BIOCHIMIE MEDICALĂ

I. Introducere

• Scopul principal al biochimiei de astăzi este să determine cum

interacţionează grupele de molecule nevii din organismele vii pentru
a constitui, menţine şi perpetua starea vie.

• Biochimia este o ştiinţă foarte tânără; până acum câteva zeci de ani
puţine universităţi o recunoşteau ca ştiinţă în toate drepturile ei.

• Până la începutul ultimului sfert de secol, ea nu a fost o ştiinţă bine

conturată, de sine stătătoare, cu o solidă metodologie experimentală şi
cu posibilitatea de aprofundare a fenomenelor biologice.
• Biochimia studiază procesele chimice care condiţionează viaţa
şi structurile ce îi corespund.

• Apare şi se dezvoltă ca ştiinţă de graniţă între chimie şi biologie,

fără a se putea realiza însă o demarcaţie netă între cele două.

• Contibuţii din domeniul chimiei, biologiei şi medicinei se află

într-o relaţie de reciprocitate cu dezvoltarea biochimiei. Astfel a
apărut biochimia modernă care studiază procesele biochimice
care se desfăşoară la nivel celular şi molecular.

• Deci, se poate concluziona că:

- Biochimia studiază totalitatea proceselor biochimice din

organism (procese catabolice şi anabolice), precum şi
procesele de biotransformare a medicamentelor ajunse în
organism.
II. Compoziţia chimică a organismului uman
 Compoziţia elementară a organismului uman

• Au fost identificate un număr de peste 60 de elemente care

intră în compoziţia chimică a organismului uman.
• Acestea au fost clasificate în funcţie de proporţia în care se
gasesc în organism.
• Astfel ele au fost clasificate în:
- macroelemente
- oligoelemente
- microelemente
 Tabelul 1. Repartiţia elementelor în organismul uman.

Element Procent ( %) Element Procent (%)

carbon 50 sulf 0,8

oxigen 20 sodiu 0,4

hidrogen 10 clor 0,4

azot 8,5 magneziu 0,1

calciu 4 fier 0,01

fosfor 1 iod 0,00005

● Dintre acestea primele patru ( C,O, H, N) reprezintă peste 95% şi sunt
considerate macroelemente.

● Ele sunt principalele bioelemente ale majorităţii biomoleculelor

datorită tendinţei lor mărite de a forma legături covalente.

● Oligoelementele se găsesc în proporţie mai mică în organism şi la fel

ca şi macroelementele intră în structura biomoleculelor.

● Microelementele se găsesc în cantități mult mai mici, dar cu toate

astea ele au un rol esenţial pentru viaţă.
●
Bioelementele se găsesc în organism grupate în categorii de componenţi
şi anume: componenţi organici şi componenţi minerali (anorganici).

I. Componenţii organici
- intră în compoziţia organismului uman și sunt:
proteinele, glucidele, lipidele şi acizii nucleici.
➢
sunt molecule complexe, alcătuite din molecule simple.
➢
astfel: - proteinele formate prin policondensarea aminoacizilor,
- glucidele sunt formate din monozaharide,
- lipidele formate din acizi graşi şi alţi componenţi,
- acizii nucleici sunt formaţi din ribonucleotide şi
dezoxiribonucleotide.
 Tabelul 2. Principalele biomolecule din organismul uman

Biomolecula Unităţi strucurale Funcţii

ADN dezoxiribonucleotide material genetic

model pentru
ARN ribonucleotide
sinteza proteinelor

proteine aminoacizi funcţii multiple

glucide monozaharide rezervă de energie

acizi graşi şi alte componente

lipide funcţii multiple
lipidice(FL,LPP,MPZ etc)
II. Componenţii minerali

● prezenţi în organismul uman sunt:

- apa şi electroliţii.

Apa: este constituientul major al tuturor organismelor vii.

➢
Organismul uman conţine între 58 şi 66% apă.

➢
O influenţă remarcabilă asupra conţinutului de apă al
organismului o are vârsta. Conţinutul de apă variază şi în
funcţie de sex, astfel femeile au un conţinut de apă mai redus
în comparaţie cu bărbaţii.

➢
Apa din organism este repartizată în vasele sanguine şi
limfatice, spaţiile intercelulare şi celule însăşi.
➢ apa din organism se găseşte repartizată în două compartimente:
- compartimentul extracelular, aproximativ 50% din greutatea corpului
- compartimentul intracelular, aproximativ 20% din greutatea corpului.

► O clasă diferită de biocompuşi sunt vitaminele:

Caracteristic acestor compuși este:
- indispensabilitatea lor pentru funcţiile biologice
- organismul nu le poate sintetiza.
Ele reprezintă componenţii nutritivi esenţiali.

► Hormonii sunt o altă clasă de biomolecule cu rol major în procesele

endocrine, care au loc în organism.
BIOCHIMIE
 Scopul biochimiei
•
studiul legăturii reciproce a substanţelor şi funcţiilor acestora;
•
modificările compuşilor chimici din organismul viu;
•
modul de transformare a energiei în sistemele vii;
•
mecanismele de reglare ale transformărilor chimice şi ale
proceselor fizico-chimice în celule, ţesuturi şi organe;
•
mecanismele moleculare de transmitere a informaţiei
genetice în organism.
 Deosebim:

●
Biochimia discriptivă - studiază componenţa chimică a
materiei vii şi proprietăţile compuşilor biologici separaţi.

●
Biochimia dinamică – studiază complexitatea modificărilor de
substanţe în organism.

●
Biochimia metabolică – cercetează procesele biochimice ce
stau la baza diferitelor manifestări ale proceselor metabolice
din organism.
 Rolul biochimiei în practica medicală:

●
promovează progresul cercetărilor medicale;

●
oferă cunoştinţele necesare înţelegerii stării de sănătate şi a
mecanismelor patogenetice în orice boală;

●
stabilirea diagnosticului clinic de laborator;

●
explică modul de acţiune al medicamentelor, ca modulatori ai
activităţii enzimatice, oferind datele necesare pentru sinteza
de substanţe cu acţiune farmacologică dorită;

-
 Particularităţile materiei vii:

Gradul superior de organizare structurală (caracterizat prin structura

•

compusă şi diversitatea de molecule)

Funcţia strict determinată şi sensul său specific pentru fiecare parte

•

componentă.

Capacitatea de a transforma şi a utiliza energia

•

Schimbul de substanţe cu mediul înconjurător şi autoreglarea

•

transformărilor chimice.

Capacitatea de autoreplicare sau transmitere a informaţiei genetice.

•
 Aminoacizi şi proteine

•
Proteinele reprezintă partea principală a celulelor oricărui
organism viu

“protos” - primul, de prima importanţă

•
Proteinele sunt substanţe organice azotate, alcătuite din AA,
legaţi în catene prin legături peptidice şi care posedă organizare
structurală complicată.
Principalele caracteristici:

- conţinutul de azot destul de constant (16% din masa

uscată);

- prezenţa permanentă a componenţilor structurali – ai AA;

- legăturile peptidice între AA;

- masa moleculară mare (4-5000 – pînă la milioane de Da);

- organizarea structurală complicată, care determină

proprietăţile fizico-chimice, biologice ale proteinelor.
Aminoacizii sunt unităţile structurale ale proteinelor.

● Prin prefixele „di“, „tri“ etc., se arată numărul de grupe

amino şi carboxil, iar poziția relativă a două grupe funcţionale se
precizează cu literele greceşti „α“, „β“, „γ“, „δ“, „ε“, în care
acidul este α dacă grupările amino și carboxil se leagă de un
acelaşi carbon, β dacă grupările amino şi carboxil se leagă la
atomi de carbon alăturați, iar, pe măsură ce creşte distanța, se vor
numi γ, δ, ε

● În cazul compuşilor aromatici, se folosesc prefixele „orto“,

„meta“, „para“.
 Aminoacizii (AA)
●
Sunt derivaţii acizilor carboxilici la care un atom de H a fost substituit
de grupa aminică.
●
În funcţie de poziţia în care a avut loc substituţia destingem alfa, beta,
gama şi etc.
●
20 de aminoacizi fundamentali proteinogeni sunt α AA şi sunt de linia
L.
Unităţile fundamentale ce participă la sinteza unei proteine sunt
●

aminoacizii „naturali” (proteinogeni), de tip α- aminoacizi.

În categoria aminoacizilor naturali sunt cuprinşi peste 300 de

aminoacizi, dar proteinogeni sunt doar 20 dintre aceştia.

Aceşti aminoacizi (20) sunt singurii codificaţi genetic şi sunt

frecvent întâlniţi în structurile proteice ale mamiferelor.
Aminoacizii standard (20)
 Clasificarea AA:

După structura R(radical) lateral :

- în alifatici – aromatici;
- tio-, hidroxi;
- mono- sau di carboxilici;

În funcţie de proprietăţile fizico-chimice :

- acizi, bazici şi neutri

După rolul biologic:

- indispensabili,
- semi şi dispensabili
●În structura proteinelor, cele mai multe grupări carboxil şi amino sunt
angrenate în complexe peptidice, nefiind capabile să reacţioneze
chimic decât pentru a genera legături de hidrogen

●Prin urmare, catena laterală este principalul factor care dictează rolul
unui aminoacid din structura proteinei

●În consecinţă se recomandă clasificarea aminoacizilor în funcţie de

caracteristicile catenelor laterale:

- nepolare (catenele care prezintă o distribuţie uniformă a

electronilor)

- polare (catenele care prezintă o distribuţie neuniformă a

electronilor, cum ar fi radicalii acizi sau bazici)
● Aminoacizii care conţin catene laterale polare neutre:
serina, treonina, tirozina, asparagina, glutamina, cisteina

● Aceşti aminoacizi au sarcină electrică netă egală cu zero la

pH neutru; la pH alcalin, catenele laterale ale cisteinei şi al
tirozinei pot ceda câte un proton.

● Serina, treonina şi tirozina conţin fiecare câte o grupare

hidroxil polară care poate participa la formare unei legături de
hidrogen.
●Prolina diferă de alţi aminoacizi prin faptul că cei trei atomi
de carbon ai catenei laterale, carbonul α şi atomul de azot al
grupării α - amino constituie o structură inelară, penta-
atomică, rigidă
●În consecinţă, gruparea amino a prolinei este mai degrabă
secundară, nu primară.
 Aminoacizii standard tiolici

●
Catena laterală a cisteinei conţine o grupare sulfhidril
-SH, care este o componentă importantă a centrului activ al
multor enzime.
●Legăturile disulfidice conferă stabilitate structurii
tridimensionale a moleculei proteice, prevenind
denaturarea acesteia în mediul extracelular

●Exemple: imunoglobulinele secretate de celulele sangvine

sunt proteine care conţin un număr important de legături
disulfidice.

●Albumina, o proteină plasmatică având rol de transportor

pentru diverse molecule, constituie un exemplu în acest
sens.
 Aminoacizi care conţin catene laterale acide (polari
negativi) precum acidul aspartic şi glutamic funcţionează ca
donori de protoni.

● În condiţii de pH fiziologic, catenele laterale ale acestor

aminoacizi sunt complet ionizate şi conţin un un anion
carboxilat, grupare cu sarcină electrică negativă.

● Ca urmare, aceste forme sunt denumite aspartat şi

glutamat pentru a sublinia electronegativitatea acestora la
pH fiziologic.
●Aminoacizi care conţin catene laterale bazice (polari
pozitivi), au proprietatea de a accepta protoni.

● În condiţii de pH fiziologic, catenele laterale ale lizinei

şi argininei sunt complet ionizate, cu sarcină electrică
pozitivă
 Alţi aminoacizi
●
Pe lângă cei 20 aminoacizi standard, prezenţi în structura majorităţii
proteinelor, există un număr de aminoacizi mai rar întâlniţi, care s-au
obţinut din hidrolizatele unor proteine de tip special.
●
Exemple : - 4-
hidroxiprolina, 5-hidroxiprolina prezenţi în colagen
- dezmozina, izodezmozina prezenţi în elastină

●
Peste 150 aminoacizi nu se găsesc în proteine, dar sunt intermediari
metabolici, intră în structura unor vitamine sau hormoni, participă la
transmiterea influxului nervos.
Intermediari metabolici:

Homoserina Homocisteina
Ornitina DOPA (3,4-dihidroxi-
- intermediar al ureogenezei fenilalanina) - intermediar în
metabolismul fenilalaninei şi
tirozinei
 GABA (acidul gamma-aminobutiric )
-este considerat a fi unul dintre cei mai importanți
mediatori inhibitori centrali, neurotransmiţător

β –alanina
- component al coenzimei A (CoASH)
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE
AMINOACIZILOR
 PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE
AMINOACIZILOR
Sunt cunoscute 4 clase:
1. proprietăţi datorate funcţiunii –NH2
2. proprietăţi datorate funcţiunii -COOH
3. proprietăţi datorate ambelor funcţiuni
4. proprietăţi datorate radicalului R
●
Importanţă:
- analiza aminoacizilor într-un mediu biologic;
- analiza aminoacizilor rezultaţi prin hidroliza unei proteine;
- stabilirea ordinii de înlănţuire într-un lanţ polipeptidic
 Gradele de organizare ale moleculei
proteice
Structura:
primară secundară terţiară cuaternară
 Structura primară
§ succesiunea AA din lanţul polipeptidic, determinată genetic.
§ este stabilizată de legăturile peptidice covalente, care se
formează la interacţiunea grupei -carboxilice a unui AA cu
-aminogrupa următorului AA.
 Proprietăţile legăturii peptidice:
● este o legătură covalentă
● coplanarea – toţi atomii grupelor peptidice se află într-un singur plan
● poziţia trans a substituienţilor în raport cu leg C-N
● capacitatea de a forma legături de hidrogen (fiecare gr. peptidică poate
forma 2 legături de hidrogen)
Ø Orice dereglare a structurii primare a proteinelor duce la afectarea
proprietăţii biologice.
Ø Modificarea unui singur AA provoacă tulburări grave în metabolism.
§ Ex: - dacă în poziţia 6 a lanţului β al Hb în loc de Glu se include Val –
Hb – S – care devine mai nestabilă, mai rău fixează O2 , este
insolubilă şi duce la apariţia anemiei cu celule falciforme.
 Structura secundară

● reprezintă modul împachetarii catenei polipeptidice într-o structură

ordonată, datorită formării legăturilor de hidrogen între grupele
peptidice ale unei catene sau a catenelor învecinate.

● după configuraţie structura secundară se împarte în:

1. α-spirală

2. β-structură
 Particularităţile de bază ale α-spiralei:
●
orientată spre dreapta
●
posedă simetrie elicoidală;
●
legăturile de hidrogen se formează între grupele peptidice ale primului şi ale
celui de al patrulea rest de aminoacid;
●
radicalii laterali ai aminoacizilor nu participă la formarea α-spiralei şi sunt
dispuşi în exterior.
 Particularitățile de bază β-structură

• are configuraţia curbată, care se formează cu ajutorul legăturilor de

hidrogen intercatenare în limită unor sectoare a aceluiaşi lanţ
polipeptidic sau a lanţurilor alăturate.

• această structură se mai numeşte structură în straturi pliante.

 Structura terţiară

• reprezintă modul de împachetare a lanţului polipeptidic în

spaţiu tridimensional.

• se formează datorită interacţiunii dintre radicalii AA situaţi

la distanță.

• proteinele se împart în
- globulare (globulinele)
- fibrilare (keratina, fibrina, miozina,elastina)
 Legăturile ce stabilizează structura terţiară:
● legăturile covalente:
- disulfidice,
- pseudopeptidice
- esterice

• legăturile polare
- de hidrogen,
- ionice,
- electrostatice

• interacţiuni hidrofobe –
- forţele Van der Waals

O anume organizarea în structură tridimensională conferă

proteinelor activitate biologică.
 Structura cuaternară a proteinelor

• Unele proteine sunt alcătuite din mai multe lanţuri

polipeptidice.
• Fiecare lanţ în parte e numit protomer sau subunitate.
• Proteina integră reprezintă oligomerul şi posedă structură
cuaternară.
• Funcţia specifică a unei proteine oligomere se manifestă
numai la nivelul structurii cuaternare, protomeri separaţi
sunt inactivi.
Molecula hemoglobinei: constă din 4 protomeri
• Principalele legături care determină şi stabilizează structura
cuaternară sunt legăturile slabe (de hidrogen, saline, forţe
hidrofobe etc.), necovalente, între suprafeţele de contact
complementare.

