UNIVERSITATEA OVIDIUS

DIN CONSTANŢA
FACULTATEA DE FARMACIE

CURS 1
2020-2021

FARMACOLOGIE
AF.II.2
 FARMACOLOGIE GENERALA
Farmacologia este ştiinţa care studiază interacţiunile dintre
medicamente şi organism.
Etimologic derivă de la pharmakon (grec.) = medicament, logos
(grec). = ştiinţă.
Farmacologia generală studiază aspectele generale ale relaţiilor
dintre medicament şi organism şi legile obiective pe baza cărora se
desfăşoară aceste relaţii.
Definiţii ale medicamentului
• Medicamentul (O.M.S.) este o substanţă sau produs destinat sau
utilizat pentru studierea sau modificarea unui sistem fiziologic sau
unei stări patologice, în interesul subiectului căruia i se
administrează.
• Medicamentul (Legea 95/2006 – titlul XVII) este orice substanţă
sau combinaţie de substanţe prezentate ca având proprietăţi pentru
tratarea sau prevenirea bolilor la om.
 Istoric
Istoria descoperirilor utile omenirii nu poate să nu cuprindă şi pe cele
din domeniul farmaceutic.
Descoperirile din domeniul farmaceutic au condus la prelungirea
vieţii de la un secol la altul.
În civilizaţia omenirii farmacia înseamnă 7000 de ani de căutări,
acumulări, de punere în valoare:
Produse naturale de origine
Vegetală
Animală
Chimică
 Istoric
Cel mai vechi document medical are mai bine de
5.000 de ani. El aparţine sumerienilor şi conţine
informaţii referitoare la simptomele diferitor boli
şi tratamentul acestora prin utilizarea plantelor
medicinale.
Shen Lung, un document chinezesc ce datează din
jurul anului 2700 î.e.n, este o culegere de remedii
ce explică modul acestora de funcţionare şi de
preparare.
 Istoric
În Egiptul antic se foloseau numeroase substanţe
medicamentoase, cum ar fi unguentele, pilulele,
supozitoarele, diferitele ceaiuri.
Medicii erau plătiţi de stat.

Claudius Galen, medic în armata romană, a scris 30

de cărţi despre medicamente.
Afirma faptul că plantele au anumite substanţe
active care au efecte benefice asupra organismului.
 Istoric
Claudius Galen
A fost unul dintre precursorii medicinei şi farmacologiei
moderne.
A demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica
urinară, cum se credea până atunci.
A identificat corect 7 din cei 12 nervi cranieni.
A descoperit valvulele inimii.
A observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă.
A observat că turbarea poate fi transmisă prin intermediul
câinilor.
A dovedit că prin artere şi vene circulă sânge, nu aer.
 Istoric
Farmacia – artă care s-a născut odată cu existenţa
omului
Existenţa omului a dus la apariţia, încă din epoca
primitivă, a unor forme de terapeutică
Chirurgii preistorici – chirurgia craniană
Africa, America de Sud
Utilizarea ierburilor
Alimentaţie
Ritualuri secrete
 Istoric
Istoria farmaciei – nu se limitează la consemnarea
descoperirilor remediilor împotriva diferitelor boli
Istoria farmaciei – istoria acumulării observaţiilor,
studiilor şi descoperirilor privind modul de a
reacţiona al organismului uman de-a lungul vieţii
sale
Naştere → Moarte
Ştiinţele farmaceutice au fost create de om pentru om
Uşurarea suferinţei
Redarea stării de sănătate
 Istoric
*Interesul pentru tratarea diferitelor afecţiuni a
fost cunoscut din cele mai vechi timpuri.
*Timp de milenii, actul terapeutic se baza pe
empirism.
*Ideea obţinerii principiului activ dintr-un
produs vegetal, substanţă responsabilă de
efectul farmacodinamic, a apărut în perioada
experimentală şi a fost emisă pentru prima
dată de Paracelsius (sec. XV-XVI d. H.).
 Istoric
„Dacă vreţi să descrieţi corect fiecare otravă,
până la urmă ce nu este otravă? Toate sunt
otrăvuri şi nimic nu este lipsit de otravă; doar
doza face diferenţa între otrăvitor şi
neotrăvitor”.
 Istoric
Multe secole la rând nu a existat o diferenţă între profesia de
medic şi cea de farmacist.
Împăratul Sfântului Imperiu Romano-german a decis prin
Edictul de la Salermo, în 1240, separarea profesiei de
medic de cea de farmacist.
Practic, această separare devine efectivă abia din secolul al
XVII-lea.
În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a apărut ideea de
cercetare experimentală pentru descoperirea noilor
medicamente.
În prezent, există o ramură a farmacologiei care se ocupă cu
acest lucru, numită farmacologie experimentală.
 Istoric
*A urmat perioada ştiinţifică, în care s-a
dezvoltat în mod deosebit: chimia, industria
chimică, sinteti- zându-se noi substanţe
chimice, astfel încâtă problemele legate de
medicament s-au pus într-o nouă
conjunctură.
*Preocuparea iniţială a fost obţinerea unor
produse tipizate bine dozate, cu fişe tehnice
de preparare şi control bine puse la punct.
 Istoric

