https://www.scrigroup.

com/istorie-politica/stiinte-politice/Originile-si-evolutia-
stiintei25533.php

Gabriel Almond identifica mai multe tipuri de abordari. Una din aceste abordari este cea
progresiv ecletica, in care este conceputa o istorie a stiintei politice, unde cunoasterea
politica are forma unei curbe ascendente care debuteaza cu reflectia politica din grecia
Antica, inainteaza putin in timpul Imperiului Roman, stagneaza in Evul Mediu, incepe sa
faca progrese o data cu Renasterea si Iluminismul, capata contururi clare in timpul
Scientismului propriu sec. XIX, pentru a se consacra ca stiinta pe deplin maturizata in
sec. XX. In acest context se poate considera ca istoria stiintei politice in spatiul european
incepe in Grecia Antica.

In operele sale Republica, Omul politic, Legile, Platon clarifica si ofera sensuri bine

determinate unor notiuni politice fundamentale, esentiale pentru spatiul politic, precum:
dreptate, virtute politica, cine ar trebui sa conduca o societate, care este forma ideala de
guvernare.

Platon a dorit sa ofere o cunoastere a politicului care sa fie dincolo de orice relativism,
incercand sa descopere esenta fenomenului politic si fundamentele acestuia. Politicul
trebuie incadrat intr-un mod cat mai armonios intr-o lume in care sa guverneze principiile
si valorile ideale (bine, dreptate, adevar).

Politica, pentru Platon, trebuie sa fie transpunerea in practica a ideii de dreptate. Stiinta
politica este studiul permanent al dreptatii si in nici un caz studiul faptelor politice
concrete. Finalitatea cunoasterii politice este intemeierea cetatii politice perfect, unde
oamenii sa traiasca in conformitate cu principiile deduse rational din ideea de dreptate.

Numerosi istorici il considera pe Aristotel adevaratul intemeietor al stiintei politice.

Acesta nu ramane preocupat doar de latura normativa a politicii, o buna parte din studiile
sale avand un caracter descriptiv si explicativ.

Pentru Aristotel, cercetarea societatii, a cetatii, este un scop in sine si nu doar o strategie
metodologica in vederea descoperirii naturii morale si social-umane, ca la Platon. Una
din realizarile sale deosebite a fost clasificarea regimurilor politice, ce s-a pastrat aproape
neschimbata pana in sec. XIX.

Afirmarea crestinismului si impunerea acestuia ca religie oficiala a condus la aparitia

unei paradigme teologico-politice ce va domina cunoasterea politica pe parcursul
secolelor medievale(V – XV)

Dezvoltarea politica a Europei, dupa parerea lui Pierre Manent, nu poate fi inteleasa decat
ca istorie a raspunsurilor la problemele ridicate de biserica. Cheia dezvoltarii europene
este ceea ce in termeni savanti numim problema teologico-politica. Personalitatile ale
caror scrieri au influentat cel mai mult gandirea politica medievala au fost: Sf. Augustin
si Toma d’Aquino.

Pentru Sf. Augustin, ordinea politica trebuie instituita si cunoscuta nu pentru ca ar avea o

valoare in sine, ci pentru ca ne fereste de anarhie (un rau necesar). El arata in lucrarile
sale ca, izvorat din pacatul originar, raul, reprezentat de stat, este adanc si iremediabil,
insa este numai un rau relativ, asa cum remarca si Ernest Casiler. Pedepsind viciile si
greselile oamenilor, statul este un soi de leac divin. Intr-o lume ocupata si dezorganizata,
statul este singura forta ce poate mentine echilibrul.

Prin Sf. Toma d’Aquino, reflectia politica capata o alta dimensiune. Viata politica si
statul nu mai sunt vazute ca avand o natura intrinseca rea, ci ca fiind date naturale ale
omului care pot fi, in functie de cum sunt folosite, bune sau rele.

Daca Antichitatea greaca subordona politicul planului etic, iar in Evul Mediu celui
teologic, o data cu Renasterea, politica incepe sa fie considerata un domeniu
autoreferential (valoroasa prin ea insasi). Niccolo Machiavelli este socotit ca fiind
intemeietorul stiintei politice moderne, el incercand in lucrarile sale, in special
in Principele, sa ofere o cunoastere politica fundamentata pe reguli, sa ofere celor care
vor sa cunoasca politica o carte tehnica, un manual pe baza caruia sa poata fi dobandita
arta cuceririi si pastrarii puterii politice.

Inceputurile gandirii si stiintei politice moderne sunt marcate de numerosi autori

importanti ca Th. Hobbes, J.Locke, Montesquieu sau J.J.Rousseau. Toti acestia doreau sa
descopere principiile politice pe baza carora sa poata oferi o descriere coerenta si
adecvata a ceea ce este sau ar trebui sa fie o societate, avand cu totii ca punct de plecare o
fictiva stare naturala prepolitica in care sa descopere esenta naturii umane. Cu ajutorul
acestor principii (ale naturii umane) vor fi gasite mijloacele prin care se poate construi
societatea care raspunde cel mai bine nevoilor si naturii umane.

In sec. XIX, stiinta politica va capata contururi mai clare, fiind puternic influentata de
„canoanele” impuse de ganditori precum Hegel, Comte, Marx, Mille sau Spencer, care au
consacrat diferite curente in studiul politicii, precum istoricismul, evolutionismul sau
comparationismul.

Hegel va dezvolta un sistem filosofic care va influenta enrom viata politica in sec. XIX si
XX, in special datorita continuatorilor sai, fie hegelieni de stanga sau de dreapta. El
propune o teorie a statului ce decurge din filosofie → istoria universala reprezinta
dezvoltarea constiintei spiritului in lumina libertatii. Dezvoltarea lumii urmareste o
anumita rationalitate, nu e haotica. Pentru Hegel, istoria este rationala si este guvernata de
legi obiective, nu este altceva decat evolutia spiritului universal obiectivat in diferite state
si popoare. Ea este dincolo de manifestarile subiective ale omului; expunerea progresului
catre realitate.

Teoria lui Karl Marx → istoria evolueaza implacabil spre comunism.

Ideea conform careia istoria are anumite legi obiective ale evolutiei universale va
influenta in continuare gandirea politica. Studiile stiintifice despre politica vor avea rolul
de a gasi principiile in functie de care va fi cunoscut mersul si sensul istoriei universale
(sec. XIX).