• Legăturile covalente (disulfidice, pseudopeptidice),

deasemenea stabilizează aceste structuri, însă nu
determină formarea lor.

• Interacţiunile prin suprafeţe complementare prezintă

fenomenul de cooperare - primele interacţiuni favorizează
formarea celorlalte - .
 Colagenul
● Cea mai răspîndita proteină din organism.
● Este o proteină extracelulară, fibrilară, componenta majoră a
ţesutului conjuctiv şi osos.
● În ţesutul conjuctiv ea oferă rezistenţă, iar în cel osos constituie

carcasa organică a mineralizării.

● Se deosebeşte de alte proteine după componenţa aminoacidică

şi alţi indici.
1. Fiecare al treilea AA din catenă este prezentat prin glicină
(30%)
2. Fiecare al patrulea - prin Pro şi hidroxiPro (25%)
3. Conţine 10% Ala
4. Conţine hidroxilizină
5. Conţinutul tioaminoacizilor şi tirozinei este redus
 Clasificarea contemporană a proteinelor
Savanţii M.Levitt şi C.Chiothia (1970) examinînd structura
proteinelor le-au divizat în 5 clase (fiecare clasă diferă după
prezenţa şi poziţia α-spiralei şi β-structurii)
1. Proteine ce conţin 100% α-elice, formînd o structură globulară;
2. Proteine ce conţin β-structură şi, de regulă, sunt alcătuite din două
straturi antiparalele sau situate în forme “butoiaşe”;
3. Proteine ce conţin atît α cît şi β componente;
4. Proteine ce înglobează α/ β segmente alternate în structura
secundară, formînd structura terţiară cu centrul β şi încercuite de α-
spirale;
5. Proteine neorganizate cu structura secundară evidenţiată
nesemnificativ.
 După dinamica domeniilor structurale

1. Proteine cu domenii rigide, imobile, dure, unite prin

segmente mari, flexibile, ce le permit fluctuaţii în diapazon
larg;
2. Proteine cu domenii rigide, dure, unite prin porţiuni mici,
denumite “balama” cu o circulaţie mai redusă;
3. Proteine unde domeniile au roluri diverse – folosesc
flexibilitatea pentru asigurarea unor funcţii.
 Proteinele simple (holoproteine)

●
Histonele - localizate în nucleu, conţin AA bazici pînă la 30%
(Arg, Liz). Au sarcina pozitivă, sunt legate cu acizii nucleici.
Funcţia: iau parte la reglarea metabolică a activităţii genomului,
funcţie structurală
●
Albuminele – masă moleculară mică, sarcină negativă, sunt
solubile în apă. Rol: determină presiunea oncotică, participă la
transportul substanţelor.
●
Globulinele - masă moleculară mai mare ca albuminele, au
caracter acid (PI - 6 -7,3), se dizolvă în soluţii saline slabe, dar
nu în apă. Rolul imunologic: sintetizează anticorpi
.
 Proteinele conjugate
(Proteide,Heteroproteine)

1. Nucleoproteine
2. Cromoproteine
3. Fosfoproteine
4. Lipoproteine
5. Metaloproteine
6. Glicoproteine
 Cromoproteinele
compuse din proteină şi partea neproteică colorată
●
cromoproteide porfirinice
●
cromoproteide neporfirinice
Reprezentanţii: clorofila, hemoproteidele (Hb), sistemul de
citocromi, catalaza, peroxidaza.
Funcții:
1. participă în fotosinteză
2. transportul oxigenului şi CO2
3. reacţiile de oxido-reducere
4. senzaţiile de lumină şi culoare
 Fosfoproteinele

proteine + acidul fosforic (legate prin legături esterice-

de hidroxiaminoacizi Ser, Tre )
●
Rolul lor:
1. reprezintă constituienţi structurali ai celulelor
2. intervin în permeabilitatea biomembranelor
3. participă la transportul prin sânge şi limfă a unor
substanţe liposolubile (vitaminelor liposolubile A, D, E, K,
unor hormoni, medicamente)
4. furnizează energia
 Lipoproteinele

proteine + lipide ( + acid fosforic )

În plasma sanguină lipoproteinele se diferenţiază în 4
fracţiuni pe baza densităţii lor:
- chilomicronii (densitate mai mică ca 0,95)
- cu densitate foarte mică (VLDL) (d. mai mică ca 1,006)
- cu densitate mică (LDL) (d. mai mică ca 1,065)
- cu densitate mare (HDL) (d. mai mică ca 1,2)
 Glicoproteinele
proteine + glucide (glucozamină, galactozamină, a.
hialuronic, glucozaminoglicani)
Rolul lor:
●
sunt constituienţi plastici ai celulei, intră în componenţa
membranelor biologice.
●
au rol de protecţie a mucoaselor gastrointestinale, ale
aparatului respirator şi urogenital faţă de acţiunea enzimelor
proteolitice, a unor compuşi chimici sau agenţi mecanici.
●
sunt inhibitori ai aglutinării hematiilor
●
sunt componente specifice de grup sanguin (ABO, Rh)
●
participă în reacţiile imunologice.
 Metaloproteine

proteină + metal (Fe, Cu, Zn, Mg)

Exemple și funcții:
●
Hb - conţine Fe (transportul gazelor respiratorii)
●
Feritina – conţine Fe, localizată în ficat, constituie rezerva și
depozitul de Fe din organism
●
Transferina – conţine Fe, Cu şi Zn, se află în plasma
sanguină, transportă Fe în organism
●
Mioglobina – conţine Fe, se află în muşchi, rol de
transportor şi rezervor al oxigenului în muşchi
●
Ceruloplasmina – conţine Cu, se află în plasma sanguină;
transportor al Cu în organism şi acţiune oxidazică asupra
vitaminei C.
 Proteinele fixatoare de Ca

●
sunt proteine ce posedă afinitate magoră de legare a ionilor de
Ca.
●
toate conţin resturi de gama carboxiglutamat de care se fixează
ionii de Ca.
●
carboxiglutamatul se formează din Glu sub acţiunea enzimei
specifice.
Exemple:
1) colagenul
2) calmodulina – o proteină mică ce posedă patru locuri de fixare
pentru ionii de Ca
3) factorii coagulării sângelui(II,VII,IX, X)
4) fosfolipaza C
 Peptidele active
Endotelinele
●
o familie de peptide noi cu activitate biologică activă deosebită.
●
în anul 1988 s-a obţinut din cultura endoteliului vascular un peptid
cu efect biologic pronunţat numit endotelină (ET).
●
ET- sunt cei mai eficienți factori vasoactivi.
●
Clasificare: deosebim ET1, ET2, ET3 (izoforme)
●
Deosebirile între clasele de ET:
- sunt codificate de gene diferite
- sunt expresate în mod diferit în ţesut vascular.
- ET-1 şi ET2 – sunt vasoconstrictori puternici
• Rolul lor:

1) reglează tonusul vaselor şi în generalcardiohemodinamica

2) participă în patogenia HTA esenţiale
3) ET-1 şi ET-3 – posedă efecte neurologice (în ţesutul nervos
intensifică sinteza fosfoinozitolfosfatului), provoacă
modificări în reacţiile de comportare, efect central
cardiorespirator.
4) reglează starea funcţională a endoteliului, stratului intim arterial
şi venos din diferite vase
 ACIZII NUCLEICI

• Acizii Nucleici sunt molecule care stochează informația genetică

necesar creșterii și reproducerii celulare;
• Există 2 tipuri de acizi nucleici:
- acid dezoxiribonucleic (ADN)
- acid ribonucleic (ARN)
• Sunt polimeri formați din lanțuri lungi de monomeri numiți:
nucleotide

• Un nucleotid este alcătuit din:

1) o bază azotată,
2) o pentoză,
3) un grup fosfat.
 1. BAZELE AZOTATE

• Bazele azotate din nucleotide sunt de 2 tipuri:

- purinice: - adenina (A) şi guanina (G)
- un inel de pirimidină fuzionat cu un inel
imidazol = un inel cu cinci membri cu doi atomi
de azot care nu sunt adiacenți.

- pirimidinice: - un inel organic format din șase atomi,

4 atomi de carbon și 2 atomi de azot.
- citozina (C), timina (T) şi Uracilul (U)
 2. Monozaharidele pentozice

• Sunt două pentoze înrudite: - ARN-ul conține riboza

- ADN-ul conține dezoxiriboza

• Monozaharidele au atomii de C numerotați cu prim pentru

a-i diferenția de bazele azotate.
 3. Gruparea fosfat

• Grupurile fosfat suplimentare pot fi adăugate nucleozid 5’-

monofosfaților pentru a forma difosfați și trifosfați.

• Se formează : adenozin mono-, di- și trifosfați (AMP, ADP

și ATP).

• ATP-ul este sursa de energie majoră pentru activitatea

celulară
 Nucleozide și Nucleotide

• Nucleozidul este format dintr-o bază azotată legată printr-o

punte glicozidică la atomul C1’ al ribozei sau dezoxiribozei

• Nucleozidele se denumesc modificând finalul bazei azotate prin

adăugarea sufixului – ozină pentru purine(A,G)
– idină pentru pirimidine (C,T,U)
• Nucleotidul este un nucleozid care formează un
fosfoester cu grupul C5’ OH al ribozei sau dezoxiribozei

• Nucleotidele se denumesc folosind numele nucleozidului

urmat de 5’-monofosfat
Numele Nucleozidelor si Nucleotidelor
 Structura primară a acizilor nucleici
Structura primară a acizilor nucleici este dată de secvența de nucleotide
• Nucleotidele din acizii nucleici sunt unite prin legături fosfodiesterice
 Citirea structurii primare

• Un polimer de acid nucleic prezintă o

grupare 5’-fosfat liberă la un capăt și o
grupare 3’-OH liberă la celălalt capăt.

• Secvența este citită de la capătul 5’-fosfat

terminal liber folosind literele utilizate in
prescurtarea bazelor.

• Exemplul din imagine se citește:

5’—A—C—G—T—3’
 Exemple de structură primară a ARN-ului
• În ARN, A, C, G si U sunt legate prin punți esterice 3’-5’ între riboză și fosfat
 Exemple de structură primară a ADN
• În ADN, A, C, G si T sunt legate prin punți esterice 3’-5’ între dezoxiriboză și
fosfat
 Structura secundară: dublul helix de ADN

• În ADN există 2 lanțuri de nucleotide care se reunesc într-un dublu

helix :
- catenele sunt orientate în direcții opuse
- bazele sunt aranjate pe baza complementarității formând perechi
- perechile de baze sunt unite specific prin legături de hidrogen.

• Complementaritatea perechilor de baze este între A-T si G-C :

- 2 legături de H se formează între A și T
- 3 legături de H între G și C
Perechile de baze in dublul helix de ADN
 Stocarea ADN-ului
• În celulele eucariote (animale, plante, fungi) ADN este stocat în nucleu,
fiind separat de restul celulei printr-o membrană semipermeabilă.
• Pe parcursul replicării celulare ADN-ul este organizat în cromozomi.
• Între replicări, ADN-ul este stocat într-o minge compactă denumită
cromatina înconjurată de proteine denumite histone formând nucleozomi
 Replicarea ADN-ului

• Mitoza = procesul de diviziune al celulei eucariote

- celula se rupe în două celule fiice identice
- ADN-ul trebuie să sufere procesul de replicare,
- prin urmare fiecare celulă fiică are o copie.

• Replicarea ADN-ului presupune două etape:

1. în prima etapă ADN-ul este separat în două lanțuri
2. catena singură servește drept matriță pentru sinteza noului
lanț cu secvența complementară

• Procesul se numește replicare semi-conservativă, deoarece un lanț al

fiecărui ADN fiică provine de la ADN parental, iar celălalt este nou.
Replicarea Semi-Conservativă a ADN-ului
Enzime și proteine implicate în replicarea ADN-ului
 ACIDUL RIBONUCLEIC (ARN)

• ARN-ul este mult mai abundent decât ADN-ul

• Există câteva diferențe importante între ARN și ADN:

- pentoza din ARN este riboza, în ADN dezoxiriboza
- în ARN, uracilul (U) înlocuiește timina (T) și formează
pereche cu adenine (A).
- ARN-ul este monocatenar, în timp ce ADN-ul este dublu
catenar
- moleculele de ARN sunt mult mai mici decât cele de ADN
 Tipuri de ARN

Există trei tipuri majore de ARN:

- ribozomal (ARNr), mesager (ARNm) și de transfer (ARNt)

 ARN ribozomal și ARN mesager

• Ribozomii = locul sintezei proteice

- conțin ARN ribozomal (65%) și proteine (35%)
- sunt formați din două subunități: mare și mică.

• ARN-ul mesager “transportă” codul genetic spre ribozomi

 ARN-ul de transfer/transport (ARNt)

• ARN-ul de transfer transportă aminoacizii din citosol

pe ribozomi în vederea biosintezei proteic

• Fiecare aminoacid este recunoscut și transportat de un

ARNt specific.
 Sinteza Proteică
• Cele două procese majore implicate în sinteza proteică sunt:
- formarea ARNm din ADN = transcriere
- translația: conversia la proteine cu ajutorul ARNt, la nivel ribozomal
• Transcrierea are loc în nucleu, în timp ce traducerea în citoplasmă.
• Informația genetică este transcrisă pentru a forma ARNm in timpul
diviziunii celulare
Transcrierea

• Etape ale transcrierii:

- desrăsucirea unui fragment de ADN
- o catena de ADN este copiată începând de la punctul de
inițiere ce prezintă secvența TATAAA
- sinteza de ARNm folosind bazele complementare cu uracilul
(U) înlocuind timina (T)
- ARNm nou format se deplasează din nucleu spre ribozomii
din citoplasmă.
ARN POLIMERAZA

• În timpul transcrierii, ARN polimeraza se deplaseaza de-a lungul

catenei de ADN in directia 3’-5’ pentru a sintetiza ARNm
corespunzător
 Codul genetic

• Codul genetic se găsește în secvența de nucleotide a ARNm care

este transcris din ADN

• Un codon este un triplet de baze din ARNm care codează un

anume aminoacid

• Fiecare dintre cei 20 aa are nevoie pentru a construi o proteină

de cel puțin 2 codoni

• În plus, există codoni care semnalează începutul și sfârșitul unui

lanț polipeptidic
Codonii ARNm și Aminoacizii Asociați
CITIREA CODULUI GENETIC

• Presupunem că vrem să determinăm aminoacizii codați de

următoarea secvență de ARNm
5’—CCU —AGC—GGA—CUU—3’
• Conform codului genetic, aminoacizii pentru acești codoni
sunt:
CCU = Prolina AGC = Serina
GGA = Glicina CUU = Leucina

• Secvența de ARNm codează următorul peptid:

Pro—Ser—Gly—Leu
ENZIMELE
 ENZIMĂ – de la grecescul
“EN ZYME”- în drojdii

 Enzime - catalizatori biologici de natură

proteică, ce măresc viteza reacţiilor chimice

 Enzimele - acţionează strict într-o anumită

consecutivitate şi cu o anumită specificitate

 Enzime = E
 Enzimologie-
ştiinţa,
ce se ocupă
cu studierea E

Enzimodiagnostica Enzimoterapia
- este determinarea - este utilizarea E,
activitătii E, extrase şi purificate sau
care se pot modifica în sintetizate în laborator,
diferite patologii cu în tratamentul
scop de diagnoză. diferitor patologii.
 Natura chimică a E
 E- sunt proteine şi posedă toate proprietăţile fizico-
chimice specifice acestor molecule (solubilitate,
proprietăţi osmotice, sarcină electrică netă,
denaturare termică)
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu propriet. sale specifice
4. Se supun denaturării
5. Au fost sintetizate în condiţii de laborator din AA
(ribonucleaza, lizozima)
 Asemănările E cu catalizatorii neorganici

1. catalizează numai reacţiile posibile din punct de

vedere energetic

2. nu modifică echilibrul reacţiilor reversibile

3. nu modifică direcţia reacţiei

4. nu se consumă în procesul reacţiilor.

