Complexul Educational Gimnaziul Gradinita Neculaieuca.

,,Referat’’
Oscilatii libere. Oscilatii fortate.

Realizat: Tihon Marinela

Profesor: Dodon Nina
Procesele vibraționale sunt unul dintre cele mai
frecvente fenomene din natură. Cercetarea lor se
ocupă de diferitele ramuri ale cunoașterii, în
primul rând fizica. Pentru a răspunde la
întrebarea despre ce oscilații sunt numite libere,
trebuie să se țină seama de faptul că această
categorie este cea inițială în studiul întregii
varietăți de fenomene vibraționale care apar în
natură. Distingem următoarele tipuri, clasificate
după următoarele motive. Prin natura fizică
distingeți vibrații mecanice, electromagnetice și
mixte, combinând caracteristicile celor deja
numite. Prin metoda fluxului în mediile
înconjurătoare se disting următoarele oscilații: -
forțate, adică cele care sunt cauzate și apar sub
influența diferitelor perturbații externe ale
mediilor în care acestea apar. În acest caz,
trebuie respectată condiția de periodicitate a
acestor perturbații; - vibrații libere, numite și
cele intrinseci, care sunt inițiate de către interne
proprietățile sistemului și care se caracterizează
prin atenuare obligatorie, atunci când acțiunea
forțelor interne încetează sau scade;

- auto-oscilațiile sunt cele caracterizate

de prezența unor potențiale în sistem
(energie potențială), care asigură
realizarea oscilațiilor. Principalul lucru
este că oscilațiile libere diferă de auto-
oscilații, dependența amplitudinii nu
depinde de impulsul inițial de forță de
inițiere, ci de caracteristicile sistemului
fizic însuși; - parametric - sunt oscilațiile
care se formează atunci când sistemul
specificat este atribuit deliberat unui
sistem vibrațional al unui parametru care
acționează ca o manifestare a
proprietăților mediului extern; - alegeri
oscilante sunt cele în care factorii care
afectează procesul oscilator sunt
aleatorii, nu parametrici.

Rezumând aceste caracteristici, se poate

concluziona că, în cea mai generală formă,
oscilațiile sunt schimbări periodice într-un
anumit sistem în raport cu starea sa de echilibru
cu o anumită periodicitate. Cele mai răspândite
sfere de manifestare a proceselor oscilante în
natură sunt mecanice fenomene, chimice, val și
electric, astronomic, electromagnetic și altele.
Proprietatea comună a tuturor, fără excepție
tipuri de oscilații, este că acestea sunt direct
legate de tranziția energetică - transformarea
uneia tip de energie în altul. Așa cum am
menționat deja, punctul de plecare în studiul
naturii proceselor oscilante este o investigație de
genul oscilațiilor libere. Caracteristicile lor
principale sunt următorii parametri: -
amplitudinea (A) - cea mai mare abatere a
sistemului față de starea de echilibru (cel mai
adesea se utilizează valoarea medie); - perioada
(T) este o anumită perioadă de timp în care este
posibilă fixarea repetărilor stărilor sistemului; -
frecvența oscilațiilor libere (f) - numărul de
oscilații pe care sistemul le face pentru o
anumită unitate de timp. Acest parametru este
măsurat în hertz (Hz). Relația dintre acești
parametri reflectă formula care caracterizează
oscilațiile libere ca fenomen. Pentru diferite
sisteme oscilatorii, parametrii din această
formulă sunt incluși în combinații diferite, în
funcție de sistemul în cauză. De exemplu, în cel
mai simplu circuit oscilator, perioada și
frecvența sunt legate de formula: f = 1 / T, din
care se poate observa că perioada și frecvența
sunt reciprocale. Dacă luăm în considerare
oscilațiile libere care apar într-un astfel de
sistem ca un izvor fix fix, cu o anumită
elasticitate (k), atunci ar trebui să ne întoarcem
la a doua lege a lui Newton. Luând în
considerare acest lucru, formula care reflectă
proprietățile sistemului oscilator luat în
considerare are forma: F = -kx. Aceasta indică
faptul că dacă neglijăm valorile forțelor de
frecare și presupunem că masa este constantă,
atunci un astfel de sistem va oscila întotdeauna
cu aceeași perioadă, chiar și cu amplitudini
diferite și condiții inițiale de origine.

