SCOALA POSTLICEALA SANITARA “CAROL DAVILA ” TG-JIU

Bazele ştiinţei nursingului

SUPORT CURS

ANUL I
AN SCOLAR 2016-2017

As. Med. Stoicoiu Voichita Gabriela

1
 Bazele ştiinţei nursingului

Istoricul medicinei nursingului se contopeste cu istoria dezvoltării

societatii umane cu perioadele sale de progres, stagnare sau declin, care s-au influentat
reciproc, cunoasterea lor fiind necesara nu numai pentru a cinsti memoria inaintasilor ci
si pentru ca «acei care nu tin minte trecutul sunt condamnati sa-l repete»,
Profesia de asistent medical /nursa a avut de-a lungul anilor
numeroase dificultati in recunoasterea ei .Cunoscuta si chiar practicata din perioada
preistorica “arta de a ingriji” are un caracter universal, dar recunoasterea ca profesie s-a
produs la jumatatea secolului al XX-lea.
A fi asistent medical înseamnă:
- să nu fi niciodată plictisit
- să fi deseori frustrat,
- să fi înconjurat de probleme,
- să ai multe de făcut şi atât de puţin timp,
- să porţi o responsabilitate foarte mare şi să ai foarte puţină autoritate
- vei vedea oameni în starea lor cea mai proastă şi în starea lor cea mai bună
- nu vei înceta niciodată să fi uluit de capacitatea oamenilor de a iubi, de a
îndura şi de curajul acestora,
- vei vedea viaţa începând şi sfârşindu-se,
- vei purta victorii triumfătoare şi eşecuri devastatoare,
- vei plânge mult
- vei râde mult,
- vei şti ce înseamnă să fi om şi să fi uman.
Asistenta medicală trebuie să aibă următoarele calităţi:
- competenţă profesională,
- să acorde îngrijiri de sănătate fără discriminări,
- să cunoască legislaţia din domeniul sanitar,
- mult devotament, sensibilitate la suferinţa oamenilor, tact, răbdare,
perseverenţă, dragoste pentru aproapele său, înţelegere pentru nevoile oamenilor,
capacitate de a educa.
Profesia de asistent medical/ nursa in lexicul anglo-saxon reprezintă în egală
măsură ştiinţa şi arta, nursingul cunoscând în lunga sa perioadă de evoluţie 3 etape
distincte :
1. Un sistem de ingrijiri bazat pe vindecatorii traditionali si autoingrijire, cu interpretarea
fenomenelor legate de boală prin prisma traditiilor religioase şi culturale ale fiecarei
comunităţi în parte ; in epoca primitivă nu găsim nici medici, nici nurse.
A 2-a etapa de dezvoltare a ingrijirilor de sanatate apare odată cu creştinismul;
creştinismul insuflă în persoana care îngrijeşte devotament, caritate şi simtul datoriei. S-
au creat primele centre de primire destinate bolnavilor şi săracilor, instituţionalizarea
subliniind funcţia de ajutor social a nursingului punându-se accent pe dispensarizarea
îngrijirilor corporale şi psihice.
A 3-a etapa este legata de dezvoltarea socială şi economică, etapa în care monopolul
religios si/sau al actiunilor caritabile din sec al XIX- lea a fost detronat. In mai toate
2
ţările lumii au aparut şcoli pentru pregătirea asistentelor medicale şi a personalului
auxiliar.
Secolul XX caută să definească cât mai exact termenul de nursing/nursa
plecând de la definiţia simplă în care «nursa este profesionistul care hrăneşte, încurajează
şi protejează o persoană, fiind pregatită pentru a îngriji bolnavi, răniţi si bătrâni ».
Existenţa medicului este atestată încă din momentul în care vânătorul rănit al
comunei primitive şi-a improvizat prima atelă.

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluţia medicinei ca ştiinţă, cât şi de