 Deosebirile E de catalizatorii neorganici

 Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai mare decât a

celei nebiologice.
 E posedă specificitate înaltă.
 E catalizează reacţiile chimice în condiţii blânde
(presiunea obişnuită, temperatura 370C, pH aproape
neutru).
 E catalizează reacţiile fără formarea produselor
intermediare – randamentul este de 100%.
 Viteza reacţiilor este direct proporţională cu cantitatea E.
 Structura enzimelor
 Masa moleculară a E e de mii de ori mai mare decât
masa moleculară a substratului (S)
 S - substanţa (substrat) asupra căreia acţionează E
 E acţionează nu cu toată molecula doar cu un anumit
sector – denumit centrul activ (CA)
 CA - locul care asigură interacţiunea E cu S
 Particularităţile CA

1. Este o combinare a anumitor resturi de AA

2. E o structură tridimensională
3. Are formă de adâncitură sau cavitate, căptuşită cu AA
hidrofobi (nu are acces apa).
4. Ocupă o parte relativ mică din volumul E şi majoritatea
resturilor de AA în molecula E nu contactează cu S
5. CA este alcătuit din 2 sectoare:
 Sectorul de contact (de legare)
 Sectorul catalitic
 Centrul alosteric
 Unele E posedă şi un alt centru (sau alte centre)
decît cel activ – centru alosteric (allo stereos-alt loc)
 C alos - are o poziţie spaţială pentru fixarea
metabolitului reglator, numit efector sau modulator
 Modulatorii se fixează necovalent şi pot fi: activatori
sau inhibitori
 E cu centrul alos – se numesc E alosterice sau
reglatoare
 La fixarea modulatorului, E alos îşi modifică
conformaţia. Modulatorii accelerează sau inhibă
utilizarea S de enzima respectivă.
 Enzime alosterice

 Moleculele enzimelor alosterice sunt mai mari, mai

complexe şi sunt oligomere pare

 Sunt 2 tipuri de E alosterice

1. Homotrope
2. Heterotrope
 Cofactorii enzimelor
 Deosebim:
1. E simple - alcătuite numai din AA
2. E conjugate - sunt formate din:
• partea proteică - apoenzimă
• partea neproteică - cofactor - grupare prostetică

Cofactori – molecule (sau ioni) mici, mai stabili la

acţiune decât apoE (gr prostetică, ioni metalici)
 Cofactorul slab legat, uşor disociabil – Coenzimă
 În calitate de cofactori apar frecvent cationii unor
metale şi, foarte rar, unii anioni
 Rolul Co

1. Stabilizează conformaţia activă a moleculei

2. Prezintă veriga de legătură între S şi CA prin

leg. coordinative

3. Co pot îndeplini actul de cataliză

 Clasificarea Co
 Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Lipoice
 Co nevitaminice (nucleotidice; metaloporfirinice;
peptidice)
 Coenzimele tiaminice
 Derivaţii vitaminei B1
 TMP, TDP (TPP)
 Rolul:
1. Decarboxilarea oxidativă a piruvatului
2. Decarboxilarea oxidativă a α cetoglutaratului
 Coenzimele flavinice
 Derivaţi ai vitaminei B2
 FAD - flavin adenin dinucleotid și FMN - flavin mononucleotid -
 Rolul:
1. Participă în reacţiile de oxido-reducere
2. Dezaminarea AA
3. Degradarea purinelor
4. Ciclul Krebs (succinatDH)
5. Oxidarea AG
 Coenzimele nicotinamidice
 Sunt derivaţi ai vitaminei PP - niacina, niacinamida,
 NAD - Nicotinamid adenin dinucleotid şi NADP – fosfatul -
 Rolul - participă în reacţiile de oxido-reducere
 Coenzimele piridoxinice

 Derivaţi a vitaminei B6
 Co – piridoxalfosfat şi piridoxaminfosfat
 Rolul:
1. Transaminarea AA
2. Decarboxilarea AA
3. Transsulfurarea
 Ionii metalici –cofactori ai E

 Metaloenzime care conţin în calitate de cofactori

ioni de metale, strâns legaţi de apoE

 Exemple:
1. Citocromi, peroxidaza, catalaza (Fe)
2. Citocromoxidaza (Cu)
3. Carboxipeptidaza (Zn)
 Ionii metalici ce intră în componenţa
metaloenzimelor îndeplinesc următoarele funcţii:

1. Stabilizează structura E
2. Participă la legarea S
3. Participă nemijlocit la cataliză
4. Fixarea cofactorului la apoE (ex: Zn leagă NAD
la alcool DH)
 Mecanismul de acţiune al E
 Pentru o reacţie este necesar ca molecula de S şi E să
contacteze între ele, pentru aceasta e necesară:
energia de activare
 E - micşorează energia de activare ale reacţiilor
chimice.

 Cu cît mai mult scade energie de activare, cu atît mai

eficient acţionează catalizatorul, şi cu atît mai mult se
accelerează reacţia.
Enzymes
Lower a
Reaction’s
Activation
Energy
 Mecanismul de acţiune al enzimelor.
 Procesul enzimatic poate fi divizat convenţional în trei stadii:
1. Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E - formarea complexului ES.
2. Transformarea complexului primar ES în unul sau cîteva complexe
activate - ES*, ES** ( este cea mai lentă )
3. Despărţirea produselor reacţiei de CA al E şi difuzia lor în mediul
ambiant (complexul EP disociază în E şi P).
 Ipoteza “lacăt-cheie” (Fischer)

 Modelul clasic (Emil Fischer) consideră că potrivirea

S cu CA al E este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”.
Acest model presupune o rigiditate a structurii enzimei
în zona CA.
 Clasificarea actuală a enzimelor.
 Toate E se împart în şase clase,
 Clasele în subclase,
 Subclasele în subsubclase,
 Ex: LDH - 1.1.1.27
 Clasa reprezintă tipul de reacţie, catalizat de enzime
 Subclasa – precizează acţiunea E
 Subsubclasa – precizează natura legăturii S atacat sau
natura acceptorului care participă la reacţii
 Denumirea E – denumirea S +tipul reacţiei catalizate
+aza
 Clasificarea actuală a enzimelor
1. Oxidoreductaze, catalizează reacţiii de oxido-reducere;
2. Transferaze, catalizează transferuri grupelor funcţionale
de la un S la altul (metil, amino, acil,);
3. Hidrolaze catalizează scindări de legături covalente cu
adiţionarea apei ;
4. Liaze, catalizează ruperea leg. C-C, C-S şi C-N;
5. Izomeraze, catalizează toate tipurile de transformări în
cadrul uneia şi aceleaşi moleculă ;
6. Ligaze (sintetaze), catalizează formarea de legături între
carbon şi O, S, N.
 Clasificarea enzimelor

- catalizează reacţiii de oxido-

reducere;

-catalizează transferuri
grupelor funcţionale de la un S
la altul (metil, amino, acil,);

-catalizează scindări de
legături covalente cu
adiţionarea apei ;

-catalizează ruperea
leg. C-C,C-S şi C-N;
-catalizează toate tipurile de
transformări în cadrul aceleaşi
moleculă ;

- catalizează formarea de
legături între carbon şi O, S,
N, (utilizarea ATP).
 Izoenzimele
 forme moleculare multiple ale E (la aceeaşi specie, în acelaşi
ţesut, în aceeaşi celulă), ce se deosebesc prin structura
chimică şi proprietăţile cinetice, dar catalizează aceeaşi reacţie
chimică
 Sunt E cu structură cuaternară, alcătuite din cel puţin 2
protomeri diferiţi
 Ex. LDH (lactat – piruvat)
 Prezintă un tetramer, alcătuit din 2 tipuri de subunităţi (H –
inimă; M- muşchi) în diferite raporturi; codificate de gene
diferite.
Proprietăţile generale
ale enzimelor
 Factorii care influienţiază activitatea E

 Temperatura
 PH
 Concentraţia S
 Concentraţia E
 Electroliţii
 Termolabilitatea (t°)

 E – sunt termolabile

 to optimă a majorităţii E se află în limitele 20- 40 grade

 Creşterea to cu 10 grade = V reacţiei enzimatice sporeşte

de 1,5 ori, atingând max la to 40 grade.

 La 100 grade toate E organismului sunt inactive.

 La to joase E se inactivează (excepţii: catalaza: activitate

max la t=0 grade)
 Termolabilitatea (t°)

 Creşterea vitezei reacţiei

odată cu creşterea t° este
înterpretată prin prisma
"energiei de activare".
 Pentru fiecare E se poate
stabili o t° optimă la care V
atinge valoarea max, mai
departe V scade din cauza
denaturării.
 Acţiunea pH asupra activităţii enzimatice
 Fiecare E are un pH optim propriu la care are o activitatea maximală.
 Majoritatea E celulare au pH-ul optim - 7,4 (excepţii: hidrolazele acide
lizozomale pH= 5; monoaminooxidaza pH= 10).
 Dependenţa activităţii E de variaţia pH-ului este deseori descrisă de o
curbă în forma de clopot.
 Deci mărind sau micşorind pH-ul mediului, se poate regla activitatea
catalitica a E.
 La E digestive pH-lui optim este

cel al sediului lor de acţiune:

- pepsina: pH 1,5 – 2,
- amilaza pancreatică: pH 6,4 - 7,2
- tripsina: pH 7,8
- arginaza: pH 9,5-10 etc.
 Specificitatea

 este capacitatea unei E de a selecta dintr-un număr de

compuşi S particular.

 este o proprietate a E, care instituie eficienţă şi ordine

în metabolism, prevenind desfăşurarea haotică

 fiecare E catalizează un anumit tip de reacții sau

transformarea unui anumit S.
 Mecanismele de activare a E

Mecanismele de activare sunt :

1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice, activate de:
o S este insuficient
o majorarea cantităţii E
o coenzimele sunt insuficiente
o introducerea ionilor metalelor Fe, Cu
 Proteoliză limitată
 Unele enzime sunt sintetizate în forma neactivă de precursor =
proenzime (zimogeni)
 Exemplu:
1. enzimele digestive: pepsinogenul, chimotripsinogenul,
tripsinogenul, proelastaza, procarboxipeptidaza
2. coagularea sângelui e determinată de cascada de reacţii cu
activitate proteolitică;
3. hormonii proteici (insulina);
4. proteinele fibrilare (colagenul).
 Mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza limitată.
 Proteoliza limitată = scindarea (înlăturarea) unui sector al catenei
enzimatice, rezultatatul fiind restructurare E şi formarea CA.
Pepsinogen → pepsină
 Inhibiţia activităţii enzimelor
 Deosebim:
1. inhibiţie nespecifică (T, pH, agenţii denaturării )
2. inhibiţie specifică: acţiunea substanţelor medicamentoase și a
agenţilor toxici.

 Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.

 Deosebim și alte tipuri:

1. Inhibiţie competitivă
2. Inhibiţie necompetitivă
3. Inhibiţie prin exces de S
4. Inhibiţie alosterică
 Unităţile de activitate ale enzimelor

 Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea de E care

catalizează transformarea 1μmol de S într-un minut în
condiţii standard

 Katal (kat) – cantitatea de E care asigură

transformarea unui mol de S într-o secundă în condiţii
standard ( 1 U.I. = 16,67 nkat )
 Componenţa enzimatică a organelor şi
ţesuturilor
 Enzimele sunt organospecifice.
 Enzimele indicatorii – sunt localizate intracelular:
- în citoplasmă (lactatdehidrogenaza, aldolaza),
- în mitocondrii (glutamatdehidrogenaza),
- în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza alcalină).
 Enzimele normale în plasmă se găsesc în concentraţii foarte mici.
La afecţiunile celulare activitatea acestor enzime în plasmă este
brusc mărită.
LIPIDE
Clic pentru a adăuga text
Caracteristici

 Lipidele (grec. Lipos = grăsime), constituie o altă clasă de

biomolecule prezente în toate celulele.

 În contrast cu proteinele, polizaharurile sau acizii nucleici

(care sunt polimeri) aceste substanţe sunt structural relativ
mai simple.
Roluri biologice
 Funcția structurală principală a lipidelor este aceea de a se situa
în membrana celulară (matricea membranară) sub forma unor
agregate structurale.
 Funcţiile biologice ale lipidelor sunt diverse (la fel ca şi structura
lor chimică):
- grăsimile şi uleiurile constituie rezerva principală de energie
din multe organisme.
- fosfolipidele şi sterolii sunt elemente structurale majore ale
membranelor biologice
- alte lipide, deşi prezente în cantităţi relativ mici, joacă roluri
importante de cofactori, purtători de electroni, pigmenţi care absorb
lumina, ancoră hidrofobă pentru proteine, agenţi de emulsifiere în
tractul digestiv şi mesageri intracelulari.
Clase lipidice

• Acizii grași

• Triacilglicerolii

• Glicerofosfolipide (fosfogliceride)

• Grăsimile şi uleiurile

• Sterolii

• Androgenii şi estrogenii
ACIZII GRAȘI (AG)
 Acizii graşi sunt substanţe organice, cu caracter slab acid, care
intră în constituţia majorităţii lipidelor.
 Sunt acizi carboxilici cu catene variind între 4 şi 36 atomi de
carbon.
 Împreună cu glicerolul, acizii graşi formează cele mai
răspândite grăsimi din natură – TRIGLICERIDELE.
 Clasificare:
- saturaţi - având catena liniară sau ramificată
- nesaturaţi - având una sau mai multe legături duble.
• Cei mai des întâlniţi acizi graşi sunt liniari şi au catena
cuprinsă între 12 şi 24 atomi de carbon: - acidul gras cu
catenă de 16 atomi de carbon = acidul palmitic și cu 18 =
acidul stearic, sunt întâlniţi în plantele superioare şi
animale.

• Catena acizilor graşi conţine un număr par de atomi de

carbon acesta fiind rezultatul sintezei acestor compuşi.

• Acizii graşi saturaţi sunt molecule flexibile fapt datorat

rotaţiei libere în jurul legăturilor C-C.
1. Acizii grași nesaturați
• Acizii graşi nesaturaţi reprezintă mai mult de jumătate din
totalul de lipide al plantelor şi animalelor.

• AG cu o singură dublă legătură = acizi graşi mononesaturaţi,

• AG cu mai multe astfel de legături duble=acizi graşi

polinesaturaţi.

• Au catena lungă, fiind formaţi din 18 sau mai mulţi atomi de

carbon; cu excepţia unor acizi mononesturaţi (miristioleic,
palmitoleic) mai rar întâlniţi în natură, care au catena mai
scurtă.
• Cel mai cunoscut acid gras mononesaturat este acidul oleic,
prezent în cantităţi mai mari în uleiul de măsline şi în
seminţele oleaginoase, are formula:

CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH (18-1)

• Acizii graşi polinesaturaţi, prezintă două sau mai multe duble

legături (uneori 5 sau 6).
• Exemplul tipic este acidul linolenic - acid omega 3 -, acid
gras cu 3 duble legături, prezent mai ales în uleiul de in,
acesta are formula :

CH3-(CH2-CH=CH)3-(CH2)7-COOH (18-3)
2. Acizii grași saturați

• Acizii graşi saturaţi nu prezintă duble legături.

