Să mă fi aşteptat şi tu.
– Dacă ştiam că ai astfel de pretenţii, renunţam, îi spuse ea întor-
cându-se cu spatele.
– Noapte bună! Mormăi nemulţumit Meianu, încercând să adoarmă.
Dana încă nu se dezlipise de uşă, când zgomotele din camera Eleo-
norei se liniştiră. Într-adevăr, Paul după ce-o linişti în felul lui pe Eleonora,
se lungi dezbrăcat lângă ea.
– Lasă-mă! Îi spuse ea neconvingător. Iar el de parcă n-ar fi auzit
nimic, o cuprinse.
Dana plecă scârbită. Cele auzite luau proporţii tragice. Trebuia să se
mute. Greşelile comise cu voie sau fără voie, nu-i mai permiteau să ră-
mână.
242
Arme şi lopeţi
VAGONUL DE DORMIT
251
Gheorghe Andrei Neagu
§§§
252
Arme şi lopeţi
boacă. Apoi, alte două buldozere finisau terenul răscolit de explozii. Se
lucra până şi noaptea. Se lucra pe ploaie şi pe lapoviţă. Nopţile deveniseră
reci, chiar geroase, încât dimineaţa, utilajele aveau o crustă de gheaţă pe
ele.
Nimeni nu se plângea. Erau aşteptaţi cu mâncare până târziu.
Ziua mult aşteptată sosi. Dimineaţa, fără să li se dea deşteptarea,
soldaţii îşi luară la scuturat ce mai aveau bun prin efecte, apoi se îndrep-
tară pe platoul Caprei. Acolo se spunea că avea să aterizeze comandan-
tul suprem, împreună cu primul secretar al judeţului Argeş şi cu generalul
Şilicaru.
Târziu, aproape de miezul zilei se auzi huruitul helicopterelor. Trupa
se alinie. Civilii de la construcţii se grupaseră şi ei molipsindu-se de la mi-
litari. Se va considera oare drumul, ajuns la tunel?
De după crestele Făgăraşului, trei helicoptere îşi făcură apariţia si-
multan. Pentru câteva momente se rotiră deasupra părţii de drum ce
ducea către tunel. Cei de jos îşi ţineau respiraţia. Dacă...
Apoi, două din ele îşi continuară drumul. Al treilea ateriză în faţa lor.
Din el coborî generalul scund şi bondoc, c-o faţa de culoarea vipuştii late
de la uniforma de paradă. Căpitanul Huhurezeanu, se repezi să dea ra-
portul, dar în vacarmul făcut de helicopterul ce nu se oprise încă, vorbele
lui se pierdură. Din vale, patru maşini de teren urcau escortate de o ma-
şină militară. În urma lor nu se ridica nici urmă de praf. Muntele înghiţea
totul. Din ele au coborât civili, militari, printre care şi căpitanul Dumitru.
Un colonel, pe care nu-l mai văzuseră, primi raportul căpitanului
Huhurezeanu, după care salută şi primi răspunsul trupei.
Căpitanul Dumitru explica ceva generalului şi civililor sosiţi odată cu
el, pe nişte cărţi întinse.
Deodată un civil trimise după Mitiţă.
– Dumneata ai asigurat proiectul aici la înaintare? Îl întrebă civilul
cu glas moale, pufos.
– Eu, tovarăşe, confirmă el după ce primi încuviinţarea din priviri din
partea căpitanului.
– Aţi lucrat frumos.
– Dumnealui este şeful proiectului, inginerul Barba de la I.C.P.I.L.
Bucureşti, zise căpitanul Dumitru.
– După felul cum ai lucrat, e posibil să fii recompensat c-o permi-
sie, zise acesta lui Mitiţă.
După numai două zile permisiile începură să curgă.
– Să nu vă luaţi uniforma de iarnă. Pe unde mergeţi voi, mai este
vară, îi povăţui plutonierul Robu.
253
Gheorghe Andrei Neagu
Soldaţii se urcau în camioane spre Curtea de Argeş. Mitiţă se afla
printre ei. Primise cinci zile. Una pierdea cu dusul, alta cu întorsul. Rămâ-
neau trei.
254
Arme şi lopeţi
§§§
255
Gheorghe Andrei Neagu
– La nimic, îi răspunse ea sec.
– Dar te rog! Încercă el s-o descoase.
– Astă seară plec la ai mei, zise ea tăios.
– Şi, eu ce fac?
– Te duci şi tu la ai tăi, în Moldova.
– Dana, eu cred că tu glumeşti.
– Nu glumesc deloc. Şi mi se pare că aud o portieră de maşină.
Cred c-a venit unchiul. Şi mai dă şi peste tine aici. Cel puţin ia de te îm-
bracă mai repede.
Mitiţă îşi trase vestonul peste cămaşă, încălţându-şi în grabă bo-
cancii. Pe sală paşii celui aşteptat se auzeau apropiindu-se. Bătu la uşă.
Fără să mai aştepte răspuns, intră.
– Bună seaaaaaaaraaa, zise el cu dezinvoltură.
– Bună seara, îi răspunse Mitiţă scurt.
– Aaaa, avem oaspeţi.
– Abia a venit, zise Dana cu ton scăzut.
– Abia am venit şi trebuie să plec, zise Mitiţă cu ciudă încheindu-şi
centura.
– Dacă deranjez, eu pot să mă retrag şi să revin. Peste o oră, peste
două, peste cât vreţi voi, zise Meianu parşiv.
– Nu e nevoie, nu mai este nevoie. Dana vrei să mă conduci? Mai
zise Mitiţă părăsind încăperea.
– Ce pot face?! Zise Dana aparent rugător.
– Rupe-te odată de familia asta a ta. N-ai să fii niciodată în stare să
mergi pe picioarele tale? Răbufni Mitiţă.
– Ba da, alături de tine, dar acum eşti departe. Vino şi vom vedea.
– Am să vin. Să mă aştepţi, o asigură el, trăgând-o la piept, tandru.
– Am să te aştept, îi răspunse ea maşinal, lăsându-se sărutată.
Dana se lăsă pradă deznădejdii.
Mutarea asta, acasă, îi adusese oarecare linişte. Distanţa mai mare
pe care o avea de străbătut de-acasă până la serviciu nu i se părea grea,
ba chiar se bucura că la întoarcere avea să fie primită cu mâncare caldă
făcută de mama ei, care bănuia câte ceva din neastâmpărul fetei, ce mult
prea repede crescuse mare.
256
Arme şi lopeţi
§§§
257
Gheorghe Andrei Neagu
258
Arme şi lopeţi
CUPRINS
CHEMAREA ARMELOR 5
JURĂMÂNTUL ARMELOR 53
ARME PE DRUM 75
ARME ŞI SIRINGI 109
ARME ŞI B.D.S. 132
DRUMUL ARMELOR 141
ARME ŞI LOPEŢI 163
CASCADA 198
SACI ŞI LOPEŢI 221
VAGONUL DE DORMIT 243
259