BIOCHIME LP

DETERMINAREA REZERVEI ALCALINE

Echilibrul acido-bazic sangvin este menţinut de 3 sisteme:

 cuplul: Na2CO3 /NaHCO3
 Hb.oxigenată - Hb.deoxigenată
 proteine serice

În laboratorul clinic explorarea se face printr-o metodă laborioasă, care

permite determinarea parametrilor principali şi a echilibrului acido – bazic. În
scop orientativ, serveşte însă o metodă titrimetrică de dozare a cuplului
carbonat/bicarbonat.

Interpretarea rezultatelor
Bicarbonatul actual are valori cuprinse între 25 – 27 mEq/l, iar valoarea
carbonatului este de 1,2mEq.
Rezultă ca raportul bicarbonat/carbonat este de aproximativ 20.
Sângele uman are în mod obişnuit un pH în jur de 7,4. (+/- 0,04 )
Valori ale pH-ului:

 7,36 în acidoză,
 7,44 în alcaloză.

Ambele stări sunt periculoase şi se manifestă clinic prin semne de afectare a

sistemului nervos.
Menţinerea unor limite de +/- 0,04 unităţi de pH se face prin 3 mecanisme
principale :
1. capacitatea de tamponare a sistemelor din plasmă şi hematii;
2. controlul respirator al eliminării CO2;
3. reglarea renală a acidifierii urinii.
Primele 2 mecanisme intervin imediat, iar cel de-al treilea după un interval
de timp mai lung.

1
 Principalul sistem de tampon este:
 în hematii: este sistemul hemoglobina/hemoglina oxigenată,
 în plasmă: sistemul carbonat/bicarbonat.

Datorită pătrunderii ionului bicarbonat prin membrana hematiilor cele 2

sisteme sunt legate funcţional. În plus datorită reversibilităţii reacţiei catalizate
de una din cele mai active enzime = anhidraza carbonică; excesul de acid
carbonic poate fi eliminat prin respiraţie.
anhidraza carbonicã
+ -
CO2 + H2O H + HCO3

Alcalozele şi acidozele se împart în metabolice şi respiratorii.

Acidoza respiratorie apare în condiţii de creştere a concentraţiei CO2 ca
urmare a unei deficienţe respiratorii (emfizem pulmonar, obstacole pe căile
respiratorii, etc.) şi se compensează prin stimularea respiraţiei.
Acidoza metabolică apare ca urmare a ingestiei accidentale de soluţii
acide, sau scăderea rezervei de bicarbonat a sistemelor tampon.
Se corectează în final prin eliminarea urinară sau prin neutralizarea din sucul
gastric al excesului de acizi.
Alcaloza respiratorie apare ca urmare a hiperventilaţiei sau a ingestiei de
bicarbonat. Se corectează prin hipoventilaţie sau, în clinici, prin respirarea unui
amestec bogat în CO2.
Alcaloza metabolică apare ca urmare a ingestiei accidentale de soluţii sau
săruri bazice sau în cazul pierderii de acizi prin vărsături. Se corectează prin
mecanisme renale.
Măsurarea pH-ului

Determinarea pH-ului se poate realiza cu indicatori coloraţi sau cu pH-

metru (determinare electrometrică).
Schimbarea de culoare în
Indicator sensul creşterii de pH
Acid Bază

2
 Metiloranj roşu galben
Turnesol roşu albastru
Fenolftaleină incolor violet

Metoda de măsurare a pH-ului cu pH-metrul este mai exactă decât cea cu

substanţe (hârtie) indicatoare şi se foloseşte ori de câte ori este necesară
stabilirea cu exactitate a valorii pH-ului.
PH-metru este un potenţiometru care măsoară potenţialul dezvoltat între un
electrod de sticlă şi unul de referinţă. Instrumentele moderne fososesc electrozi
combinaţi (electrodul de sticlă şi electrodul de referinţă sunt combinaţi într-un
singur electrod.
pH-ul izoelectric al aminoacizilor și proteinelor
Principiu
Fiecare aminoacid are cel puţin două grupări ionizabile legate la atomul de
Cα: una acidă (carboxilul) şi alta bazică (gruparea amino).
Pentru cazul cel mai simplu, acela al unui aminoacid
monoaminomonocarboxilic, cum este glicocolul, există cele două trepte de
disociere, fiecare cu pKa care pot fi scrise astfel.
Atât pentru aminoacizi cât şi pentru marea majoritate a proteinelor există
un pH la care numărul sarcinilor pozitive este egal cu cel al sarcinilor negative.
Acest pH la care sarcina netă a moleculei este zero se numeşte punct izoelectric
şi se notează cu pHi.
Valoarea să se poate considera ca fiind media aritmetică a valorilor pK a.
Pentru treptele de disociere din jurul speciei moleculare cu un număr egal de
sarcini pozitive şi negative.
Modificând concentraţia protonilor prin adăugarea de acizi sau baze la
soluţia unui aminoacid monoaminomonocarboxilic se poate aprecia valoarea pK a
din forma curbei de neutralizare.