• Formula generală a acizilor graşi saturaţi este:

CnH2nO2
unde n este întotdeauna par şi mai mare decât 4

• Mai cunoscuți sunt:

- ac. butiric : CH3-CH2-CH2-COOH
- ac. capronic : CH3-CH2-CH2-CH2-CH2-COOH
- ac. palmitic : CH3-(CH2 )14-COOH
- ac. stearic : CH3-(CH2 )16-COOH
Triglicerolii
• Sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerina.
• Trei acizi graşi împreună cu glicerina dau naştere unei molecule de
trigliceridă.
• Funcţia triglicerolilor este aceea de “rezervor” energetic în regnul
animal, constituind lipidele cele mai abundente.
• Majoritatea triglicerolilor au în componenţă cel puţin 2 sau 3 tipuri
diferite de acizi graşi (saturaţi sau nesaturaţi) şi sunt denumiţi în
acord cu poziţia lor pe restul de glicerină.
• Cu toate că trigliceridele pot prezenta un pericol pentru sănătatea
omului atunci când nivelul sangvin creşte foarte mult, ele joacă un rol
important în cadrul metabolismului, fiind surse de energie şi agenţi de
transport al grăsimilor din alimente
Grăsimile şi uleiurile
• Sunt amestecuri complexe de triacilgliceroli a căror compoziţie
în acizi graşi diferă de la un organism la altul.
• Uleiurile din plante sunt mai bogate în acizi graşi nesaturaţi decât
cele din animale.
• Adipocitele (celule care intră în componenţa ţesutului adipos)
sunt specializate pentru sinteza şi depozitarea triacilglicerolilor.
• Alte tipuri de celule au câteva granule de grăsime dispersate în
citozol, respectiv adipocitele pot fi aproape în totalitate acoperite
cu globule de grăsime.
• Ţesutul adipos este abundent în stratul subcutanar şi în cavitatea
abdominală.
• Conţinutul de grăsime al oamenilor (21% pentru bărbaţi şi 26%
pentru femei) permite acestora să supravieţuiască în condiţii de
înfometare timp de 2-3 luni.
Glicerofosfolipide (fosfogliceride)

• Sunt esteri micşti ai glicerinei cu acizii graşi şi un rest al

acidului fosforic.
- de obicei poziţia 1 este ocupată de un acid gras
saturat, iar poziţia 2 de un acid gras nesaturat.

• Reprezintă o componentă a membranelor biologice.

• Prin autoorganizarea lor se pot forma membrane, entităţi

necesare tuturor celulelor pentru o funcţionare adecvată.
Grupări polare care apar în glicero-fosfo-lipide
Funcțiile fosfolipidelor:

• În organismul uman joacă rolul de agenţi de emulsifiere

(în bilă)

• Agenţi de "umezire” aflaţi în zonele de contact a unor

organe : plămâni, intestine sau rinichi.

• Fosfolipidele formează amsamble cu lipoproteinele

circularorii:
- LDL, VLDL sau HDL, permiţând astfel
transportul nutrienţilor mai greu solubili în
organism.
• Glicerofosfolipidele pot
fi scindate enzimatic de
către fosfolipaze.

• Acestă clasă de enzime

scindează legăturile
esterice ale
glicerofosfolipidelor.
Plasmogenii sunt glicerofosfolipide care au grefate resturi de acizi
nesaturaţi la atomul de carbon din poziţia 2 a glicerolului.
• Constituie o clasă importantă de lipide localizate în membrana
țesutului nervos.
• Cei mai cunoscuţi plasmogeni sunt derivaţi ai etanol-aminei, serinei
sau colidinei.
Sfingolipidele sunt derivaţi de sfingozină (amino-alcool cu 18 atomi
de carbon)
• Sunt abundente la nivelul ţesutului nervos.
• Derivaţii N-acil-sfingozinici sunt cunoscuţi sub numele de
ceramide.
Există 3 tipuri de ceramide:
a) Sfingomielinele
- sunt ceramide care au o grupare fosfocolinică
- constituie 10-20% din totalul lipidelor membranarei celulare
- componente ale membranei mielinice
b) Cerebrozidele
- sunt glicofosfolipide (ceramide) ce conţin o monozaharidă
(glucoza sau galactoza) legată de N-acil-sfingozinei (N-sfingoid)
- cerebrozidele conţin frecvent cantităţi însemnate de acizi graşi cu catenă
lungă.
c) Gangliozidele
- sunt ceramide care au ataşate oligozaharide
- gangliozidele cunoscute - aproximativ 60, sunt în principal
componenţi ai membranei celulare şi constituie 6% din lipidele creierului
 STEROLII
• Sterolii sunt substanţe comune localizate în membrana
organismelor eucariote, unde aceştia joacă un rol important în
asigurarea stabilităţii.
Colesterolul
• Este cel mai cunoscut sterol deoarece el este asociat cu
ateroscleroza.
• Colestrolul liber intră în componenţa majoră a membranarelor
celulelor animale (constituind 30-40% din totalul lipidelor) şi a
lipoproteinelor din plasma sangvină.
• Prezenţa celor patru nuclee conferă colesterolului o rigiditate
crescută comparativ cu celelalte lipide.
• În glandele cortico-suprarenale colesterolul participă la sinteza
hormonilor steroidici: glucocorticoide, aldosterone şi androgenii
sau estrogenii.
• Colesterolul poate fi de asemenea esterificat cu acizii graşi.
• În forma esterificată este depozitat în citoplasma celulelor sau poate
circula în sânge: intră în componenţa lipoproteinelor.
• În contrast, în creier şi alte ţesuturi nervoase, unde colesterolul este o
componentă a membranei mielinice, cantitatea de colesterol esterificat
este foarte mică.
• Colesterolul poate fi transformat în acizi biliari (primari sau
conjugaţi), acizi care sunt secretaţi în căile biliare, unde intră în
componenţa bilei (sub forma de săruri).
• Acidul taurocolic permite absorbţia mai eficientă a colesterolului.
Ergosterolul
• Este un precursor al vitaminei D3.
• Această moleculă este întâlnită în plante şi drojdii.
• În cazul în care este iradiat cu lumină UV rezultă vitamina D3,
compus cu proprietăţi antirahitice.

Glucocorticoizii (ex. cortizol)

• Influenţează metabolismul carbohidraţilor, proteinelor şi
lipidelor, influenţează o varietate largă de funcţii vitale,
incluzând reacţiile inflamatorii şi capacitatea de a face faţă
stresului.
• Sunt sintetizaţi de glanda suprarenală.

Aldosterona
• Controlează excreţia de săruri şi apă din rinichi.
Androgenii (hormonii sexuali masculini) şi estrogenii (hormonii
sexuali femini)
• Afectează dezvoltarea şi funcţiile sexuale.
• Testosteronul se formează din androstendionă, sub acţiunea unei
enzime, în celulele Leydig, din testicule. Este responsabil de
virilizare în timpul vieţii embrionare şi iniţiază şi menţine
caracterele secundare masculine în decursul vieţii
• Este sintetizat şi de ovare,majoritatea fiind convertit la estradiol,
iar restul este secretat în sânge.
Prostaglandinele (ecosanoidele)

• Sunt compuşi cu 20 atomi de carbon (Grec. eikosi = douăzeci).

• Acţionează la concentraţii foarte mici şi sunt implicate în
producerea durerii şi a febrei, controlul presiunii sângelui şi
reproducere.
• Ei acţionează îndeosebi local, în apropierea celulelor care-i
produc.
 Lipide bistratificate
• În organismele vii lipidele sunt adesea prezente în stare liberă,
dar în majoritatea cazurilor acestea sunt asociate cu alte
molecule (de regulă cu alte lipide) = lipide bistratificate
• Structural sunt importante deoarece formează baza structurală a
membranelor biologice. Aceste membrane constituie bariere
care delimitează interiorul celulei de exteriorul acesteia.
• Componentele lipidice ale membranei formează o barieră
permeabilă, în care componentele proteice alcătuiesc un sistem
de transport.
Oligozaharide si polizaharide
• Grupările hidroxil din monozaharide pot forma
legături glicozidice.
• Oligozaharidele au în componenţă două sau
mai multe monozaharide legate prin una sau
mai multe legături O-glicozidice

zaharoza
Dizaharidele
 Cele mai abundente dizaharide care se găsesc
în natură sunt: lactoza, zaharoza și maltoza.
 Maltoza se formează indirect prin hidroliza
amidonului.

Zaharoza este o dizaharidă nereducătoare (nu

reduce soluţia Fehling).
• Constituie principalul dizaharid din trestia de
zahăr (din care se separă prin presare) sau
sfecla de zahăr(din care se separă prin difuzie
în apă).
• În zaharoza (din plantele verzi), o legătură O-
glicozidică se formează între o moleculă de
glucopiranoză (la atomul de carbon 1) şi una de
fructofuranoză (la atomul de Carbon 2).
• Zaharoza este unul dintre principalii agenţi de
îndulcire.
• Este folosită în prepararea dextranului (un polizaharid
care este utilizat drept înlocuitor pentru plasma
sangvină sau drept suport în cromatografie).
• Legătura glicozidică din zaharoză poate fi clivată de
enzima numită invertaza, într-un amestec
echimolecular de D-fructoză şi D-glucoză, amestec
care este cunoscut sub denumirea de “zahăr invertit”.
Trehaloza (dizaharid nereducător) sau “zaharul
din ciuperci”
• se găseşte atât în fungi cât şi în alte organisme.
• serveşte drept carbohidrat de transport în hemolimfa
insectelor
• rol de agent de “antiîngheţare” în multe specii;
Lactoza, o dizaharidă reducătoare din lapte
(4,5% la vacă; 6,5% la oameni),
• structura: o moleculă de galactoză şi una de glucoză
unite printr-o legatură1,4-glicozidică.
• în formă cristalină există sub forma a doi izomeri α-
lactoză şi β-lactoză. Ultimul dintre aceştia este mult
mai solubil şi mai dulce faţă de primul.
• poate fi hidrolizată de o enzimă specifică: lactaza la
oameni şi β-galactoxidaza în cazul bacteriilor.

Lactoza (legătura β-1,4-glicozidică)

Lactaza = enzima specifică lactozei.
• pierderea lactazei după naştere va induce
intoleranței la lactoză; din aceste motiv se va urmări
consumul de alimente fară lactoză.
• enzima lactază este produsă în intestinul subţire şi
produce glucoza şi galactoza,
• galactoza este convertită la nivelul ficatului în
glucoză şi ca atare duce la creşterea nivelului de
glucoză din sânge.
• lipsa acestei enzime la oameni poate conduce
(după 30 – 120 min de la ingerarea produselor pe
bază de lactoză) la diaree, balonări etc.
Maltoza este constituită din două molecule de
glucoză legate print-o legătură α-1,4-glicozidică.
• Legătura glicozidică poate fi scindată de enzima
maltază.
• Cele trei enzime care hidrolizează dizaharidele sunt
localizate la suprafaţa celulelor epiteliale din intestinul
mic.
• Maltoza este produsă prin hidroliza enzimatică a a
amidonului şi este un precursor al D-glucozei în tractul
digestiv al mamiferelor. În urma acestei reacţii de
hidroliză rezultă un sirop (conţine 60% maltoză, 25% D-
glucoză şi 15%maltodextrine) utilizat drept îndulcitor în
industria alimentară sau în procesele de fermentaţie.
• Maltoza este produsă prin hidroliza enzimatică
a amidonului (amilazele intervin în procesul de
scindare a polizaharidelor)
• Este un precursor al D-glucozei în tractul digestiv al
mamiferelor. În urma acestei reacţii de hidroliză rezultă
un sirop utilizat drept îndulcitor în industria alimentară
sau în procesele de fermentaţie (conţine 60% maltoză,
25% D-glucoză şi 15%maltodextrine)
• Multe alte oligozaharide se regăsesc cuplate în
natură cu alte biomolecule: lipide sau proteine.
• Un exemplu elocvent îl constituie cel al substanţelor
care determină grupele sangvine:
• Oligozaharidele sunt cuplate cu o lipidă
(glicolipidele) din membrana eritrocitelor (şi cu o
proteină, glicoproteină, pe suprafaţa altor celule) şi în
funcţie de componenţa lor se pot distinge patru tipuri
de grupe sangvine: A, B, AB și O.

Glicolipide (antigeni) din

membrana eritrocitelor ce
pot fi recunoscute de
proteine specifice
(anticorpi) din sânge
Ciclodextrinele (α, β si γ) constituie o clasă de
oligozaharide ciclice care conţin 6,7 sau 8 resturi
de zahăr ce rezultă din degradarea enzimatică
a amidonului.
• În componenţa acestor molecule intră 6-8 unităţi
de D-glucopiranoză unite prin legături α-1,4
glicozidice organizate sub forma unui tub care are
un exterior hidrofil şi un interior hidrofob.

Oligozaharidele sunt sintetizate cu ajutorul enzimelor

specifice (glicozil-transferaze) care catalizează
legăturile glicozidice.
Glicoproteinele
• sunt proteine pe care sunt ataşate resturi de
carbohidraţi prin legături covalente.
• majoritatea proteinelor din plasma umană (cu
excepţia albuminei) pot forma glicoproteine.
• resturile de oligozaharidă pot fi ataşate la atomul
de azot al unei amide (N-legat), sau de atomul de
oxigen (O-legat).
• exemplu: o oligozaharidă – care are trei manoze şi
două resturi de N-acetil-glucozamina- legată de
catena laterală a unei serine sau treonine, din
catena laterală a unei proteine.
• sunt componente ale membranei celulare
sau joacă rol în adeziunea celulelor.
• carbohidraţii sunt ataşaţi atât la proteinele solubile
cât şi la cele membranare.
• Glicozilarea proteinelor are loc în lumenul
reticulului endoplasmatic şi continuă în complexul
Golgi - organite celulare care joacă un rol esenţial
în transportul proteinelor -.
• produşii pot fi analizaţi prin spectrometrie de masă
(MALDI-TOF).
Îndulcitorii artificiali
 Se cunoaşte faptul că o alimentaţie sănătoasă
determină o stare bună de funcţionare a
organismului.
 Populaţia utilizează alimentele pentru a suplini
necesarul de vitamine şi de substanţe nutritive.
 Îndulcitorii artificiali sunt de obicei adăugaţi la
alimentele procesate cu scopul de a obţine un gust
dulce fără a adăuga calorii.
 Aceast fapt este posibil prin folosirea unor compuşi
care mimează interacţiunea zaharozei cu receptorii
de gust.
 Avantajul: aceşti compuşi sunt folosiţi în concentraţii
relativ mici şi ca atare nu intervin într-un mod
marcant în metabolismul energetic.
Ciclamatul de sodiu (de 30-50 de ori mai dulce
decât zaharoza) sau de calciu, sunt compuşi
utilizaţi în diverse preparate farmaceutice sau
alimentare, cu scopul reducerii numărului de calorii.
Zaharina este unul dintre cei mai vechi îndulcitori
artificiali, descoperită în 1879.
• s-a demonstrat că dozele mari de zaharină pot
cauza apariţia cancerului la şoareci. Aceste doze
însă sunt foarte mari şi nu pot fi atinse de către
consumatori şi din acest motiv nu reprezintă un risc.
 Polizaharidele
 rol important în stocarea energiei şi menţinerea
integrităţii structurale a organismului.

Amidonul

• este un polimer al glucozei

• abundent în granulele mici din numeroase plante
într-o formă semicristalină.
Amidonul este întâlnit sub două forme:
1. Amiloza - forma liniară a amidonului,
- constă din resturi de glucoză unite prin legături 𝛼-
1,4-glicozidice.
2. Amilopectina - forma ramificată a amidonului are o
legătură α-1,6-glicozidică la 30 de legături α-1,4-
glicozidice.
Amidonul este polizaharidul cel mai ingerat de către om.

Ambele forme ale amidonului sunt hidrolizate de -

amilaza, enzimă secretată de glandele salivare şi de
pancreas.
 Amiloza

Amilopectina
Glicogenul (amidonul animal)
• este unul dintre cei mai întâlniţi homopolimeri
din celula animală
• constituie o sursă importantă de glucoză
• lanţul liniar al glicogenului este format prin intermediul
legăturilor 𝛼-1,4-glicozidice.
• ramificarea se realizează prin legături glicozidice de
tip 𝛼-1,6-glicozidice

Glicogenul (legături 𝛼-1,4-glicozidice și 𝛼-1,6-glicozidice)

Celuloza

• este unul dintre cei mai des întâlniţi compuşi

organici din biosferă
• polizaharid al glucozei, are un rol structural în plante;
conferă ţesuturilor vegetale rezistenţa mecanică şi
elasticitatea, formând un schelet al plantelor
• structural este alcătuită din legături β-1,4-glicozidice
• organismul uman nu posedă o enzimă capabilă să
hidrolizeze legăturile β-1,4-glicozidice din celuloză,
• doar tractul digestiv al erbivorelor conţine enzime
numite celulaze, care permit digestia acestui polimer.
Celuloza (legături β-1,4-glicozidice)
Chitina
• este principala componentă structurală a
exoscheletului nevertebratelor (crustacee, insectelor,
păianjenilor)
• prezentă și în peretele celular a multor fungi şi alge.
• abundenţa sa este comparabilă cu cea a celulozei.
• este un homopolimer în care monomerii (N-acetil-D-
glucozamina) sunt uniţi prin legături β-1,4-glicozidice.
Glicozamino-glicanii
• sunt polizaharide localizate pe suprafaţa
celulelor animale sau în matricea extracelulară
• majoritatea au în componenţa lor dizaharide
conţinând un monozaharid care are o grupare
aminică: glucozamina sau galactozamina

Principalii glucozamino-glicani sunt:

1. sulfatul de condroitină;
2. sulfatul de cheratan;
3. heparina;
4. hialuronatul.
Heparina - este o heteropolizaharidă care
previne coagularea sângelui = anticoagulant
• se găseşte în special în celulele din pereţii arterelor
• este utilizată intravenos după operaţii sau în
tratamentul trombozei
 Derivaţi ai zaharurilor cu potenţială
activitate biologică
 Streptomicina
- este un antibiotic produs de actinomicete
(microorganisme din sol înrudite cu ciupercile inferioare)
- utilizat în special contra bacteriilor gram-negative (în
particular cele responsabile de apariţia tuberculozei).