contribuţiile diverselor personalităţi în acest domeniu.
Medicina nu a apărut ca ştiinţă aşa cum o cunoaştem astăzi. De la arta
vracilor şi şamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoţilor
care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă.
Dacă medicul medieval şi renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al
textelor clasice, cât şi al astrologiei şi alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât
savant, cât şi cetăţean, care să aplice ştiinţa actuală în scopul modificării pozitive a
condiţiilor de mediu natural şi social.
Medicina preistorică include acea perioadă din istoria medicinei, anterioară
momentului inventării scrisului.
În lipsa izvoarelor scrise, se apelează la:
paleopatologie - studiază urme ale proceselor patologice, dar și ale încercărilor de tratare
și vindecare, conservate pe scheletele vechi;
Efectuarea unor intervenții chirurgicale, cum ar fi trepanarea sau amputarea,
ne oferă informații valoroase privind practica medicală preistorică.
Descoperirea în august 1856 a rămășițelor Omului de Neanderthal a stârnit
discuții aprinse: anumite deformări ale oaselor membrelor inferioare din paleolitic și
neolitic, constând în turtiri, curbări sau îngroșări, au fost puse fie pe seama rahitismului,
fie a deprinderii de a sta ghemuit, fie a surmenajului fizic general datorat traiului greu. În
realitate este vorba de diferențele antropometrice dintre rasele umane.
S-a susținut o perioadă că omul de Neanderthal era incapabil să se mențină
în poziție verticală. Afirmația se baza pe studiul efectuat asupra unui schelet descoperit
în Franța. Ulterior s-a dovedit că multiplele deformații osoase ale individului, ce
provenea din paleolitic, se datorau reumatismului. Afecțiunile reumatismale erau
frecvente în acea epocă, cauza constând atât în condițiile climatice, cât și în infecțiile
cronice de care sufereau strămoșii noștri: amigdalită, abcese dentare și alte inflamații la
nivelul cavității bucale.
În preistorie, actul medical avea și conotații mistico-religioase. Tămăduitorii
erau atât sacerdoți, cât și vraci sau șamani.
Șamanismul constă dintr-o sumă de tradiții, credințe și practici care se
ocupă cu comunicarea cu entități și lumea spiritului. Șamanii sunt intermediari între
oameni și lumea spiritelor. Ei pot trata boli și sunt capabili să intre în lumile superioare
pentru a obține răspunsuri la problemele comunității.
În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din
proprietățile acestora erau descoperite întâmplător.
3
 Primele acte chirurgicale au fost trepanarea şi amputatiile.
Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se
scheletele descoperite în zona siturilor arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de
Neanderthal, în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40 de ani.
Concepția medicala era una demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a
organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii
triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor cauzatori de boală. Într-o peștera
din Franţa este reprezentat primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia
era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare empirice.
Strategiile de vindecare diferă în funcție de etiologie: incantații, înșelarea
spiritului malefic etc. Nu exista etică si deontologie în practica medicală, vindecătorul e
doar mediator, nu își asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu
medicina hipocratica, medicina științifică. Partea magică era ajutata și de obiectele
magice: amulete (fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine
(antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații),
tatuaje, măști etc.
Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția
surplusului de produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.
Antichitate
Egiptul antic
Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la
celebrele papirusuri medicale. Surse de informații Odiseea lui Homer şi scrierile unor
istorici ca Herodot.
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci
de medici laici care totuși colaborau cu sacerdoții.
Asemeni multor altor meșteșuguri, practica medicala se transmitea din tată
în fiu. Completarea învățăturii, perfecționarea se realiza într-una din "Casele vieții",
întemeiate, conform legendei, chiar de Imhotep. Acestea vor deveni marile centre
medicale de mai târziu.
Medicii egipteni erau strict specializați, printre domenii enumerându-se:
stomatologie, obstretică, specialități care dovedesc gradul de dezvoltare a civilizației
egiptene.
Dupa ce învăța meșteșugul vindecării, medicul putea căpăta și o funcție.
După cum relatau papirusurile, existau medici militari care însoțeau expedițiile și
caravanele de călători. Cei mai buni tămăduitori erau luați în serviciul curții faraonului.
Exista astfel o întreagă ierarhie medicală.
Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o
grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă
literatură medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare. Spre exemplu, regii
persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și
circumcizia. Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi
etc. sau minerală: săruri de plumb, de cupru. Se preparau pilule cu ajutorul mierei, se
4
făceau supozitoare. Purgativele, laxativele, vomitivele erau variate. Medicul era cel ce
pregătea medicamentele.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.
Serviciile medicale ale Egiptului Antic semănau în esență cu cel actual:
sistemul îngrijirilor medicale constituia un serviciu public ce era gratuit (accesibil
tuturor), general (pentru toate clasele sociale), național (disponibil în toate colțurile țării
în orice moment.
Medicina mesopotamiană
Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului
al II-lea î.Hr.
În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele și aspecte
legate de reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri care pot apărea în cazul
eșecului actului medical.
Medicina indiană
Una dintre lucrări este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere spirituală
hindusă ce relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi numim ,,medicină
naturistă".
Medicina persană
Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre care pojarul și variola.
China antică
Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii
fundamentale yin și yang. Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală,
masajul, acupunctura.
Grecia antică
Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale
moderne, deoarece au realizat ruperea definitivă de magie și supranatural. Hippocrate,
părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și epidemice.
Hippocrate, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat "Părintele
Medicinei", are numele legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al
unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele noastre în multe
universități de absolvenții facultăților de medicină.
Roma antică
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi:
forcepsul, scalpelul, speculum, acul chirurgical. Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Evul mediu
Medicina Renașterii reprezintă acea parte din istoria medicinei cuprinsă
între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, repezentând tranziția dintre Evul Mediu
întunecat, dominat de dogme și superstiții, și epoca modernă, în care medicina devine cu
adevărat o disciplină științifică.
Cel mai desăvârșit anatomist a fost Leonardo da Vinci, Primele elemente de
medicină apar în mânăstiri. Au existat călugări specializați la nivelul medicinei populare.
Prima școală de medicină propriu-zisă, laică din Europa Occidentală este școala medicală
din Salerno, în apropierea mânăstirii Monte Casino - unde călugărul Benedict a întemeiat
primul spital din Occident și un ordin călugăresc pentru asistența bolnavilor.
5
 Istoria medicinei moderne este acea parte a istoriei medicinei care începe în
secolul al XVII-lea, când Renașterea și Iluminismul eliberează medicina de toate
dogmele și elementele pseudoștiințifice, până în epoca modernă, mai exact până în 1945
când se consideră începutul medicinei contemporane.
Medicina în secolul al XX-lea și în prezent
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecțioase prin vaccinări în
masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare și îmbunătățirea condițiilor de
viață.
Ca metode de investigație sunt de menționat introducerea Tomografiei
computerizate, a Tomografiei de Rezonanță Magnetică Nucleară și a examenelor cu
Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe dau speranțe de
supraviețuire multor bolnavi altfel incurabili.
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca
angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker,
operațiile by-pass în obstrucțiile coronariene, operații în afecțiuni valvulare,
medicamentele beta-blocante, dar și prin cunoașterea și adoptarea măsurilor de
combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea
arterială, nivelul ridicat de colesterol).
Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au
dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia și altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă și o serie de probleme de etică
medicală, cele mai multe controversate.
Avem dreptul să prelungim suferința unui bolnav incurabil când el își
dorește un sfârșit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menținem într-o stare de
viață vegetativă cu ajutorul aparatelor, un bolnav cu excluderea funcțională a scoarței
cerebrale ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale
mamei sau fătului ? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a țesuturilor
recoltate de la embrioni umani ?
La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu șanse reale de a
fi unanim acceptat.
Medicina nu este numai o ştiinţa a civilizatiei tehnice, ea inseamna o
cunoastere aprofundata a fenomenelor naturale, a fenomenelor vitale, a incadrarii omului
in legile universale, in legile societatii si ale istoriei pe care o parcurge.
Medicina inseamna logica, gandire, percepere obiectiva, credinta in destin,
in actul pe care il intreprinzi, incredere in tine, in forta vitala a bolnavului, in cunostintele
acumulate, in analogile pe care experienta ti le-a servit.
Medicina inseamna, pe langa cunostinta, multa vointa, iubire de aproape,
omenie, implicare totala si nu in cele din urma credinta in Dumnezeu.
Adevărurile stipulate de această ştiinţă-arta despre viaţa, despre boala,
vindecare, s-au regasit in toata istoria pe diferitele ei trepte de dezvoltare; ele nu au
aparut din nimic, de la sine. Sunt foarte putine descoperirile care nu au succedat pe altele,
6
geniile post-hipocratice de tipul lui Roentgen, Fleming, Pavlov, Pasteur, desigur colosale,
nu au fost o regula, ci o exceptie.
Dezvoltarea rapidă a societatii si medicinei, precum si tehnologia aparuta au
determinat si o crestere calitativa a ingrijirilor medicale. Acest lucru fiind permanent are
ca efect aparitia profesiei de asistent medical si indispensabilitatea acestuia in echipa
medicala.