Un bun exemplu il constiutuie lucrarile lui Karl Marx. Acesta adauga istoricismului
hegelian dimensiunea economica. La Marx, istoricismul poluat de la Hegel se transforma
in materialism istoric, iar principiu „conducator” este cel al luptei de clasa. Ideea de clasa
dominanta trimite la ideea discursului marxist, in care statul nu este altceva decat
principalul instrument de exercitare al puterii, prin exploatarea clasei dominante. In acest
context, rolul stiintelor sociale este acela de a clarifica care este adevarata ordine sociala
si politica, pentru a fi astfel folositoare actiunii politice.

http://www.cnaa.md/nomenclature/politics/230001/i/

Tema 1. Obiectul de studiu a politologiei

Geneza teoriei politice. Necesitatea şi importanţa studierii politologiei, (ştiinţei politice).
Specificul cunoaşterii ştiinţifice a politicului şi caracterul distinct al studiului politic.
Constituirea şi evoluţia politologiei ca ştiinţă de sine stătătoare: tradiţii istorice şi tendinţe
actuale. Particularităţile gândirii politice şi a instituţionalizării politologiei ca ştiinţă în
Moldova.

Obiectul şi structura ştiinţei politice contemporane: interpretări moderne şi postmoderne.

Relaţia epistemică: ştiinţă politică – politică ştiinţifică. Arhitectonica politologiei între
câmpurile empiric-pragmatic, teoretic-explicativ şi operaţional-tehnologic de investigaţie.
Limbajul, aparatul categorial şi legităţile ştiinţei politice. Funcţiile politologiei:
semnificaţii, dinamism şi interacţiuni.

Locul politologiei în sistemul ştiinţei contemporane. Corelaţia câmpurilor de obiect a

teoriei politice şi a disciplinelor sociale în procesul complex şi multiplan de studiere a
politicii. Tangenţele politologiei cu ştiinţele reale (biologia, matematica, cibernetica,
informatica etc.) în analiza politică. Rolul de ştiinţă general integativă despre politică a
politologiei în raport cu ştiinţele ce vizează fenomenul politic. Politologia în ambianţa
intelectuală şi culturală a contemporaneităţii.

Tema 2. Politologia contemporană între metode de cercetare şi paradigme

Metodologie, metodă, tehnică şi paradigmă ştiinţifică: semnificaţii noţionale. Definirea
metodologiei, metodei şi paradigmei ştiinţei politice. Cerinţe metodologice în cercetarea
politologică: de la unitatea de metode la abordarea multi- şi interdisciplinară.

Elaborarea instrumentarului metodologic de analiză a fenomenelor politice. Evoluţia

istorică a metodelor şi tehnicilor de cunoaştere a politicului: etape şi specificaţii. Tipurile
şi nivelurile metodelor de cercetare a politicii. Criteriile de clasificare a metodelor de
investigare politologică: gradul comunităţii de analiză a obiectelor studiate, parametrii lor
calitativi şi cantitativi, destinaţia funcţională a instrumentelor metodologice. Analiza
normativ-valorică. Analiza sociologică şi culturologică. Stilul descriptiv-istoric. Analiza
antropologică. Analiza psihologică. Behaviorismul. Abordarea sistemică şi structuralistă.
Analiza comparativă. Modelarea politicii. Analiza comunicativă. Metode de expertiză.
Elaborarea jocurilor politice în baza principiilor matematicii, MEC şi a mijloacelor de
programare.

Politologia ca ştiinţă multiparadigmatică. Criteriile de determinare a naturii paradigmelor

politologice. Paradigma teologică. Substanţa şi structura paradigmei naturaliste.
Paradigma geografică şi geopolitica. Paradigma biologică şi biopolitica.. Paradigma
psihologizatorică. Paradigma socială şi varietăţile sale. Paradigma raţional-critică între
conflict şi consens.

Şcolile contemporane ale politologiei şi rolul lor în elaborarea unor noi paradigme de
dezvoltare socială la hotarul secolelor XX-XXI. Particularităţile şcolii europene de
cercetare a politicii. Ştiinţa politică americană: specificul paradigmal şi tendinţele
principale de dezvoltare.

Tema 3. Sistemul ştiinţelor politice

Logica ştiinţifică de cunoaştere a politicii în conexiuni sistemice de general, particular şi
unic. Procesele de diferenţiere şi integrare a cunoştinţelor politice şi caracterul eterogen
al structurii ştiinţei politice. Raportul ştiinţă politică – ştiinţe politice.

Manifestarea multidimensională, complexă a politicului şi conturarea procesului de

dispersie a ştiinţelor politice. Desprinderea din politologie şi instituţionalizarea unor
discipline politice autonome, axate pe funcţii şi mijloace specifice de cercetare a
fenomenului politic.

Clasificarea ştiinţelor politice: criterii şi semnificaţii. Ştiinţele politice teoretice,

aplicative şi de graniţă. Ştiinţe politice relativ tradiţionale, moderne şi postmoderne.

Interpretarea sistemică şi postsistemică a ştiinţelor politice. Conexiuni generale de câmp a

subdisciplinelor politologice: interacţiuni de concepte şi paradigme, “împrumuturi” de
metode, schimbul transdisciplinar de teorii şi repecursiunile descoperirilor.

Conexiuni particulare de câmp a ştiinţelor politice. Teoria politicii ca nucleu al

politologiei, axat integral pe politică, corelaţia ei cu ştiinţa politică de ansamblu şi cu
disciplinele politologice particulare. Raportul ştiinţei politice cu filosofia politică,
sociologia politică şi culturologia politică ca discipline general metodologice şi
circumstanţial-instrumentale de analiză politică. Contactul ştiinţei politice cu istoria
politică, politologia aplicativă, statistica, informatica politică ca discipline centrate pe
culegerea datelor şi sistematizarea faptelor despre procesele şi evenimentele politice.
Relaţia ştiinţei politice cu psihologia politică, etnografia şi antropologia politică
(orientate spre analiza unor aspecte sau elemente aparte a sferii politice), precum şi cu
economia şi demografia politică, geografia politică (geopolitica) şi biopolitica, ştiinţe
legate de mecanismele factorilor externi de nfluienţă asupra vieţii politice.

Problema autenticităţii sistemului ştiinţelor politice. Politologia (ştiinţa politică) ca parte

integrantă şi totodată, ca element general coeziv al sistemului. Dimensiunea
geocronometrică a rolului integrator al politologiei în sistemul ştiinţelor politice la etapa
actuală.
Tema 4. Politica ca fenomen social
Politica – element indispensabil al naturii şi existenţei umane. Geneza şi evoluţia
politicului: determinări şi modalităţi. Polisemia termenului de politică. Substanţa şi
destinaţia socială a politicii: interpretări moderne şi postmoderne. Ipostazele structurale
ale politicii: sistem politic, proces politic, spiritualitate politică. Dimensiunile reale şi
reflexive ale lumii politicului: normativă, instituţională, relaţională, funcţională,
geocronometrică.

Obiectul şi actorii politicii: corelaţii permanente şi temporare. Criteriile subiectivităţii

politice. Câmpurile şi nivelurile politicului. Piaţa politică între cerere şi ofertă.

Funcţiile politicii: manifeste, latente, structurale, internaţionale. Corelaţia de câmp a

politicului şi nonpoliticului. Raporturi deterministe şi funcţionale de tip politică –
economie, politică – cultură, politică – drept, politică – morală, politică – ştiinţă, politică
– religie. Caracterul universal, pe-netrant şi atributiv al sferei politice faţă de alte sfere ale
vieţii sociale. Progresul social şi politica. Politica ca vocaţie şi ca profesie. Politologul şi
politica.

