Am fost si eu la Alba 

Iulia…
Era frig de crăpau pietrele. Deasupra porţii ponosite,ce purta pe ea semnele vremii şi
însemnele sacre ale străbunilor,flutura un steag tricolor.. În casă bunicul stătea la gura
sobei tragând meditativ din pipă înconjurat de nepoţii săi. Copiii începuseră să-l
sâcâie ademenindu-l să le spună poveşti. Într-un târziu moşul se încumeta să-i întrebe:
-Stiţi voi drajii moşului ce zâuă e azi?
Copiii se uitau cu ochi întrebători la bunic iar moşul le spuse:
-Azi, s-o petrecut marea unire a românilor din tăte laturile, azi s-o făptuit România
Mare şi…., bunicul glăsui ca pentru sine cuprins de o emoţie nestăpânită, … io am
fost acolo!
Bunicul începu să-şi depene amintirile:
„ Eram flăcau când s-o pornit războiu . Transilvania pe atunci era sub talpa regimului
cezaro-crăiesc. Tata o perit pe front. La scurtă vreme dup-aia mama s-o bolnăvit şi l-o
urmat şi io am rămas în grija bunicii mele. Cătră toamnă umblau veşti că armatele
cezaro-crăieşti, austro-ungare, or fost bătute şi că popoarele care până atunci or fost
robite îşi cereau dreptu la libertate şi neatârnare.
Într-o zâ bunică-mea zâsă cu lacrămi de fericire în ochi:
-Fecioru babii, iacă la Bălgrad să adună românii ardeleni să hotărască alipirea la Patria
Mumă. Vrem sa fim tăţi de-o inimă si de-o sâmtâre laolaltă. Să facem o ţară mare şi
puternică.Pă mine, dragu babii, m-o trimăs satu a mere acolo , la Bălgrad, la marea
adunare. Oi sta acolo câteva zâle până s-a găta apoi oi vini acasă. Tu îi mâne acasă să
grijeşti orătăniile.
Pă mine mă podidisă plânsu. Mai rămasăm şi altă dată sângur acasă. Da’ acuma
plangeam, un plans mut, dar lacrimile curgeau şiroaie.
-Di ce planji dragu bunichii?
-Mi-i jele ca nu vrei a mă lua şi pe mine la Balgrad să văd adunarea!
Şi buna s-o miluit de mine si o rugat vecinii să aibă grije de animale până ne-om
întoarce acasă. Apoi mi-o dat să ma încălţ cu opincuţăle cele noi şi să ieu hainele de
sărbătoare. Şi cojocu-n spate că era frig de crepau chietrele.
Dă cu dimineaţă plecarăm împreună cu trimişii satului cătră Bălgrad. Tăţi putau
steaguri în tri culori. Mărsărăm aşa o zâ întreagă, nu sânţeam oboseală nu sânţam frig
ori foame. Eram mândru că-s român batăr că eram numa un făcăuaş. Din tăte părţile
să strânjeau romani , din tăte satele, din tăte cătunele şi fluturau steagurile si cântau şi
să veseleau. Unii plânjeau de fericire, alţii horeau din fluiere. Erau fericiţi, să uneau cu
fraţii lor din Patria mamă!
Un ţăran strigă bunicii:
-De-amu-nainte n-om mai fi nici sub talpa craiului , nici sub cea a cezarului ci fi-om
liberi în ţara noastă.
Eram mândru tare. Eram printre ăi de hotărniceau unirea. Îmi tăt potriveam glasu’ să
pot face şi io strigare cu ceilalţi dimpreună: „ Vrem Unirea.. Vrem să ne Unim cu
Ţara.. Trăiască România Mare!” Şi amu-i văd cu ochii si-i aud cu urechile.
Noaptea am ajuns aproape de Alba Iulia, de Bălgradu lui Vodă Mihai si al lui Horea,
… a lui Iancu. Am dormit pe marginea drumului într-o căruţă. Ţân minte că-mi era
frig da mă îmbărbătam sângur zâcându-mi: „ Cum dară? Vodă Mihai şi-o dat viaţă
păntru ca Ardealu să fie la un loc cu celelalte ţări româneşti , Horea o murit ca să ne
apere pă noi, Iancu aşişderea. Ce, lor le-o fost usor? Şi io mă plâng că-mi clânţăne
oleacă dinţii în gură de frig!”
Dimineaţă ajunsărăm pă câmpu de lângă Bălgrad; atunci , m-am sântât român între
români. Erau acolo trimişi din tăte părţile cuprinsului românesc . O mare de oameni
care erau hotărâţi să făptuiască visu lui Vodă Mihai, unirea românilor într-un sângur
popor si o sângură ţară: România Mare! Tunet era glasul celor ce strâgau „Vrem
unirea cu fraţii noştrii din Patria Mumă” Ardeleni, olteni, munteni,
moldoveni,dobrogeni s-or prins şi-or întins o horă mare, frumoasă şi rotundă cum era
acuma România, România dodoloaţă roată în hotarele ei: Hora Unirii. Şi cântau
„ Deşteaptă-te Române” şi „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Plângeam, eram doborat
de fericire şi emoţie.
Bunica o fost chemată într-o sală mare unde să aflau la sfat tăţi fruntaşii Transilvaniei.
Şi m-o băgat şi pe mine înăuntru. Ce vorbe înflăcărate am auzit atunci! Duipă ce or
hotărât, trimişii lor or ieşit afară si or dat glas: „ Fraţilor! Am hotărât ca Transilvania
să se unească cu Ţara. Trăiască România Mare!” Din mii de piepturi s-o auzât
strigătură, ficare după puterea lui: „ Trăiască Romania Mare”
Clocotul glasurilor s-o amestecat cu sunetu’ tulnicelor şi cu dangătele clopotelor. S-o
zguduit şi pământ şi cer că şi ceru si pământu’ să bucurau de izbânda şi voinţa noastră.
Bucuria nu avea margini.
Mă tăt ridicam pe vârfuri să văz mai bine marea aia de oameni şi steaguri. Atunci un
uncheş m-o ridicat în braţă şi mi-o zâs:
-Pruncule, să nu uiţi zâua asta, cea mai mare pă care am prins-o noi de când trăim,
Unirea tuturor românilor!”
După cum vedeţi, drajii moşului, nu o poci uita. Şi-amu mă încearcă aceleaşi sâmţuri
ca şi atunci! Azi prea puţâni mai ştiu, drajii moşului însemnătatea zâlei ăleia de 1
Decembrie 1918. Alţii o ştiu da’ nu o mai sânţăsc. Voi, puii bunului, să n-o uitaţi şi să
o sâmţâţ în inimi aşa cum nu trebe să-l uitaţi nici pă Vodă Mihai , ăl de ne-o unit
prima dată şi ne-o învăţat că să poate!