În anul 1747 a luat naştere farmacologia clinică.

Rudolf Buchheim (1820-1879) înfiinţează în anul 1849

prima catedră de farmacologie la Universitatea din Dorpat
(azi Universitatea Tartu, Estonia).

Oswald Schmiedeberg (1838-1921), numit în 1872 profesor

de farmacologie la Universitatea din Strasbourg, creează
în jurul său cea mai impresionantă şcoală de farmacologie
care a existat până în prezent.
Părintele farmacologiei moderne.
 Istoric
*O deosebită dezvoltare în domeniul medical şi farmaceutic
a avut loc începând cu secolul XIX. În decada a 6-a a
secolului XX au apărut multe medicamente noi.
*O parte din aceste medicamente, nefiind studiate
corespunzător, au dat reacţii adverse nebănuite.
*Ca urmare acestui fapt, se dezvoltă noi ramuri ale
farmacologiei, şi anume: farmacocinetica,
farmacodinamia, farmacotoxicologia farmacoepide-
miologia etc., cât şi o nouă disciplină de graniţă între
tehnologia farmaceutică şi farmacologie, disciplină numită
Biofarmacia (1961).
 Istoric
*Odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor biologice
(mai ales în ultimii 15 ani) a avut loc o dezvoltare
deosebită a farmacologiei, atât din punct de vedere
al ramurilor cu caracter fundamental, cât şi a celor
cu aspect aplicativ.
*Astfel, mai ales în ultimii ani, s-au pus la punct o
serie de aspecte legate de farmacologia generală,
discipilnă care împărţită în mai multe ramuri,
fiecare din ele studiind aspecte importante atât cu
caracter fundamental cât şi aplicativ.
Dezvoltarea unui medicament
 RAMURILE PRINCIPALE

Farmacologia modernă cuprinde şase ramuri principale,

trei cu caracter predominant fundamental şi trei cu
caracter predominant aplicativ.
Ramurile cu caracter fundamental sunt:
• Farmacocinetica - studiază evoluţia medicamentelor în
organism.
• Farmacodinamia - studiază efectele biologice ale
medicamentului în organism (acţiunile
farmacodinamice).
• Farmacotoxicologia - studiază efectele adverse,
supradozarile.
 Ramurile cu caracter aplicativ sunt:
• Farmacografia - studiază regulile de prescriere a
medicamentelor, referitoare la formele
farmaceutice, căile, modul de administrare şi
posologie (prescrierea dozelor).
• Farmacoterapia - studiază indicaţiile terapeutice.
• Farmacoepidemiologia - studiază contraindicaţiile
şi precauţiile, precum şi bolile de etiologie
medicamentoasă cu mare răspândire.
 Fiecărei ramuri cu caracter fundamental îi corespunde o ramură
aplicativă după cum urmează:

• Farmacocinetica-----------------------------------Farmacografia

• Farmacodinamia---------------------------------Farmacoterapia

• Farmacotoxicologia---------------------Farmacoepidemiologia

Farmacodinamia şi farmacotoxicologia studiază acţiunile

medicamentului asupra organismului iar farmacocinetica
studiază acţiunile organismului asupra medicamentului.
 ALTE RAMURI IN DEZVOLTARE