Iraţionalul în politică: politizare, politicianism, populism, voluntarism. Aspecte politice a

alienării.

Tema 5. Dinamica politică

Conceptul de dinamică politică, natura şi formele dinamismului. Exprimarea
dinamismului politic prin dimensiuni de proces politic. Structura, etapele şi regimurile
procesului politic. Tipologia şi nivelurile proceselor politice contemporane şi gradul lor
de complexitate şi intensitate. Procesul politic şi procesul social: între mecanismele de
interacţiune a dinamicii sociale şi politice.

Dinamica politică în albia schimbării politice şi dezvoltării politice. Abordarea

contextuală şi instituţională a fenomenului schimbării politice. Tipurile schimbărilor
politice.

Caracterul dinamicii politice în funcţie de factorul dezvoltării politice. Criteriile

dezvoltării politice. Căile stabile şi crizele dezvoltării politice. Particularităţile
transformărilor politice în contextul dinamicii stabile şi dezvoltării stabile.

Dinamica politică în termeni de substanţă şi tipurile modernizării politice. Modernizarea

şi instituţionalizarea politică. Modernizarea şi democratizarea. Unda a treia a
democratizării – o nouă treaptă a dinamismului.

Interacţiuni de formă şi conţinut între schimbarea politică, dezvoltarea politică şi

modernizarea politică. Contextul dinamic al schimbării, dezvoltării şi modernizării în
condiţiile societăţii în tranziţie. Particularităţile lui în Republica Moldova.

Tema 6. Natura puterii politice

Conceptul de putere. Socio-geneza şi evoluţia puterii. Sensul social şi destinaţia puterii
politice în sistemul relaţiilor sociale. Specificul puterii politice în contextul social global
de putere. Abordări moderne şi postmoderne a puterii: tangenţe şi diferenţe. Teoria
separaţiei puterilor: istorie şi actualitate.
Proprietăţile şi izvoarele puterii politice. Puterea politică şi puterea de stat: trăsături
comune şi distincte. Sistemul, structura şi gradienţii puterii politice. Puterea şi “contra-
puterea”.

Legitimitatea ca act de întemeiere a puterii politice. Motivaţia legitimităţii puterii.

Modalităţi şi niveluri de legitimare a puterii politice. Tipologia şi indicii de evaluare a
legitimităţii puterii politice.

Puterea şi funcţiile puterii politice. Dihotomia “funcţionalitate – disfuncţionalitate” în

modelul multidimensional al comunicării de putere. Resursele şi formele puterii politice.
Interdependenţa puterii politice cu alte puteri. Cultura puterii. Savantul şi puterea. Puterea
şi morala. Puterea şi proprietatea. Puterea politică alienată.

Tendinţele şi problemele fenomenului puterii în epoca postmodernă.

Tema 7. Mecanismul realizării puterii politice

Poporul ca izvor fundamental de organizare şi realizare a puterii. Structura ierarhică a
mecanismului de putere. Mecanismul separaţiei şi funcţionării puterilor pe orizontală
(legislativă, executivă, judecătorească) şi pe verticală (puterea centrală şi locală). Metode,
mijloace şi principii de realizare a puterii politice. Puterea realizată între suveranitate şi
legitimitate, legalitate şi legitimitate.

Raportul dintre izvorul, exponentul, actorul şi obiectul puterii realizate. Relaţia de putere
conducere – supunere. Cvadrivalenţa conducerii: organizarea deciziilor, luarea deciziilor,
implementarea deciziilor, controlul asupra implementării. Conducerea în diferite regimuri
politice. Conducerea democrată şi sistemul participării. Participarea la conducere şi
participarea la putere. Motivele supunerii: conformism, oportunism, respect şi
constrângere.

Semnificaţia şi corelativele autorităţii, prestigiului, influienţei şi forţei în sintagma

conducere – supunere. Problema eficienţei realizării puterii în societate. Factorii
stabilităţii şi instabilităţii, continuităţii şi discontinuităţii, consistenţei şi inconsistenţei
puterii politice.

Problemele realizării puterii politice în societatea moldavă: corelaţia între general,

particular şi unic.

Tema 8. Sistemul politic

Conceptul de sistem şi concepţiile sistemului politic în ştiinţa politică contemporană
(T.Parsons, D.Easton, G.Almond, K.Deutsch). Aplicarea analizei sistemice şi structural-
funcţionale în studiul politicii. Delimitări terminologice în analiza sistemică: sistem,
subsistem, ambient, input, output, feedback. Abordarea postsistemică şi rolul ei în
identificarea sistemului politic.

Structura sistemului politic. Caracteristici şi interacţiuni a subsistemelor structurale:

normativă, ideologică, instituţională, comunicativă, culturală. Sistemul politic şi
organizaţia politică.

Funcţiile sistemului politic: semnificaţii intra şi intersistemice. Specificul funcţional de

loc şi rol al sistemului politic în sistemul social global. Relaţia sistem politic – sistem
economic, sistem politic – sistem social, sistem politic – sistem cultural şi mecanismele
de interacţiune.

Disfuncţiile sistemului politic între incoerenţă şi consecinţe. Stabilitate / instabilitate

politică şi risc politic. Criza sistemului politic. Factorii de asigurare a eficienţei sistemului
politic.

Clasificarea sistemelor politice contemporane: criterii şi tipuri. Sistemul politic de tip

sovietic şi de tip post-sovietic: problemele democratizării şi identificării. Destinele
sistemului politic în epoca post-modernă.

Tema 9. Sistemul politic în republica moldova

Prăbuşirea sistemului totalitar sovietic şi trecerea la democraţie. Particularităţile
funcţionării sistemului politic posttotalitar. Caracterul tranzitoriu al sistemului politic
moldav. Eterogenitatea sistemului între elementul totalitar în dispariţie, dezagregare şi
elementul democratic în apariţie şi constituire.

Problema stabilităţii / eficienţei şi democratizării noilor instituţii politice. Renunţarea de

la principiul nomenclaturist şi recunoaşterea şi promovarea principiilor democratice de
formare a sistemului politic: declaraţii şi realităţi. Paradoxul îmbinării formei
democratice şi conţinutului autoritar în ţesutul social al sistemului politic.

Fenomenul “democratizării false” şi “regresului autoritar” ca expresie a crizei endogenice

a sistemului politic. Tendinţe autoritare în relaţia Parlament – Guvern, Preşedinte –
Parlament în condiţiile guvernării semiprezidenţiale şi parlamentare. Disfuncţiile
sistemului politic în contextul instabilităţii structurii de stat, raporturilor putere-opoziţie,
putere centrală – putere locală. Secesionismul transnistrean şi deformarea sistemului
social în ansamblu, şi sistemului politic în particular. Ponderea scăzută a partidelor
politice (excepţie PCRM) în sistemul politic, influienţa lor slabă asupra puterii, societăţii.

