Prof.

de fizica cuantica Sandu Popescu egalul lui Einstein a demonstrat ca

teleportarea este posibila
Popescu! Sandu Popescu! Ar putea fi doar unul intre sutele de mii de ,,Popescu”? Da!
Dar nu este! Iar asta pentru că, spatele acestui nume atât de comun, se ascunde una
dintre cele mai sclipitoare minți ale lumii. Este un om cu o înfățișare blajină, pe care
colegii lui din lumea științifică îl conderă, însă, un egal al genialului Albert Einstein.  În
prezent ,,acest”  Popescu este profesor de fizică cuantică la Universitatea Bristol
precum și ,,visiting professor” la Mathematics Institute – Berkeley. Ei, dacă ne-am fi
propus să îl căutăm, așa…  ca  niște detectivi, deja am restrâns foarte mult raza de
investigație. Iar după ce aflăm că, în cursul anului 2011, Universitatea din Toronto i-a
acordat lui ,,Popescu” premiul John Stewart Bell…Bingo! L-am identificat cu o precizie
matematică: este vorba despre primul fizician din lume care a reușit să teleporteze o
particulă. Realizat, la data de 4 iulie 1997, în laboratoarele Hewlett Packard din Bristol,
acest experiment este considerat, chiar și acum, una dintre cele mai importante realizări
științifice din ultimele decenii. Totuși, îi sfătuim pe amatorii de SF, să nu sară în sus de
bucurie: suntem, încă, foarte departe de Star Trek și de căpitanul Jean- Luc Picard,
care nu trebuie decât să-și atingă o insignă agățată în piept, să comande sec:
,,Engage!” după care el, sau membrii echipajului să se trezească, instant, la mii de
kilometri distanță, exact  acolo unde au treabă. Sau, mai exact, acolo unde îi trimite
imaginația scenaristului. De fapt, realizarea românului Sandu Popescu este infinit mai
importantă decât orice ,,găselniță” SF, oricât de spectaculoasă ar fi ea. Iar asta pentru
că prima ,,teleportare”, chiar și a unei singure particule, oferă savanților ocazia de a
pătrunde în unele dintre cele mai misterioase tainițe ale Materiei și implicit, ale
Universului. Cel puțin deocamdată, ,,teleportarea” nu poate realiza performanțele din
Star Trek. În schimb, pornind de la ea, oamenii de știință sunt pe punctul de a realiza
calculatoarele cuantice, de mii de ori mai performante decât cele actuale.

O altă lume

Considerată una dintre cele mai sofisticate ramuri ale cunoașterii umane, mecanica
cuantică este constituită dintr-o multitudine de teorii care descriu comportamentul
materiei la nivelul atomic și subatomic. Nivel la care de manifestă o serie de fenomene
specifice, asupra cărora fizica newtoniană și multe alte legi care dirijează lumea vizibilă,
nu au nici o putere. Fenomene stranii descrise printr-un limbaj matematic atât de
complex, încât pare că nu are nici o legătură cu lumea pe care o cunoaștem. Dacă la
școală am învățat despre protoni, neutroni, electroni și fotoni, particule sub-atomice
definite prin niște caracteristici relativ ușor de înțeles, la nivelul în care funcționează
legile fizicii cuantice, particulele au denumiri ciudate, definite prin caracteristici și mai
ciudate, descrise prin ecuații și formule care par a se înrudi, mai curând, cu limbajul
poetic. Acolo, particulele au caracteristici redate prin șiruri lungi de ecuații ciudate, în
locul cărora, pentru simplificarea discuțiilor, savanții vorbesc despre ,,șarm” , ,,culoare”,
ba chiar și ,,gust”. 
Ei bine, în această lume stranie, savantul român Sandu Popescu se simte exact ca la el
acasă. Dovadă și titlurile câtorva dintre lucrărilepe care le-a publicat, de unul singur sau
împreună cu alți fizicieni: ,,Cauzalitate, ștergerea memoriei și experimente cu alegere

1
întârziată” -1995, ,,Caracteristicile dinamice ale fenomenelor de interferență în prezența
complicațiilor”- 2011, ,,Încărcătura dinamică în moleculele oscilante și potențialele
implicări biologice” – 2010. Simplu nu? Dacă, totuși acestea vi se par un pic prea
dificile, luați de aici altele, pe înțelesul tuturor: ,,Pot aparentele viteze superluminice să
fie explicate ca o măsură cuantică slabă” – 2011, ori ,,Încărcăturile dinamice persistente
din mișcarea clasică: cum pot mașinile bio-moleculare să genereze stări cuantice
complexe” – 2012. Simplu, nu? N- avem cum să nu pricepem. Ei, pricepem pe
dracu! Mai bine hai să îl ascultăm  pe Sandu Popescu însuși. În urmă cu ceva timp,
distinsul savant român i-a oferit un interviu jurnalistul Cristinel C. Popa în cadul căruia,
el a vorbit, mai pe înțelesul nostru, despre activitatea și realizările sale științifice.

