Adaptare metabolică

Consumul muscular al oxigenului creste direct cu proportional cu intensitatea efortului,

Aceasta crestere are o limita, dincolo de care, oricat ar creste intensitatea, consumul de oxigen
ramane nemodificat. Limita atinsa este cunoscuta sub numele de aport maxim de oxigen sau
consumul maxim de oxigen (VO2max). VO2max reflecata capacitatea de adaptare aeroba la
efort sau mai specific, forma rezistentei musculare in care energia consumata poate di
compensate prin arderile realizate cu participarea O2.

Parametrul central al adaptării metabolice este reprezentat de consumul de oxigen (VO2

maxim).

Factorii fiziologici determinanti ai VO2 au fost bine sistematizaţi de Helmgren, (1967).

Acest autor diferenţiază două tipuri de factori:

a) Dimensionali ce se referă la mărimea (dimensiunea) organelor ce aduc, transportă

şi utilizează oxigenul, adică: plămânii, inima, vasele, globulele roşii, fibrele
musculare

b) Funcţionali ce se referă la capacitatea funcţională a structurii.1

De integritatea şi armonia funcţională existentă între sistemul de transport al O2

(plămâni, inimă, vase globule roşii) şi cel de utilizare (muşchi) depinde nivelul metabolismului
oxidative (al VO2maxim.)

Factori limitativi ai puterii maxime aerobe

“În timpul unui efort prelungit cerinţă de energie este redusă şi deci numai o parte din
VO2 este folosită. Din doi alergători cu aceeaşi constituţie somatică (corporală) şi VO2 maxim,
acela care va folosi o cantitate mai mare de O2 din cel absorbit va fi posibil cel câştigător într-o
cursă mai lungă.”2

Factorii limitativi ai puterii maxime aerobe îi diferenţiam după cele două forme ale sale.

A. Pentru puterea maximă aerobă în stare stabile adevărată (intensitatea efortului din
competitive nu depăşeşte aproximativ 50% din VO2 maxim al sportivului, există un
echilibru între cerere şi aport de O2), factorii limitanţi sunt următorii:

1. Depozitele de glicogen din muşchi. La antrenaţi 1,5 – 2 g/100 g muşchi. După

dietă şi antrenament cresc până la 4g/100 g muşchi.

2. Experienţa competiţională

1
Apostol, I. (1998). “Curs de ergofiziologie”. Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, p.348.
2
Apostol, I. (1998). “Curs de ergofiziologie”. Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, p.322.
 a) Menţinerea constantă a intensităţii efortului după posibilităţile sale;

b) Relaxarea musculară (evitarea consumului inutil de energie prin relaxarea

muşchilor folosiţi în probă);

c) Alimentaţie corespunzătoare în timpul eforului

B. Puterea maximă aerobă în stare stabilă aparentă (intensitatea efortului din competiţie
oscilează între 50 şi 75/85 % din VO2max al individului), factorii limitanţi sunt
următorii:

1. Cantitatea maximă de oxigen care este consumată de muşchi într-o unitate de

timp. Cu cât ajunge mai mult oxigen la muşchi şi este folosit de aceştia, cu atât
sunt mai intense procesele metabolice aerobe prin care se asigură sinteza ATP şi,
deci, cu atât este mai mare puterea efortului de poate fi depusă vreme îndelungată.
Cantitatea maximă de oxigen care este consumată de muşchi într-o unitate de timp
este condiţionată de:

a) Absorbţia şi transportul oxigenului sunt influenţate de multipli factori

(plămâni, inima, vase, sânge). Factorul fundamental al VO2 rămâne inima
(ca factor dimensional) şi debitul cardiac (ca factor funcţional).

b) Folosirea optimă a O2 de către muşchi este condiţionată de structura

adecvată a acestora (procentaj mare de fibre roşii, mitocondrii crescute ca
număr şi volum, echipament enzimatic adecvat, vascularizaţie bogată).

Puterea maxima
aeroba in stare
stbila adevarata
Factori
limitativi

Puterea maxima
aeroba in stare
stabile relativa

Cantitatea maxima de
oxigen consumata de
muschi in unitate de
timp