Sunteți pe pagina 1din 10

GLASUL PĂMÂNTULUI

Capitolul 1

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o
scrântitură de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină
din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi
şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se
vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei
coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită
tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.

Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul.
Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără
scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se
aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de
mulţumire.”.

Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o
curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug
neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o
căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului,
naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine
dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o
vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei
cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri
ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea
locuri, şi case, şi vite multe…”.

La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria,


fiică de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că
s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor,
băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de
preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar
Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.

Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei
sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din
urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o
vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.

Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului,
sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase,
deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi.
Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse
mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit
de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea.

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi


îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece
care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu
încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca
nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se
dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost
clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi
isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea
femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi
„două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era
iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul
îi era drag ca ochii din cap.”.

Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o
plăcere atât de mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi
să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile,
holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate
zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi
bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare.
Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l.”. Acest
glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că
învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce
urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala
cea mare din Armadia”.

Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai
în deal, iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea
pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu
amărăciune că tot nu este iubită.

Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată
bogată şi urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile,
casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii
însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul
aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu
copilul ce provocase moartea soţiei.

Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine
liceul (acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele
examenelor date în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile
Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia.
Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa,
cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină
o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului
de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi
cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion
şi George Bulbuc.

În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul


Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se
pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se
părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a
cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt.
Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i
spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl
condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire
încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât
ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii
duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o
vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare
cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.

Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se


nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către
comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris”
care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia
şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce
în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.

Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează
George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu
prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă
de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu
încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi
celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de
numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le
înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în
medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care
afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată
învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile
materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se
împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va
sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură
formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.

Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura
şi Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă
(intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie.
Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care-l
plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau
poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe
Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă,
pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din
Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a
greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă
o iubire mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în
cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate.”,
astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc nebuneşte! De
când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor
fi uşor acceptate.

În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion,
căruia îi spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că
Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva
brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl
reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei
căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat
„domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în
minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă
prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.

Capitolul IV- Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc
a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi
era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se
părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut
singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei,
căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion,
în care „descoperise deodată tot ce-i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de
îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă poarta
ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta
din urmă „crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi
familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând
retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –,
ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează
preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în
mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept urmare, Ion
va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o
reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să
scrie textul.

După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată


cererea în căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu
bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel,
care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În
cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul
ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că
n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.

Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea


vânătorilor din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va
depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se
culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i căldura,
îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele.
Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia
se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.

Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin
tăcere urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit.
Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în
ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se
întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât
încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu
protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul
acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din
faţa casei.

Capitolul V - Ruşinea

Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui


Titu cum stă cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma
mai are vreme să rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvălea gingiile roşii
şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.

Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut
bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În
atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la
spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de
îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari,
datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde
este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să
spună pe ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă
de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune
fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de
calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în
fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia
acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul
arătat de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi
harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza
Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate
simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl
său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar
în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.

Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese


întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o
bate sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală
fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana
trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară
zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar
Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru
„tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile
Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât
abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului,
cel care, într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine-i
face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI - Nunta

Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se


înţelege bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei
sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al
populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor
celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un
cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala
satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o
stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră
cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori
flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un
colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu
turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi
entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate
încercuită de o oştire desculţă!”.

Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion
spusese, chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda
promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –,
preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva
sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a
flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de negociere
a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu
acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu
vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni
de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă
casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.

În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat,
vanitatea existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce
folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă
nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi
tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg,
mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să
devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl
trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai
în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l
supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că
în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul
notarului…”.

Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon
achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe
Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul
soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca
să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul
acceptă.

Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care
berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi
împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită,
Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de
fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă
nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII

Capitolul VII -Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a


participat şi preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi
lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă,
doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul!
Afară, ticălosule!…”).

Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi


gestual: „Pe uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai
apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză
cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.

Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi


facă propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva
contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva
mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a
sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă
promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru
mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu,
gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui
Ion).

Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite
nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de
tată, unde se va bucura de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată,
ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede
peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că
Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l
priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de
bunătate…”.

Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a
muri, împreună cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de
interese dintre cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia
podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII - Copilul


Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează,
la votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în
favoarea deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa
primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”,
grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci
voturi.

Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte
liniştit, având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia,
mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o
răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat
de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare
matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel
ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele
ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce la soţ.

Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu
catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată
ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii
şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre
supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie
că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa
minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.

Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă
modificare: tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa,
„sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al
pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece
serile convorbind asupra românismului.

Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână
după aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile
naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea seama în
sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul
inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul
Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul
spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă
de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.

Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia


Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck
solicitându-le „să pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără
nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o
lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în
Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.

Capitolul IX - Sărutarea

Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua


condiţie socială („N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am
putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).

În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât
se apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la
bătrâneţe să-l mănânce procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”),
hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele
simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca
să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni
deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.

Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită


condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu,
dar avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar,
„cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.

Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia


dintre Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de
năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de
notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii
necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său
coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către
Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat
pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi învăţat
dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).

Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo
„încet, cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece,
ameţitor…”.

Capitolul X - Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se


împlinise, pierduse copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei
albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea
bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu
Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor
Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din
experienţa didactică a tatălui ei.

La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l
măgulea grozav, că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu
nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”)
participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către
mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de
durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd
batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul
ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de
bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea
ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”.
Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de
către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină
să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o
plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o
cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI - Blestemul

În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila
stranie, alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”,
dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci
întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a
făcut că s-a omorât”.

Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea


procesului Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta
redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a
suplinitorului său.

În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la
închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare
îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu
ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după
înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi
doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine-se
ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”),
ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.

Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector


Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia
sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară
(spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa
oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă
de predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare,
sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.

La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună
cu rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei,
Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor
din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea
de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu
în Parlamentul României.

Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care,


încins de pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca
să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile.
Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se
mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos
de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica.
Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul
aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva
momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele.
Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”

Capitolul XII - George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun,


când să-i ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care
să-i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci
„Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales
fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel,
Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar
fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George,
îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare,
avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.

În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu


mesajul de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub
ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi
destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia
când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.

Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi
spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe
copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea
el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a speriat şi
dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta
împotriva legii care permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia
şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate
cu japca…”.

Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a


preotului făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială,
alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a
păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care
stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă
bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea părintelui,
susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe
nemerit.

În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei
rudelor sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului,
Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările
Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte,
aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său.
Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine,
pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt
ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite
năzuinţele celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care
trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se
cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la
dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată
mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma
că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui,
prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm
din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am
izbutit.”.

S-ar putea să vă placă și