3
 În jurul acestei valori pH-ul variază foarte puţin faţă de echivalenţii
adăugaţi, comparativ cu valorile extreme de la începutul şi sfârşitul titrării
soluţiei, ceea ce se poate deduce din ecuaţia lui HENDERSON-
HASSELBACH.

Determinarea punctului izoelectric al proteinelor

Datorită raportului dintre grupările funcţionale libere: -COOH şi –NH 2

proteinele se comportă fie ca acizi, fie ca baze.
Disocierea grupărilor carboxil este cu atât mai intensă cu cât aciditatea
mediului este mai redusă.
Gradul de disociere al grupărilor aminice este condiţionat de alcalinitatea
mediului: cu cât concentraţia ionilor H+ este mai mică cu atât disocierea
grupărilor amino este mai intensă, şi invers:

Sarcina electrică globală a unei proteine este suma algebrică a sarcinilor

pozitive şi negative şi care depinde de reacţia (pH-ul) mediului:
- în mediu alcalin proteina posedă o încărcare electrică negativă,
- în mediu acid o încărcare electrică pozitivă. Pentru fiecare proteină
exista o concentraţie a ionilor de hidrogen la care suma algebrică a
sarcinilor pozitive şi negative este egală cu zero, proteina fiind
indiferentă faţă de curentul electric.
- Acest pH al mediului se numeşte punct izoelectric. La acest pH
proteina precipită, deoarece are cea mai mică presiune osmotică şi
cea mai mică solubilitate. În consecinţă, proteinele în soluţii tampon
cu pH corespunzător pHi pierd sarcinile electrice, devin neutre,
nestabile şi precipită.
- pH-ul izoelectric reprezintă o constantă importantă deoarece fiecare
proteină are un pHi caracteristic, de exemplu: hemoglobina = 6,8;
caseina = 4,7 ; gelatina = 4,6.

REACŢII DE IDENTIFICARE ALE AMINOACIZILOR

Toate reacțiile de identificare ale aminoacizilor sunt reacții de culoare.

4
 1. REACŢIA NINHIDRINEI
Reacţia ninhidrinei constituie o reacţie de grup pentru aminoacizii şi
proteinele cu grupări aminice libere (culoare albastră și culoare violetă).
Prin încălzirea soluţiei unui aminoacid în prezenţa ninhidrinei are loc
iniţial o dezaminare oxidativă şi o decarboxilare a aminoacidului. Se formează
astfel o aldehidă, NH3 şi CO2.
Ninhidrina este redusă la hidridantină şi în etapa următoare are loc
condensarea unei molecule de ninhidrină cu hidridantină şi NH3, cu formarea
unui complex albastru–violet.
Reacţia are o mare sensibilitate, de aceea poate fi utilizată la evidenţierea
aminoacizilor separaţi prin cromatografie, evidenţierea eliminării urinare
crescute a aminoacizilor.
2. REACŢIA CU IONII DE CUPRU (Cu+2) ÎN MEDIU ALCALIN
Aminoacizii formează cu Cu+2 în mediu alcalin un complex colorat în
albastru.
3. REACŢIA XANTOPROTEICĂ
Această reacţie este specifică pentru aminoacizii aromatici, cum ar fi:
tirozina, fenilalanina şi triptofanul.
Proteinele care conţin aminoacizi aromatici reacționează cu HNO3,
rezultând ulterior o culoare galben portocalie, datorită formării de nitroderivaţi.
4. REACŢIA MILLON
Este specifică pentru un singur aminoacid aromatic: tirozina.
În prezenţa reactivului Millon (azotat şi azotit de mercur în mediu de
HNO3), soluţia de tirozină dă prin încălzire o culoare roşie. În aceleași condiții,
proteinele dau un precipitat alb, care prin încălzire uşoară (600C) devine roz.
5. REACŢIA ADAMKIEWICZ-HOPKINS

Este specifică pentru triptofan.

Proteinele conţinând triptofan reacţionează cu acidul glioxilic în mediu de

H2SO4 conc. şi formează o culoare violetă.

