Lucrarea practică nr.

Evaluarea stării de sănătate odontală: indicator CAO

Indicele CAO a fost dezvoltat de către Klein, Palmer și Knutson în anul 1935 în
Maryland, Statele Unite ale Americii și a fost folosit prentru a cuantifica prevalența cariei
dentare. Indicele CAO (DMF Decayed, Missing, Filled Teeth Index) reprezintă suma
dintre dinții cariați (compnenta C), dinții absenți din cauza cariei dentare (compenenta A)
și dinții obturați (componenta O). Indicele CAO se înregistrează pentru fiecare individ în
parte și se examinează clinic fiecare suprafață dentară (fața vestibulară, fața orală, fața
mezială, fața distală și fața ocluzală) pentru toți dinții din dentiția permanentă, în afară de
molarul trei.
Pentru dentiția temporară dmf -ul este mai dificil de calculat datorită dificultății
de a stabili dacă dintele este absent datorită unui proces carios sau ca urmare a procesului
normal de exfoliere, mai ales după vârsta de 5 ani, sunt utilizate variante ale indicelui
dmf, respectiv, def (cariați, cu indicație de extracție, obturați) și df (cariați, obturați).
Indicele CAO se poate calcula pe dinți (CAOD) sau pe suprafețe (CAOS).
 Principalul avantaj al indicelui DMF constă în faptul că, poate oferi date destul de
precise asupra modificărilor în prevalența cariei dentare.
Indicele CAO a fost cel mai utilizat indice la nivel internațional pentru
înregistrarea prevalenței cariei, astfel a fost acumulată o bază de date vastă.
De asemenea, este un indice ușor de utilizat și simplu, astfel încât poate fi folosit
pentru analiza unui grup mare de populație. Este acceptat de populație deoarece nu
determină durere și din punct de vedere economic, costul pentru a utiliza indicele CAO
nu este ridicat.

Dezavantajele pot fi grupate astfel:

1. Relevanță scăzută: presupune că toți dinții absenți sau obturați au fost, în
antecedente, cariați, deși dinții ar fi putut fi absenți din alte cauze (boala parodontală,
traumatisme)
2. Decizii de tratament: o obturație se poate aplica din rațiuni preventive
(restaurația preventivă cu rășini a unui dinte cu leziune incipientă), cât și motive
restaurative (restaurarea unui dinte cu carie de dentină). DMT nu realizează distincția
dintre cele două situații, deci, poate crește artificial nivelul experienței carioase
3. Calitatea dinților: DMF-ul acordă un ”scor” egal dinților obturați, absenți sau
cariați. Astfel, un individ cu 10 dinți cariați sau 10 dinți absenți va primi același scor cu
un individ care are 10 dinți obturați. Implicațiile pentru sănătatea orală pot fi diferite deși
indicele nu realizează nici o distincție.
4. Beneficiul tratamentului: dinții obturați vor avea același scor ca și cei absenți,
sugerând faptul că de fapt nu există nici o diferențiere sau beneficiu în faptușl că dinții
sunt cariați sau absenți.
5. Ireversibil: în sensul că, scorul total al unui individ poate doar să crească de-a
lungul timpului. În consecință are valoare limitată în ceea ce privește evaluarea
îmbunătățirii apărute în sănătatea unui individ.

Altfel spus, principalele dezavantaje ale indicatorului DMF sunt:

1. nu realizează diferențierea între cariile superficiale și cele profunde
2. nu ia în calcul acele leziuni incipiente de carie (white -spot, brown-spot)
 3. nu oferă informații privind cauza pierderii dinților, considerând dinții absenți
de cauză carioasă
4. nu realizează diferențierea între tratamentul preventiv (sigilări, restaurații
preventive cu rășini) și cel restaurativ coronar sau protetic. Consideră dintele obturat
indiferent de tipul tratamentului aplicat

Indicele CAO prezintă o valoare constantă, ce poate crește o dată cu trecerea

timpului, insă nu poate scădea niciodată. După a anumită vârstă, indicele CAO nu mai
poate avea o valoare reală deoarece dinții pot fi pierduți și din alte motive înafară de cele
de cauză carioasă. Indicele CAO nu poate aprecia cariile radiculare și nu ia în considerare
dinții care prezintă sigilare. În cazul în care se realizează o terapie preventivă, indicele
CAO poate subaprecia experiența carioasă.

Un dinte este considerat cariat atunci când există următoarele dovezi de leziuni
carioase:
- Opacitate, pată de culoare albă sau maro, în concordanță cu demineralizarea
smalțului, diferită de fluoroză sau pigmentare;
- Fisurile în care se prinde vârful sondei dentare vor fi clasificate drept carii;
- Umbră întumecată de dentină sub un smalț incact sau cu o cavitate minimă în
smalț;
- Cavitate detectabilă cu dentină vizibilă;
- Cavitate extinsă cu dentină și pulpă dentară vizibile;
- Dintele prezintă o coroană parțial distrusă ori un rest radicular;
- Dintele a fost obturat însă prezintă o leziune carioasă secundară.