 Gentamicina
- este un antibiotic din clasa aminoglicozidelor
- produs în decursul fermentaţiei microsporilor Purpurea
- compus utilizat împotriva Pseudomonei.
MONOZAHARIDELE
Carbohidraţii sunt:

- surse de energie sau intermediari metabolici;

- componenţi ai acizilor nucleici (ADN-ului sau ARN-ului)
sau a substanţelor care permit diferenţierea între grupele
de sânge;
- elemente structurale ale ţesutului conjunctiv, tendoanelor,
cartilajelor sau oaselor;
- unii derivaţi ai carbohidraţilor pot fi folosiţi drept
antibiotice (streptomicina, eritromicina, carbomicina);
 MONOZAHARIDELE
• Monozaharidele sunt aldehide sau cetone care au în
componenţă și diferite grupări hidroxilice.
• Formula lor generală este:
CnH2nOn
• au în componenţă molecule (monozaharide) care conţin
între 3 şi 9 atomi de carbon.
• cele mai frecvente au 6 C = hexozele: glucoza şi fructoza.
• majoritatea carbohidraţilor din alimente sunt convertiţi în
glucoză în cursul digestiei.
 CLASIFICARE

• În funcţie de numărul atomilor de carbon monozaharidele

pot fi clasificate :
trioze (3C), tetroze (4C), pentoze (5C), hexoze (6C), etc.

• În funcţie de natura grupei carbonil care apare în structura

carbohidraţilor aceştia pot fi clasificaţi în:
aldehide şi cetone.
Aldozele şi cetozele
• Triozele sunt monozaharidele cele mai simple, prezente sub două
forme:
 glicerin-aldehida este primul membru din clasa aldozelor
 dihidroxi-acetona cel mai simplu membru din clasa cetozelor.
• De remarcat faptul că cele două au aceeaşi compoziţie atomică.
• Cei doi compuşi sunt tautomeri ce pot fi convertiţi unul în celalalt prin
intermediul unui endiol.
Enantiomeria monozaharidelor

• Monozaharidele care au în componenţă mai mult de 3 atomi

de carbon pot avea mai mult de un atom de carbon asimetric,
fapt care conduce la apariţia a două tipuri de stereoizomeri:
D = dextro și L = levo
• Gliceraldehida are doi stereoizomeri, numiţi şi enantiomeri,
ale căror structuri se suprapun şi constituie imaginea
celeilalte în oglindă, notate ca și la aminoacizi cu D și L.
• Numerotarea atomilor de carbon din monozaharide
porneşte de la grupa carbonilică (în aldoze) sau de la atomul
de carbon din vecinatatea grupei carbonilice (în cetoze).
 DIASTEREOIZOMERII HEXOZELOR

• Monozaharidele care conţin 6 atomi de carbon se numesc:

hexoze.
• Dintre acestea manoza şi galactoza sunt larg răspândite în
natură.
• Riboza, fructoza şi glucoza (pentozele şi hexozele)
formează semiacetali ciclici care posedă şase (piranoze) sau
cinci (furanoze) atomi într-un heterociclu (ciclu de atomi
care conţine pe lângă atomi de carbon şi alţi atomi – N, O,
S).
Exemple de structuri de monozaharide care posedă grupări aldehidice
• Pentru conversia structurii liniare într-una ciclică se aplică
criteriile:
- toate grupările –OH din dreapta catenei de atomi de
carbon sunt plasate sub planul ciclului, iar cele aflate în
stânga vor fi poziţionate deasupra planului;
• În cazul glucozei sunt predominante două structuri ciclice=anomeri:
- α-D-glucopiranoza (o treime)
- β-D-glucopiranoza (două treimi).
• Aceste structuri ciclice sunt predominante comparativ cu forma
aciclică (<1% din totalul glucozei).
• Pentozele ca D-riboza şi 2-deoxi-D-riboza formează cicluri
furanozice care intră în componenţa ARN-ului sau ADN-ului.
• D-glucoza, D-manoza, D-galactoza şi D-xiloza (constituent al
polizaharurilor din lemn) sunt cele frecvent mai întâlnite
monozaharide din cele 16 aldohexoze

ARN ADN
REACŢII ALE MONOZAHARIDELOR

• Transformările majore suferite de aldoze sunt ilustrate în

schema de mai jos:
- aldozele pot fi convertite prin oxidare blândă la acizi aldonici,
- prin reducere în alditoli,
- prin reacţia cu fenil hidrazinele la fenilosazone,
- prin oxidare energică în acizi aldarici.
Reacţii de transformare a aldozelor
• CETONELE: glucoza prin oxidare formează acidul gluconic,
întâlnit în natură sub forma acidului 6-fosfogluconic ionizat.
• Acidul glucuronic are gruparea carboxilică în poziţia terminală (6) a
lanţului.
• Aceşti acizi sunt componente ale mucopolizaharidelor şi joacă un rol
important în procesele de detoxifiere.
• Monozaharurile cu două grupări carboxilice sunt numiţi acizi aldarici
(de exemplu acidul glucaric derivat din glucoză).

Acizi carboxilici derivaţi de la glucoză

• Monozaharidele pot fi implicate în reacţii cu :
1) alcoolii rezultând glicozide, prin formarea de legături
glicozidice
2) aminele, formând o legătură N-glicozidică întâlnită în
nucleotide, polinucleotide, glicoproteine sau acizi
nucleici (ARN sau ADN).
 METABOLISMUL

• Metabolismul – sistem coordonat de transformări a substanţelor şi

energiei sub acţiunea sistemelor multienzimatice.
• Deosebim: metabolismul extern şi intermediar
o Metabolismul extern – include procesele necesare pentru:
asimilarea substanţelor nutritive , transportul metaboliţilor
intermediari între celulele diferitor organe şi ţesuturi, precum şi
eliminarea produșilor finali din organism.

o Metabolismul intermediar – totalitatea reacţiilor chimice ce

decurg într-o singură celulă vie (asigură viabilitatea, creşterea
şi reproducerea ei).
 FUNCŢIILE METABOLISMULUI:

1. aprovizionarea celulelor cu energie chimică (ce se

formează la scindarea substanţelor nutritive);

2. transformarea substanţelor nutritive în precursori necesari

pentru sinteza macromoleculelor;

3. asamblarea macromoleculelor în componenţi celulari;

4. biosinteza şi degradarea biomoleculelor cu destinaţie

specială (hormoni, mediatori, cofactori);
FAZELE METABOLISMULUI

Fazele metabolice:
1. Catabolismul
- faza de degradare a macromoleculelor în micromolecule.
- eliberarea energiei (care poate fi acumulată sub formă de
ATP sau NADPH+H+)

2. Anabolismul
- faza de sinteză a macromoleculelor din micromolecule,
- utilizează energie (ATP sau NADPH+H+)
ETAPELE METABOLISMULUI:

etapa I - fără eliminare de energie

- macromolecule alimentare se scindează în monomerii săi.

etapa II - monomerii se transformă într-un precursor comun -

Acetil-CoA (are loc generare de energie).

etapa III - amfibolică - ciclul Krebs si fosforilarea oxidativ (FO)

 H2O+ CO2
- are loc generare de energie
 Proteine Glucide Lipide
I.

AA monozaharide glicerol + AG

II. Gluco Ceto- Piruvat

Acetil - CoA
CO2

III. c. Krebs
H2O
FO
ADP + Pi ATP
CĂILE METABOLICE

- reprezintă reacţiile chimice în lanț, cu o anumită funcţie.

Tipuri de căi metabolice:

A. - centrale = comune pentru degradarea şi sinteza

macromoleculelor
- specifice = caracteristice doar pentru substanţe individuale

B. - liniare (glicoliza) sau ciclice (ciclul Krebs)

C. - anabolice, catabolice sau amfibolice.

D. - aerobe / anaerobe
 REGLAREA METABOLISMULUI

 Se realizează la diferite nivele:

1. La nivelul proprietăţilor specifice enzimelor;

2. La nivelul enzimelor reglatoare alosterice;

3. Majoritatea reacţiilor sunt reglate de starea energetică a

celulei.
Indicatorul ei este sarcina energetică (SE);
1. Reglare prin modificarea covalentă a enzimelor
(fosforilare-defosforilare), modulată de hormoni
(adrenalina, glucagon ş.a)

2. Reglarea dependentă de hormonii care accelerează

activitatea enzimatică sau de viteza sintezei enzimelor.
Exemple: adrenalina şi steroizii
BIOENERGETICA

• Bioenergetica - ştiinţa ce studiază transformările şi

utilizarea energiei.

• Sistemul termodinamic - reprezentat de: organism, un

organ, o celulă sau o reacţie chimică.

• Sistemele biologice - sunt sisteme deschise = schimb

de energie şi materie cu mediul înconjurător.
CICLUL ATP
• ATP (adenozin trifosfat) - transportor universal al energiei

• În forma sa activă este un complex cu ioni de Mg

• 2 legături macroergice

• Serveşte ca sursă de energie în:

1. lucrul mecanic: mişcare, contracţie.
2. biosinteza moleculelor biologice
3. transportul prin membrană
4. în transmiterea informaţiei genetice
 CICLUL ATP
• În condiţii standard hidroliza ATP are loc pe 2 căi:

ATP

ADP H3PO4 AMP PP

7,3 kcal/mol 2H3PO4

14,6 kcal/mol
PARTICULARITĂŢILE STRUCTURALE
ALE ATP CA DONOR DE ENERGIE

Sinteza ATP din ADP şi din Fosfat – este posibilă pe 2 căi:

1. fosforilarea oxidativă
2. fosforilare la nivel de substrat

la pH = 7 are 4 sarcini negative, care se resping mai puternic

comparativ cu cele 3 din ADP

legăturile macroergice sunt de tip anhidridă (unesc 2 resturi acide)

prezenţa ionilor de Mg
LEGĂTURA MACROERGICĂ.
SUBSTANŢEMACROERGICE

 Transportul principal al energiei şi stocarea ei în organism:

legăturile macroergice fosfat şi tioesterice din diverse substanţe.

 Legătura macroergică: pri hidroliză →5,2kcal/mol (21 kJ/mol).

 Tipuri de substanțe macroergice:

1. Compuşii supramacroergici: fosfoenolpiruvat, creatinfosfat
2. Compuşii macroergici: ATP, ADP, acil-CoA.
3. Compuşii submacroergici: Glucozo-1-P, Glucozo-6-P ,
Fructozo -6 P.
 CICLUL KREBS (CICLUL ACIZILOR
TRICARBOXILICI)

 Constă dintr-o secvenţă de reacţii ce se desfăţoară în ciclu:

- realizează degradarea Acetil CoA pînă la 2 mol de CO2 şi
produce energie stocată în GTP, NADH + H, FADH2
 Are loc în matricea mitocondrială
 Caracter aerob
 Rolul:
1. donor de protoni şi electroni
2. amfibolic
3. energetic
1. CONDENSAREA ACETIL COA CU OXALACETATUL (OA)
- CONDENSAREA ARE LOC ÎN PREZENȚA CITRAT SINTAZEI,
FORMÂND CITRATUL.
2. IZOMERIZAEA CITRATULUI ÎN IZOCITRAT
- REACȚIA ARE LOC ÎN PREZENȚA IONILOR DE FIER
3. DEHIDROGENAREA ŞI DECARBOXILAREA
IZOCITRATULUI - ÎN PREZENȚA IONILOR DE MG⁺2,
REZULTÂND ALFA-CETOGLUTARAT
5. FOSFORILAREA LA NIVEL DE SUBSTRAT:
- SUCCINIL-COA ÎN PREZENȚA GUANOZINDIFOSFAT (GDP) ȘI
A FOSFATULUI ANORGANIC (PI) FORMEAZĂ SUCCINAT ȘI
GUANOZINTRIFOSFAT (GTP)
6. OXIDAREA SUCCINATULUI LA FUMARAT
- SUB ACȚIUNEA SUCCINAT DEHIDROGENAZEI
7. HIDRATAREA FUMARATULUI LA MALAT
- ÎN PREZENȚA ENZIMEI: FUMARAZĂ
8. OXIDAREA MALATULUI LA OXALOACETAT,
- CUPLATĂ CU REDUCEREA NAD⁺ ÎN NADH + H⁺
- ENZIMA UTILIZATĂ ESTE: MALATDEHIDROGENAZA
REACŢIA SUMARĂ. BILANŢUL
ENERGETIC

AcetilCoA + 3NAD+ + FAD + GDP + Pi + 2H2O

2CO2 + CoASH + 3NADH + 3H+ + FADH2 + GTP

• Oxidarea completă a unui mol de acetil-CoA în Ciclul Krebs,

formează 12 moli de ATP.

• Bilanțul energetic al oxidării unui mol de glucoză care parcurge

etapele glicolizei, decarboxilarii oxidative şi ale ciclului Krebs este
de 38 moli ATP.
REGLAREA CICLULUI KREBS

• Citrat sintaza:
Inhibată - succinil CoA; AG; NADH; citrat
Activată: S- OA, Acetil CoA.

• Izocitrat DH:
Activată: ADP, Mg, Mn
Inhibată: NADH2 şi NADPH2, ATP.

• Alfa cetoglutarat DH
Inhibată: succinil CoA; NADH2; Se mare
HORMONII
 Sistemul endocrin

► Glande endocrine
► Hormoni
► Celule (ţesuturi ţintă)
 Hormonii
► 1904 - W. Bayliss şi E. Starling
► Caracteristici:
 Sunt substanţe biologic active,
 Sintetizate de glandele endocrine,
 Secretate direct în sânge şi limfă,
 Transportate la ţesuturile ţintă unde reglează funcţiile biologice şi
procesele biochimice în organism.
 Activitate biologică mare: în concentraţii foarte mici au efecte
puternice;
 Posedă specificitate înaltă de acţiune;
 Sunt supuse controlului din partea sistemului nervos
 Clasificarea Hormonilor

► După natura chimică:

1. Proteinopeptidici
- peptide

- proteine simple

- proteine compuse

2. Derivaţi ai aminoacizilor

3. Hormoni de natură steroidă - steroizi

 Sinteza hormonilor

1. Proteinopeptidici: în ribosomi = pre-prohormon

în regiunea reticulului endoplasmatic
în complexul Golgi = prohormonul

2. Din Aminoacizi: din Tyr - catecolaminele şi tirotidienii:

T3, T4

3. Steroizi: = corticosuprarenali – din colesterol

 Transportul Hormonilor

► Hormonii hidrosolubili: proteinopeptidici şi catecolaminele

- circulă în plasmă în stare liberă (excepţie fac:
somatomedinele, corticoliberina şi hormonul de creştere).

► Hormonii liposolubili: tiroidieni, steroizi

- circulă preponderent legaţi de proteine, denumite proteine
de transport (albuminele, prealbuminele, transcortina,
globulina tiroxinoliantă).
 FEEDBACK
► Eliberarea hormonilor dintr-o celulă secretoare este
controlată prin retrocontrol = feedback.

► Majoritatea glandelor endocrine suntcontrolate prin

intermediul adenohipofizei ce produce hormoni tropi.