Reacţia are aplicabilitate la evidenţierea triptofanului din lichidul cefalo-

rahidian (LCR).

6. REACŢIA SAKAGUCHI

5
 Este specifică pentru arginină.
Arginina datorita restului guanidinic reacţionează cu alfa-naftolul în
prezenţa hipobromitului de sodiu şi formează o coloraţie roşie.

7. REACŢIA ERLICH-PAULI
Este specifică pentru histidină.
Histidina în prezenţa acidului diazobenzensulfonic dau o coloraţie roşie-
portocalie. Reacţia este dată şi de fenoli şi amine.

8. REACŢII SPECIFICE AMINOACIZILOR CU SULF

Aminoacizii cu sulf din proteine, cum ar fi cisteina, prin încălzire cu
hidroxizi alcalini formează sulfura de sodiu, care în prezenţa sărurilor de plumb
formează un precipitat negru de sulfură de plumb.
9. Metoda GOODWIN
Metodă mai nouă de determinare a aminoacizilor, fiind utilizată la dozarea
acestora din plasmă şi urină.

REACŢII DE IDENTIFICARE A PROTEINELOR

Proteinele se identifică prin:
- reacţii de culoare
- reacţii de precipitare.

Reacţiile de culoare, de identificare a proteinelor se suprapun cu reacţiile de

identificare ale aminoacizilor.
Pe lângă reacţiile de identificare descrise la aminoacizi, amintim reacţia
biuretului şi reacţia cu beta-naftochinonă.
Reacții de culoare specifice proteinelor

1. Reactia biuretului
Această reacţie permite identificarea proteinelor, respectiv a compuşilor
care conţin în structura lor cel puţin două legături peptidice (-CO-NH-).
Denumirea de reacţia biuretului se datoreşte faptului ca biuretul, compus
obţinut din 2 molecule de uree, prin eliminarea unei molecule de amoniac, la

6
încălzire, şi care conţine gruparea –CO-NH- repetată de doua ori, dă reacţie
pozitivă.
Culoarea albastră este proprie reactivului (amestec de CuSO 4 şi NaOH) şi
se reţin ca pozitive doar reacţiile de culoare roz sau violetă.
Astfel, biuretul dă o culoare roz şi cu exces de CuSO4, o culoare violet –
roşietică cu pepetidele şi o culoare violet – albastră cu proteinele.

Reactia cu beta-naftochinona
Aminoacizii, peptidele şi proteinele cu grupări alfa-amince libere se
condensează în mediu alcalin cu formarea unei coloraţii roşii sau roşie-brună.

Cu ajutorul acestei metode se determină totalitatea grupărilor α-aminice

libere sau azotul α - aminic al serului, care este un indicator pentru cantitatea
aminoacizilor liberi.

Reacţii de precipitare ale proteinelor

Proteinele, datorită structurii lor pot fi separate, identificate şi dozate prin

intermediul reacţiilor de precipitare.
În funcţie de natura şi concentraţia agenţilor de precipitarea se pot realiza
precipitări reversibile şi ireversibile.

A. Reacţii de precipitare reversibile

1. Precipitarea proteinelor cu săruri ușoare (salefierea)

Sub influenţa unor săruri ale metalelor uşoare ca: sulfat de amoniu,
sodiu, magneziu, clorură de sodiu se produce deshidratarea particulelor proteice
care precipită reversibil, deoarece proteinele se solubilizează din nou prin diluare
sau prin îndepărtatarea sărurilor precipitante prin dializă.
Metoda este aplicată la fracţionarea proteinelor (separarea globulinelor de
albumine; globulinele precipită la semisaturare cu sulfat de amoniu, iar
albuminele numai la saturare).
2. cu alcoolul si acetona pt separare proteine din ser
B. IREVERSIBILE

7
1. Precipitarea proteinelor cu reactivii alcaloizilor
În această categorie de agenţi de precipitare se include reactivii care
precipită alcaloizii în mediu acid, dintre care cei mai importanţi sunt:
 taninul,
 acidul picric,
 hexacianoferatul de potasiu.
2. Precipitarea proteinelor cu acizii organici
În prezenţa acizilor organici, ca de exemplu:
- acidul tricloracetic,
- acidul sulfosalicilic,
- amestecul de acid citric-picric (reactivul Essbach)
- Precipitarea proteinelor cu acidul tricloracetic
a) Precipitarea proteinelor cu acidul tricloracetic este frecvent folosită în
laboratorul clinic pentru deproteinizarea serului sau a sângelui.
b) Precipitarea proteinelor cu acid sulfosalicilic
Această metodă este una din cele mai utilizate reacţii pentru depistarea
proteinelor din urină.
3. Precipitarea proteinelor prin încălzire
Majoritatea proteinelor prin încălzire la diferite temperaturi coagulează şi
se produce o precipitare ireversibilă.
Precipitarea este maximă la punctul izoelectric al proteinei şi în consecință,
la acest tip de precipitare un rol deosebit îl are pHi.