Din cele şase ramuri principale ale farmacologiei, s-au

desprins şi sunt în curs de dezvoltare alte noi ramuri, aşa
cum sunt:

• Farmacodinamia fundamentală biochimică - studiază

locul şi mecanismele acţiunii medicamentului, la nivel
celular şi molecular biochimic. Este o ramură ce s-a
dezvoltat rapid, pe baza exploziei de cunoştinţe de
biologie celulară şi moleculară.
• Farmacogenetica - studiază influenţele variabilităţii genetice
asupra efectului medicamentului.

• Farmacocibernetica - studiază interacţiunile medicamentelor cu

mecanismele de reglare cibernetică ale organismului.

• Farmacoinformatologia - studiază natura informaţională a

medicamentului şi a proceselor farmacologice.

• Cronofarmacologia - studiază influenţa bioritmurilor asupra

efectului medicamentului.

• Gerontofarmacologia - studiază particularităţile farmacologice la

indivizii vârstnici.
 UTILITATEA PRACTICĂ A FARMACOLOGIEI

Farmacologia este o ştiinţă studiată atât în învăţământul medical

cât şi în cel farmaceutic, fiind utilă atât în practica medicală cât
şi în cea farmaceutică.
În practica medicală farmacologia este utilă pentru cunoaşterea
noţiunilor de:
• farmacoterapie (indicaţiile terapeutice),
• farmacografie (stabilirea formei farmaceutice, a căii de
administrare şi a dozelor),
• farmacoepidemiologie (cunoaşterea contraindicaţiilor şi
precauţiilor).
 În practica farmaceutică modernă farmacologia este utilizată cu
precădere în domeniul farmaciei clinice.
Farmacia clinică, conform definiţiei dată de Academia Naţională
de Farmacie din Franţa, utilizează optimal cunoştinţele
farmaceutice şi biomedicale, în scopul optimizării eficacităţii,
securităţii şi economiei prescripţiei medicale.
De asemenea, farmacologia este utilă în cercetare, pentru
introducerea în terapeutică a unor medicamente noi:
• farmacologia preclinică (experimentală – pe animale de
experienţă)
• farmacologia clinică (la subiecţi umani, voluntari)
 BIOFARMACIA

Biofarmacia este o ştiinţă de graniţă între farmacologie şi tehnică

farmaceutică, ce studiază influenţa formulării medicamentelor
(obţinerea formei farmaceutice optime), asupra eficienţei terapeutice.
Ea operează cu doi parametrii moderni ce caracterizează
medicamentele:
• disponibilitate farmaceutică – reprezintă cantitatea de substanţă
activă eliberată din forma farmaceutică
• biodisponibilitate – exprimă cantitatea de substanţă activă, precum şi
viteza cu care aceasta este cedată de medicament, este absorbită în
organism, ajunge la locul de acţiune şi îşi manifestă efectul biologic.
 Biofarmacia
Farmacistul poate sa inlocuiasca un medicament
cu altul cu conditia ca medicamentul sa aiba
aceiasi substanta activa si sa fie bioechivalenta.
Biodisponibilitatea este de mai multe tipuri:
A. biodisponibilitatea absoluta
B. biodisponibilitatea relativa
C. biodisponibilitatea relativa optimala
A. Biodisponibilitatea absoluta
Se determina cand se cerceteaza biodisponibilitatea unei substante
active nou introduse in terapie.
Se compara biodisponibilitatea acestei substante adminstrate pe
diferite cai cu biodisponibilitatea pe cale i.v. (considerata cale de
referinta).
Testarile de efectueaza pe acelasi individ; dupa administrare se
determina concentratia medicamentului in sange la diferite
intervale de timp.
Biodisponibilitatea absoluta corespunde fractiunii de substanta activa
din forma farmaceutica, care dupa administrare ajunge in circulatia
generala.
A. Biodisponibilitatea absoluta
Valoarea biodisponibilitatii absolute este determinata de doua procese:
- absorbtia
- primul pasaj.
Primul pasaj – reprezinta procesul prin care substanta activa sufera o metabolizare
(epurare), intre momentul administrarii si timpul la care ajunge in circulatia
generala.
Efectul primului pasaj este reprezentat de pierderea de substanta activa prin
metabolizare la nivelul cai de administrare si diminuarea concentratiei sanguine si
deci diminuarea efectului terapeutic.
Nivelele primului pasaj:
– intestinal (I),
– hepatic (H),
– pulmonar (P).
Evaluarea primului pasaj se efectuează prin determinarea
concentraţiilor sanguine şi ariilor de sub curbă (ASC), pentru diferite
căi de administrare comparativ cu calea intraarterială sau calea
intravenoasă, la acelaşi individ şi cu aceeaşi doză.
În experiment clinic se determină efectul global al primului pasaj, de
exemplu pentru calea per os:
– suma EI + EH, când calea de referinţă este calea i.v.;
– suma EI + EH + EP, când calea de referinţă este calea i.a.
A. Biodisponibilitatea absoluta
De asemenea, medicamentele cu un coeficient de absorbtie
nesemnificativ p.o. nu pot fi administrate pe aceasta cale pentru
efectele sistemice.
Exemple:
• strofantina (cardiotonic)
• antibiotice aminoglicozidice (tip streptomicina)
Exemple de medicamente ce sufera un puternic efect al primului pasaj
si nu pot fi administrate oral:
hormonii polipeptidici INSULINA, ACTH
hormonii steroizi sexuali TESTOSTERON, PROGESTERON
anestezice locale PROCAINA, LIDOCAINA
 ASCp.o.
F=
ASCi.v.
A. Biodisponibilitatea absoluta