Medicina In România

Medicina evului mediu a avut mai putine progrese, fiind dominată de

biserica. Odata cu declansarea conflictelor militare apar scoli medicale pe langa biserici
pentru ingrijirea ranitilor si apar o serie de scrieri cu baza stiintifica. In Franta, in sec
XIII se infiinteaza Colegiul ,,Sf . Cosma“, cu catedra de anatomie, fiziologie, obstetrica.
Dupa anii 1500 apar scoli medicale in care medicina era predata in facultati
alaturi de latina, greaca, teologie.
Epoca moderna si conteporana, incepand cu sec XVIII remaniaza toate
cunoştinţele ştiintifice acumulate si apar noi asezaminte academice în Franţa, Austria,
Italia, Anglia, Germania. Sunt puse bazele asepsiei si antisepsiei ( Louis Pasteur,
respective Joseph Lister).
Odata cu războaiele daco-romane şi constituirea Daciei, ca provincie a
Imperiului Roman, timp de 165 de ani, cât a durat stăpânirea romană se înregistrează o
bogată activitate medicală, atât sacerdotală cât şi laică.
Pe columna lui Traian se pot identifica posuri de prim ajutor pentru răniţi şi
diverse instrumente utilizate in practică. În evul mediu, medicina a fost practicată de
vraci şi au apărut primele forme organizatorice de asistenţă medicală prin înfiinţarea
«bolniţelor mănăstireşti» unde aveau acces în principal călugării bătrâni şi bolnavi, iar
mai târziu laicii bătrâni, bolnavi şi săraci.
Prima bolnita a aparut in Transilvania, la Mănăştur, lângă Cluj în 1061,
ulterior au aparut la Bistrita, Oradea, Brasov, Prislop, iar in Moldova la Cotnari; în Tara
Romaneasca la Curtea de Arges si Râmnicu Valcea. Mai tarziu au aparut azile-spital
pentru laici, in Transilvania la Oradea, Sibiu, Brasov, in Tara Romaneasca la Simidreni,
iar in Moldova la Suceava.
Primul spital apare abia in 1704, pe 14 decembrie la Colţea, construit de
stolnicul Mihail Cantacuzino, sub auspiciile Fundaţiei Colţea. La Iaşi, Spitalul SF
Spiridon ( 1757-1763) a fost infiinţat de Constantin Racoviţă.
Epoca modernă şi conteporană a generat reforme şi-n sănătate, cu baze
ştiinţifice de învăţământ medical.
Femei care au revoluţionat lumea medicală
Florence Nightingale (1820-1910) a revoluţionat modul de îngrijire al
bolnavilor; ingrijirile nu trebuie sa reflecte doar mila, ci să se bazeze pe înţelepciune şi
ştiinţa. F.Nightingale a înfiinţat la Londra Şcoala de Nursing Nightingale, aceasta fiind
prima forma de învaăţământ organizat de îngrijire a bolnavilor.
FN a fost precursoarea serviciului sanitar modern de îngrijire a bolnavilor.
Datorita ambitiei si devotamentului de care a dat dovada, spitalele secolului al XIX-lea s-
7
au transformat in institutii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar si cu
personal de specialitate pregatit sa intervina in orice moment. Capacitatea ei intelectuala
deosebita, altruismul si energia ei au consacrat-o in domeniu si i-au asigurat un loc in
istorie.
De altminteri, in Londra exista un muzeu care ii poarta numele si unde se
regasesc acte care i-au apartinut.
Florence Nightingale s-a nascut pe 12 mai 1820 in Italia, din parinti
britanici, iar numele ei a fost inspirat de orasul in care a vazut lumina zilei. Provenind
dintr-o familie foarte instarita, ea a avut sansa pe care extrem de putine femei o aveau la
vremea respectiva - anume, aceea de a beneficia de o educatie ingrijita, intr-una dintre
cele mai prestigioase universitati din lume, respectiv Cambridge.
Micuta Florence a dovedit de la bun inceput reale abilitati academice si
inclinatie spre studiu, iar dupa ce a terminat cursurile elementare, toata lumea se astepta
ca ea sa se casatoreasca. De altminteri, de pretendenti nu ducea lipsa, dat fiind faptul ca
era o fata foarte bogata, educata si, nu in ultimul rand, frumoasa.
Dar planurile ei erau cu totul altele; la varsta de 17 ani a declarat ca simte ca
si-a gasit "menirea", ca urmare a faptului ca, spunea ea, ar fi primit un mesaj din partea
Divinitatii. "Dumnezeu mi-a vorbit si m-a chemat in slujba Lui". Dat fiind faptul ca
Florence nu era preocupata in mod deosebit de religie, nu s-a pus nici o secunda
problema ca ar fi fost vreo mistica sau ca ar fi avut halucinatii.
Aceasta inclinatie avea sa se manifeste incepand cu vizite tot mai frecvente
in caminele de batrani si spitale, unde incerca sa stea cat mai mult timp in preajma
surorilor medicale. Parintii ei au fost la inceput total impotriva dorintei fiicei lor de a
deveni asistenta, pentru ca in secolul al XIX-lea aceasta profesiune nu era considerata ca
fiind una "onorabila" (aceasta, pe langa faptul ca, daca Florence ar fi muncit, s-ar fi
considerat ca familia ei este in pragul ruinei).
Tanara a parut ca se supune parintilor sai si, abandonandu-si pe moment
intentiile, a plecat intr-o excursie in strainatate impreuna cu doi prieteni. Cei trei au
calatorit in Italia, Grecia si Egipt, insa la intoarcere Florence era mai hotarata ca oricand
sa- si urmeze vocatia. In acest scop, ea s-a inscris la un curs de trei luni in domeniul
asistenţei medicale, ceea ce i-a permis sa ocupe un post de infirmiera, pe care nu l-a mai
parasit pana in 1854.
In anul 1854, in timpul razboiului din Crimeea, Florence Nightingale a dat
dovada de extraordinara sa capacitate de organizare.
Conditiile din spitalele pentru soldatii englezi raniti in Crimeea erau cu
adevarat jalnice, mai ales in acea situatie; lipsea ingrijirea medicala de specialitate, iar
igiena era inexistenta. Tinerii soldati mureau in spital, chiar daca ranile lor nu erau
letale,ci din cauza instalarii septicemiei. Pentru a imbunatati situatia, guvernul britanic a
hotarat sa trimita pe cineva capabil care sa se ocupe de acest serviciu si anume pe
Florence Nightingale.
Aceasta, insotita de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns
la spitalul de campanie pe data de 21 octombrie 1854. Florence si echipa sa s-au ocupat
cu maxima rigurozitate de curatenia din spital, sterilizarea instrumentarului, procurarea

