Cursul nr.

NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE ȘI TRĂSĂTURILE EI ESENȚIALE

O faptă antisocială, oricât de neconvenabilă ar fi, nu poate constitui infracțiune decât dacă un text
de lege preexistent o califică drept faptă penală prin intermediul unei norme de incriminare sub
amenințarea unei pedepse. Pentru a intra însă sub incidența legii penale, o faptă concretă mai trebuie
săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, să fie nejustificată și imputabilă.
În cadrul dispozițiilor din partea generală a Codului penal infracțiunea este privită, în general, ca o
categorie juridică, ca o instituție de drept penal. Normele din partea generală nu au ca obiect de
reglementare infracțiunile în particular, ci oricare conduită din ansamblul faptelor care constituie
infracțiuni, motiv pentru care aceste dispoziții relative la infracțiune în general sunt aplicabile tuturor
infracțiunilor prevăzute în partea specială a Codului penal ori în legi speciale (penale sau extrapenale).
Doctrina română majoritară abordează infracțiunea, alături de răspunderea penală și pedeapsă, ca o
instituție fundamentală (de bază) a dreptului penal, deoarece în jurul celor trei entități juridice
gravitează toate normele penale care se bazează pe cei trei piloni ai oricărui sistem de drept penal.
Totodată, între cele trei instituții există o strânsă legătură, răspunderea juridică fiind consecința
imediată a săvârșirii unei infracțiuni: infracțiunea este cauza răspunderii penale, iar răspunderea penală
este cauza pedepsei; răspunderea penală este efectul infracțiunii, iar pedeapsa efectul răspunderii penale.

TRASATURI:

Art. 15 – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii – „(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
1. Prevederea faptei în legea penală presupune ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi calificată
ca infracțiune, să corespundă întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare.
Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune,
urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de
vinovăție). Așa de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare
la infracțiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat
luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție.
Această primă trăsătură esențială a infracțiunii decurge din principiul legalității incriminării.
Prin faptă denumim atât acțiunea sau inacțiunea (elementul material), cât și toate cerințele esențiale
(referitoare la mijloacele de realizare a acțiunii, la locul sau timpul realizării, la anumite particularități
ale obiectului material) de natură să imprime o notă specifică acțiunii sau inacțiunii. De asemenea, în
noțiunea de faptă cuprindem și rezultatul acțiunii sau inacțiunii (stare de pericol sau vătămare),
precum și legătura de
cauzalitate dintre acțiune (inacțiune) și rezultat.
Fapta este mai mult decât acțiunea sau inacțiunea incriminată și mai puțin decât infracțiunea (fapta
penală). Fapta nu se confundă cu infracțiunea, aceasta din urmă presupunând pe lângă cele arătate mai
sus și vinovăția, precum și o condiție negativă, aceea de a nu fi intervenit vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei.
Prevederea faptei în legea penală presupune îndeplinirea mai multor cerințe, respectiv:
 existența aspectului obiectiv concret
 existența unei norme de incriminare
 identitatea între trăsăturile faptei concrete și cele ale normei de incriminare aplicabile.
Aspectul obiectiv presupune săvârșirea unei fapte care să cuprindă: elementul material, urmarea
imediată și legătura de cauzalitate dintre acestea.
 Preexistența unei norme de incriminare presupune existența la data comiterii faptei concrete a
unei norme penale care să o califice infracțiune.
Tipicitatea presupune o concordanță între trăsăturile faptei concrete cu condițiile normei de
incriminare.
Dacă fapta concretă nu se suprapune integral peste un model legal de infracțiune, se va dispune
clasarea sau achitarea persoanei acuzate, fapta nefiind prevăzută de legea penală (în sens obiectiv, în
materialitatea sa), constatare care face inutilă verificarea existenței celorlalte trăsături esențiale ale
infracțiunii.
Conform art. 17 – Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune – „Infracțiunea comisivă care
presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când:
a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;
b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială
protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.
Potrivit autorilor codului, asimilarea inacțiunii cu acțiunea în absența unui text de lege constituie o
analogie în defavoarea inculpatului.De altfel, majoritatea legislațiilor europene recunosc infracțiunile
comisive prin omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiții inacțiunea
poate fi asimilată acțiunii.
Reglementarea propusă de membrii comisiei de cod are în vedere cele două principale ipoteze în
care inacțiunea poate fi asimilată acțiunii:
a) existența unei obligații legale sau contractuale de a acționa (spre exemplu, mama care refuză
să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează, sau funcționarul dintr-un
penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deținut ce
suferă de o afecțiune gravă, iar deținutul decedează, vor răspunde pentru o infracțiune de omor sau
omor calificat, după caz; la fel și persoana care are în întreținere contractuală o persoană imobilizată la
pat și îi suprimă viața prin neacordare de hrană);
b) o acțiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită și
lezată ulterior ca efect al inacțiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc, comite
o acțiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spațiu public; dacă ulterior
animalul rănește o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracțiune de vătămare
corporală, în forma faptei comisive prin omisiune).

2. Vinovăția reprezintă a doua trăsătură esențială a infracțiunii care are în vedere elementul
subiectiv al normei de incriminare ce poate fi însoțit uneori de cerințe esențiale relative la mobil sau
scop.

Noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune:

1. reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracțiunii, context în care se
înfățișează sub forma intenției, a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei; joacă rol ca
element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează
concordanța faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
2. vinovăția apare ca trăsătură generală a infracțiunii, s-a considerat preferabilă consacrarea unui
termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe rațiuni:
a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția, confuzie nefericită în condițiile în care,
vinovăția privită ca trăsătură generală a infracțiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio
importanță delimitarea între intenție și culpă. Distincția intenție/culpă prezintă relevanță doar în planul
încadrării juridice.
b) deplasarea abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică
înspre teoria normativă potrivit careia vinovăția ca trăsătură generală este privită ca un reproș, ca o
imputare făcută infractorului pentru că a acționat altfel decât îi cerea legea deși a avut reprezentarea
 clară a faptei sale și deplină libertate în manifestarea voinței.

art. 16 – Vinovăția, text potrivit căruia –

(1)Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(2)Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3)Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui.
(4) Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
b)nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5)Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6)Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție.
Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”.
În mod just a fost consacrată explicit intenția depășită (praeterintenția) ca formă de vinovăție,
aceasta existând „când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat
mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”.
Vinovăția, ca trăsătură generală a infracțiunii, este definită de autorii mai noi ca un reproș
atribuit celui care a comis fapta prevăzută de legea penală.
3. Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) al faptei prevăzute de legea penală, cea de-a treia
trăsătură esențială a infracțiunii, presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte
cuvinte are un caracter ilicit.
Astfel, este posibil ca o faptă, deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei
este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare
corespunde întru totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu
are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care
înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative –
într-un capitol distinct.
4.Caracterul imputabil este ultima trăsătură generală a infracțiunii . În viziunea comisiei, pentru
ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de
legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată
făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei.
 Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt necesare anumite premise,
și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi
stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității);
 făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi
fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală);
 făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare).
Cauzele care înlătură premisele imputabilității sunt reglementate distinct, sub denumirea de
cauze de neimputabilitate.
Elementele constitutive (trăsături esențiale specifice) intră ca părți componente ale conținutului
fiecărei incriminări privite în special și le particularizează. Când unei fapte prevăzute de legea
penală îi lipsește o trăsătură esențială ea își pierde caracterul penal și nu poate constitui infracțiune.
Când faptei concrete îi lipsește un element constitutiv al conținutului incriminării acea faptă ar
putea constitui o
altă infracțiune, păstrându-și astfel caracterul penal.
5