Fax-ul din inima atomilor

Chestionat de jurnalist în legătură cu ,,teleportarea” savantul a explicat: ,,Aspectul cheie

în această metodă de transmitere, şi cauza pentru care metoda se numește
<<teleportare>>  este faptul că informația despre starea particulei originale pur și simplu
dispare de la original și re-apare la particula destinatară, fără a <<merge>> în mod
normal de la una la alta, ci <<sare>> dintr-un loc în altul, fără a fi niciunde pe drum. 
Imediat după inventarea teleportării a început un efort intensiv pentru realizarea sa
experimentală. O mulțime de dificultăţi tehnologice majore trebuiau trecute. Eu am
reuşit să imaginez o schemă care a evitat multe din dificultăţile cele mai serioase, şi aşa
am reuşit să facem prima experienţă de teleportare. Experiența în sine s-a efectuat în
Roma, urmând schema teoretică inventată de mine. În experienţa noastră s-a teleportat
starea unei particule de lumină pe distanţa de vreo doi metri. De atunci au avut loc
multe avansuri. La un timp foarte scurt după noi, un grup din Viena a realizat
teleportarea cu o schemă diferită, teleportând tot starea unei particule de lumină, cam
tot pe aceeaşi distanţă. În prezent, starea particulelor de lumină se poate teleporta la
peste o sută de kilometri, şi s-a realizat de asemenea şi teleportarea stării unor atomi,
dar pe distanţe foarte mici.” Iar pentru ca noi, profanii, să înțelegem mai ușor acest
fenomen, profesorul Sandu Popescu a făcut o comparație cu totul și cu totul
surprinzătoare:  ,,Teleportarea poate fi înţeleasă cel mai bine prin comparaţie cu o
transmisie prin fax. Într-o transmisie fax transmiţătorul are un document- o hârtie cu un
desen. Aparatul de transmisie scanează (citeşte) desenul punct cu punct şi transmite
informaţia (care punct e alb şi care e negru) la destinatar, folosind o linie telefonică sau
unde radio. Aparatul de recepţie combină informaţia primită cu materie primă pregatită
în avans la destinatar- o altă foaie de hârtie şi cerneală. Ceea ce se transmite prin fax
este desenul, (adică starea hârtiei originale) nu hârtia cu desenul original în sine, aşa
cum ar fi dacă am pune hârtia originală într-un plic şi am transmite-o prin poştă. În
același mod ne putem imagina un fax tri-dimensional, prin care se transmite starea unui
obiect tri-dimensional, nu un simplu desen sau text.  În acest caz aparatul de
transmitere va fi un întreg laborator, cu diverși senzori care determină forma și structura
chimică a obiectului pe care vrem să-l transmitem (de exemplu acest computer).
Această informaţie se transmite apoi la destinatar prin mijloace obişnuite, ca în cazul
unui fax obişnuit – de exemplu folosind o linie telefonică sau unde radio. La destinatar
avem materie primă – bucăţi de plastic, siliciu, sticlă etc. Aparatul de recepţie este un
atelier întreg unde, pe baza informaţiei primite de la transmiţător, se construieşte o

