Curs 1

Sociologia medicala. Definitie, incadrare, concepte.

Primul mare precursor al investigaţiei sociologice empirice, Aristotel (383 – 322 î.e.n.), scria
în cartea întâi a Metafizicii că filosofia s-a născut din uimire. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
sociologie. Dacă filosofii şi-au îndreptat privirea spre stele, punându-şi întrebări despre originea
Universului şi, apoi, despre caracterul cunoaşterii înseşi, sociologii au privit Terra întrebându-se
despre existenţa omului în societate şi, mai târziu, despre modalităţile de cunoaştere a traiului
laolaltă al oamenilor. Claude Javeau (1988) apreciază că sociologia nu a depăşit, ca alte ştiinţe,
„stadiul discuţiilor despre fundamentele cunoaşterii în domeniu”. Vom comenta această problemă
într-un alt capitol al lucrării; acum să vedem ce întrebări au formmulat „analiştii clasici” ai vieţii
sociale.

Aşa cum preciza C. Wright Mills (1916 – 1962), ei au încercat să răspundă la trei grupe de
întrebări, şi anume:
„Care este structura acestei societăţi particulare ca întreg? Cum diferă ea de alte orânduiri
sociale? Care este, în interiorul societăţii, semnificaţia fiecărei trăsături particulare pentru
continuitatea ei şi pentru transformarea ei?” (Mills, 1959/1975, 35).
Promotorul sociologiei contestatare din America anilor 1950–1960 remarca faptul că
sociologia se preocupă în primul rând de „interrelaţiile şi interdependenţele componentelor
societăţii, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, forţele de socializare majore
(structura familiei, educaţia, organizaţiile sociale), regulile şi formele controlului social care
organizează o societate” (Baker,1988, 6).
Cel de-al doilea grup de probleme care au stat şi rămân în atenţia sociologiei îl constituie
întrebările de tipul: „Ce loc ocupă această societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc la
schimbarea ei? Care este locul acesteia în dezvoltarea umanităţii în ansamblul ei şi care este
semnificaţia ei pentru această dezvoltare? Care sunt influenţele pe care le suferă şi pe care le
exercită aspectele studiate în cadrul perioadei istorice în care se manifestă? şi, în ce priveşte această
perioadă, care sunt trăsăturile ei esenţiale? Prin ce se deosebeşte ea de alte perioade? Care sunt
modurile ei caracteristice de făurire a istoriei?” (Mills,1959/1975, 35).

Dacă primul grupaj de întrebări viza structura socială, acest al doilea grupaj are în vedere
schimbarea socială.Sociologii încearcă să înţeleagă şi să explice ştiinţific schimbările din societate
În fine, al treilea grup de întrebări se concentrează asupra studiului personalităţii şi a
raporturilor individ-societate: „Ce tipuri de bărbaţi şi femei predomină în această societate şi în
această perioadă? şi ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate şi formate,
emancipate şi reprimate, senzibilizate şi opacizate? Ce tipuri de natură umană se revelează în
conduită şi caracter în această societate, în această perioadă? şi ce semnificaţie are pentru natura
umană fiecare dintre trăsăturile societăţii pe care le examinăm?” (Mills,1959/1975, 35-35).
 Cele trei grupuri de întrebări identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi,
indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflectă concepţia autorului despre
obiectul sociologiei ca studiu al influenţelor reciproce dintre om şi societate, dintre biografie şi
istorie.

Imaginaţia sociologică permite înţelegerea relaţilor dintre istorie şi biografie, pornind de la

premisa că fiecare individ îş i trăieş te biografia într -o perioadă istorică determinată, contribuind
la configurarea societăţii şi fiind, în acelaşi timp, un produs al societăţii.

Întrebările care şi le-au pus şi le pun în continuare analiştii sociali îi frământă şi pe oameni
obişnuiţi, fără o imaginaţie sociologică educat ă, sistematică. Cine nu s-a întrebat după
evenimentele din decembrie 1989: ce societate edificăm? Prin ce se diferenţiază aceasta de
societatea totalitar ă de care ne-am despărţit? Cum influenţează economia de piaţă asigurarea
drepturilor omului? Oamenii se întreabă: de ce a crescut exploziv infracţionalitatea? De ce au sc
ăzut producţia şi nivelul de trai? Care sunt cauzele extinderii ca o plagă a corupţ iei? Ce fel de
oameni sunt cei care şi -au schimbat instantaneu convingerile politice declarate? Prin ce se
caracterizează întreprinzătorul ca tip uman impus de societatea în tranzaţ ie de la totalitarism la
democraţie? Cum se exercită justiţia socială în perioada de tranziţie postcomunistă?