Caracterul democrat – autoritar al interacţiunii sistemului politic cu societatea: aspecte

ale crizei exogenice. Integrarea şi influienţa slabă în sistem a elementului civil.
Predominarea caracterului închis al sistemului politic, a tendinţei oligarhice în luarea
deciziilor. Caracterul reactiv al sistemului, capacitatea joasă a acestuia de a acţiona la
timp şi adecvat la interesele şi necesităţile societăţii, la depăşirea conflictelor sociale.

Tema 10. Societatea politică. statul - element principal al societăţii politice Noţiunea

de societate politică şi componentele ei substanţiale. Statul ca instituţie fundamentală a
societăţii politice. Conceptul de stat. Socio-geneza şi esenţa statului în viziunea
concepţiilor patriarhală, teocratică, violenţei, “contractului social”, social-economică,
organică, psihologică, politico-antropologică. Semnele şi atributele principale ale statului.
Instituţiile statului: legislative, executive şi judecătoreşti. Funcţiile statului şi dinamica
lor. Statul ca fenomen civilizatoric la etapa actuală. Orânduirea de stat. Tipurile structurii
de stat şi formele de guvernare în lumea contemporană. Tendinţa centralizării şi
descentralizării statelor. Impactul statului asupra societăţii şi personalităţii.

Statul minimal. Statul ponderat. Statul maximalist. Statul totalitar ca expresie a

partidului-stat. Statul democratic. Statul în Republica Moldova: de la tipul sovietic de stat
la statul de drept.
Tema 11. Statul de drept
Conceptul statului de drept: istoria şi actualitatea. Abordări filozofice şi politico-juridice
a statului de drept. Esenţa şi premizele statului de drept.

Principiile de bază a funcţionării statului de drept. Supremaţia legii – nucleu al statului de

drept. Exerciţiul suveranităţii. Separaţia şi echilibrul puterilor. Asigurarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Responsabilitatea reciprocă între stat şi personalitate. Legalitatea
şi controlul constituţionalităţii legilor. Inamobilitatea judecătorului. Formarea culturii
juridice a cetăţenilor – factor prim al cunoaşterii şi respectării legii.

Statul social de drept ca etapă avansată în evoluţia statului de drept. Punctele de reper a
statului social. Criteriile statului social. Tipurile statului social: semnificaţii şi delimitări.
Problemele statalităţii sociale de drept în Republica Moldova.

Tema 12. Societatea civilă

Noţiunea de societate civilă. Reperele concepţiei individualismului şi liberalismului
privind fenomenul societăţii civile. Premisele apariţiei societăţii civile, constituirea bazei
economice, sociale, politice, spirituale. Societatea civilă între semnele definitorii şi
principiile de funcţionare. Societatea civilă ca formă şi modalitate de realizare a
indivizilor şi de funcţionare a societăţii. Structura, formele şi activităţile societăţii civile.
Nivelul relaţiilor în societatea civilă. Legăturile orizontale. Tipurile istorice ale societăţii
civile.

Societatea civilă şi societatea politică: mecanisme şi variante de interacţiune şi

interdependenţă. Funcţiile societăţii civile în raport cu societatea politică. Condiţiile
balansării relaţiei între societatea civilă şi puterea politică. Societatea civilă – bază socială
a statului. Constituţionalismul ca regim al interacţiunii statului şi societăţii civile.
Societatea civilă şi statul în regimurile democratice şi antidemocratice.

Societatea civilă în noile democraţii: cauzele imaturităţii. Problema constituirii societăţii

civile în Republica Moldova.

Tema 13. Democraţia ca formă de organizare a societăţii

Conceptul de democraţie şi semnificaţiile sale geocronometrice. Interpretările actuale ale
democraţiei: colectivistă, liberală şi pluralistă. Modelele democraţiei politice: liberal-
democratic şi radical-democratic. Democraţia ca sistem, regim şi proces. Democraţia –
valoare general-umană.

Formele democraţiei. Democraţia reprezentativă (majoritară). Principiile democraţiei

majoritare. Interacţiunea şi unitatea principiilor democratice.

Democraţia directă. Referendumul – formă a democraţiei directe.

Noţiunea de democraţie consociaţională. Principiile democraţiei consociaţionale.

Avantaje şi dezavantaje a democraţiei consociaţionale. Elemente consociaţionale în
democraţia neconsociaţională.

Bazele constituţionale ale democraţiei. Instituţiile democraţiei. Fenomenul

parlamentarismului: caracteristica generală.
Experienţa democratică în lumea contemporană: eficienţe şi ineficienţe. Analiza
comparativă a modelelor democraţiei politice. Perspectiva valorificării democraţiei
politice în condiţiile Moldovei. Problema democratizării societăţii moldave. Democraţia
între politic şi social: tangenţe şi tendinţe de dezvoltare.

Tema 14. Partidele şi mişcările social-politice

Conceptul de partid politic. Partidul ca instituţie a reprezentării societăţii: geneza şi
etapele de dezvoltare. Particularităile şi factorii de esenţă a partidelor politice. Partidul
între raţiune şi meserie. Partidul între structuri şi interese. Partidul între conflict şi
integrare. Funcţiile partidelor politice. Tipologia partidelor politice – criterii şi tipuri.

Clasificarea sistemelor de partid. Criteriul numeric (sisteme unipartide, bipartide şi

multipartide). Criteriul relevanţei. Distanţa ideologică sau polarizarea. Caracterul
relaţiilor interpartinice (sisteme concurenţiale şi neconcurenţiale). Principiile de bază ale
interacţiunii partidelor politice în sistemele politice democratice. Pluripartidismul şi
pluralismul politic. Etapa boomului partidist şi a pluripartidismului moderat în societatea
tranziţională.

Mişcările social-politice şi locul lor în sistemul politic. Stadiile (etapele) dezvoltării

mişcărilor social-politice. Configurarea mişcărilor pe criteriile scopului, sferei şi locului
de activitate, caracterului apariţiei, metodei de organizare şi a componenţei sociale.
Mişcările democratice contemporane. Relaţia “partid politic-mişcare politică”. Partidele
şi mişcările social-politice în Republica Moldova: realităţi şi perspective.

Tema 15. Elita politică şi liderismul politic

Natura inegalităţii politice şi destinaţia socială a elitei în societate. Teoriile clasice şi
contemporane despre esenţa şi rolul elitei în societate. Noţiunile de “elită politică”, “clasă
politică”, “clasă conducătoare”: interferenţe şi semnificaţii.

Elita politică contemporană: izvoarele puterii şi sistemele de selectare. Structura şi

funcţiile elitei politice.

Circulaţia elitelor: trăsături caracteristice. Clasificrea elitei politice: criterii şi tipuri. Elita
politică şi birocraţia politică.

Clasa conducătoare: sensul şi aria de manifestare. Oligarhia politică şi conotaţiile sale.

