Regula admisibilității generale a probelor în materie penală (cu excepțiile precizate),

atestă teza că, în principiu, este posibilă și permisă dovedirea oricărei împrejurări de
fapt care constituie probă în rezolvarea cauzei penale, la care se adaugă și libertatea
mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a
situațiilor de fapt constituind probe se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Literatura de specialitate5 cunoaște o enumerare a ceea ce se consideră mijloace de
probă inadmisibile: cele oprite expres de lege; cele neconforme cu mijloacele legale
de probă excepțional prescrise; cele incompatibile cu sistemul dreptului procesual
penal; precum și cele necunoscute de știință ca susceptibile de a produce certitudini.
Principiul libertății mijloacelor de probă cunoaște anumite limitări în ceea ce privește
modul de administrare a unor probe : art. 114 și art. 117 Cod procedură penală.
Subliniind importanța modului de administrare a probelor în procesul penal,
legiuitorul a prevăzut în art.64 alin.(2) Cod procedură penală că ”mijloacele de probă
obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”. În cea de a doua secțiunea
a celui de-al doilea capitol sunt analizate probele și mijloacele de probă ca principale
instrumente prin care se rezolvă fondul cauzelor penale.