Analiza biochimică a vitaminelor

Pentru analiza vitaminelor se pot aplica metode fizico-chimice şi
biologice.
Cele biologice au avantajul specificităţii, dar sunt mai greu de efectuat
(necesită animale de experienţă, culturi de microorganisme şi un timp mai
îndelungat), de aceea se aplică, cel puţin orientativ, metodele fizico-chimice care
corespund analizei preparatelor farmaceutice, alimentelor şi lichidelor biologice.

8
 REACŢII PENTRU CAROTINOIDE (VITAMINELE A)
Identificarea carotenoidelor şi vitaminelor A cu SbCl3
Reacţia CARR-PRICE

Se cunosc reacţii comune vitaminelor A, care în prezenţă de fenoli, acizi

minerali sau organici, a clorurilor acide generează compuşi coloraţi.
Cea mai uzuală este reacţia de culoare cu clorura de Stibiu SbCl3 =
reacţia Carr-Price.

REACŢII PENTRU VITAMINELE D

1. Reacţia Liebermann-Burchard
Vit.D în prezenţa anhidridei acetice şi a acidului sulfuric concentrat dă
naştere unei culori, care virează de la roz-violaceu la albastru şi apoi la verde.
2. Reacţia cu anilina și HCl
Vitaminele din grupul D, în prezenţa anilinei şi a HCl dau o coloraţie
roşie.
3. Reacţia CARR-PRICE
vitamina D se tratează cu clorură de stibiu (SbCl3) şi se obţine o culoare
galben-portocalie, diferită de culoarea albastră pe care o dă vitamina A în
aceleaşi condiţii.
4. Identificarea vitaminelor D cu aldehide aromatice
5. Diferenţierea între vitaminele D2 şi D3
Vitaminele D2 şi D3 dau culori diferite cu acidul sulfuric concentrat.

REACŢII PENTRU IDENTIFICAREA ŞI DOZAREA

VITAMINEI C

1. Identificarea vitaminei C cu azotat de argint

Într-o eprubetă la 1 ml sol.0,5% de acid ascorbic se adaugă 0,5 ml acid
azotic 10% şi 0,3 ml azotat de argint 2%, când se observă apariţia unui precipitat
cenuşiu (Ag metalic).
2. Identificarea vitaminei C cu nitroprusiat de sodiu

9
1 ml sol.5% de vit.C se tratează cu 4 picături de nitroprusiat şi 3 picături de
NaOH 10%, când se observă apariţia unei coloraţii galben-verzuie, care la
adăugare de acid acetic 10% trece în albastru-violet.

3. Dozarea vitaminei C prin metoda iodometrica

Reacţiile folosite uzual în scopul evidenţierii şi dozării vitaminei C se
bazează pe proprietăţile sale reducătoare.
Acidul ascorbic are proprietatea de a reduce soluţia de iod 0,01N. Această
metodă de dozare a vitaminei C serveşte la dozarea vitaminei din preparatele
farmaceutice şi din extractele vegetale.

4. Dozarea vitaminei C din sânge şi urină prin metoda ROE şi

Kuether
5. Reacţii de identificare şi dozare a vitaminei B1
 Identificarea vitaminei B1 sub formă de tiocrom
Dozarea vitaminei B1 prin diazotare

Tabel 3. Vitaminele şi implicaţiile lor

VITAMINA FUNCŢIE DEFICIENŢA SEMNE ŞI SIMP-

TOME
- Anemie pernicioasă - Anemie megaloblas-
tică.
Vitamina B12 - Demenţă.
(cobalamina) - Simptome neuro-
- Degenerare medu- psihice
lară .