Clasa conducătoare în condiţiile tranziţiei post-comuniste. Nomenclatura – clasă

conducătoare sovietică, destinele ei în spaţiul post-sovietic. Particularităţile creării elitei
politice în Republica Moldova.

Noţiunea de liderism politic. Relaţia lider politic – liderism politic. Concepţiile

liderismului politic (teoria trăsăturilor tipice, teoria “rolului determinant” al partizanilor,
teoria situaţională).

Destinaţia liderismului ca instituţie socială. Factorii obiectivi şi subiectivi ai liderismului

politic: concordanţe şi discordanţe. Tipologia şi funcţiile liderilor. Liderul şi masele.
Liderismul şi populismul. Fenomenul liderismului politic în societatea moldovenească.

Elita politică şi liderismul politic în epoca postmodernă: trăsături comune şi distincte.

Grupul de interes şi grupul de presiune: semnificaţii şi corelaţii. Definiţii şi caracteristici
ale grupurilor de presiune. Factorii determinativi de influenţă a grupului de presiune.
Elemente de distincţie între grupurile de presiune şi partide. Funcţiile grupurilor de
presiune şi modalităţile de realizare.

Clasificarea grupurilor de presiune în baza criteriului de origine, structural şi teleologic.

Capacităţile şi ponderea diferitor grupuri de presiune în timp şi spaţiu. Grupuri de
presiune deschise şi latente. Lobbysmul ca fenomen original al presiunii. Distincţii dintre
vechiul lobby şi “noul” lobby. Masoneria ca grup specific de presiune: istoria şi
actualitatea. Presiunea destructivă a mafiei.

Direcţii de acţiune a grupurilor de presiune la etapa actuală. Resurse legale şi ilegale de

acţiune. Nivelurile şi efectele acţiunii grupurilor de presiune în societatea tranzitorie.
Specificul grupurilor de presiune în Republica Moldova.

Tema 17. Socializarea politică

Pătrunderea şi încadrarea omului în politică: probleme teoretice şi practice. Destinaţia
socializării politice. Interpretări şi definiţii ale socializării politice. Teoria “susţinerii
politice” şi teoria cognitivistă.

Direcţiile socializării: acumulativă şi creativă. Contradicţia dintre tradiţia politică şi

inovaţia politică. Socializarea politică între activitate, comunicare şi percepere. Etapele
socializării politice: trăsături comune şi distincte. Funcţiile socializării politice.
Socializarea politică şi socializarea civică ca variabile indisolubile. Agenţii socializării
politice şi civice: sistemul educaţional, sistemul instituţional, mass-media. Ştiinţele
politice şi socializarea politică. Instituţia politică şi mecanismele sale de socializare.
Rolul partidului politic în formarea atitudinilor şi opiniilor politice. Corelaţia elementului
organizat şi al celui stihiinic în procesul socializării. Socializarea politică şi aculturaţia
politică.

Tipurile (modelele) socializării politice: echilibrat, hegemonist, pluralist, de conflict.

Problemele socializării şi re-socializării politice în societatea în tranziţie. Creşterea

nivelului culturii civice şi culturii politice ca factor-cheie a socializării în condiţiile
Republicii Moldova.

Tema 18. Dimensiunea umană a politicului

Conceptul de personalitate: istoria şi actualitatea. Teoria paternalistă, totalitară, liberală şi
creştin-democrată despre poziţia politică a omului în stat.

Orientarea personalităţii spre politică. Mecanismul relaţiei politică-personalitate.

Personalitatea ca actor primar al politicii: adeziuni şi angajări. Interesul - mobil al
participării politice a personalităţii. Tipurile şi dinamica orientării comportamentale a
personalităţii. Vocaţia politică. Indiferentismul şi alienarea politică.

Nivelurile participării politice a personalităţii: interacţiuni şi determinări. Formele

contemporane ale antrenării omului în politică. Condiţiile de formare a calităţilor de
Homo Politicus.
Drepturile fundamentale ale omului şi rolul lor în umanizarea politicii. Drepturile
naturale şi drepturile omului. Doctrinele contemporane despre drepturile omului.
Dualitatea statutului de drept a personalităţii. Dreptul şi libertatea.

Clasificarea drepturilor omului: criterii şi tipuri. Drepturi ale omului şi drepturi ale
colectivităţii: concordanţe şi discordanţe. Corelaţia drepturi-îndatoriri ale cetăţeanului.
Reglementări naţionale şi internaţionale în domeniul drepturilor omului: interfernţe şi
contradicţii. Prioritatea mecanismelor internaţionale de control şi de monitorizare a
respectării drepturilor omului. Garanţiile şi condiţiile realizării drepturilor fundamentale
ale omului.

Tema 19. Conştiinţa politică şi ideologia politică

Conştiinţa politică ca formă specifică a conştiinţei sociale. Esenţa şi structura conştiinţei
politice. Nivelurile conştiinţei politice: de stat, teoretic, empiric, obişnuit. Conştiinţa
politică de masă, de grup şi individuală. Conştiinţa politică obişnuită şi teoretico-
ştiinţifică. Funcţiile conştiinţei politice. Formele conştiinţei politice: specializată, de
masă, elitară. Ideologia politică şi psihologia politică ca domenii a conştiinţei politice.
Mentalitatea politică.

Conceptul de ideologie. Ideologia ca nucleu al conştiinţei politice. Interpretările

ideologiei – lărgită, directivă, culturologică – în ştiinţa politică contemporană. Unitatea
între ideologie şi politică. Interacţiunea ideologiei şi filosofiei politice în dimensiunea
conceptuală despre lume a politicii.

Esenţa, structura, nivelurile şi formele ideologiei politice. Funcţiile principale ale

ideologiei politice. Ideologia şi propaganda. Ideologizarea, deideologizarea şi
reideologizarea politicului. Corelaţia între politizare şi ideologizare.

Destinul ideologiilor în epoca contemporană. Politica ca arenă a ciocnirii diverselor

sisteme şi curente politico-ideologice. Criteriile departajării ideologiilor politice. Tipurile
ideologiei contemporane. Paradigma liberală şi neoliberală, conservatoristă şi
neoconservatoristă, social-democrată, democrat-creştină, marxistă. Ideologiile
naţionaliste, etnice şi religioase.

Formarea orientărilor politico-ideologice în Republica Moldova: semnificaţii şi

paradoxuri.

Tema 20. Cultura politică

Noţiunea de cultură politică. Concepţiile contemporane ale culturii politice. Trăsăturile de
esenţă a culturii politice. Structura şi nivelurile culturii politice.

Cultura conştiinţei politice şi obiectivele politice. Concepţia politică despre lume. Locul
simbolicii politice în cadrul culturii politice. Cultura politică şi mitologia politică.
Interacţiunea între ideologie şi cultura politică. Aspectul religios al culturii politice.