Măsurile luate când biodisponibilitatea absolută este sub 75%

(F < 0,75) sunt:
- evitarea căii respective şi alegerea altor căi; de ex.
nitroglicerina şi izoprenalina (sublingual), streptomicina
(intramuscular);
administrarea pe acea cale, dar cu o doză ridicată, suficientă
pentru atingerea concentraţiei sanguine eficiente
terapeutic; de ex.: propranolol, nifedipin, oxacilină,
neostigmină.
Cand F < 0,75 :
- absorbţie incompletă pe calea respectivă sau
- metabolizare a substanţelor active înainte de a ajunge în
circulaţia generală (efectul primului pasaj).
B. Biodisponibilitatea relativa
Se determina cand cu substanta respectiva nu se poate prepara o solutie
apoasa injectabila pentru calea i.v. deci nu se poate determina
biodisponibilitatea absoluta
Biodisponibilitatea relativa se evalueaza comparativ:
- 2 cai de administrare diferite
- 2 forme farmaceutice diferite si
- un medicament nou
comparativ cu medicamentul “leader” (primul introdus in terapie sau
cel mai eficace cunoscut)
• Biodisponibilitatea relativa se exprima prin:
A. cantitatea de substanta activa dintr-un medicament, care dupa
administrare ajunge in circulatia generala, si
B. viteza cu care se realizeaza acest proces.

C. Biodisponibilitatea relativa optimala

Se compara biodisponibilitatea unei forme farmaceutice cu solutia
apoasa care este considerata forma farmaceutica cu
biodisponibilitatea maxima.
 DETERMINAREA BIODISPONIBILITATII
Determinarea biodisponibilităţii se bazează pe criteriile:
– farmacocinetic;
– farmacoterapeutic.
Criteriul farmacocinetic: se evaluează concentraţia
substanţelor active în lichidele biologice ale organismului
(sânge, urină, salivă, bilă, l.c.r.), la diferite intervale de timp
de la administrare.
Criteriul farmacoterapeutic: se determină efectul
farmacodinamic, la diferiţi timpi de administrare.
Se trasează pe grafic:
– curba variaţiei concentraţiei sanguine în funcţie de timp
– curba variaţiei efectelor în funcţie de timp.
- aria suprafeţei de sub curbă (ASC), concentraţia maximă
(Cmax), timpul necesar obţinerii concentraţiei maxime
(Tmax),timpul de înjumătăţire –T1/2
- timpul de debut al efectului (latenţa), efectul maxim, timpul
efectului maxim, durata efectului;
- concentraţia minimală eficace (Cmin sau CME), concentraţia
maximală eficace (Cmax), concentraţia medie eficace (Css).
ASC (AUC) reprezintă cantitatea totală de substanţă
medicamentoasă din organism şi se calculează ca sumă a
trapezelor trasate sub curbă, între doi timpi de dozare, succesivi.