- Antioxidant. - Gingivită, gingii moi

- Cofactor pentru
Vitamina C - Dinţi mobili în alve-
reacţii de hidroxi- - Scorbut
(acid ascorbic) lare ole dentare
- Vindecare lentă a
plăgilor

Niacină = Vit. - Dermatită

10
 PP (din Vit. B) - Diaree
- Transfer de electroni - Pelagră
(acid nicotinic, - Demenţă
nicotinamidă)

- Funcţia reproducă- - Impotenţă - Creşterea pragului

Vitamina A toare vizual.
- Cecitate nocturnă
(retinol, retinal, - Funcţia vizuală - Uscăciunea corneei
- Retard de creştere
acid - Promovarea creşterii - Xeroftalmie
retinoic, βcaroten) - Diferenţierea şi în-
treţinerea ţesuturilor
epiteliale

Vitamina D - Rahitism (la copii)

-Oase moi, flexibile
(colecalciferol, er- - Absorbţia de calciu - Osteomalacie (la
gocalciferol) adulţi)

Vitamina E - Fragilitatea er-

- Antioxidant - Rară
itrocitelor determină
(α-tocoferol)
anemie hemolitică

ANALIZA BIOCHIMICĂ A URINII

ASPECTE GENERALE
Urina este un lichid biologic de excreţie cu o compoziţie complexă: apa,
săruri minerale, substanţe organice, etc. În condiţii fiziologice proprietăţile
fizico-chimice şi compoziţia urinei variază în funcţie de cantitatea şi felul
alimentaţiei.
Examenul sumar de urină bazat pe investigaţii calitative se practică în
prima emisie de urină, de dimineaţă, aceasta fiind mai concentrată.
Investigaţiile cantitative ale componentelor patologice detectate în
examenul sumar, se practică din fracţiuni de urină preluate din cantitatea
colectată în 24 de ore sau din emisiuni separate de la anumite intervale din zi,
pentru urmărirea debitului fracţionat al componentului investigat sau pentru a

11
detecta ritmul circadian al eliminării acestuia. În situaţii clinice speciale pot fi
dozate la cerere, în urina de 24 de ore: cloruri, uree, ioni de calciu, fosfor
anorganic, porfirine, hormoni.
Pentru examenele practicate în urina de 24 de ore, recoltarea se face în
modul următor:
- bolnavul urinează dimineaţa;
- această urină se aruncă;
- în timpul zilei şi nopţii se colectează într-un vas de sticlă.
- a doua zi dimineaţa se recoltează prima emisiune de urină într-un
vas separat; acesta serveşte pentru executarea examenului sumar şi în special
pentru o corectă investigare a sedimentului organizat.
Examenul sedimentului se practică numai în urinile proaspete.
Examenul de laborator al urinei presupune :
- examen macroscopic
- examen microscopic
- examen fizico-chimic
- examen citologic.

În cadrul analizelor de laborator efectuate pe urină se vor urmări

investigaţiile cerute în cadrul examenului sumar de urină (examen macroscopic,
examen microscopic si cercetarea calitativă a unor compuşi care apar în urina în
condiţii patologice ).
Pentru dozarea acestora se utilizează urina din 24 de ore, datorită faptului
că apar variaţii ale unor constituienţi în funcţie de ritmul nicteremal.
Pentru examenul bacteriologic nu se utilizează conservanţi, în acest caz
recoltarea se face steril şi în vase sterile.
Identificarea glucidelor se face pe urina proaspăt recoltată, la cel puţin 40
de ore după ce subiectului supus analizei nu i s-a mai administrat nici un
medicament.

Dozarea calciului urinar

Dozarea calciului din lichidele biologice se poate realiza prin mai multe
metode:
a. Metoda volumetrică.

12
b. Metoda fotometrică în flacără
c. Metoda complexonometrică
Dozarea calciului cu EDTA
Calciul în prezenţa de EDTA şi a murexidului ca indicator formează un
complex chelat, complexul de calciu, colorat în violet.
Iniţial murexidul fixează calciul, culoarea soluţiei devenind roz, iar la titrare
cu EDTA, indicatorul este eliberat şi soluţia se colorează în violet.
Interpretarea rezultatelor
Cantitatea de calciu urinar eliminată în 24 de ore este:
0,07 – 0,3 g/24 de ore.
 Cantităţi crescute apar în: hiperviatminoza D, hiperparatiroidism,
osteoporoza după fracturi.
 Cantităţi scăzute ale calciului urinar apar în: rahitism,
hipoparatiroidism, spasmofilie etc.