Oscilati fortate
Oscilaţiile forţate ale unui sistem, reprezintă
oscilaţiile efectuate de sistem sub acţiunea unei
forţe periodice exterioare. Se consideră un oscilator
mecanic format dintr-un resort elastic şi un corp de
dimensiuni neglijabile. Datorită forţei de frecare,
energia mecanică a oscilatorului se consumă în
timp, astfel încât oscilaţia este amortizată. Pentru a
întreţine mişcarea oscilatorie, trebuie aplicate forţe
exterioare sistemului, compensând astfel pierderile
de energie. Astfel, punctul material efectuează o
mişcare oscilatorie forţată. În cazul oscilaţiilor
forţate, forţa exterioară este mai mare decât forţa de
rezistenţă care produce amortizarea. Oscilatorii
cuplati sunt oscilatorii care pot transfera energie de
la unul la celalalt. Cuplajul este dispozitivul care face
legătura dintre sistemul excitator şi sistemul excitat
permiţând transferul de energie de la unul la altul.
Sistemul care produce forţa periodică exterioară
(forţa excitatoare), se numeşte sistem excitator, iar
sistemul asupra căruia acţionează forţa excitatoare
se numeşte sistem oscilator excitat. Între sistemul
excitator şi sistemul excitat are loc un proces
selectiv de transfer de energie. Energia sistemului
oscilator excitat creşte, o parte din ea fiind
transformată în căldură, prin frecare. Cu cât frecările
sunt mai mici, cu atât energia tinde la valoarea
maximă. Fenomenul de transfer maxim de energie
de la sistemul excitator la sistemul excitat se
numeşte rezonanţă. În acest caz, sistemul excitat se
numeşte rezonator. Forţele care acţionează asupra
sistemului excitat sunt:   

Forţa elastică: Fe= -ky Forţa de rezistenţă: Fr= - λv

Forţa periodică exterioară: f=f0 sin (ωt+ φ0)

Principiul al doilea al mecanicii pentru sistemul

excitat: Fe+Fr+f=ma rezultând ecuaţia: ma + λv + ky
= f0 sin (ωt+ φ0) În cazul în care masa excitatorului
este mult mai mare decât masa sistemului excitat,
reacţia sistemului excitat asupra excitatorului poate
fi neglijată.

Dacă masele celor doi oscilatori sunt comparabile ,

atunci excitatorul şi sistemul excitat îşi inversează
periodic rolurile, fiecare oscilator prezentând
fenomenul de bătăi. Experienţa arată că, o mişcare
periodică întreţinută prezintă un regim tranzitoriu,
după trecerea căruia se instalează regimul
permanent. Regimul tranzitoriu este de scurtă
durată, iar cel permanent se manifestă prin oscilaţii
întreţinute. După instalarea regimului permanent,
amplitudinea oscilaţiilor întreţinute rămâne
constantă, iar pulsaţia oscilatorului devine egală cu
cea a forţei perturbatoare.

Oscilaţii forţate: mareele. Mareele sunt oscilaţii

forţate ale masei de apă din oceane, produse de
Lună şi Soare. În funcţie de poziţiile lor relative şi în
raport cu Pământul, acţiunile acestor corpuri cereşti
pot duce la apariţia unor maree puternice (“apa vie”),
când Soarele, Pământul şi Luna sunt aliniate, sau
mai slabe (“apa moartă”), când Soarele şi Luna sunt
în cuadratură. Mareele se pot considera ca fiind
rezultatul compunerii a 4 componente armonice:  


componentă semidiurnă cu perioada de oscilaţie de

aproximativ 12 ore componentă diurnă de
aproximativ 24 ore, determinată de rotaţia aparentă
a Soarelui şi a Lunii în jurul Pământului componentă
superioară cu perioada de 3 sau 4 zile componetă
de perioadă lungă, cu perioada ce poate varia între
o lună şi un an
Câteodată se produce o întârziere a mareei faţă de
momentele alinierilor sau acuadraturilor. Acest
fenomen se numeşte “îmbătrânirea mareei”.

Oscilaţii întreţinute: leagănele. Un leagăn în care se

află un copil este asemnea unui pendul gravitaţional.
Chiar şi o împingere iniţială mică scoate pendulul din
poziţia verticală de echilibru, punându−l în mişcare
cu o anumită viteză.

Datorită interţiei, pendulul îşi va continua mişcarea

(chiar şi foarte puţin) şi după ce forţa de împingere
şi−a încheiat acţiunea.

Astfel, amplitudinea de oscilaţie este, la început, chiar mai

mare decât distanţa pe care a acţionat forţa de împingere.
Dacă amortizarea este slabă, amplitudinea de oscilaţie
scade lent, pendulul putând efectua multe oscilaţii până la
oprire. După o perioadă de oscilaţie, pendulul ajunge din
nou într−o poziţie favorabilă, din care poate fi din nou
împins, mărindu−i suplimentar amplitudinea. Astfel, dacă
energia transferată pendulului prin împingeri scurte, la
momente favorabile, este mai mare decât cea necesară
pentru a compensa amortizarea, amplitudinea de oscilaţie
continuă să crească.

Amplitudinea creşte până când energia furnizată

pendulului la fiecare oscilaţie compensează exact energia
pe care o transferă pendulul mediului (datorită amortizării).
De aici încolo, oscilaţiile se menţin la această amplitudine,
atâta timp cât pendulului i se furnizează aceeaşi cantitate
de energie, la fiecare oscilaţie.
Rezonanţa este tendința unui sistem de a oscila cu
amplitudine maximă la anumite frecvențe, denumite
frecvențe de rezonanță. La aceste frecvențe, chiar și forțe
oscilante mici pot produce amplitudini de vibrație mari,
deoarece sistemul stochează energie oscilantă. Când
atenuarea este mică, frecvența de rezonanță este
aproximativ egală cu frecvența naturală a sistemului, la
care el vibrează liber.