Cultura comportamentului politic. Cultura funcţionării instituţiilor politice. Cultura

procesului electoral. Cultura adoptării şi realizării deciziilor politice. Cultura reglării
conflictelor social-politice.
Funcţiile şi tipurile culturii politice. Modelul liberal-democratic şi modelul autoritar-
totalitar al culturii politice. Particularităţile culturii politice de tip tranziţional şi
modelarea ei în noile democraţii.

Subiecţii şi căile de formare a culturii politice. Cultura politică şi cultura civică. Raportul
cultură politică – dezvoltare politică, cultură politică – modernizare politică.

Cultura politică şi procesul civilizatoric contemporan.

Tema 21. Politologia comparată

Comparaţia ca metodă de stabilire a generalului şi particularului în sfera politică, de
realizare a inventarului de asemănări şi diferenţe. Izvoarele teoretice de constituire a
strategiilor demersului comparativ: behaviorismul, funcţionalismul-structural, teoria
demersului raţional, instituţionalismul (neoinstituţionalismul).

Obiecte ale analizei comparative. Parametrii comparativi. Mijloace şi metode a

comparaţiei: relativ-comparative, istorico-tipologice, istorico-genetice. Comparaţia
sectorială. Studiu de caz între confruntări şi tendinţe spre generalizare. Analiza binară:
implicită şi explicită.

Tipurile comparaţiei politice. Identificarea fenomenelor, proceselor şi structurilor politice

similare pe verticală şi orizontală, respectiv în interiorul ţării şi în ţări diferite.
Compararea fenomenelor politice contrastante. Structurarea rezultatelor comparaţiei între
dihotomii, tipologii şi modele.

Tema 22. Previziunea politică

Previziunea ca fenomen social. Previziunea şi legităţile ştiinţei şi a politicii: corelaţii şi
determinări. Paradigmele previziunii politice. Esenţa, sferele de aplicare, obiectul şi
principiile de bază ale previziunii politice. Cauzele stimulării activităţii de pronosticare.

Bazele obiective ale previziunii politice: gnoseologia materialistă, (cognoscibilitatea

lumii), interconexiunea între viitor şi prezent, prezent şi trecut, structura sistemică a sferei
politice a societăţii. Scopul principal şi sarcinile previziunii politice. Destinaţia
funcţională a pronosticului politic.

Metodologii, metode şi tehnici ale analizei şi pronosticării politice. Elementele principale

ale instrumentarului previziunii. Construirea modelelor de pronostic. Scenarii ale
societăţii de mâine. Tipurile previziunii politice. Gradaţia în timp şi etapele previziunii.

Utopia politică şi previziunea politică. Fenomenul astrologiei politice. Tendinţe actuale

de dezvoltare a pronosticului politic. Previziunea politică ca factor de valorificare al
potenţialului spiritual al societăţii postmoderne. Baza futurologică teoretico-practică a
societăţii occidentale. Concepţiile societăţii postindustriale (D.Bell, Z.Brzezinski,
G.Can), societăţii informaţionale (A.Toffler), concepţiile crizei futurologice
(ecopesimism, pesimism “tehnologic”). Activitatea de pronosticare a Clubului de la
Roma: obiective, direcţii, semnificaţii. Organizaţiile guvernamentale şi obşteşti
specializate în problemele planificării strategice.

Problema previziunii politice în societatea post-comunistă.

https://biblioteca.regielive.ro/referate/sociologie/evolutia-stiintei-ca-paradigma-
118926.html

1. INTRODUCERE ÎN NOŢIUNEA DE PARADIGMĂ

Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifica, Thomas Kuhn observa în

prima instanţa ca nu se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de
dezvoltare în ştiinţa. Cunoaşterea pare să se bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte
diferite şi care se afla în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa restrâng punct cu punct
diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, cate un element arbitrar, ceva ca un fel de
accident istoric pare să se impună ca ingredient în toate modurile de gândire ştiinţifica.

În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normala este cercetarea bazata ferm pe unele realizări ale
ştiinţei pe care o comunitate ştiinţifica le considera fundamentale pentru practica în
continuare. Acest lucru se realizează în condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de
importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe
de alta parte, aceste rezultate lasă destul loc cercetării în continuare în aceeaşi direcţie.
Aşa apar paradigmele care sunt realizări ştiinţifice care pentru o perioada de timp se
constituie în modele de soluţii pentru o comunitate ştiinţifica. Ele conferă posibilitatea
desfăşurării activităţilor ştiinţifice intr-un cadru de reguli şi standarde bine stabilite.
Existenţa paradigmelor intr-o sfera a cercetării este un semn de maturitate pentru
dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de al o
paradigma la alta prin procesul revoluţiilor. În lipsa unei paradigme, toate faptele de
observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante.
Aceasta culegere de date a fost o caracteristica pentru începutul activităţilor ştiinţifice în
orice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă
tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor. Pentru a putea fi
acceptata ca paradigma o teorie, trebuie să se dovedească mai buna decât celelalte
posibilităţi de interpretare, chiar daca niciodată ea singura nu va putea explica sau
interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice noua paradigma aduce
cu sine insa, o mai buna definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează
intr-un domeniu în care exista deja o paradigma, pot sa-şi desfăşoare munca având
avantajul unor concepte deja definite.

În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor

observate în cadrele deja trasate prin paradigma. Paradigma forţează aprofundarea unui
domeniu pana la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifica a faptelor în cadrul
ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: În primul rând este cercetata clasa
faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind relevante în mod deosebit pentru natura
lucrurilor. Mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru a aprofunda
realitatea acestor fapte. În al doilea rând se caută legi cantitative care articulează faptele
intre ele. În al treilea rând se caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. Paradigma se
va extinde la interpretare altor realităţi şi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o
mare parte din activitatea teoretica consta în folosirea teoriei existente pentru prezicerea
informaţiilor factuale de valoare reala, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate.

Rezolvarea de probleme necesita ingeniozitate. Pentru ca aceasta ingeniozitate să se

manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii. Soluţia sta tocmai în aplicarea
paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigma au de fapt un criteriu de
alegere a problemelor. Toţi cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu
au deci soluţii în paradigma aleasa, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse.

T. Kuhn menţionează câteva raţiuni pentru care oamenii se lansează cu pasiune în

cercetarea ştiinţifica: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii,
speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau
preexistenta. De îndată insa ce intra în cercetare, nimic nu-l mai tentează pe om decât să
demonstreze ca are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o
pana atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerata ştiinţifica este ca ea nu doar să
aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una acceptabila în termeni conceptuali şi teoretici. în
principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale, teoretice,
instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.

Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea

fără ca ele să conţină reguli stricte pentru cercetare. Toata lumea învaţă teoria ca atare dar
nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor este tipul
de experienţa pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma.