 Cn  Cn 1 
ASC0t   (tn 1  tn )
 2 
 Medicamentul
*Substanţa medicamentoasă este o structură
chimică capabilă să producă un efect
farmacodinamic.
*Forma farmaceutică este modul de prezentare a
unei substanţe medicamentoase asociată cu
substanţe auxiliare potrivite cu scopul de a fi
administrată pe o anumită cale în interes
terapeutic.
*Medicamentul este o substanţă medicamentoasă,
o formă farmaceutică sau un produs tipizat care se
poate administra în interes terapeutic după o
anumită posologie.
 Medicamentul
*Din punct de vedere chimic, medicamentul nu se
poate delimita net de alte substanţe cu
semnificaţie biologică, ca de exemplu de:
-Aminoacizi, glucide, săruri minerale şi alte
componente ale alimentelor care se folosesc
uneori ca medicamente;
-Substanţe biologice endogene cum sunt:
hormonii, enzimele, diferiţi mediatori chimici
care se utilizează uneori ca medicamente.
 Medicamentul
*Un alt aspect care trebuie luat în calcul în cazul
medicamentelor este doza care poate să producă un
efect farmacodinamic.
*La doze mari, medicamentele pot deveni toxice.
Substanţele toxice sunt produse cu scopul de a
provoca tulburări funcţionale sau chiar moartea
organismului după administrare.
*Ţinând cont de acest aspect, administrarea
medicamentelor necesită o atenţie deosebită.
 Definiţii
Medicamentul = o substanta sau un preparat destinat
sau utilizat pentru:

• Diagnosticarea
• Prevenirea
• Ameliorarea unei suferinte
• Vindecarea
 Echivalenţa medicamentelor; tipuri de echivalenţă
Echivalenţa chimică: echivalenţă între medicamente care conţin aceeaşi
substanţă activă, în aceeaşi doză, dar în forme farmaceutice diferite.
Echivalenţa farmaceutică: echivalenţă între medicamente cu aceeaşi
substanţă activă, aceeaşi doză, acelaşi tip de formă farmaceutică, dar cu
substanţe auxiliare diferite sau/şi tehnologie diferită.
Echivalenţa farmacologică: echivalenţă între medicamente cu acelaşi efect
farmacologic, chiar dacă substanţa activă diferă, cu condiţia ca ambele
structuri să se metabolizeaze în organism la aceeaşi structură chimică
activă (ex. promedicamentele sau „prodrogurile”).
Echivalenţa terapeutică: echivalenţă între medicamente cu aceeaşi
eficacitate terapeutică la acelaşi individ, în acelaşi dozaj, indiferent dacă
medicamentul prezintă numai echivalenţă chimică, farmaceutică sau
farmacologică.
Echivalenţa biologică (bioechivalenţa): echivalenţă chimică şi farmaceutică,
plus biodisponibilitate identică între cele două preparate.
Echivalenţa biologică (bioechivalenţa):
echivalenţă chimică şi farmaceutică, plus
biodisponibilitate identică între cele două preparate.

Bioechivalente - două preparate farmaceutice cu

substanţe active echivalente chimic care,
administrate la acelaşi individ, în aceeaşi posologie,
realizează concentraţii plasmatice şi tisulare
echivalente în timp.
 Medicamente biologice - Biosimilar

EMA definește produsele biologice ca fiind "medicamente care conțin

una sau mai multe substanțe active produse sau obținute dintr-o
sursă biologică. Substanțele active din medicamentele biologice sunt
mai mari și mai complexe decât cele din medicamentele non-
biologice, iar organismele vii sunt singurele care pot reproduce
această complexitate".

Medicamentele biologice sunt dezvoltate din celule sau organisme vii,

prin bioinginerie medicală, spre deosebire de medicamentele
tradiționale, obţinute prin sinteză chimică.