► Nivelul plasmatic al hormonilor periferici variază în mod

invers cu cele ale tropinelor hipofizare
 RECEPTORII HORMONALI
► Receptor = o glicoproteină ce recunoaşte şi fixează hormonii.
► Specificitatea e asigurată de componenta glucidică.
► Au dimensiuni mai mari ca hormonii
► Receptorii pot fi localizaţi:
1. intracelular – pentru hormonii liposolubili
2. extracelular – pentru hormonii hidrosolubili
► Hormonii se leagă de Receptori prin interacţiuni slabe,
necovalente, legarea este reversibilă.
► Interacţiunea hormonii-receptor = fenomen de saturaţie
 Mecanismele de acţiune

1. Membrano-intracelular -pentru hidrosolubili-

- hormonul nu pătrunde în celule, dar acţionează
prin intermediul mesagerilor secunzi (3):
 Nucleotidele ciclice:AMPc şi GMPc
 Ca (calmodulină)
 Diacilglicerolul şi inozitol fosfaţii
2. Mecanismul citozolic -hormoni liposolubili-

► Steroizii şi iodotironinele au moleculă mica, străbat liber

membrana celulară şi în citozol interacţionează cu
receptori intracelulari.
► Complexul hormon - receptor pătrunde în nucleu şi este
fixat la situsuri acceptoare din cromatina nucleară.
► Rezultă transcrierea ADN -lui şi sinteza de ARN mesager
care are ca efect sinteza unor proteine specifice ce vor da
răspunsul celular la mesajul adus de hormon.
Mecanismul citozolic de acţiune
 Hormonii hipotalamo-hipofizari
Liberine şi statine
► Hormonii hipotalamici Hormonii tropi hipofizari

1. somatoliberina + somatotropina
2. corticoliberina + corticotropina
3. tireoliberina + tireotropina
4. folililiberina + folitropina
5. luliliberina + lutropina
6. prolactoliberina + prolactina
7. prolactostatina -
8. somatostatină
9. melanostatina -
 Hormonii adenohipofizari
► Hormonii adenohipofizari sunt secretaţi de lobul
anterior al hipofizei (adenohipofiza) şi se referă la
hormonii tropi.

► Rolul: stimulează secreţia hormonilor periferici.

► Structura: sunt proteinopeptidici

► Reglarea: hormonii hipotalamusului prin retrocontrol

► Mecanismul de acţiune: membrano intracelular

 Hormonii adenohipofizari
Clasificare:
► Famila corticotropinei: ACTH, β lipotropina, MSH, un
fragment N terminal.

► Familia somatomamotropi: STH, prolactina, lactogenul

placentar.

► Hormoni glicoproteici: gonadotropinele (LH, FSH), şi

TSH
 Famila corticotropinei
► ACTH – 34 AA
► Reglarea: corticoliberină +
c% mare de cortizol – negativ
bioritm diurn
► Rolul:
1. controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi
sinteza de steroizi
2. Activează transformarea Col în pregnenalonă
În ţesuturile extrasuprarenaliene
1. activează lipoliza în ţesutul adipos
2. Facilitează captarea Gl şi AA în muschi
3. Stimulează secreţia de insulină
► ACTH + - lipotropina
► ( 1-39) ( 42 - 134)
►  
► -MSH  - lipotropina +  - endorfina
► 1 - 13) ( 42 - 101 ) ( 104 - 134)
►  
► -MSH g-endorfina ( 104 - 118 )
► (84 - 101 )
► 
►  - endorfina
► ( 104 - 117 )
 Familia H somatomamotropi
► STH (GH) – 191 AA
► Transport: circulă în plasmă unit de proteinele sale de
transport- GH-BP şi îşi exercită efectul prin intermediul
somatomedinelor (SM- IGF1 şi IGF2), factori de creştere
de tip insulinic –IGF (insulin-like growth factors)
► Controlează creşterea postnatală, dezvoltarea scheletului
şi ţesuturilor moi
1. Reglează metabolismul glucidic, lipidic şi proteic
► Metabolismul proteic: stimulează sinteza P şi încetineşte
degradarea lor
► Metabolismul glucidic: măreşte c% Gl prin: micşorarea
utilizării periferice a ei, inhibă glicoliza şi creşte
gluconeogeneza
► Metabolismul lipidic – este deplasat spre mobilizarea Tg
de rezervă, creşte lipoliza şi nivelul AG din sânge.
► Metabolismul mineral: creşte retenţia ionilor de Ca, P, Mg
► Anabolic proteic
► Măreşte c% P şi Ca
► Diabetogen
► H de creştere
► Nanism
► Gigantism
► Acromegalie
► Creşterea excesivă dar
armonioasă în înălţime
(peste 2 m) –
gigantism
► Fără disproporţii
scheletice cu
dezvoltare
corespunzătoare a
ţesuturilor moi
► Insuficienţa hipofizară în copilărie cu
afectarea preponderentă a celulelor ce
secretă somatotropină determină încetinirea
creşterii - nanism hipofizar.
► este caracteristică nedezvoltarea
proporţională a corpului dar activitatea
psihică este normală.
► Se dezvoltă după închiderea cartilajelor de
creştere
► Creşterea disproporţională a oaselor (în lăţime şi
grosime), a ţesuturilor moi, a organelor
internemasiv, cu mîini şi picioare late, arcade
sprîncenoase proeminente, piramida nasală
masivă, mandibula proiectată anterior, toracele cu
aspect de dublă cocoasă, cifoză toracică şi
ştergerea lordozei lombare.
► Proliferarea ţesutului congunctiv, proliferarea
cartilajului articular
► Creşterea c% de P, Ca, sintezei de proteină; AGL,
cetogenezei, glicemiei
 Prolactina
► 199 AA
► Reglarea: hipotalamus
► Stimulatori: estrogenii, contraceptivele perorale,
hipoglicemia, starea de stres, efort fizic, graviditatea
► Inhibitori – dopamina
► Rolul:
1. Acţionează asupra glandei mamare controlând iniţierea şi
întreţinerea lactaţiei
2. în timpul gestaţiei – (estrogenii, progesteronul, h
placentar somatomamotrop) – dezvoltarea sînilor şi a
aparatului secretor
3. După naştere – acţiune lactogenă
 H hipofizari glicoproteici
► Structură: au structură dimerică αβ
► Subunitatea α – 96 AA (este identică la toţi),
cuprinde 2 unităţi oligozaharidice legate de
Arg
► Subunitatea β - diferă de la un H la altul:
pentru LH şi FSH – 115AA; TSH – 110 AA;
cuprinde 2 unităţi oligozaharidice
► Subunitatea β – posedă activitate biologică,
dar capacitatea de fixare cu R – aparţine
dimerului αβ
 TSH

► Rolul:acţionează asupra glandei tiroide –

stimulează secreţia T3 şi T4
► Reglarea: hipotalamus
T3 şi T4
secreţia e inhibată de somatostatină
 Gonadotropinele
► Controlează funcţia glandelor sexuale
► FSH la femeie: promovează dezvoltarea foliculelor ovarieni,
prepară foliculul pentru ovulaţie şi mediază eliberarea de
estrogeni
► FSH la bărbaţi: acţionează asupra celulelor Sertoli din
testicul şi induce sinteza proteinei transportoare de
testosteronă, promovează spermatogeneza
► LH – la femei: promovează sinteza de estrogeni şi de
progesteronă, iniţiază ovulaţia
► LH la bărbaţi: stimulează producţia de testosteronă de
către celulele intersteţiale
 H neurohipofizari
1. Vasopresina
2. Oxitocina
► Structura: 9 AA şi diferă între ei prin 2 AA
(peptide bazice)
► Sinteza: se sintetizează în hipotalamus (V- în
nucleul supraoptic, O – în nucleul paraventricular
sub forma unor precursori
► H cu neurofizina specifică sunt transportaţi în
lungul axonilor şi depozitaţi în terminaţiile
nervoase din neurohipofiză
 Vasopresina
► Acţiuonează asupra epiteliului tubilor
contorţi distali şi colectori ai rinichilor -
crescînd fluxul transcelular de H2O din
lumen în fluidul extracelular - creşte
permeabilitatea pentru apă determinînd
conservarea apei şi eliminarea unei urini
hiperosmotice.
► vazopresina provoacă contracţia vaselor de
tip muscular, mărind tensiunea arterială.
► În insuficienţa de vasopresină se dezvoltă
afecţiunea diabetul insipid.
► Cauze: lezarea sistemului supraoptic ( traumatisme
craniene, tumori, infecţii ) - scăderea secreţiei de
vasopresină sau hormon antidiuretic ( ADH )
► Diabetul insipid se manifestă clinic prin:
► poliurie hipoosmolară ( densitate < 1005, osmolaritate <
280 mOsm/l ) Se elimină de la 4 pînă 10 litre de urină în 24
ore.
► polidipsie compensatoare ( prin stimularea centrului setei).
► deshidratare
► Preparatele de vasopresină lichidează simptoamele
afecţiunii.
 Oxitocina
► Stimulează secreţia, contracţia celulelor
mioepiteliale, ce înconjoară alveolele
mamare
► Acţiune contractilă asupra musculaturii
netede din uter
► Stimulată de estrogeni
► Progesterona – inhibă receptivitatea uterului
la oxitocină
 Parathormonul –PTH (paratiroidian)
► Structura: polipeptid unicatenar- 84 AA
► Biosinteză:
1. În ribosomi: pre-pro-PTH (115 AA)
2. În cisternele RE: pre-pro-PTH – 25AA proPTH
(90AA)
3. În aparatul Golgi: proPTH – 6 AA PTH
(84AA)
PTH- sintetizat incontinuu şi într-un ritm constant,
independent de c% Ca extracelular
► Reglarea: se reglează la nivelul degradării
intraglandulare, dependentă de c% Ca:
1. Creşterea Ca în sânge – accelerează
degradarea PTH
2. micşorarea calciemiei – diminuează
degradarea PTH şi stimulează eliberarea
lui
► Metabolism: T1/2 scurt. Degradarea PTH
are loc în ficat.
► Mecanismul de acţiune: membrano-
intracelular (AMPc)
 Acţiunile PTH
► creşterea c% de Ca şi micşorarea c% de P
► Paratirina exercită acţiune asupra
metabolismului fosfo-calcic prin
intermediul vitaminei D.
► Ţesuturi ţintă:
1. Ţesutul osos
2. Rinichiul
3. intestinul
► În os: PTH acţionează asupra diferenţierii
şi activităţii osteoblaştilor, osteoclaştilor şi
osteocitelor avînd ca rezultat:
1. resorbţia osului,
2. degradarea matricei organice
3. solubilizarea substanţei minerale
eliberarea Ca şi P în fluidul extracelular
► La nivel renal:
1. creşte reabsorbţia Ca (100%), Mg
2. inhibă reabsorbţia ionilor fosfat; K, HCO3
3. Micşorează excreţia H; NH4
hipercalciemie, hipofosfatemie,
hiperfosfaturie
 În intestin: PTH
promovează
absorbţia Ca
indirect:
prin stimularea
1α-hidroxilazei renale
care transformă
25-hidroxi D3
inactiv în 1,25
dihidroxi D3 activ
 Tulburările funcţiei glandelor
paratiroide.
► Hipofuncţia (hipoparatiroidismul) se
manifestă prin:
► excitabilitate crescută a sistemului
neuromuscular (convulsii musculare). Cauza
este conţinutul scăzut de Ca2+ în sînge şi
lichidul intercelular.
► Conţinutul scăzut de Ca2+ în mediul
extracelular facilitează depolarizarea
membranelor, provocată de curentul de Na+
îndreptat spre interiorul celulei şi măreşte
excitabilitatea celulelor nervoase şi
musculare.
► Aceste efecte pot fi înlăturate prin
administrarea Ca2+, paratirinei şi vitaminei
D.
 Hiperfuncţia (hiperparatiroidismul)
► apare în cazul sintezei ridicate de paratirină sau în cazul
utilizării îndelungate incorecte a preparatului de
paratirină.
► Primară –determinată de adenom sau hiperplazie
► Secundară – sd malabsorbţiei – ca o reacţie
compensatoare în hipocalcemia de lungă durată,
provocată de tulburarea proceselor de absorbţie – c%
de Ca –normală sau scăzută, pe cînd a P – crescut
(forma renală) sau scăzut în forma intestinală
► are loc mobilizarea masivă a depozitelor endogene de
Ca din oase pînă la resorbţia unor zone osoase - uşor
apar fracturi spontane ale oaselor (dureri, fracturi,
deformări osoase).
► În sînge creşte C%l Ca2+ şi fosfaţilor.
► Calciu se depune în organele interne şi ţesuturi ceea ce
duce la calcifierea vaselor, rinichilor - nefrolitiaza şi mai
rar nefrocalcinoză
 Calcitonina
► Produsă de celulele C adiacente celulelor foliculare ale
tiroidei
► Structura: polipeptid din 32 AA
► T1/2- 5 minute
► Reglarea - stimulatori ai secreţiei de calcitonină:
1. creşterea c% de Ca în sânge mai mult de 2,5mmol/l
2. Catecolaminele (R – β adrenergici)
3. Gastrina
4. Colecistochinina
5. glucagonul
 Calcitonina
► Efectul biologic: micşorarea nivelului de Ca
şi P în sînge
► La nivelul osului:
1. inhibă resorbţia osoasă
2. favorizează translocarea fosfatului din
lichidul extracelular în fluidul periosteal şi
în celulele osoase
► Micşorează eliminarea Ca şi oxiprolinei prin
urină
 Hormonii tiroidieni
► Sunt derivaţi
ai AA:
1. T3-
triiodtironina
2. T4- tiroxina,
tetraiodtironina
 Etapele sintezei
1.Biosinteza tireoglobulinei – glicoproteină (10%-
glucide +5900AA – 110 Tyr) compusă din 4
subunităţi, codificate de diverse ARNm.
► La toate etapele sintezei, pînă la secreţie –are loc
glicozilarea TG – necesară pentru formarea
structurii terţiale şi cuaternare a Tg.
► După sinteză catenele se împachetează şi
secretate în coloid.
 Sinteza
2. captarea ionilor de iodură din plasmă
► I pătrunde în organism sub formă de ioni de
iodură (alimente, apă, sare de bucătărie)
► Captarea din plasmă se realizează prin 2
mecanisme active energodependente:
1. E situat pe membrana capilară, captează I din
plasmă şi îl transferă în citozolul celulei tiroidiene
2. E situat pe membrana apicală, transferă I în
spaţiul coloidal
3. Organificarea iodului:
Constă în oxidarea iodului ( tireoperoxidazei)
şi iodurarea unor resturi tirozil din
tireoglobulină
- + +
I +H2O2 +2H-------I +2H2O2
Prin iodurarea resturilor de tirozil se obţin mono- sau
diiod- tirozine (MIT sau DIT)
4. Condensarea resturilor de MIT şi DIT cu formarea
de T3 şi T4 (părţi componente a tireoglobulinei)
MIT+DIT=T3
DIT+DIT=T4
5. Secreţia lui T3 şi T4 în sânge:
Are loc prin endocitoza picăturilor de coloid în
membrana apicală (internalizarea TG), fuziunea
picăturilor cu lisosomii şi hidroliza TG – cu
eliminarea T3 şi T4 în sânge.
► Transportul:
► A. Legaţi de proteine:
1. Globulina tiroxinoliantă – 75%
2. Prealbumina -15%
3. Albumina – 10%
► B. liberi: FT3 – 0,3%; FT4- 0,03%
► T1/2 T3= 2 zile
► T1/2 T4 = 6-7 zile
 Biosinteza şi secreţia hormonilor
tiroidieni.
Se realizează în cîteva etape:
1.Sinteza Tireoglobulinei
2. Caprtarea Ionilor de
Membrana bazală iodură din plasmă
3.Organificarea Iodului
4. Iodurarea resturilor de Tir
5.Condensarea cu
formarea Iodtironinelor
6.Secreţia prin endocitoză

2900AA-110 Tir

7.Hidroliza
tireoglobulinei
 Reglarea secreţiei
► Axul hipotalamo-hipofizar – TSH
► mecanism de autoreglare (autocontrol) – la
deficit de I, creşte captarea I din plasmă şi
secretă mai mult T3
► Mecanism intratiroidic:
Surplusul de iodură inhibă sinteza şi secreţia
H tiroidieni (efectul Wolff-Chaikoff)
Reglarea funcţiei tiroidiene
► Mecanismul de acţiune: citozolic şi membrano-
intracelulat (AMPc)
 Mecanismul T3 şi T4
► Celulele ţintă se află
În toate organele – prioritar în

