Prelegera 4

Baudelaire şi modernitatea estetică

Ca teoretician al modernităţii estetice este considerat scriitorul francez

Charles Baudelaire. Primele preocupări pt modernitate ale lui B, se remarcă în
tinereţe. Mergînd pe urmele lui Stendhal, defineşte astfel, în Salonul din 1846,
romantismul: „Pentru mine, romantismul este cea mai recentă, cea mai
contemporană expresie a frumosului”. În continuare afirmă că „sînt tot atîtea feluri
de frumos, cîte modalităţi obişnuite de căutare a fericirii”. Asocierea frumosului
cu fericirea provine, în cazul lui B, de la Stendhal, care într-o maximă afirma:
„Frumosul nu este altceva decît promisiunea fericirii”.

Romantismul era considerat artă modernă, în viziunea lui B, deoarece se

asocia cu ideea de intimitate, spiritualitate, culoare, aspiraţie către infinit,
exprimate prin toate mijloacele aflate la îndemîna artei”.R. era considerat
substan’ial diferit de tot ce s-a realizat în trecut. Opinia lui B. despre romantism
este una interesantă. În realitate, ceea ce scr. francez înţelegea prin R. este astăzi
aniromantic.

Romantism, în viziunea lui B, echivalează cu conceptul de modernitate.

Ideile referitor la aceasta şi le expune în studiul Salonul din 1846, în special, în
capitolul Despre eroismul vieţii moderne, unde comentează tablourile lui Eugène
Delacroix. B. se arată iritat de comparaţia dintre Delacroix şi Victor Hugo,
comparaţie la care apelau criticii timpului şi pe care autorul Florilor răului o
califica drept „o stupizenie retorică”. Pornind de la definiţia romantismului ca
intimitate, spiritualtate, opera lui D ilustra perfect aceste trăsături, care nu se
regăsesc, nici într-un fel, în creaţia lui V. H. Romantismul deci devenise sinonimul
modernităţii, căci ceea ce-l deosebea pe D de V. H erau următoarele calităţi:
inventivitatea, inocenţa geniului, imaginaţia îndrăzneaţă în contrast cu dexteritatea,
cu îndemînarea, cu meşteşugul, toate subordonîndu-i-se imitaţiei.

Modernitatea şi conştiinţa timpului

 Abordarea cea mai explicită de către B a conceptului de modernitate se
regăseşte în eseul său din 1863 despre Constantin Guys, Pictorul vieţii moderne.
Trăsătura cea mai importantă a modernităţii pt B este raportarea la un prezent
sensibil, spontan şi confundarea cu acesta prin opunerea unui trecut înţepenit în
tradiţii rigide, care sugerează o linişte lipsită de viaţă:

„Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a

căreia cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul”.

La polul opus este situat „vidul unei frumuseţi abstracte şi nedefinite”, pe

care B îl asociază cu „frumuseţea a acelei unice femei dinaintea primului păcat”.
Modernitatea este „frumuseţea misterioasă pe care viaţa omenească i-o conferă în
mod involuntar” şi „aproape toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care
timpul şi-o pune pe sentimentele noaste”. Astfel, modernitatea nu poate fi
comparată cu nimic din trecut, căci dn trecut nu a supravieţuit nimic altceva decît o
serie de modernităţi succesive, fiecare dintre ele fiind unică şi avînd propria
expresie artistică. Între aceste modernităţi nu există deci nicio relaţie şi un artist
modern nu se poate raporta la acestea. Artistul modern încearcă să descifreze
„caracterul frumosului actual”, sursa originalităţii moderne este acum, şi nu atunci.
Luate ca model, capodoperele tecutului nu fac decît să împiedice căutarea
imaginativă a modernităţii.

Modenitatea este o aspiraţie dintotdeauna a literaturii, pt literatura”are o

afinitate structurală cu acţiunea, cu actul liber, nemijlocit, care nu cunoaşte nici
trecut”. Paradoxal, respingerea trecutului, a istoriei acţionează ca şi principiu care
conferă literaturii durată şi existenţă istorică.

Opoziţia modernitate- timp istoric