În cazul medicamentelor biologice, nu putem vorbi despre „generice“,

cum se întâmplă în cazul substanțelor chimice simple, ci despre
biosimilare.
 Medicamente biologice - Biosimilar

Unele dintre produsele biologice inovatoare (de ex.: proteine, anticorpi

monoclonali) au pierdut deja patentul sau exclusivitatea datelor,
altele le vor pierde în viitorul apropiat. În conformitate cu legislaţia
europeană au început să fie autorizate și produse biologice care
susţin că sunt similare cu produsele originatoare („biosimilare”).

Biosimilarele sunt definite de EMA ca „produse medicamentoase

biologice care conțin o versiune a substanței active a unui produs
medical biologic de referință deja autorizat“.

De fapt, biosimilarele trebuie văzute ca produse cu efecte terapeutice și

mecanisme de acțiune similare originalelor, fără ca structura
moleculară, metodele de producție și originea biologică să fie
neapărat identice.
 FAZELE EVOLUŢIEI MEDICAMENTULUI ÎN
ORGANISM, DE LA ADMINISTRARE PÂNĂ LA
APARIŢIA EFECTULUI TERAPEUTIC

• Faza biofarmaceutică, ce se desfăşoară la locul

de administrare a medicamentului;

• Faza farmacocinetică, ce se desfăşoară în tot

organismul;

• Faza farmacodinamică, ce are loc la nivelul de

acţiune al medicamentului.
 I. FAZA BIOFARMACEUTICA are două etape:

• Eliberarea din forma farmaceutică. Pentru o formă

farmaceutică solidă, eliberarea constă în dezintegrarea în
granule şi apoi dezagregarea în particule fine.

• Dizolvarea în lichidele biologice de la locul de

administrare. Are loc de la nivelul particulelor, granulelor
şi chiar formei solide şi constă în dispersarea substanţei
active la nivel molecular, în lichidele biologice de la locul
de administrare.

Această fază face obiectul primar al biofarmaciei.

II. FAZA FARMACOCINETICĂ are trei etape mari:
• absorbţia – este etapa de trecere a substanţei active dizolvate, de
la locul de administrare în sângele circulaţiei generale.
• distribuiţia este o etapă care prezintă 4 subetape:
- transportul - constă în vehicularea substanţei active cu ajutorul
sângelui, în sistemul circulator; se poate face fie în formă liberă, fie
în formă legată de proteinele plasmatice.
- difuziunea în ţesuturi – reprezintă trecerea substanţei active,
din sânge în ţesuturi, prin membrana capilară şi membrana
celulară.
- distribuirea – constă în repartizarea la nivelul ţesuturilor.
- stocarea – înseamnă fixarea în unele ţesuturi.
 • epurarea cuprinde 2 subetape
- metabolizarea (biotransformarea) la locul de
metabolizare - modificarea structurii chimice, cu apariţia
metaboliţilor, activi sau inactivi.
- eliminarea - excreţia din organism, la nivelul
căilor de eliminare, ca atare sau sub formă de metaboliţi.
Acestă fază face obiectul farmacocineticii.
Etapele se desfăşoară relativ simultan (paralel) şi putem vorbi
de un sistem unitar LADME:
L - eliberare; A - absorbţie;
D - distribuţie; M - metabolizare; E-eliminare.
III. FAZA FARMACODINAMICĂ are două etape:

• fixarea moleculelor de substanţă activă pe substratul reactiv;

• declanşarea acţiunii farmacodinamice.
Declanşarea modificării biologice locale (acţiunea primară) se
manifestă apoi la nivel de ţesut, organ, organism (acţiune
farmacodinamică).
Această fază face obiectul farmacodinamiei.

Fiecare medicament are 4 profile:

- farmaceutic; - farmacodinamic;
- farmacocinetic; - farmacotoxicologic.
Produs administrat

DEZINTEGRARE Mediul intern al

organismului Efect terapeutic

MEMBRANA BIOLOGICA
Circulatia Distributie Metabolizare Eliminare
DEZAGREGARE

sistemica
DIZOLVARE

ABSORBTI
E VENA PORTA FICAT

Tract gastro-
intestinal