Dozarea fosfatului anorganic

Principiu
Majoritatea metodelor utilizate pentru dozarea fosfatului anorganic se
bazează pe formarea fosfomolibdatului de amoniu, în mediu acid, care prin
reducerea cu diferiţi agenţi formează un compus colorat care se poate doza
fotometric.
Interpretarea rezultatelor
Hiperfosfaturii întâlnim în efort muscular, epilepsie, cancer, boli osoase,
tuberculoza pulmonară, leucemii.
Hipofosfaturii apar în boli febrile, nefrite, infecţii acute, atrofia galbenă a
ficatului.
DETERMINAREA COMPONENŢILOR PATOLOGICI AI
URINII
Determinarea componenţilor patologici ai urinii se referă la identificarea
acestor componenţi prin reacţii calitative ce se efectuează pe urina provenită
dintr-o singură emisie sau din urina de 24 de ore. Această determinare este

13
cunoscută sub denumirea de analiza sumară a urinii. În unele cazuri se impune
şi un examen mai complet al urinii, realizându-se şi determinări cantitative.
Rezultatele sunt exprimate la litru sau la urina pe 24 de ore.

REACŢII DE EVIDENŢIERE A GLUCIDELOR URINARE

Reacţiile de evidenţiere a glucidelor se bazează pe caracterul lor reducător.
Reducerea ionilor metalici
Se realizează în mediu alcalin, la cald. Aceste teste nu sunt specifice
deoarece nu permit diferenţierea glucozei de alte glucide reducătoare , care pot
să apară în urină.Totuşi, există unii compuşi reducători, care pot să interfere
reacţia, ca de exemplu: acid uric, fenol, acidul homogentisic, acidul ascorbic,
penicilina, streptomicina.
Determinările calitative se fac pe urina de la o singură emisie, nedefecată,
deoarece dacă reacţia este intens pozitivă, defecarea este inutilă.
a. Reactia Trommer
– se bazează pe reducerea hidroxidului de cupru la oxid cupros, având loc
dispariţia culorii albastre şi apariţia unui precipitat roşu.
b. Reacţia Fehling
Apariţia unui precipitat roşu-cărămiziu indică prezenţa glucidelor
reducătoare.
c. Reacţia Benedict
e. Reacţia Nylander.
f. Testul rapid CLINITEST
Melituriile
Melituriile se caracterizează prin prezenţa altor glucide, diferite de glucoză,
în urină, este vorba în principal de identificarea: lactozei, fructozei, galactozei,
precum şi a unor pentoze.
La gravide în ultima perioadă de sarcină se pune problema diferenţierii
lactozei de glucoza urinară.

14
 Lactozuria este însoţită de o glucozurie uşoară, care în acest caz nu este
considerată cu caracter patologic.
Fructozuria este o boală ereditară rară, care se datorează blocării în ficat a
convertirii fructozei la glucoză. Fructozuria se întâlneşte în diabet şi boli
hepatice.
Pentozuriile pot însoţi diabetul zaharat şi apar după ingerarea unor cantităţi
mari de fructe. Pentozuria esenţială (caracterizată prin eliminarea xilulozei) este
o boală congenitală, rară.
Galactoza este uneori excretată în urină în ultimul trimestru de sarcină. Se
cunoaşte, însă şi un defect metabolic ereditar, în care galactoza nu poate fi
transformată în glucoză, deoarece lipseşte enzima numită galactozo-uridin-
transferaza, motiv pentru care galactoza poate fi depistată în urină.
Punerea în evidenţă a acestor glucide în urină se poate realiza prin reacţiile
caracteristice identificării glucidelor.
REACŢII DE IDENTIFICARE A PROTEINELOR URINARE
Proteinele urinare sunt reprezentate în special de albumine şi globuline şi
provin în general din plasmă.
Determinările se fac de regulă pe urina clară. Dacă urina este tulbure,
aceasta se filtrează sau se centrifughează, iar dacă se menţine totuşi o slabă
tulbureală, atunci se fac probe paralele.
Reacţia urinei trebuie să fie slab acidă la emisie, iar în caz contrar aceasta se
acidulează cu câteva picături de acid acetic.
Identificarea proteinelor urinare se realizează în principal prin reacţii de
precipitare.
1. Reacţia cu acid sulfosalicilic
2. Reacţia cu acid tricloracetic
3. Reacţia ESSBACH
4. Testul rapid cu ALBUSTIX

15
 Proteinele produc schimbarea culorii unor indicatori, fără legătură cu
modificarea pH-ului. La pH constant schimbarea culorii este în funcţie de
concentraţia proteinelor.
Pentru determinarea proteinelor cu ajutorul acestui test se folosesc baghete
de celuloză impregnate cu albastru de tetrabrom fenol şi aduse la pH 3 cu un
tampon citrat. Aceste baghete se introduc în urină, după care se scot imediat. În
prezenţa proteinelor culoarea se schimbă de la galben la albastru , trecând prin
verde. Dacă se compară cu o scară de culori se poate aprecia şi cantitatea de
proteină. Acest test este mai specific decât probele de precipitare.