8
de fese si pansamente din tifon, precum si de alimentatia, pana atunci cu totul improprie,
a soldatilor.
In urma acestor masuri puse in practica extrem de riguros, mortalitatea in
randul ranitilor s-a redus simtitor.
Florence s-a dovedit a fi in acelasi timp si un bun psiholog, ea incurajand si
redând speranţa tuturor, scriind scrisori care ii erau dictate de pacientii incapabili sa se
miste, veghindu-i intreaga noapte fara a accepta sa fie inlocuita si reusind astfel sa aduca
pe linia de plutire pacientii care fusesera considerati initial "fara speranta".
Toate acestea i-au atras un respect enorm, admiratie si au facut-o sa fie
indragita de intreaga armata britanica. Exemplul ei a dus la admiterea personalului
medical de sex feminin in spitalele armatei, fapt care fusese pana atunci fara precedent.
De asemenea, Florence Nightingale a fost cea care a ridicat asistenţa medicală la rang de
profesie de sine stătătoare.
După terminarea razboiului, Florence Nightingale a primit o importantă
recompensa financiara pentru serviciile aduse, fapt care i-a permis sa-si continue
reforma, de data aceasta in cadrul spitalelor civile.
Devenise o persoana cunoscuta si atentia opiniei publice era indreptata
asupra ei. Capacitatea de organizare si contributiile sale din timpul razboiului au
recomandat-o pentru a face parte din Societatea Nationala de Statistica.
Dincolo de aceste aspecte insa, cea mai mare realizare a vietii ei (si in
acelasi timp, motivul pentru care numele ei a ramas in istorie) il constituie faptul ca a
facut pasul decisiv in ceea ce priveste recunoasterea profesiunii de sora medicala si, de
asemenea, a fondat prima scoala de profil, ale carei cursuri si examene practice se
desfasurau in spitalul St. Thomas din Marea Britanie.
Ea si-a dedicat tot restul vietii activitatii acestei scoli, imbunatatind in
permanenta conditiile de studiu si baza materiala didactica. Cursurile concepute si
predate de ea au fost traduse in unsprezece limbi straine si reprezinta si in prezent un
material de studiu nepretuit.
Florence Nigthingale a elaborat pe baza doctrinei deontologice hipocratice
conceptia profesionala si responsabilitatile profesiei de asistent medical/nursa sub
forma juramantului prof esional al celor care acorda ingrijiri medicale: ”Ma angajez
solemn in fata lui Dumnezeu si-n prezenta acestei adunari sa duc o viata integra si sa-mi
indeplinesc cu credinta indatoririle profesiei mele. Nu voi lua si nu voi administra nici
un remediu periculos. Voi face totul pentru cresterea profesiunii mele si voi pastra cu o
totala discretie lucrurilor private care-mi vor fi incredintate si toate secretele de familie,
pe care practica serviciului meu mi le va face cunoscute. Voi ajuta din toate puterile
mele si in mod cinstit medicul in munca sa si ma voi dedica bunastarii celor care sunt
lăsaţi in grija mea”.
Deci astfel a debutat procesul de formare profesionala a asistentelor
medicale, dar cu o raspundere limitata. Progresele medicinii au dus insa si la modificarea
continutului profesiei, medicii delegand o parte din sarcini asistentelor medicale;
activitatea se centreaza pe pacient şi pe sarcinile care trebuiau indeplinite.
Virginia Henderson a fost descrisă ca fiind prima doamna a nursingului,
fiind considerată de mulţi cea mai importanta figură a nursingului secolului XX.
9
A urmat cursurile Scolii Militare de Nursing in 1921, pe cele ale Colegiului Profesorilor
la Universitatea Columbia, unde a absolvit in 1934, iar din 1934 pana in 1948 a predate
cursuri de nursing la aceeasi universitate. In 1953 s-a alaturat Scolii de Nursing Yale,
al carei decan, Annie Warburton Godrich i-a fost mentor in primii ani de activitate
profesionala. Acesti ani petrecuti la Yale au fost unii de maxima productivitate.
Virginia Henderson s-a folosit de titlul de profesor emerit pentru a servi ca si
consultant de nursing pentru intreaga lume. Consiliul International al Asistentilor
Medicali a recunoscut ca apartine lumii in iunie 1985, cand i-a fost inmanat primul
Premiu Christianne Reimann, admitand ca ideile ei au trecut dincolo de granitele
nationale. Intr-adevar anii care au urmat i-au adus multe onoruri, (doctor onorific) si a
fost solicitata sa tina cursuri la Colegiul Britanic Regal de Asistente Medicale, la
Sorbona si la Asociatia Japoneza de Nursing.
Intreaga ei activitate a culminat cu publicarea mai multor editii a volumului
Basic Principles of Nursing in 1960 si 1969, si The Nature of Nursing in 1966 si 1991.
Virginia Hendersaon a definit nursingul ca “un ajutor dat individului pentru a-si castiga
independenta legata de efectuarea activitatilor care contribuie la sanatatea si recuperarea
lui”. Ea a impartit activitatile de nursing in 14 componente bazate pe nevoile umane:
- fiziologice:
1. A respira si a avea o buna circulatie
2. A se alimenta si hidrata;
3. A elimina
4. A se misca si a avea o buna postura
5. A dormi si a se odihni
6. A se imbraca si a se dezbraca
7. A-si mentine temperatura corpului in limite normale
8. A fi curat, ingrijit, a-şi proteja tegumentele si mucoasele
9. A evita pericolele
10. A comunica
11. A acţiona după credinţele şi valorile sale
12. A se realiza
13. A se recreea
14. A învăţa
A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv (inlocuind persoana),
suplimentar (ajutand individul), si complementar (lucrand cu individul). Toate acestea cu
scopul de a ajuta individul/ pacientul sa se descurce, pe cat posibil singur.
Incepand din 1960 Virginia Handerson a dat nursingului o varietate de definitii in cadrul
carora functia principala o are asistenta. Una dintre acestea, clasica, este: “ asistenta face
pentru altii, ceea ce ar face acestia, daca ar avea puterea, dorinta si cunostiintele
necesare”; asistenta trebuie sa-l faca pe pacient sa devina independent de ea cat de repede
posibil.
Dezvoltarea unitatilor spitalicesti, ca unitati de ingrijire a bolilor
grave, accesibile tuturor categoriilor sociale a condus la aparitia Nursingului Clinic, care
este practicat si in ziua de azi. Practica nursingului include si alte domenii, cu orientare