Neavând calitatea spirituală a imaginaţiei sociologice, „forma cea mai fertilă a conştiinţei de
sine”, oamenii necultivaţi sociologic nu reuşesc să vadă legătura inseparabilă dintre viaţa
individului şi istoria societăţii, nu înţeleg seismele sociale, evoluţia socială rapidă şi faptul că
vechile norme şi valori nu îi mai pot orienta într-o lume a concurenţei şi confliectelor.

Este scopul cercet ării din domeniul ştiinţelor sociale comportamentale de a explica necazurile
personale şi conflictele sociale, de a propune modalităţi de depăşire a nelini ştei, anxietăţii, panicii
sau indiferenţei ş i apatiei. „Epoca noastră este cea a neliniştei şi a indiferenţei” – spunea C.
Wright Mills în urmă cu mai mult de patru decenii. Această caracterizare este de o mare actualitate
pentru societatea romînească de azi. De aceea cercetarea socioumană trebuie să eviden ţieze care
sunt valorile ameninţ ate şi cine le ameninţă; ea trebuie să contribuie la depăşirea „necazurilor
personale generate de mediu” şi la soluţ ionarea „conflictelor publice ale structurii sociale”.

Cunoaşterea comună: caracteristici

Trăind în societate, fiecare individ îşi însuşe şte în cursul existenţei sale o sumă de cunoştinţe
despre traiul laolaltă al oamenilor. Aceste cunoştinţe se bazează pe experienţa directă a indivizi lor.
Este ceea ce numim „cunoaşterea comună” (sau „spontană”, „cotidiană”, „la nivelul simţului
comun”, „la nivelul bunului simţ”).
 Cunoaşterea comună „nu este altceva decât însusirea de către agentul cunoscător a unei
informaţii legate nemijlocit de condiţiile praxiologice în care acţionează” (Popa, 1972, 29). În
activitatea lor practică oamenii, ca agenţi cunoscători individuali sau colectivi, utilizează
cunoştinţele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaţie la alta
în procesul socializă rii. Structura şi configuraţ ia activităţ ilor practice contemporane, modul de
raportare la mediul natural şi social, sistemul de valori, orizontul cunoştinţelor anterioare
alcătuiesc – aşa cum preciza Cornel Popa – ”situaţia praxiologică determinată” în care se
realizează actul cunoaşterii.
Serge Moscovici şi Milles Hewstone (1983) definesc simţul comun ca pe un „corpus de
cunoştinţe fondat pe tradi ţiile împărt ăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe
sancţionate de practică” (apud Fischer, 1990, 56). Simţul comun, la care apelăm cu toţii pentru a
explica ceea ce se întîmplă şi pentru a prevedea ce se va întîmpla, se derulează în două etape. În
prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine
imprecisă produsă de mecanisme psihice necontrolate raţional. Simţul comun se bazează pe
metode informale. Se vorbeşte astfel despre intuiţia excepţională a unor persoane ca ceva dat,
înnăscut. Astfel de persoane „simt”, intuiesc, dacă cineva spune adevărul sau nu. Dacă sunt
întrebate, însă, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane
sunt capabile să „diagnosticheze” dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se
vorbeşte astfel despre proverbiala „intuiţie feminină”. Cea de-a doua etapă în cunoaşterea la
nivelul simţului comun constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente
sau viitoare. Evident, această extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate
mecanicistă de transpunere a explicaţiilor de la o situaţie la alta. După modul de dobândire a
cunoştinţelor, simţul comun are două forme esenţiale: simţ comun de primă mână şi simţ comun
de mână a doua (Moscovici ş i Hewstone, 1983). Simţul comun de primă mână reprezintă
ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a agenţilor cunoscători. Un jurist
cu experienţă de multe ori îşi dă seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan
„simte” că o mărturie este falsă. Dacă respectivul jurist a citit lucră ri de psihologie şi sociologie
judiciară , va utiliza cunoştinţele dobândite, făcând apel la ceea ce se nume şte „simţ comun de
mână a doua”, adică „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în
practică. În procesul judiciar, depăşindu-se cunoaşterea la nivelul simţului comun, se face apel la
cunoaşterea ştiinţifică, respectiv la expertiza psihologică. Dintotdeauna activităţile practice
(vânătoarea şi pescuitul, culegerea şi cultivarea plantelor, meşteşugurile etc.) s-au realizat pe baza
cunoş tinţelor dobândite de cei ce realizau aceste activităţi şi transmise apoi verbal din generaţie
în generaţie. Iniţ ial, aceste cunoştinţe reduse ca volum, nesistematice, cu caracter prescriptiv (nu
explicativ), rămânând la nivelul fenomenal, fără a surprinde raporturile cauzale, de esen ţă, erau
singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, producţia a început a fi din
ce în ce mai mult ghidată de ştiinţă, de cunoaşterea teoretică, iar în prezent ştiinţa a devenit un
instrument decisiv în optimizarea acţiunilor umane.