2
replică a obiectului original- un nou computer. Încă odată, ceea ce s-a transmis este
starea obiectului original – forma şi compoziţia sa- nu obiectul în sine, spre deosebire
de cazul în care am pune computerul într-o cutie şi l-am trimite prin poştă. Problema
apare atunci când am dori să transmitem cu exactitate starea unor particule
microscopice- atomi, molecule, particule sub-atomice, etc. Aceasta prezintă o dificultate
majoră, nu numai tehnologică dar în primul rând conceptual: niciodată nu putem afla
totul despre ce face o particulă microscopică! De exemplu dacă încercăm să aflăm
unde se află particula, trebuie să interacţionăm cu ea. Spre exemplu, aprindem lumina
ca să vedem unde este  particula. Lumina,  pornind de la bec, se ciocneşte de particulă
şi se reflectă spre ochiul nostru. În cazul unui obiect mare, ca acest computer de pe
masa mea, ciocnirea cu lumina nu deranjează obiectul prea mult. Însă,în cazul unei
particule microscopic, această ciocnire are efecte majore, de exemplu schimbă viteza
particulei. În consecinţă nu putem afla atât unde se află o particulă şi cu ce viteză se
mişcă ea; îi putem afla poziţia dar nu viteza, sau viteza dar nu poziţia. Toate acestea
par să spună că este imposibil de a transmite prin fax starea unei particule
microscopice, pentru că, pur şi simplu, niciun aparat nu poate afla ce face particula,
deci nu putem avea niciodată suficientă informaţie pentru a transmite destinatarului aşa
încât acesta să-şi poată <<prepara>> o particulă în aceiaşi stare ca şi particula
originală. Soluţia, descoperită în 1993 de câţiva prieteni de ai mei, se bazează pe un alt
efect neobişnuit caracteristic particulelor microscopice: corelaţiile ne-locale. Se
teleportează practic starea unei particule, nu particula în sine. Două particule care au
fost odată una lângă alta și au interacționat iar apoi au fost separate, rămân într-un fel
legate una cu alta chiar dacă distanța este enormă. Dacă facem ceva cu una dintre ele,
cealaltă simte imediat. Ne putem folosi de două astfel de particule, să le numim
particule ajutătoare, pentru a transmite starea particulei originale. Una din aceste
particule ajutătoare se pune în aparatul de transmisie iar cealaltă în aparatul de
recepţie. Particula a cărei stări dorim să o transmitem se pune în interacţiune cu
particula ajutătoare din transmiţător iar particula ajutătoare din receptor, care este în
contact (la distanţă) cu particula ajutătoare din transmiţător imediat preia starea
particulei originale.” Explicată astfel de către prof. Sandu Popescu, teleportarea pare a fi
o chestiune extrem de simplă. Bineînțeles că nu este nici pe departe așa. Sau, după
cum explică el însuși: ,,Despre teleportare, m-am străduit cât am putut să fac lucrurile
cât mai clare. Bineînțeles, nu se poate explica totul, deoarece aceasta ar necesita
înțelegerea fizicii cuantice, dar sper că am reușit măcar să fac înțelese anumite lucruri –
măcar să se știe CE SE întâmplă, deși nu se poate explica DE CE se întâmplă ceea ce
se întâmplă.

Eroarea lui Einstein

Lumea mecanicii cuantice nu este accesibilă oricui, iar la un asemenea nivel de

complexitate, activitatea omului de știință se desfășoară după propriile ei reguli. Reguli
pe care Sandu Popescu le-a descris exact așa cum le aplică el însuși: ,,Munca de
cercetare ştiinţifică este, de fapt, foarte diferită de ceea ce mulţi oameni îşi imaginează.
Mulți oameni cred că cercetarea este o muncă foarte precisă şi ordonată. Nimic nu
poate fi mai departe de adevăr. Cercetarea adevărată este un act creativ, foarte
asemănător cu creația artistică și mulți oameni de știință se aseamănă destul de mult cu

3
artiștii folosindu-se de intuiție, și având multe perioade creatoare dar și multe perioade
moarte.Conform opiniei unora dintre cei mai importanți fizicieni ai lumii teleportarea
informației cuantice, modelarea fizică, teleportarea unei stări cuantice înseamnă
,,transferul complet al informației de la o particulă la alta, independent de realitatea
fizică a fiecărui Qubit (fizic) pe care dorim să-l transmitem, reprezentând cea mai
spectaculoasă formă de transmisie a informației din natură.”Dar și că profesorul Sandu
Popescu a ajutat la înțelegerea modului în care măsurătoarea efectuată asupra unei
particule din sistem poate să influențeze, instantaneu, starea altei particule dintr-o
pereche (EPR) aflată la distanță.  Specialiștii mai afirmă că însuși  Eistein nu a acceptat
existența acestei stranii acțiuni ,,la distanță”. Totuși, această proprietate a fost
demonstrată experimental şi aplicată la teleportare. Deocamdată, primele aplicaţii ale
teleportării par a fi utile în domeniul criptării comunicaţiilor. Iar asta întrucât, acum,
cheile de criptare și transmitere a unor informații secrete nu sunt, nici pe departe sigure.
Dar, aplicarea informației ,,teleportate,, asigură un succes maxim căci,  în cazul
interceptării informaţiei de către un intrus, mesajul este distrus instantaneu.  Iar în ceea
ce privește realizarea computerelor cuantice, avantajele sunt și mai mari. Specialiștii
consideră că un calculator cuantic poate rezolva, în doar două-trei săptămâni,
operațiuni pe care computerele actuale ar reuși să le rezolve  în circa 1012 ani.
Așadar, în lumea științei internaționale, profesorul Sandu Popescu este considerat
egalul lui Einstein. Din păcate, aici acasă, foarte puțini sunt cei care au auzit de el. Dar
asta aproape că nu mai miră pe nimeni: cei mai mulți români par a fi interesați doar de
viața sexuală a unui guguman ca Borcea. Ori de inepțiile debitate de cine știe ce pipiță
analfabetă, pe cât de rea de gură, pe atât de ,,rea de muscă”. Păi…chiar așa: cine este
acest Popescu pe lângă Cruduța, Bianca lui Bote, Strâmba lui Dodel, ori dracu știe ce
fotbalist care gândește cu piciorul și lovește cu capul?