Interpretarea rezultatelor

Urina normală nu conţine decât urme de proteine (20-40 mg%0),

nedecelabile prin metodele uzuale.
Cantitatea de proteină excretată în cursul zilei variază, de aceea
determinarea se va face pe urina de 24 de ore. Proteinuriile patologice variază în
limite destul de largi, de la 2 g/l la cantităţi masive de 10 g/l. Se disting trei tipuri
de albuminurii, şi anume:
- albuminurii tranzitorii
- albuminurii intermitente
- albuminurii permanente

DEPISTAREA PUROIULUI (PIURIA)

Puroiul este constituit în principal din leucocite care au suferit o
degenerescenta granuloasă și lichide biologice. Acesta apare în urma proceselor
inflamatorii de origine microbiană.
Identificarea puroiului se poate realiza prin: proba Donne.
O urină ce conţine sub 200 leucocite/mmc poate să dea reacţie negativă
pentru proteine, iar la valori mai mare reacţia pentru proteine este pozitivă.
Examenul urinii ce constă în punerea în evidenţă a proteinelor, glucidelor şi
puroiului este cunoscut în practica sub denumirea de:
APZ (albumină-puroi-zahăr).

16
 ANALIZA BIOCHIMICĂ A SÂNGELUI
ASPECTE GENERALE

Analiza biochimică a sângelui constituie unul din principalele mijloace de

investigare în laboratorul clinic. Variaţiile componenţilor plasmatici sau
eritrocitari pot da indicaţii preţioase asupra unor modificări la nivel celular.
Sângele este un lichid biologic cu compoziţie heterogenă cuprinzând:
- masa celulară reprezentată de elementele sale figurate
- soluţie apoasă în care acestea sunt suspendate elementele celulare, numită
plasmă.
Se lucrează pe sânge integral, plasma sau ser. În primele două cazuri
recoltarea se face pe anticoagulanţi, care sunt diferiţi ( NaCl, citrat de sodiu,
EDTA-disodic ).
Plasma reprezintă fracţiunea din sânge din care au fost îndepărtate
elementele figurate prin centrifugare.
Serul se obţine din sângele recoltat fără anticoagulant. Serul reprezintă
fracţiunea de sânge integral din care au fost îndepărtate elementele figurate.
O tulburare a sângelui sau plasmei ne duce la o lipemie, o coloraţie verzuie
la icter, iar o coloraţie roz la o recoltare proastă, care a dus la hemoliză.
Deproteinizarea sângelui reprezintă îndepărtarea proteinelor sanguine cu
agenţi deproteinizanţi diverşi şi îndepărtarea precipitatului format prin filtrare
sau centrifugare.

Recoltarea sângelui
Pentru efectuarea determinărilor biochimice sângele se recoltează de
regulă prin puncţie venoasă.
În cazul determinărilor ultramicro, ori la determinarea hematocritului, se
poate utiliza sânge capilar, recoltat din pulpa degetului.
Este recomandabil ca recoltarea să se facă dimineaţa, pe nemâncate.
Totuşi, micul dejun influenţează rezultatul numai la determinarea glicemiei, a
lipidelor serice, a aminoacidemiei, a fosforului anorganic, în timp ce restul
determinărilor se pot efectua chiar dacă bolnavul a dejunat (excluzând
bineînteles o masă copioasă).
Folosirea plasmei sau a serului prezintă importanţă în unele cazuri, cum ar
fi determinarea unor enzime care se află şi în trombocite, deci eliberate în cursul
coagulării (fosfataza acidă, lactat-dehidrogenaza şi aldolaza).

17
 COMPUŞI MINERALI ÎN PLASMĂ

Dozarea sodiului şi a potasiului

Pentru dozarea acestor două elemente se foloseşte astăzi fotometria de
flacără, metoda fizică foarte rapidă, care nu necesită decât cantităţi foarte mici de
sânge.
Metodele chimice mai vechi sunt foarte laborioase, necesită cantităţi
importante de sânge, motiv pentru care nu se mai folosesc astăzi.

Dozarea calciului
Calciul se află în plasmă sub trei forme:
a. calciu ionic
b. calciu legat de proteine
Calciul ionic reprezintă fracţiunea de care depinde excitabilitatea
neuromusculară, având deci importanţă patogenetică. În laboratorul clinic nu
există încă metode de rutină pentru dozarea calciului ionic. Astfel de măsurători
se pot face cu electrod de ion selective care nu au intrat încă în practică.