Apariţia unor probleme insolubile generează conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum
natura ar fi „violat" aşteptările paradigmei care guvernează ştiinţa normala. Faţa cu
aceasta realitate, cercetătorii aduna date noi, încercând să înveţe, să vadă natura intr-o alta
perspectiva. Faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut ştiinţific. Descoperirile
necesita un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretica. Pentru
aceasta insa, trebuie luptat împotriva rezistenţei pe care o manifesta paradigma care
urmează să fie schimbata sau extinsa, pentru ca orice noutate în cunoaştere întrece sau
contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei.

Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări

majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De aceea ele sunt precedate de o
pronunţata insecuritate legata de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de
rezolvare a problemelor în ştiinţa normala. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei.
Astfel, o paradigma existenta va fi declarata depăşita doar în condiţiile în care o alta este
pregătita sa-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia este a respinge ştiinţa însăşi.
Pentru ca o anomalie să inducă criza, trebuie îndeplinita şi alta condiţie. Ea priveşte
numărul mare de soluţii parţiale şi divergente care apar în legătură cu o problema.
Trecerea de la o paradigma la una noua presupune construirea teoriei pe fundamente noi
care să integreze aceste soluţii.

Inaugurarea revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire

la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce la o separare a
membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea intre cei care au noduri
diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce noua paradigma este un nou tip de predicţie
asupra faptelor care nu putea fi realizat de vechea paradigma. Impactul revoluţionar
priveşte schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se
schimba şi problemele care pot fi acceptate de noua paradigma. Preluând direcţia unei noi
paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării intr-o
mixtura inextricabila.

La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a

oamenilor de ştiinţa se schimba radical. Paradigmele determina în mare măsură şi
experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să
ducă şi la schimbări în practica vieţii. Se poate aprecia ca în urma revoluţiilor ştiinţifice
oamenii de ştiinţa trăiesc intr-o noua realitate.

https://ik-ptz.ru/ro/fizika/evolyucionnaya-paradigma-v-sovremennyh-nauchnyh-
issledovaniyah-evolyucionno-sinergeticheskaya-paradigma-n.html

O paradigmă evolutivă în cercetarea științifică modernă. Paradigma evolutiv-sinergetică

Tabloul științific al lumii (NKM) stă la baza unei viziuni raționaliste asupra lumii, bazată
pe potențialul total al științei dintr-o anumită eră. NKM sistematizează cunoștințele
științifice dobândite în diferite domenii disciplinare. NKM este o sinteză a cunoașterii
corespunzătoare unei perioade istorice specifice dezvoltării umane.

Evoluția imaginii științifice moderne a lumii implică mișcarea de la clasic(realizările lui

Galileo și Newton, o relație neechivocă cauză-efect, obiectele lumii păreau să existe
independent, într-un sistem de coordonate strict specificat) neclasic (influența primelor
teorii ale termodinamicii, unde lichidul și gazele nu sunt sisteme pur mecanice.
Dezvoltarea sistemului este gândită într-un mod direcțional, dar starea sa în fiecare
moment nu este determinată. Absența determinismului la nivelul indivizilor este
combinată cu determinismul la nivelul întregului sistem: „regularitate statistică”)
și postclasic (PNC)etapele sale. Formă PNKNKM: de la bun început și în orice moment
dat, viitorul rămâne incert. Dezvoltarea poate merge într-una din mai multe direcții, care
este cel mai adesea determinată de un factor nesemnificativ. Doar un mic impact
energetic este suficient pentru ca sistemul să fie reconstruit și să apară un nou nivel de
organizare. În NCM modern, analiza structurilor sociale implică studiul sistemelor
neliniare deschise, în care rolul condițiilor inițiale, al indivizilor incluși în ele și al
factorilor aleatori este mare. Câmpul de reflecție asupra activității se extinde, se iau în
considerare structurile sale valorice-țintă. Accentul postnonclassicilor este înțelegerea
proceselor sinergetice, care sunt foarte relevante pentru vremurile recente. Știința
neliniară a dus la apariția sinergicgândire.
În știința modernă post-non-clasică, întregul potențial al științelor descriptive, al
cunoștințelor disciplinare și al cercetării interdisciplinare orientate spre probleme sunt
axate pe recreerea imaginii realității obiective. Începutul unei noi discipline numită
sinergetică a fost pus de discursul lui H. Haken în 1973. la prima conferință dedicată
problemelor autoorganizării.

Sinergetice,acestea. teoria autoorganizării, caracterizează geneza structurii spontane,

neliniaritatea, sistemele deschise. În tabloul sinergetic al lumii, domnește formarea,
împovărată de multivarianță și ireversibilitate. Timpul are o funcție constructivă.
Sistemele neliniare includ cele ale căror proprietăți sunt determinate de procesele care au
loc în ele, astfel încât rezultatul fiecărui impact în prezența altui este diferit decât în \
u200b\u200babsența acestuia din urmă.

Principalele proprietăți distinctive ale lumii care respectă legile neliniare:

Ireversibilitatea proceselor evolutive

Natura bifurcației evoluției: într-un sistem neliniar, există o alternanță de perioade

cu privire la mișcarea monotonă și zonele de bifurcație, în care sistemul își pierde
stabilitatea față de mici perturbări

Dinamismul structurii sistemelor de auto-dezvoltare

Nouă înțelegere a viitorului

Știința neliniară duce la paradigma sinergică evolutivă... Paradigme, adică modele

(eșantioane) de formulare și rezolvare a problemelor științifice, potrivit lui T. Kuhn,
guvernează un grup de cercetători și comunitatea științifică. Perioada pre-paradigmă se
caracterizează printr-o acumulare haotică de fapte. Părăsirea acestei perioade înseamnă
stabilirea unor standarde pentru practica științifică, postulate teoretice, o imagine
științifică exactă a lumii, combinând teoria și metoda.

Adopţie paradigma sinergică evolutivăînseamnă respingerea postulatelor de bază ale

științei tradiționale: * Principiul existenței adevărului și cunoașterii absolut fiabile; *
Principiul forței clasice; * Reducționism; * Conceptul de liniaritate; * Ipoteze de
posterioritate, adică dobândirea de cunoștințe bazată exclusiv pe experiența din trecut.
PNKetapa NKM a stabilit noi sarcini. Dezvoltarea ideii de sinergetică despre geneza
structurală spontană presupune prezența unui aparat categoric adecvat. Una dintre ideile
importante ale postclasicilor este afirmația despre pierderea memoriei
sistemului.Sistemul își uită stările trecute, acționează spontan și imprevizibil, trecutul nu
are aproape niciun efect asupra prezentului, iar prezentul nu are o influență decisivă
asupra viitorului.

O caracteristică importantă PNKeste aplicația mod de gândire post-analitic,conectarea a

3 sfere de analiză simultan - istoric, critic-reflexiv și teoretic.

Întrebarea 41. Extinderea etosului științei. Noi probleme etice ale științei la sfârșitul
secolului XX - începutul secolului XXI. Etica mediului.