10
particulara spre anumite categorii de afectiuni sau anumite comunitati cu nevoi specifice
de ingrijire, ca de exemplu :
 Ingrijirea la domiciliu a pacientilor pe termen scurt
 Ingrijirea gravidelor si lehuzelor
 Ingrijirea nou-nascutilor
 Ingrijirea varstnicilor
 Ingrijirea pacientilor cu boli incurabile, in stadii terminale, tip hospice
 Ingrijirea pacientilor cu dizabilitati fizice sau psihice
Domeniile de interes si perspectivele in dezvoltarea nursingului includ:
• Ingrijirile acordate in TI si-n situatii de urgenta
• Nursingul geriatric, datorita cresterii sperantei de viata a
populatiei
• Ingrijirile de tip hospice datorita cresterii numarului de persoane suferinde de
afectiuni incurabile
Nursingului Comunitar are scopul de a mentine si stimula sanatatea
populatiei fiind o:
 sinteza a practicii de nursing
 Ingrijirile au caracter continuu
 Ingrijirile sunt orientate aspra individului, familiei, grupului si contribuie la
sanatatea populatiei prin interventiile nursei asupra mediului fizic, social si afectiv
al acestora.
Putem spune ca nursingul este vechi de cand familia dar adevarata sa
prezenta la nivel international apare catre sfarsitul sec XIX, cand femei vizionare din
dorinta de a obtine un statut social au reusit sa uneasca si sa constitue prima organizatie
internationala pentru femei, in 1893 la Congresul Mondial al Reprezentantelor Femeilor,
de la Chicago.
Unirea nurselor a avut loc putin mai tarziu si anume in 1899 la Londra cand
a fost creat Consiliu International al Nurselor. Strategiile de functionare ale
nurselor s-au imbogatit cu directii noi privind o stare de sănătate mai buna
pentru indivizi si comunitate, promovarea igienei sociale si a sanatatii
publice , precum si eleborarea unui limbaj comun in nursing.
Virginia Henderson (n.1897) va publica chiar un volum cu titlul
„Principiile de baza ale nursingului”, volum in care apare si definitia nursei: ”functia
unica a nursei consta in a ajuta persoana bolnava sau sanatoasa pentru indeplinirea acelor
activitati care contribuie la sănătate sau recastigarea ei (sau la o moarte impacata,
linistita) pe care le-ar fi indeplinit fara ajutor daca ar fi avut puterea, vointa si cunostinta
necesara”
Ulterior M.Kihg (n.1923) introduce 3 sisteme dinamice ce interactioneaza si
anume :
1. individul
2. grupurile
3. societatea
De cand a fost fondat Consiliul International al Nurselor a reusit sa se
impuna ca o organizatie dinamica cu profesionisti din sănătate, un organism implicat
11
activ in deservirea profesiei de nursing si a unei societati mai bune pentru toti. Astazi
ICN este o federatie de 118 asociatii nationale si este condus de nurse, pentru nurse, cu
implicatii majore in politica globala de sănătate.
In 1986 OMS declara ca „personalul din nursing are o contributie
potential ridicata in asigurarea unei stari mai bune de sănătate a celor pe care ii
ingrijesc”, asistentele medicale reprezentand cea mai numeroasa categorie profesionala
implicata in acordarea serviciilor de sănătate .
OMS descrie rolul nursei in societate :
- sa asiste indivizi, familii si grupuri,
- sa optimizeze si sa integreze functiile fizice, mentale si sociale afectate
semnificativ prin schimbari ale starii de sănătate.”
Asistenta medicala
- utilizeaza in practica profesionala cunostinte medicale, de economie,
informatica, psihologie, pedagogie, cu centrarea activitatii nu pe sarcini, ci pe
persoana ingrijita.
- In prezent functiile asistentei medicale / nursei sunt de tip:
• independent
• dependent
• interdependent
Functiile de natura independenta (asista pacientul din proprie initiativa,
temporar sau definitiv) sunt de tip :
• ingrijiri de confort, atunci cand pacientul nu-si poate indeplini independent
anumite functii
• stabileste relatii de incredere cu persoana ingrijita si apartinatorii acesteia
• asculta pacientul, il sustine, ii transmite informatii si invataminte, lui si
apartinatorilor
• este alaturi de indivizi si colectivitate in vederea promovarii unor conditii mai
bune de viata si sănătate
• observa la pacient modificarile produse de boala sau tratament si le transmite
medicului
Functiile de natură dependentă: la indicatiile medicului aplica metode de
observaţie, de tratament sau de readaptare
Functiile de natura interdependentă: colaborarea cu alti profesionisti din
domeniul sanitar, social, educativ, administrativ, etc. şi participa la activitati
interdisciplinare. Deci, sarcinile nursei sunt:
- profesionale,
- educative,
- economice si
- de cercetare in domeniul medical
Autoîngrijirea este  întreţinere a sănătăţii personale. Ea cuprinde orice activitate a unui
individ, familiei sau comunității, cu intenţia de a îmbunătăţi sau restabilirea sanatatea,
tratarea sau prevenirea bolilor.
Auto-îngrijirea include:

12
  Toate deciziile sănătoase ale oamenilor (ca persoane sau consumatori) luate pentru
ei și familiile lor pentru a obține și a păstra forma fizică și mintală;
 Asigurarea nevoilor sociale și psihologice;

 Prevenirea îmbolnăvirilor și accidentelor;

 Reducerea riscurilor evitabile;

 Mișcarea și exercițiile fizice pentru a menține aptitudinile fizice și o bună sănătate

mintală;

 Alimentație sănătoasă, automedicație, o bună igienă și evitarea pericolelor pentru

sănătate: Fumatul, consumul excesiv de alcool, pentru a prevenii înrăutățirea
sănătății;

 Menținerea sănătății și stării de bine, îngrijirea afecțiunilor minore și a afecțiunilor

cronice după externare din spital;