Interpretarea rezultatelor

Valorile normale pentru calciul ionic

4,2 - 5,2 mg/100ml, respectiv 2,1 - 2,6 mEg/l.
Valorile normale pentru calciu total (calciu seric)
9 - 11,6 mg/100ml.

Dozarea magneziului
Există variate metode de dozare a magneziului în lichidele biologice.
Determinarea prin spectrofotometrie de absorbţie atomică; este specifică şi
foarte sensibilă.
Determinarea prin fotometrie de flacără este posibilă doar cu anumite
tipuri de aparate, iar exactitatea nu este suficient demonstrată.
Tehnicile bazate pe precipitarea Mg ca fosfat de magneziu şi amoniu sau
cu 8-hidroxi-chinoleina sunt nespecifice şi laborioase.
Metoda complexonometrică este privită cu rezervă. Metoda fluorometrică
este specifică, sensibilă şi rapidă, însă necesită aparatură specială.
Valori normale:

18
 1,8 - 2,9 mg/100ml ( 1,5- 2,4 mEg/l)
Dozarea clorului
Clorul reprezintă principalul anion al plasmei şi poate fi dozat prin:
 titrare cu azotat de mercur sau de argint,
 prin metode colorimetrice
 prin metode potenţiometrice.
Adulţi 97-108 mEg/l.

DOZAREA COLESTEROLULUI

Determinarea colesterolului total prin metoda Rappaport

Dozarea colesterolului liber şi esterificat
Principiu
Se precipită colesterolul liber cu digitonină. Rezultatul obţinut se scade
din colesterolul total obţinându-se colesterol esterificat.
tehniValori normale:
până la 50 de ani :150 - 200 mg/100ml ser
peste 50 ani: 160 – 230 mg/ml
Variaţii patologice:
Crescut: ateroscleroză, diabet zaharat, obezitate, hipotiroidii, sindrom
nefrotic, mixedem, alcoolism.
Scăzut: insuficienţe hepatice grave (ciroză), unele maladii infecţioase
severe, pneumonie, febra tifoidă, endocardită, hipertiroidism.

Determinarea glicemiei
Dozarea glucozei o-toluidină
Glucoza formează în prezenţa o-toluidinei în mediu de acid acetic, la cald,
un compus colorat în verde, care se dozează fotometric.
În condiţii normale glucoza sanguină variază între:
70-110 mg/100ml sânge integral.
Glicemia variază fiziologic cu alimentaţia şi în funcţie de unii factori
externi: frig, emoţie, efort muscular.
Scăderea exprimată a glucozei sanguine = hipoglicemia

19
 Hipoglicemiile apar după administrarea unor doze excesive de insulină şi
alte preparate hipoglicemiante (de ex. Tolbutamid). Sunt prezente şi în
adenoame ale insulelor Langerhans (Insulinom) precum şi insuficienţe hepatice
grave, insuficienţa hipofizară sau insuficienţa suprarenală.
Hiperglicemia trecătoare se poate observa postprandial sau în legătură cu
stări emoţionale sau după administrarea de catecolamine.
Hiperglicemiile de durată sunt caracteristice pentru diabetul zaharat clinic
manifest. În formele de diabet asimptomatic (chimic), glicemia a`jeun este
adeseori normală iar defectul metabolic se evidenţiază prin probe de încărcare.
Cea mai des utilizată probă de încărcare constă în administrarea pe cale
orală a 50 g glucoză ( sau 1g/kg greutate corporală) dizolvată în 250 ml apă şi
urmărirea glicemiei din 30 în 30 de minute, pe timp de 2 ore sau 2 ore ½.
La subiecţi normali creşterea maximă a glicemiei după încărcare nu
depăşeşte 160 mg/100 ml, iar la maxim două ore de la administrarea glucozei,
glicemia trebuie să fie sub 120 mg/100 ml.
În diabetul zaharat nivelul maxim al hiperglicemiei atinge cifre mari după
1-2 ore, iar revenirea la o valoare apropiată de cea iniţială durează 3-5 ore. La
subiectul prediabetic timpul de revenire a glicemiei la valoarea iniţială se
situează între normal şi diabetic.
Toleranţa faţă de glucide este scăzută în diabet, hiperadrenalism, acidoză,
caşexie, boli hepatice, boli infecţioase. Toleranţa crescută apare în boala lui
Addison, hiperinsulinism.

20