Etica este o disciplină de filozofie care studiază fenomenele moralei și eticii. Problema
eticii științei este întrebarea dacă știința poate fi un obiect al judecății morale. Disputele
ascuțite cu privire la această chestiune au avut loc de-a lungul istoriei dezvoltării științei
și se întorc la vremea lui Socrate, care acum 2,5 mii de ani a învățat că o persoană
acționează rău doar din ignoranță și că, după ce a învățat ce este bine, se va strădui
aceasta. O caracteristică a timpului nostru este că, împreună cu aceste dispute, crearea de
specialități se desfășoară într-un ritm accelerat. structuri și mecanisme, sarcina cărora este
reglementarea etică a activității științifice. Etica științei studiază fundamentele morale ale
activității științifice, un set de principii de valoare adoptate în comunitatea științifică și
concentrează aspectele sociale și umaniste ale științei. Potrivit lui Merton, etosul științei
este un complex colorat emoțional de reguli, reglementări și obiceiuri, credințe, valori și
predispoziții, care sunt considerate obligatorii pentru un om de știință. Lumea modernă
este în multe privințe un spațiu tehnologizat, o persoană s-a înconjurat de obiecte de
tehnologie, esența unei persoane este transformată în direcția gravitației nu spre natură,
armonie și iubire, ci spre tehnicizare. Apare o contradicție între normele etice primordiale
și necesitatea existenței tehnice a omului, ceea ce implică o clasă extinsă de probleme
etice ale lumii artificiale. Diferite probleme etice în forma cea mai generală pot fi
împărțite în probleme etice de fizică, biologie, genetică, tehnologie; un loc special îl
ocupă problemele eticii oamenilor de știință.

Cea mai importantă problemă este autorul descoperirilor științifice,plagiat, competență și

falsificare a descoperirilor științifice. Pentru cercetarea care pretinde statutul științific,
instituția referințelor, „componenta academică a științei”, este strict obligatorie, datorită
căreia este stabilită autorul anumitor idei și, în plus, selectarea celei noi, ceea ce indică
creșterea cunoștințele științifice, sunt asigurate. Altfel, știința nu va avansa, va efectua
repetări nesfârșite. Problema are o importanță deosebită obsesia cu un om de știință,când
el, angajat în activități științifice, se desprinde de lumea reală și devine un fel de robot.

Probleme etice care decurg din zonă biologie, indică pericolul absolutizării tendințelor
biologice, în cadrul cărora multe trăsături negative umane sunt recunoscute ca înnăscute -
violență, agresivitate, dușmănie, război, precum și dorința de creștere a carierei,
conducere etc.

În zona geneticăproblematice au fost întrebările cu privire la influența diferențelor de gen

asupra activității mentale, a diferențelor genetice și intelectuale dintre rase și naționalități
(manifestări ale rasismului și genocidului).

Problemele au apărut la intersecția dintre biologie și medicină bioetica(tratarea

pacientului doar ca obiect de cercetare sau practică medicală). Un loc special îl ocupă
problemele cauzate de sporind tehnicizarea medicineiși apariția de noi tehnologii
medicale și medicamente care extind posibilitățile de expunere la oameni. Cercetătorul în
bioetică B. Yudin a atras atenția asupra faptului că biomedicina modernă extinde
capacitățile tehnologice de control și intervenție în problemele naturale ale originii,
cursului și finalizării vieții umane. Diferite metode de reproducere artificială umană,
înlocuirea organelor și țesuturilor afectate, influența activă asupra proceselor de
îmbătrânire duc la faptul că, în toate aceste cazuri, apar situații limită atunci când
consecințele realizărilor progresului științific și tehnologic sunt imprevizibile. Există
pericolul distrugerii bazei biologice originale. Sarcinile de stres, expunerea la agenți
cancerigeni, poluarea mediului înconjurător transformă o persoană, îi distrug sănătatea și
înrăutățesc rezerva de gene.

Inginerie geneticăs-a dovedit a fi avangarda cercetării științifice și experimentale a lumii

vii. Face posibilă interferarea cu codul genetic uman și modificarea acestuia, care este
considerată pozitivă în tratamentul mai multor boli ereditare. Cu toate acestea, există
tentația de a îmbunătăți în mod sistematic natura umană pentru a o adapta din ce în ce
mai mult la încărcăturile tehnosferei moderne create artificial.

Probleme manipularea psihicului uman, efectele asupra creierului uman constituie un

grup special de probleme. Există experimente legate de implantarea de electrozi în creier,
care, exercitând influențe electrice slabe, previn somnolența și ajută la ameliorarea
stresului. Astfel de manipulări sunt comparate cu tranchilizantele și drogurile.
O problemă acută a timpului nostru este tehnologie de clonare.Termenul „clonare” a fost

întotdeauna legat de procesele de propagare vegetativă (clonarea plantelor prin butași,

muguri, tuberculi în agricultură). Organismele vii, cum ar fi amoeba, se înmulțesc,

producând celule identice genetic, care sunt numite clone. Într-un sens general, clonarea

poate fi numită un proces care implică crearea unei creaturi care este genetic identică cu

părintele său. Atâta timp cât a fost vorba de clonare pentru a asigura eficiența în

agricultură, producția de culturi, problema nu a dobândit o astfel de acutitate, când a venit

vorba de cl. omule, a fost nevoie de eforturile multor teoreticieni pentru a înțelege

consecințele unui astfel de pas. Soluția la această problemă este asociată cu necesitatea

unei înțelegeri clare a naturii multidimensionale a fenomenului cl-i. Există aspecte

medicale, economice, etice, filosofice și religioase ale acestei probleme. Cl-e ca

tehnologie experimentală complexă poate duce la reproducerea nu numai a standardelor,

ci și a ciudățenilor. Din punct de vedere metodologic, vorbim despre o nepotrivire între

obiective și rezultatele obținute, care în condițiile clasei. pentru o persoană este imoral și

criminal. Principii de baza

Paradigma de interes pentru noi s-a făcut simțită ca un concept consacrat și o componentă
importantă a imaginii moderne a lumii în ultima treime a secolului trecut în lucrările
specialiștilor în cosmologie (A. D. Ursula, N. N. Moiseev). Potrivit N. N. Moiseev,
următoarele principii de bază stau la baza evoluționismului global:

 Universul este un sistem unic de auto-dezvoltare.

 Dezvoltarea sistemelor, evoluția lor are un caracter direcțional: urmează calea
creșterii diversității lor, complicând aceste sisteme, precum și scăzând
stabilitatea acestora.
 Factorii aleatori care influențează dezvoltarea sunt inevitabil prezenți în toate
procesele evolutive.
 Ereditatea predomină în Univers: prezentul și viitorul depind de trecut, dar ele
nu sunt determinate în mod unic de acesta.
 Considerarea dinamicii lumii ca o selecție constantă, în care sistemul selectează
cel mai real dintr-o varietate de stări virtuale diferite.
 Prezența stărilor de bifurcație nu este negată; ca urmare, evoluția ulterioară
devine fundamental imprevizibilă, deoarece factorii aleatori acționează în
perioada de tranziție.