Sisteme de îngrijiri de sănătate

Sistemul de sănătate publică din Romania
După al Doilea Război Mondial, România a avut un sistem de sănătate de
tip Semashko, finanţat de stat. Principalele lui caracteristici erau: fondurile necesare
desfăşurării tuturor activităţilor din sistem erau asigurate în totalitate de stat, statul era
proprietarul absolut al tuturor resurselor materiale şi furniza serviciile de sănătate pentru
toată populaţia. Acest sistem se baza pe principiile planificării centralizate, administrării
rigide şi monopolul statului. Astfel sistemul de
îngrijiri de sănătate creat de Ministerul Sănătăţii a fost unul integrat, centralizat, controlat
de stat prin taxe şi cu libertate limitată de opţiune, dar accesibil pentru toţi.
Procesul de reformă al sistemului de sănătate din România a început în
1990. Problemele sistemului de sănătate au fost diagnosticate în cadrul proiectului “O
Românie Sănătoasă” proiect finanţat şi derulat de Banca Mondială (150 milioane USD)
în 1992-1993. Acest studiu a făcut un număr de recomandări:
• crearea unui fond naţional public de asigurări de sănătate independent, descentralizat şi
care să se auto-administreze;
• crearea unor fonduri alternative private de asigurări de sănătate;
• descentralizarea serviciilor de sănătate;
• mutarea accentului către serviciile primare de sănătate;
• autonomia spitalelor în utilizarea resurselor;
• crearea şi implementarea unui sistem de acreditare a furnizorilor de servicii de sănătate,
atât pentru instituţii cât şi pentru personal.
În urma acestor recomandări, din 1994 a început trecerea spre un sistem de
asigurări sociale de sănătate mai descentralizat, pluralist, cu relaţii contractuale între
fondurile de asigurări de sănătate şi furnizorii de servicii de sănătate.

13
 În prezent, în România dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat prin
Constituţie. La 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare Legea 145/1997 Privind asigurările
sociale de sănătate. Principiile sistemului de sănătate bazat pe asigurări sociale de
sănătate sunt: solidaritatea, libertatea alegerii de către asigurat a furnizorului de servicii,
concurenţa între furnizorii de servicii de sănătate,
asigurarea calităţii serviciilor şi respectarea pacientului şi garantarea confidenţialităţii
actului medical.
Această lege prevede realizarea Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate
finanţat prin contribuţia atât a persoanei asigurate cât şi a angajatorului, prin subvenţii de
la bugetul de stat cât şi de la bugetele locale şi din alte surse.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate distribuie fondurile colectate către
toate Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate şi administrează Fondul
Social de Asigurări de Sănătate.
Cartea Albă a Preluării Guvernării (din decembrie 2000) stipulează
următoarele obiective strategice ale reformei:
• Unificarea cadrului legislativ şi organizatoric;
• Introducerea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
• Descentralizarea sistemului de sănătate, prin creşterea rolului autorităţilor locale,
asociaţiilor profesionale, instituţiilor finanţatoare, a comunităţilor etc.;
• Diversificarea mecanismelor de generare a resurselor financiare;
• Plata serviciilor bazată pe eficienţa şi calitatea actului medical;
• Asigurarea unei mai bune accesibilităţi la serviciile de sănătate;
• Trecerea accentului îngrijirilor din spital către servicii ambulatorii;
• Creşterea calităţii serviciilor medicale;
• Stimularea privatizării;
• Introducerea competiţiei între furnizori.
Cartea Albă enunţă următoarele principii pentru politica sanitară:
• Asigurarea echităţii în accesul la serviciile de sănătate;
• Acoperire universală cu servicii de sănătate pentru toţi indivizii;
• Solidaritate în finanţarea serviciilor;
• Stimularea furnizării de servicii eficiente şi eficace;
• Acordarea de servicii în funcţie de nevoi;
• Autonomia profesioniştilor în domeniul sănătăţii;
• Colaborarea serviciilor de sănătate cu alte sectoare care influenţează starea de sănătate.
Implementarea reformei sistemului de sănătate a cunoscut ritmuri diferite:
înaintare, stagnare, regres, reveniri, reluări. Schimbările politice, consecutive alegerilor,
s-au reflectat şi în modul de implementare a reformei sistemului de sănătate.
Inconsecvenţele în reforma sistemului de sănătate au condus spre actuala criză a
sistemului, cea mai amplă şi mai adâncă criză cunoscută
de sistemul de sănătate din România.
Puncte tari
• Legislaţia este publicată în Monitorul Oficial (revista oficială a
Parlamentului României) şi intră în vigoare, fie imediat după data publicării ei, fie după
un interval bine precizat. În acest fel, legislaţia este accesibilă comunităţii, atât
14
persoanelor fizice, cât şi juridice. Actele legislative care se referă la domeniul sănătăţii
sunt publicate pe Internet, unele pe site-ul Ministerului Sănătăţii, dar cu întârziere de 2 -
4 luni, altele pe paginile Internet ale unor instituţii publice sau private;
• România este plin proces de armonizare cu legislaţia UE. În ceea ce
priveşte actele legislative şi normative din domeniul sănătăţii se ţine cont de
recomandările OMS;
• Stipularea unor principii generale care să fie respectate în managementul
datelor;
• Menţionarea organizaţiilor şi instituţiilor implicate în managementul datelor
şi informaţiilor legate de sănătate, ca şi a raporturilor dintre ele;
• Principiile generale stipulate în legislaţia legată de date şi informaţii sunt în
conformitate cu prevederile legislaţiei internaţionale în domeniu.
Puncte slabe
• Numărul mare de acte normative elaborate cu modificări ulterioare repetate;
• Lipsa mecanismelor de control şi asigurare a calităţii;
• Prea multe precauţii în aplicarea legislaţiei, mai ales în sensul limitării
accesului la datele şi informaţiile de sănătate;
• Conflicte între prevederile privind confidenţialitatea şi obligaţiile medicilor
de familie de a raporta date privind activitatea lor;
• Normele metodologice de aplicare a legislaţiei apar cu mare întârziere;
• Nimic ce nu este prevăzut de lege nu este efectuat (pronunţat caracter
legislativ al acţiunii).