Rezultă din cele arătate că între activitatea practică a oamenilor şi activitatea de cunoaş tere
există o largă interferenţă, că tipul cunoa şterii comune a fost în decursul evoluţiei societăţii depăşit
de cunoaşterea ştiinţifică. şi în ceea ce priveşte cunoa şterea societăţii, a traiului laolaltă al
oamenilor, asistăm la acelaşi proces de depăşire, prin apariţia şi evoluţia sociologiei şi a celorlalte
discipline socioumane, a cunoştinţelor la nivelul simţului comun de către cunoaşterea teoretică. A
rămâne în cunoaşterea societăţii la nivelul simţului comun ”înseamnă a-i acorda acestuia o
autoritate pe care el n-o mai are de multă vreme în celelalte ştiinţe” (Durkheim, 1895/1974, 35).
 Sociologia, atr ă gea atenţia întemeietorul ş colii sociologice franceze, Émile Durkheim (1858–
1917), în prefaţa la ediţia I (1895) a lucrării Regulile metodei sociologice, „nu trebuie să consiste
într-o simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum
apar omului de rînd; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri, şi orice descoperire
deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”. Analizând trecerea de la cunoaşterea
spontană a fenomenelor şi proceselor sociale la cea ştiinţifică, Henri H. Stahl (1901–1991) arăta
în Teoria şi practica investigaţiilor sociale (1974, 75) că la nivelul simţului comun cunoaşterea
are un caracter iluzoriu datorită unei serii de factori. Enculturaţia, transmiterea culturii de la o
generaţie la alta, are efecte limitative asupra cunoaşterii. Limba ca element al culturii, prin bogăţ
ia vocabularului şi prin sintaxă, condiţ ionează modul de a judeca al oamenilor. Din punct de
vedere psihologic, limbajul uman reprezintă matricea internă pe care se structurează şi se dezvoltă
întreaga organizare psihică a individului. Cercetările comparative interculturale au relevat modul
în care anumite caracteristici lingvistice influenţează procesul gândirii. În limba hopi (vorbită în
nord-estul statului Arizona, SUA) nu există un substantiv pentru timp şi nici un sistem temporal-
verbal (trecut, prezent, viitor). Procesul de gîndire se realizează în categoriile lingvistice existente.
Lingvistul şi antropologul Benjamin Lee Whorf aprecia că percepţia lumii înconjurătoare este
condiţionată de caracteristicile gramaticale şi semantice ale limbii subiectului cunoscător. Limba
hopi se diferenţiază de limba engleză prin tendinţa de a implica individul în mediul său de viaţă,
limba engleză detaşîndu-l (Beryl Lieff Benderly, 1981).

Într-o serie de experimente s -a demonstrat influenţa limbajului, ca element al culturii, asupra