► Receptorii pentru T3 şi T4 se
găsesc în nucleu
► Deci mecanismul este cirozolic
nuclear- facilitează transcripţia
ARNm pentru un şir de enzime:
Na+K+ATP azei, (utilizează 45%
de E), GlicerolfosfatDH, malic
enzima,
 Acţiunile biologice
► La nivel nuclear – produc creşterea sintezei de
ARN m – sinteza de proteine - stimulează
creşterea şi diferenţierea celulară
► La nivelul membranei plasmatice –stimulează
Na-K-ATP-aza
► Activează enzimele de O/R din mitocondrii, cresc
numărul de mitocondrii, cresc în dimensiuni
cristele
► Controlul metabolismului oxidativ, proceselor de
ardere prin care se obţin ATP şi căldură –
acţiune calorigenă
► Creşte viteza metabolismului bazal:
a. Diminuează rezervele energetice lipidice şi
glucidice- măresc lipoliza în ţesutul adipos şi
glicogenoliza în ficat
b. Intensifică catabolismul proteinelor
 Efecte endocrine.
► În general, hormonii tiroidieni cresc metabolismul şi clearence-ul
multor hormoni şi agenţi farmacologici.
► De exemplu:
► clearence-ul hormonilor steroizi este crescut, ducând la creşterea
compensatorie a ratelor de producţie;
► nivelul prolactinei este crescut la 40% din pacienţii cu hipotiroidism
primar;
► nevoia de insulină la diabetici creşte în hipertiroidism;
► răspunsul hormonilor de creştere (GH) la stimuli, cum ar fi
hipoglicemia, este redus la hipotiroidieni;
► hipotiroidismul induce cicluri menstruale anovulatorii şi menoragii –
prin dereglarea ritmului de secreţie al FSH şi LH;
► clearence-ul apei libere în hipotiroidism este secundar creşterii
activităţii vasopresinei;
► PTH (hormon paratiroidian) poate avea o acţiune diminuată în
hipotiroidism.
 Variaţii patologice
► Producerea h tiroidieni în exces -
hipertireoidiile
► Deficitul secreţiei h
tiroidieni –
hipotireoidiile

► Deficitul congenital de
HT - cretinism
► Deficitul secreţiei HT la
adulţi - mixidem
 Hipertireoidiile
► HT în exces determină:
► Metabolismul proteic: intensifică catabolismul proteinelor
(BA negativ)
► Metabolismul lipidic: intensifică lipoliza – mobilizarea
depozitelor adipoase – creşte c% de AGL şi scade nivelul
Col ( creşte metabolizarea şi eliminarea lui biliară).
► Metabolismul glucidic:
1.se accelerează răspunsul glicogenolitic la catecolamine –
creşte glicogenoliza şi gluconeogeneza – scăderea
toleranţei la glucoză – hiperglicemia
2. Accelerează metabolizarea insulinei
3. Scade sensibilitatea tisulară la insulina exogenă
 Hipertireoidiile
►H tiroidieni în exces:
► scăderea în greutate - intensifică lipoliza –
mobilizarea depozitelor adipoase
► atrofia musculară - intensificarea catabolismului
proteinelor (BA negativ) – apare incapacitatea
muşchiului de a fosforila creatina, eliberarea E
lisosomale musculare. Defectul de fosforilare
explică slăbiciunea şi oboseala musculară
► Modificările tegumentelor, pielii: pielea –
catifelată, caldă, transpirată (datorată
vasodilataţiei cutanate şi termogenezei indusă de
HT).
► creşte t corpului - decuplarea FO
► Exoftalm – hipertrofia şi deformarea muşchilor
extraoculari
 Hipertireoidiile
► Modificări la nivelul cordului: tahicardia, creşte
debitul cardiac ( dar cu eficienţă scăzură faţă de
necesarul de O al ţesuturilor), scăderea forţei de
contracţie a miocardului - în exces HT au acţiune
cardiostimulatoare directă:cresc AMPc în miocard,
cresc nr R cardiaci β adrenergici, inhibă MOA ţ
cardiac – în rezultat creşte sensibilitatea ţesutului
la catecolamine
► Modificările digestive: mărirea apetitului (creşterea
consumului de O2 şi decuplării FO) şi
hipermotilitatea gastrointestinală (creşterii
tonusului sistemic vegetativ parasimpatic)
► Modificări ale SNC: labilitate emoţională,
nervozitate, hiperchinezie, tremor fin al
extremităţilor - determinate de creşterea
sensibilităţii ţesutului nervos la catecolamine
 Hipertireoidiile
► Modificările sistemului hematopoetic: cresc masa de
hematii (accelerează disocierea O din HbO2 prin creşterea
c% de 2,3 difosfoglicerat şi scade activitatea pompei de
sodiu din eritrocite). Scad numărul leucocitelor prin
scăderea neutrofilelor
► Funcţia de reproducere: HT determină creşterea c%
plasmatice a globulinelor ce transportă H sexuali
(testosteronul şi estrogenilor) – creşte nivelul seric al
estrogenilor legaţi, dar creşte şi c% estrogenilor liberi ca
urmare a măririi conversiei testosteronului în estradiol şi a
androstendionului în estronă .
Se observă şi răspuns crescut al gonadotropinelor la
stimularea cu gonadoliberină - creşte LH şi FSH plasmatic.
În consecinţă: cicluri anovulatorii şi creşterea infertilităţii

 LABORATOR: T3, T4 – măriţi; TSH- micşorat

► Cea mai folosită clasificare a etiologiei
hipotiroidismului este aceea în funcţie de „etajul”
afectat din axul hipotalamo-hipofizo-tiroidian,
anume:
► - hipotiroidism primar în afecţiuni ale tiroidei;
► - hipotiroidismul secundar în afecţiuni ale hipofizei;
► - hipotiroidism terţiar în afecţiuni ale
hipotalamusului;
► - hipotiroidism prin rezistenţă periferică la acţiunea
hormonilor tiroidieni.
 Cretinism
► Deficitul congenital de HT determină:
► Întîrzierea apariţiei nucleelor epifizare de
osificare, nediferenţierea osoasă – creşterea
liniară încetinită, membrele disproporţionat de
scurte faţă de trunchi şi capul mare.
► reţinerea dezvoltării psihice - caracter infantil
al creierului, hipoplazia neuronilor, întîrzierea
mielinizării şi reducerea vascularizaţiei.
► În normă timp de 48 ore după naştere TSH
scade până la normă; în cretinism – rămîne în
c% mari
 Hipotireoidiile
► Edem mucinos cu infiltraţia tegumentelor –
acumularea mucopolizaharidelor, acidului
hialuronic şi condroitinsulfatului B în derm
► Creştere în greutate- infiltratul cu
mucopolizaharide din ţesut determină retenţie de
lichide şi aspectul infiltrat al bolnavului
► Tegumente reci (vasoconstricţia cutanată,
scăderea fluxului sanguin şi consumului de O2),
uscate, descuamarea accelerată a pielii şi
hipercheratoză (reducerea secreţiei glandelor
sudoripare şi sebacee), de o culoare palid-
carotenică (lipsa transformării carotenului în
vitamina A).
 Hipotireoidiile
► Bradicardie – deficitul de HT determină şi micşorarea
numărului de R β ai miocardului – secundar scade debitul
cardiac şi a alurii ventriculare
► Din partea SNC: scade capacitatea intelectuală, diminuă
memoria recentă, apar defecte de vorbire, predomină
somnolenţa şi letargia.
► Aparatul reproducător: suferă o involuţie a caracterelor
sexuale primare şi secundare: atrofie testiculară, atrofie
utero-ovariană, mucoasă vaginală uscată – scăderea
libidoului, impotenţă, oligospermie, tulburări menstruale,
avorturi frecvente.
 Hipotireoidiile
► Metabolismul lipidic: creşte nivelul seric al Tg,
Col, LDL; pe cînd c% AGL nu se modifică sau
puţin scăzută.
► Sinteza şi metabolizarea proteinelor sunt
încetinite
► Scade rata absorbţiei glucozei din intestin şi e
împedicată intrarea Gl în ţesuturi; degradarea
insulinei este încetinită
 LABORATOR: T3, T4 – micşoraţi; TSH- mărit
Pancreasul
Numele Product % of islet Function
celulelor cells

Celule beta Insulina si 50-80% Scad c% Gl

amilina
Celule alfa Glucagon 15-25% cresc c%
Gl
Celule delta Somatostati 3-10% Inhiba
na secreţia de
I,G, STH,
HCL, gastrină
Celule PP Polipeptidul 1% Cresc secreţia
pancreatic de I, pepsină,
HCL
 Insulina
► Structura:
51 AA
► Lanţul A-
21 AA
► Lanţul B –
30 AA
 Proinsulin C peptide
O endopeptidază Insulina
Ca2+-dependentă
MW 5808
PC2
(PC3)
Lanţul A

PC3
Lanţul B
 1- ARNm este tradus pe ribosomii

Biosinteza RE într-un
preprohormon.
precursor proteic:
Elongarea
precursorului cu capătul (N-term) se
fixează de RE iar lanţul este
îndreptat spre lumenul RE.

2- În RE «signalele peptidazelor»
clivează preprohormonul pînă la
prohormonul inactiv.

3- Prohormonul este transferat spre

aparatul Golgi.

4- Apoi este transportat în

veziculele secretante ce conţin
proteaze.

5- La stimularea celulei endocrine,

veziculele secretorii eliberează
conţinutul lor în spaţiul extracelular
prin mecanismul de exocitoză.

6- Hormonii difuzează spre lumenul

vaselor sanguine pentru a fi
transportate spre celulele ţintă.
Reglarea secreţiei Stimulare/ inhibiţie de secreţie
hormonilor pancreatici.
Adrenalina plasmatică  Activitate simpatică

 AA (Arg, Liz) –  Activitate parasimpatică

–


 Glicemia Celulele
 beta
 secreţia de insulină
–

Gastrina
 –
Somatostatina
GIP
Secretina Celulele delta
Glucagon
Celulele alfa  glicemia
GIP:peptidul gastro-intestinal/ acţiune anticipată
 Reglarea secreţii de insulină

GLUT2 Na+
K+

Na+ KIR K+
K+
Vm
K+
Ca2+ -
Celule Ca2+
ß pancreatice Ca2+ Canale de Ca2+
Voltag-depend
Ca2+

Granule de Insulină
 Secreţia bazală de insulină
Inervaţia ß
celullor
GLUT2 Na+
K+
Signal
Na+ KIR K+
K+
Vm
K+
Ca2+
Ca2+
Celulele ß
Ca2+ Voltage-gated
pancreatice Ca2+ channel
Ca2+

Granule de Insulină
 Glucoza-stimulează secreţia de insulină
Glucose ß cell integrates input from
various metabolites,
GLUT2 Na+ hormones and
K+
neurotransmitters
Glucokinase Na+ KIR K+
K+
Km= 7-9 mM
- K+
Vm
ATP Ca2+
Ca2+
Celulele ß
IP3 Ca2+ Canale de Ca2+
pancreatice Voltage-depend
cAMP Ca2+

Granule de Insulină
 Metabolismul Insulinei
► Se secretă in circulaţia
portală
► 50% se degradează în ficat
► 50% se degradază în alte ţesuturi şi
rinichi
► Pătrunde în celulele pentru degradarea
enzimatică prin endocitoză mediată de
receptori
► T1/2: 3 - 5 min.
 Circulă ca monomer liber
 Degradarea de insulină

Ficat Muşchi şi alte ţesuturi

Rinichi
Adipocite, limfocite
50% 50%
din insulina de insulină Nu se degradează
portală extracelular
periferică
50% de la proinsulină
70% de peptida C

Enzima ce degradează Insulina (IDE):Insulinaza

Mecanismul de acţiune al Insulinei:

R a– suprafaţa externă:

 subunitatea conţine
situsul de fixare pentru
insulină

membrana
citoplasmatică
 subunitatea posedă
activitate tirozin kinazică
 Semnalul transmis de către R Insulinic
Insulina se fixează la 
Insulin
subunitate reglînd
activitatea subunităţii
GLUT4
PO4
autofosforilarea 
subunităţii IRS-1
+ ATP IRS-1PO4 GLUT4

 activitatea tyr
kinazică

fosforilarea altor Translocarea transportorului de

substrate Glucoză spre membrana
citoplasmatică

activarea fosfo- inositol

3-kinazelor
 Transmiterea semnalului de către Insulină
Insulin se fixează la  Insulin
subunitate reglînd
activitatea subunităţii  GLUT4
PO4
autofosforilarea 
subunităţii IRS-1 e.g. expresia
+ ATP IRS-1PO4
GLUT
proteinei
 activitatea tyr MAPK MAPKPO4
kinazelor +
ATP
fosforilarea altor Reglarea
substrate transcripţiei

Sunteza proteinei,
fosforilarea MAP proliferarea şi
kinazelor (Trh, Tyr) diferenţierea
 Signalul transmis de receptorul Insulinic
Insulina se fixează la a Insulin
subunitate, care reglează
activitatea b subunităţii
GLUT4
PO4
autofosforilarea 
subunităţii IRS-1
+ ATP IRS-1PO4 Depositul de

+
Glicogen
 activitatea tyr
kinazelor protein
fosfatazei-1
+ -
fosforilarea altor
substrate 
glycogen fosforilaza
sintazei
kinazelor
fosforilarea MAP -
kinazelor fosforilaze
Effectele insulinei: molecular şi celular
Metabolic şi mitogenic
 Reglarea transportului şi metabolismului
de glucoză
 Reglarea metabolismului de lipide
 Reglarea transcripţiei de alte gene
 Influenţa insulinei asupra
metabolismului glucidic
► măreşte permeabilitatea membranelor
celulare pentru Gl, astfel are loc transportul
glucozei în celule;
► activează sinteza glicogenului (la nivelul
glicogen-sintazei) şi inhibă mobilizarea
glicogenului (prin conversia enzimei
glicogen-fosforilaza la formă ei neactivă);
► activează enzimele-cheie ale glicolizei şi le
inhibă pe cele ale gluconeogenezei.
► Activează E şuntului pentozofosfat
 Efectele insulinei:
Stimulare Inhibiţie
 Ficat
sinteza de glicogen glicogenoliza
siinteza de trigliceride ketogeneza
gluconeogeneza

 Muşchii Schiletali
captarea de glucoză
sinteza de proteine degradarea de proteine
sinteza de glicogen glicogenoliza
 Ţesutul Adipos

captarea de glucoză
depozitare de trigliceride lipoliză

Promovează Inhibă procesele

procesele catabolice
 Nivelul normal de Insulină
► Secreţia zilnică la oameni: 40 - 50 U
► Insulina Bazală în plasmă : 12 µU/ml
► Insulina Postprandială : la 90 µU/ml

120
Masa
Glucosa, mg/dl

100

Insulina, U/ml
80

80 60

40

Basal 20

Minutes 0 30 60 90 120
 Deficienţa de Insulină duce la:
► Hiperglicemia
 Subutilizare de glucoză
 Supraproducţie de glucoză
► Se activează lipoliza
► Se instalează acidoză - Creşte conversia AG la
corpi cetonici (acetonă, a.acetoacetic şi -
hidroxibutiric)
► Creşte nivelul trigliceridelor plasmatice şi a LDL;
decreşte HDL
► Diureza osmotică, plasma hiperosmolaritate,
dehidratare, hipovolemia, polidipsia
► Depleţia de K+ intracelular şi circular
 2- Glucagonul : hormon hiperglicemiant

Peptide lineară de 29 AA (PM= 3450 da)

50% din glucagon este degradat la pasajul prin ficat.

