În privința probelor sunt aplicabile mai multe reguli.

În materie de administrare a
probelor, în cursul urmăririi penale, revine obligația organului de urmărire penală de a
strânge și de a administra probele în procesul penal, conform art. 100 din Codul de
procedură penală, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului
(în cele două modalități: din oficiu sau la cerere). În ceea ce privește faza de judecată,
se precizează faptul că instanța de judecată va administra probe din oficiu (dar și la
cererea procurorului, a persoanei vătămate și a părților) când va considera că este
necesar pentru formarea propriei convingeri. Soluția precizată de art. 100 din Codul
de procedură penală cu privire la administrarea probelor este una dublată de admiterea
sau respingerea cererii, în mod motivat. Cererea privind administrarea probelor se
poate respinge de către organele judiciare (incluzând în această categorie organele de
cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară, instanța de judecată) în anumite situații. Acestea sunt precizate în mod
concret, categoric, de către Codul de procedură penală, în cadrul art. 100, alin. (4),
astfel: atunci când o probă nu este necesară, când proba este imposibil de obținut,
când cererea este formulată de o persoană neîndreptățită, când administrarea probei
este contrară legii, când proba nu este relevantă în raport de obiectul probațiunii și în
situația în care se apreciază faptul că pentru dovedirea elementului de fapt care
constituie obiectul probei s-au administrat suficiente mijloace de probă în respectiva
cauză.