procesului de memorare: un lucru este mai uşor readus în memorie dacă pentru el există un termen
lingvistic corespunzător. Acest fapt a fost pus în evidenţă comparându-se performanţele populaţiei
de limbă engleză şi de limbă zuni (pentru care există un singur termen desemnând atât culoarea
portocaliu, cât şi culoarea galben) într-un test de recunoaştere a culorilor. Cercetări asemănătoare,
care evidenţiază modelarea gândirii de către limbă, ca element al culturii, au fost realizate pe
populaţia navaho şi euro-americană (J. B. Caaroll şi J. B. Casagrande, 1958).
Pe Terra se vorbesc între 2000 şi 3000 de limbi (numărul lor nu poate fi bine precizat pentru
că mai există încă teritorii neexplorate, dar şi pentru că este foarte greu de stabilit dacă o populaţie
vorbeşte o limbă aparte sau un dialect). Nu toate aceste limbi au ajuns la acelaş i grad de dezvoltare
în ceea ce priveşte vocabularul, volumul lui. Am ară tat deja că în unele limbi lipsesc termenii care
definesc proprietăţ i ale lucrurilor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare. În alte limbi, pentru
aceeaşi realitate există nu unul ci mai multe cuvinte. De exemplu: la eschimoşi există cuvinte
diferite care denumesc zăpada (îngheţată, apoasă, zgrumţoasă, imaculată, învechită ş.a.m.d.). La
populaţia din zonele deşertice ale Africii există mai multe cuvinte care denumesc nisipul (fin,
strălucitor, mare, mărunt, sfărâmicios, etc.) In limba marathi, vorbită de circa 40 de milioane de
oameni din vestul Indiei, există opt cuvinte onomatopeice pentru a designa râsul: hudu-hudu =
râsul gingaş al bebeluşului: hadahada = râsul zgomotos al acestuia: faidi-faidi = râsul vulgar: has-
has = râsul aprobator: hohohoho = râsul în hohote: hi-hi = râsul nechezat: fâs-fâs = râsul
batjocoritor: haia-haia = râsul de complezenţă (Apte, 1985).

Un alt factor care limitează cunoaşterea spontană este socializarea, procesul de formare a
personalităţii în acord cu normele şi valorile societăţii în care individul se naşte şi trăieşte.
Socializarea primară are un rol primordial în formarea personalităţii pentru şi într-o anumită
cultură. Socializarea primară începe încă din primele săptă mîni de viaţă ale copilului şi îşi pune
amprenta generând personalitatea de bază, caracteristică unei arii culturale determinate. În cadrul
acestui tip de socializare, părinţii sunt principalii transmiţători de cultură. Socializarea secundar
ă se realizează în cadrul instituţiilor specializate (şcoală, biserică, armată, organizaţii profesionale
sau politice etc.) prin transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.

Atât socializarea primară , cât şi cea secundară se desfăş oară diferit de la un grup la altul,
astfel că însuşirea culturii poate fi mai mult sau mai puţin realizată. Se vorbeşte chiar de o
socializare incompletă. În aceste condiţii indivizii în cadrul aceleiaşi culturi îşi formează foarte
diferenţiat abilităţile de cunoaştere spontană.

Experienţa directă a oamenilor este limitată atât spaţial cât şi temporal. Din această cauză
cunoaşterea comună este parcelară , incapabilă să evidenţieze evoluţia istoric ă a societă ţii,
caracteristicile generale ale colectivităţii umane, legitatea schimbărilor sociale. În ciuda
adevărului incontestabil că „nimeni nu a trăit cât lumea”, mulţi oameni se consideră „sociologi
prin naştere” şi manifestă un scepticism nedisimulat faţă de efortul sociologilor de a explica
ştiinţific ceea ce ei cunosc la nivelul bunului simţ. Caracterul iluzoriu al cunoaşterii spontane
decurge şi din implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială în funcţie de scopurile şi
interesele lor particulare, ceea ce îi face să se înşele adesea „cu bună credinţă”. Nu numai
societatea în evoluţia ei, dar şi structura propriei personalităţi, motivaţia propriului comportament
rămân parţial necunoscute celui care se bazează numai pe cunoaşterea spontană. Mecanismele
psihoneurologice şi condiţionă rile socioculturale ale gândirii, memoriei, activităţii voluntare etc.
nu pot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce gândesc şi ac ţionează într-un
anume fel înseamnă a colecţiona opinii, nu cunoştinţe ştiinţifice. Este datoria ştiinţelor sociale şi
comportamentale de a da răspuns la astfel de întrebă ri, explicând în acelaşi timp limitele al
cunoaşterii spontane. După Petru Ilu ţ (1997, 15-17) peincipalele limite ale simţului comun sunt
subiectivitatea ( cu tipul ei special, viziunea de tunel, suprageneralizarea, confundarea legăturilor
aparente cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens şi neluarea în consideraţie a
efectului încadrării.