Demi-viaţa (t1/2) = 3 min
 Gena glucagonului codează pre-proglucagon
Superfamilia genelor:
-VIP (« peptidul intestinal vazoactiv»)
- GIP (peptidul gastrointestinal inhibitor)
- Secretina
- GHRH (growth hormon-releasing hormone)

PREPROGLUCAGON (160 a.a)

HN- Signal GRPP Glucagon

Glucagon IP GLP-I IP GLP-II COOH
2
Peptide

GRPP : glicentin-related pancreatic peptide

Se găsesc aceste gene şi în celulele intestinale, dar expresia lor conduce
la formare de alţi hormoni (glicentină şi GLP(glucagon like peptide).
IP=intervening peptide
 PROCESINGUL în PANCREAS
Celulele 

PREPROGLUCAGON (160 aa)

Signal GRPP Glucagon IP GLP-I

2HN- IP GLP-II COOH
Peptide

Passage dans le REG

Signal GRPP
2HN- Glucagon IP GLP-I
IP GLP-I
Peptide + Glucagon IP
IP GLP-II
GLP-II COOH
COOH

fragment majeur
GRPP
de proglucagon
Glucagon
 PROCESINGUL în INTESTIN
Enterocite
PREPROGLUCAGON (160 aa)

Signal GRPP Glucagon IP GLP-I

2HN- IP GLP-II COOH
Peptide

Passage dans le REG

Signal GRPP
2HN- Glucagon IP GLP-I
IP GLP-I
Peptide + Glucagon IP
IP GLP-II
GLP-II COOH
COOH

Celulele +
GRPP Glucagon + GLP-II
duodenale GLP-I

Glycentine Stimulează secreţie insulinei

GRPP Oxintomodulin
 D- Reglarea secreţiei de glucagon

Amino Acizii  Activitatea SN simpatic

  Activitatea SN parasimpatic

 Glicemie
–

Celule
 secreţia de glucagon
 Glicemie  alfa
– 0,1 ng/ml
 –
Somatostatina
CCK Celulele delta
Insulina
Celulele beta

CCK : colecistochinina
 Interacţiuni la nivel de pancreas
Mecanisme paracrine

Cellules 

amilina

insulina
(-)
(-)
(+)
Celulele 

(+)
glucagon
somastostatina
(-)
Celulele d
Mecanismul de acţiune al glucagonului- membrano citozolic AMPc

R
G
AC Adenilat ciclaza

ATP
AMPc

Protein kinazele AMPc dependente

 Glucagon Insulină

–

Glicogen sintaza

Forma
de
Glucozo 1-P Glicogen stocare
Eliberare a glucozei
de
glucoză Fosforilaza
–


Glucagon Insulină
 Glucagon Insulină

–

Glucokinaza/hexokinaza

Glucose Glucose 6-P

Eliberare
utilizare
de de
glucoză Glucozo-6-fosfataza glucoză
–


Glucagon Insulină
Compararea efectelor insulinei şi a
glucagonului
la nivel de ficat
 3- Somatostatina : hormon hiperglicemiant

- peptidă de 14 aa

- Posedă acţiune paracrină inhibitorie asupra secreţiei de

hormoni hipofizari, pancreatici şi a sistemului gastro-intestinal
 4- Polipeptidul pancreatic

- Produs de celule PP mai abundente la capul pancreasului

-Secreţia creşte după masă, dar nu seamănă a fi implicat
în metabolismul glucidelor.

Controlează funcţionarea sistemului gastro-intestinal, ca

secreţia exocrină a pancreasului şi elimenarea veziculei
biliare.
 5- Amilina sau IAPP

Polipeptidă de 37 AA.
Sintetizat de celulele B a pancreasului, sete secretat cu
insulina.

Depuneri amiloide destrug arhitectura normală a însulelor

hiperglicemia favorizează formation IAPP

Rolul fiziologic normal puţin cunoscut

► medulosuprarenala
► Cortexul
 Zona Glomerulară
 Zona Faciculată
 Zona Reticulată
Cortex
Medulla
 Obiectivele
1. Hormonii medulosuprarenali (adrenalina şi noradrenalina). Biosinteza, secreţia şi metabolizarea lor.
2. Mecanismul de acţiune şi efectele fiziologice ale catecolaminelor. Feocromocitomul.
3. Hormonii corticosuprarenali: cortizolul şi aldosteronul. Structura şi etapele biosintezei de glucocorticoizi
şi mineralocorticoizi.
4. Transportul în plasmă, metabolismul şi excreţia hormonilor steroizi corticosuprarenali.
5. Reglarea secreţiei de glucocorticoizi şi mineralocorticoizi.
6. Mecanismul general de acţiune al steroizilor corticosuprarenali.
7. Acţiunile biologice ale glucocorticoizilor. Rolul adaptiv în stres.
► Efectele hormonilor mineralocorticoizi.
► Tulburările secreţiei hormonilor corticosuprarenali (boala Addison; sindromul suprarenometabolic;
boala Conn).
► Hormonii sexuali masculini. Structura, transportul plasmatic şi metabolismul testosteronului.
► Mecanismul de acţiune şi efectele fiziologice ale androgenilor.
► Controlul hipotalamo - hipofizar al secreţiei de androgeni testiculari.
► Hormonii sexuali femenini. Secreţia hormonală a ovarului, transportul plasmatic şi metabolismul
estrogenilor şi progesteronului.
► Controlul hormonal al funcţiei ovariene.
► Acţiunile estrogenilor şi progesteronului.
► Steroizii anabolizanţi ca preparate farmaceutice active.
 Hormonii medulosuprarenalieni
► Adrenalina
► Noradrenalina
► Structura:
► Sinteză:
Biosinteza
 Depozitarea şi reglarea
► Depozitate în granule- cromafine (în complexul ce
include CA, cromogranina A, Mg, Ca şi ATP)
► Reglarea: semnal pentru eliberare – acetilcolina
(prin intermediul ionilor de Ca)
► Ampligică sinteza CA – ACTH,glucocorticoizii
► Hipoglicemia şi nicotina – cresc eliberarea
adrenalinei
► Obturarea arterei carotide – creşte eliberarea
noradrenalinei
 Metabolizarea are loc

► de 2 sisteme enzimatice:
 Catecol-O-metiltransferazei (COMT)-
metanefrina şi normetanefrina
 MAO - acid vanilmandelic eliminat renal
(VAL = 1-7 mg/ml)
Dă informaţii despre funcţia MSR
Mecanismul de acţiune
Mecanismul de acţiune
Membrano citozolic
► α1-receptorii adrenergici (afinitate mai mare pentru NA) –
1. contracţia musculaturii netede (vase, uter, pupilă (muşchi radiari))
2. celule hepatice ↑Glicemia
► α2-receptorii adrenergici (afinitate pentru NA şi A)
 Contracţia musculaturii netede: vase, intestin
 pe glandele sudoripare ↑transudaţia
 Inhibă eliminarea de renină şi insulină
► β1-receptorii adrenergici (afinitate pentru NA şi A)

 predomină în miocard +creşte v şi forţei de contracţie

 dilatare
 Hepatocit glicogenoliza+ neoglucogeneza ↑Glicemia
 ţesut adipos ↑lipoliza

► β2-receptorii adrenergici (afinitate mai mare pentru A)

► predomină în musculatura netedă -relaxare
 vase coronare, din muşchi scheletici, cerebrale - VD
 Bronhiole -BD
 uter
 intestin

► β3-receptorii adrenergici recent caracterizaţi, localizaţi în ţesutul adipos (în

special în ţesutul adipos brun) Efecte:termogenic, anti-obezitate, antidiabetic.
 α1-receptorii adrenergici
► Efecte: -contracţia musculaturii netede: vase, uter, pupilă
(muşchi radiari), muşchi fir de păr
► - celule hepatice ↑Glicemia
► Mecanism de acţiune: α1receptorii sunt cuplaţi cu Proteina
Gq activarea fosfolipazei C (PLC) care transformă IP2 în:
inozitol-1,4,5-trisfosfat(IP3)
► creşterea Ca++ citosolic prin mobilizarea lui din RE
► diacilglicerol(DAG) stimulează protein kinazaC (PKC)
determină fosforilarea proteinlor ţintă
► au afinitate pentru ambele catecolamine NA şi A
► α1-blocant: PRAZOSIN
 α2-receptorii adrenergici
► Efecte:
 Contracţia musculaturii netede: vase, intestin
 pe glandele sudoripare ↑transudaţia
► Mecanism de acţiune: α2 receptorii sunt cuplaţi
cu Proteina Gi inhibă adenilciclaza ↓AMPc
intracelular
► efecte opuse β receptorilor (↑AMPc intracelular).
► au afinitate pentru ambele catecolamine NA şi A
► α2-blocant: YOHIMBIN
 β1-receptorii adrenergici

► Efecte:
 predomină în miocard + pe proprietăţile inimii
 Hepatocit glicogenoliza+ neoglucogeneza ↑Glicemia
 ţesut adipos ↑lipoliza
► Mecanism de acţiune: β1receptoriisunt cuplaţi cu
Proteina Gs stimulează adenilatciclaza ↑AMPc.
► au afinitate pentru ambele catecolamine NA + A
► β1-blocant: METOPROLOL
► β-blocant neselectiv: PROPRANOLOL
 β2-receptorii adrenergici
► Efecte: predomină în musculatura netedă -relaxare
 vase coronare, din muşchi scheletici, cerebrale VD
 Bronşii -BD
 uter
 intestin
► Mecanism de acţiune: β2receptoriisunt cuplaţi cu Proteina
Gs stimulează adenil ciclaza ↑AMPc.
► au afinitate mare pentru A, în timp ce NA se leagă foarte
slab
► β2-blocant: BUTOXAMINA
 β3-receptorii adrenergici

► recent caracterizaţi, localizaţi în ţesutul

adipos (în special în ţesutul adipos brun)
Efecte:termogenic, anti-obezitate,
antidiabetic.
► au afinitate mare pentru NA, în timp ce A
se leagă foarte slab (opus β2-receptorilor).
►A – dilatarea vaselor
► Creşterea consumului de O şi a producţiei de
căldură
► în muşchii scheletici – activează glicogenoliza; în
ficat – creşte glicogenoliza şi glucogeoneza; în
ţesut adipos – cresc lipoliza
► Creează o situaţie pasivă de tensionare
► NA- provoacă constricţia vaselor
► Generează agresie
 Hormonii medulosuprarenali (adrenalina şi noradrenalina).

1.
 Feocromocitomul.

► este o tumoare benignă secretantă de CA,

care se manifestă prin HTA paroxistică sau
permanentă, însoţită de hiperhidroză
(transpiraţii intense), tahicardie, paloare,
poliurie, aritmii cardiace.
Glucocorticoizii
Glucocorticoizii Mecanism de acţiune

► Citozolicnuclear
► Transport: în sânge circulă legaţi de proteine
(transcortina-70%; serumalbumina-15%)
► T1/2=1,5-2 ore
► Sunt metabolizaţi prin hidrogenarea dublei legături
de la C4; a grupării cetonice de la C3 şi conjugaţi
cu acid glucuronic
 Principalele acţiuni:

 1. Metabolice
 2. Pe organe şi sisteme
 3. Farmacologice
 Au efecte anabolice la nivelul ficatului şi efecte
catabolice – asupra altor ţesuturi (se realizează
prin acţiunea altor H –adrenalina)
 1) Efecte metabolice ale GC
a)Metabolismul proteic:
 ↑catabolismul proteic
 ↓anabolismul proteic
Bilanţ azotat negativ
 ↑mobilizarea AA din ţesuturile extrahepatice
 Excepţie: ficatul unde ↑ captarea AA folosiţi
pentru:
►Neoglucogeneză
►Sinteza de proteine plasmatice
 1) Efecte metabolice ale GC
► b) Metabolismul glucidic: GC cresc glicemia prin:
► - ↑ absorbţia intestinală a glucozei,
► - ↑ neoglucogeneza hepatică - ↑ cantitatea de glucoză
► - ↑ glicogenoliza produsă de adrenalină şi glucagon
► -↓ utilizarea întracelulară a glucozei (↓ afinitatea
receptorilor pentru insulină) de unde secundar ↑glicemia
► -↑ insulinei
► - ↓sensibilităţii ţesuturilor la insulină (în special muşchi şi
adipocit) de unde DZ secundar (adrenal)
 c)Metabolismul lipidic:

 - GC cresc lipoliza:
► Lipide →AGL→corpi cetonici →Energie
 ↑cetogeneza hepatică
 Lipoliza însoţită de ↑depunerii lipidelor în alte zone:
► lipoliză
pe membre
► depunere pe faţă(“faţă de lună plină”), torace, abdomen

 important: în inaniţie sau stres, GC schimbă metabo-

lismul energetic de pe utilizarea glucidelor→pe utilizarea
lipidelor - rezervarea glucozei.
d)Metabolismul hidromineral:

► GC cresc retenţia de NaCl şi apă (funcţie

mineralo-corticoidă)
► ↑volemia producerea edemului în
corticoterapie (efect advers)
► ↑demineralizarea osoasă (efect advers)
► Favorizează pierderile de Ca şi P din oase – prin
inhibarea creşterii matricei colagenice a osului,
inhibarea osteoblastelor – osteoporoza şi calciuria
► Rol antiinflamator –
► Provoacă liza ţesutului limfatic, modificând
imunitatea celulară şi scad producţia de anticorpi
► Inhibă procesele de formare a substanţelor de tip
histaminic şi serotoninic – acţiune antiproliferativă
– prin scăderea numărului de mitoze celulare
Mineralocorticoizii
 Reglarea secreţiei de ALDO

► ↑[K+]plasmatic  ↑secreţia ALDO ↑excreţia K+

► ↓[Na+] plasmatic↑secreţia ALDO↑reabsorbţiaNa+
 ex.: diareea severă, transpiraţii intense, aport ↓Na+
► 2) Sistemul renină-angiotensină-aldosteron
 ↑eliberării RENINEI la nivelul AJG este stimulată de:
►↓TA, ↓Volemiei, ↓[Na+]pl, ↓[Na+]urinar la MD
►activarea SNVS
 ↑eliberării de ALDOeste stimulatăAg. II şi Ag. III
 inhibarea SRAA: ALDO + ANP feedback negativ
► 3) ACTH - efect minor
 Efectele hormonilor
mineralocorticoizi
► Acţiuni principale:
► -menţinerea echilibrului hidro-electrolitic,
► - controlul volemiei, TA, echilibrului Na+-K+
► rol în menţinerea funcţiilor vitale (life-saving
hormone).
► lipsa ALDO duce la moarte prin şoc în 3 zile -2
săptămâni.
► Efecte:1. la nivel renal2. extrarenal3. muşchi şi
nervi
 Efecte renale:

► acţiune pe ultima parte a tubului renal (1/3

terminală TCD şi TC):
 ↑Reabsorbţia de Na+ şi secreţia de K+:
► la polul apical: ↑permeabilitatea pentru Na+şi K+
► la polul bazal: ↑activitatea pompei Na+/K+
 ↑Reabsorbţia pasivă de Cl-şi HCO3-
 Secundar ↑reabsorbţia de apă
 ↑secreţia de H+,NH4+, Ca2+, Mg2+
► Astfel ALDO intervine în menţinerea :
► TA, volemiei, echilibrului hidro-electrolitic
► echilibrul acido-bazic
 2. Efecte extrarenale:
↑Reabsorbţia de Na+ şi secreţia de K+ la
nivelul:
►Glandelor sudoripare: economisirea NaCl pentru
menţinerea volemiei - sudaţie ↑cu NaCl↓
►rol în adaptarea la cald.
►Glandelor digestive

► 3.Efecte pe muşchi şi nervi:

↑activitatea pompei Na+/K+
► ↓Na+IC şi ↑K+IC
Hormonii sexuali
► Estrogenii asigură decurgerea următoarelor
pocese:
► dezvoltarea organelor sferei genitale.
► dezvoltarea caracterilor secundare (dezvoltarea
cartilajelor laringenului, formarea timbrului vocii,
dezvoltarea glandelor mamare).
► apariţia instinctul sexual.
► desfăşurarea sarcinii şi procesului de naştere.
► Androgenii fiind de natură steroidă activează la
nivelul mecanismului direct, citozolic, acţionează
asupra celulelelor ţintă favorînd activarea sintezei
DNA. În timpul replicării şi intensificarea
transcrierii genelor specifice. Efectul anabolic a
testosteronului este cu mult mai mare decît al
estrogenilor asigură creşterea părului pe faţă şi
corp, formarea timbrului vocei de bărbat.
Împreună cu foltropina androgenii activează
spermatogeneza