Prevenţia practicată de asistenta medicală

Asistenta medicala/nursa al rol in prevenirea imbolnavirilor, mentinerea

starii de sănătate. Există patru niveluri de prevenire, fiecare corepunde unei faze din
evolutia bolii si anume :
1. Preventia primordiala
2.Prevntia primara
3.Preventia secundara
4.Preventia tertiara
Preventia primordiala –scopul acesteia este de a impiedica aparitia si
stabilirea unor modele sociale , economice si culturale de viata care ar contribui la
cresterea riscului de boala. Acest tip de preventie s-a dezvoltat ca rezultat al acumularii
cunostintelor despre epidemiologia bolilor cardio-vasculare (prezenta factorilor de risc:
alimentatie bogata in grasimi animale, fumatul ,etc). Preventia primordiala este de
asemenea necesara in legatura cu efectele globale ale poluarii atmosferice ( efectul de
sera, startul de ozon, ploile acide) si cu efectele pe care le are smog-ul urban
asupra sanatatii (boli pulmonare si cardiace).
Importanţa prevenirii primordiale a fost inteleasa prea tarziu si de aceea
necesita reglementari urgente si stricte din partea guvernului, cu politici nationale si
programe de sănătate.
15
 Preventia primara are drept scop limitarea incidentei bolilor prin
controlul cauzelor si factorilor de risc.Interventiile asistentei/nursei constau in educatie
pentru sănătate (regim de viata, regim alimentar, metode contraceptive, etc), preventie
specifica ( imunizari), prin vaccinari, prevenirea sau chiar eradicarea unor boli (expl.
Variola), elaborarea de programe educative, protejarea grupurilor poulationale cu risc,
protejarea mediului ambiant.
Preventia secundara are ca scop vindecarea pacientilor si reducerea
consecintelor grave ale unor boli prin diagnostic si tratament precoce . Preventia
secundara include masuri disponibile pentru individ si pentru populatie, care permit o
interventie prompta si eficienta. Aceasta prevenire este aplicata intre perioada dintre
instalarea bolii si momentul normal al diagnosticului si are drept tinta reducerea
prevalentei bolii (prevalenta: numar de persoane bolnave la momentul T/populatia totala
considerata). Preventia secundara se poate aplica doar cazurilor de boala a
caror istoric include o perioada de latenta care este usor de identificat si tratat, astfel incat
evolutia spre un stadiu grav al bolii sa poata fi oprita. Explemplu: fenilcetonuria la nou-
nascuti, daca este identificata la naştere si administrarea unei diete alimentare speciale,
permite dezvoltarea normala a copilului.
Asistenta medicala/ nursa este implicata in descoperirea semnelor de boala
la timp, prin vizite la domiciliu, efectueaza ancheta epidemiologica a evenimentului
produs, completeaza si raporteaza aparitia bolii in registre de evidenta; asigura interventii
de nursing in tratamentul bolii, adminsitreaza tratamentul prescris, supravegheaza
regimul igieno-dietetic necesar si urmareste evolutia bolii si semnalează medicului
efectele tratamentului.
Prevenţia tertiară are ca scop reducerea evolutiei si complicatiilor unei
boli declarate, fiind un capitol important al medicinii terapeutice si de reabilitare.
Preventia tertiara consta in aplicarea de măsuri care au ca scop reducerea sechelelor,
reducerea suferintei si promovarea adaptarii pacientilor la conditiile unei boli incurabile
(ingrijiri de tip hospice, de ultim nivel); ingrijirile tip hospice constau in servicii paliative
la nivel institutional si/sau la domiciliu si sunt servicii specializate acordate de
furnizori de servicii de sănătate supraspecializati, cu competenta sau atestat in vederea
alinarii suferintei fizice, acordarea suportului social, emotional sau spiritual. La Pascani
in 2007 a fost infiintata o sectie de ingrijiri paliative cu 50 paturi..In Romania aceste
ingrijiri sunt stipulate prin Ord,MSF nr.318/2003.
EDUCATIA PENTRU SĂNĂTATE
Educatia pentru santate are rol major in nursing si constituie principala
responsabilitate a asistentei medicale si prin acest mod este realizata preventia
primordiala, primara, secundara si terţiară.
Pe plan mondial OMS are ca obiectiv „Sanatate pentru toti in secolul 21”,
care pentru regiunea europeana se concretizeaza in :
1. Solidaritate pentru sănătate
2. Echitate in sănătate
3. un start sanatos in viata
4. sanatatea tinerilor
5.sanatatea varstnicilor
16
6. imbunatatirea sanatatii mintale
7. reducerea bolilor transmisibile
8. reducerea bolilor netransmisibile
9. reducerea injuriilor datorate violentei si accidentelor
10.un mediu sigur si sanatos
11.un trai mai bun
12.reducerea pericolelor datorita alcoolului , drogurilor si tutunului
13.facilitati pentru sănătate
14.responsabilitate multisectoriala pentru sănătate
15.ingrijirile primare –sector de sănătate integrat
• ingrijiri primare orientate spre familie (nursa sa cunosca mediul in care
traieste bolnavul acasa, la locul de munca, mediul social
• autoingrijirea
• ingrijirile la domiciliu
• şcoala şi mediul de munca
• circuitul pacientului in sistem
16. rezultate de calitate in sistem ( politici nationale si profesionale, ingrijiri bazate pe
dovezi, sistem informational, satisfactia pacientilor
17. finantarea serviciilor de sănătate si alocarea resurselor
18. dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate
19. cercetare si cunoastere in domeniul sanatatii
20. parteneriate pentru sanate
21. politici si strategii privind sanatatea pentru toti.

Arta vindecării în tradiţiile poporului român

Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenară, putând fi
considerată un dar strămoşesc. Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite
de romani, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui mesteşug care,
după anumite indicii istorice, poate fi atribuit sacerdoţilor geto-daci. Condiţiile
climaterice ale Daciei, corelate cu bogaţia formelor de relief (şes, deal si munte, ape
curgătoare şi tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile
diversităţi de specii vegetale.
Înca de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al
României erau întrebuinţate ca ierburi de leac, care insă pot vindeca sau menţine
sănătatea celor care le cunosc adevarata întrebuinţare. Renumele unora dintre aceste
plante merge până acolo încât şi astazi ele apar în percepţia populară ca fiind înzestrate
cu virtuţi vindecatoare magice, extraordinare, legate de o adevarată mitologie vegetală.
Multe dintre plante sunt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum
basilicum), unele făcând candva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul
Mătragunei, al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din
vocabularul mistic al Vedelor (matra si guna). Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate

17
din domeniul medicinei magice, cum este cazul descântecelor ce se săvârşesc cu ajutorul
anumitor ierburi.
Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active,
sânt întâlnite acolo unde odinioară erau aşezările dacilor.
Anticii despre fitoterapia geto-dacilor
Herodot scria că dacii că sunt "buni cunoscatori ai plantelor, având şi un
mesteşug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor".
Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că "în afară de
curajul şi bărbăţia dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală,
evidenţiată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi de rănţtii căzuti pe pământul lor". 
Strabon afirma că la geţi, preoţii erau medici (iatros) si cunoscatori de
descantece, vraci (goes) totodata. 
In creatia poetica a lui Ovidius (43 i.e.n.-17 e.n.), completata in timpul
exilului sau la Tomis-Constanta (8-17 e.n.), erau mentionate multe plante medicinale
care cresteau in spatiul carpato-danubian si mai ales la Marea Neagra (Pontus Euxinus). 
Platon, in dialogul sau Charmides, pomeneste leacurile si descantecele
medicilor daci. Tot el consemneaza principiile holiste ale medicinei geto-dace, punandu-
le in gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis:. Ca urmare, mai intai sufletului trebuie
sa-i dam ingrijire, daca vrem ca deopotriva capul si restul trupului s-o duca bine. Iar
sufletul se ingrijeste cu descantece. Aceasta este greseala pe care, acum, o savarsesc
oamenii, incercand sa vindece o parte fara cealalta."
"Buruienile de leac", singurele medicamente folosite odinioara
Pe la mijlocul secolului al XX-la, farmacistul Dr. Gh. P. Grintescu prezenta
intr-o carte premiata de Academie (Botanica farmaceutica. Cultura si recolta plantelor
farmaceutice, publicata in 1945 la Bucuresti) o lista cu 500 de plante de leac ale
poporului roman, buna parte din ele necunoscute in medicina si farmacie.
Acesta afirma ca in popor plantele de leac au o reputatie bine stabilita,
cunostintele despre ele fiind mostenite din tata in fiu si pastrate in taina de acei ce le stiau
mânui. Importanta unora este foarte mare si ramasitele populare ale cunostintelor despre
ele provin dintr-un tezaur sacerdotal stravechi si unic in spatiul carpatic, lucru confirmat
de faptul ca aceleasi buruieni sint cunoscute sub acelasi nume si pentru acelasi tratament,
din Maramures pana in Oltenia si din Apuseni pana in Moldova nordica.
In secolele XIV-XV, medicina populara se practica in bolniţele existente in
majoritatea mânăstirilor, cum ar fi Tismana, Bistrita (din Oltenia), Neamt, Prislop (din
Moldova), in care se foloseau plante medicinale recoltate din flora spontana din jurul
manastirii sau cultivate in gradinile proprii. Bolile tamaduite erau cunoscute prin anumite
denumiri populare: aprindere (congestie pulmonara), oftica (tuberculoza), rac (cancer),
blânda (urticarie), brânca (erizipel), buboaie (furunculoza), dalac (antrax), gălbinare
(icter), lungoare (febra tifoidă), gâlci (amigdalita).
Pentru fiecare boală, călugării din mânăstiri, precum şi vracii şi doftoroaiele
satelor, foloseau anumite plante cunoscute ca tămăduitoare: angelica la boli de inima,
rostopasca la galbinare, fierea pământului la friguri, ş.a. In tratamentul altor boli se mai
foloseau brusturele, brustanul, coada calului, coada soricelului, musetelul, busuiocul,
sunătoarea.
18
 Inlesniri ale domnitorilor pentru negustorii de plante medicinale
Domnitorii din acele vremi incurajau utilizarea plantelor medicinale prin
mijloacele avute la dispozitie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii
deosebite negustorilor din anul 1408, iar Mircea cel Batran a acordat privilegii
negustorilor din Brasov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante si
condimente procurate din strainatate (tamaie, piper, sofran, scortisoara, cuisoare,
nucsoara, ghimbir).
Putem exemplifica unele remedii naturale aplicate cu succes, pastrate in
memoria poporului timp de multe veacuri. Stefan cel Mare, ranit la picior in luptele cu
turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medici italieni, cu lotiuni si cataplasme de
musetel, isop, tataneasa si eucalipt. Mai tarziu, Alexandru Lăpuşneanu, fiind bolnav de
ochi (in anul 1558), a fost îngrijit de un spiţer din Transilvania cu niste plante, printre
care menta, isop, mustar si scortisoara.
Printre cele mai vechi texte pastrate in tara noastra in domeniul fitoterapiei
si aromaterapiei se numara manuscrisul intitulat Folosirea plantelor de leac, datat din
secolul al XVI-lea si conservat in Arhivele Statului din Bucuresti. Aici sunt mentionate
unele preocupari de fitoterapie casnica, utilizand multe specii medicinale folosite la acea
vreme (brusture, patlagina, patrunjel de camp, traista ciobanului, urzica) precum si unele
specii aromatice alimentare (angelica, mararul, melisa). Menta era considerata ca un leac
foarte pretios, "cu mare putere de a vindeca toate bolile si de a smulge toate stricaciunile
launtrice".
Primele farmacii, in evul mediu
In Evul Mediu au fost infiintate primele farmacii orasenesti, sustinute
financiar de primariile din Sibiu (1494), Brasov (1512), Bistrita (1516) si Fagaras, care
livrau extracte, siropuri si uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, menta, tei si
soc. La sfarsitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau
denumite "specii" si se distribuiau de catre spiţer, in timp ce plantele aromatice erau
distribuite de aromatori, cunoscuti in Iasi inca din anul 1594. In "Pravila" lui Vasile Lupu
(1646), aromatorii se mai numeau "vraci", iar in timpul domnitorului Dimitrie Cantemir
erau denumiti "apotecari" (in greaca, apotheke inseamna depozit).
Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale
autohtone a fost construit in Bucuresti, langa manastirea Coltea, intre anii 1695-1708, pe
baza planurilor elaborate de spatarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi
destinate bolnavilor saraci, care erau tratati cu diferite plante tamaduitoare.
In timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat
Spitalul "Sfantul Spiridon" din Iasi (1757), in care tratamentele pentru toate bolile
imbinau folosirea plantelor de leac cu rugaciunea pentru vindecarea suferintelor si
iertarea pacatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiterul Anton Faermann, decedat
cu intreaga sa familie in timpul ciumei din anul 1770.
Un alt lăcaş bisericesc orientat spre folosirea plantelor in tamaduirea
bolnavilor a fost Manastirea Obedeanu, in incinta careia a luat fiinta spitalul din Craiova
in anul 1777.
Inceputul cercetarilor moderne

19
 La inceputul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietati
medicinale folosite in tarile romane s-a largit prin introducerea unor specii sau produse
aduse din strainatate: scoarta arborelui de China, anason, siminichie, sofran, piper negru,
scortisoara, cuisoare, nucsoara, ienibahar, camfor, salep si sabur. Tot in aceasta perioada
s-au importat si unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub forma de
balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente si ape aromate (de melisa, fragi,
isop, magheran si portocale).
Pentru a organiza colectarea stiintifica a plantelor medicinale si aromatice
din flora spontana sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrarii in laboratoarele
farmaceutice, a luat fiinta un prim laborator de cercetare "Planta Vorel" (1825).
Sistemul de valorificare si distributie a produselor medicinale prin reteaua de farmacii a
fost mai bine structurat dupa anul 1831, ca urmare a aplicarii prevederilor
Regulamentului Organic, introdus in ambele tari romanesti.
Sistematizarea datelor ştiinţifice privind alcătuirea reţetelor farmaceutice a
facut obiectul unei ample lucrari de sinteza, realizata de un larg colectiv de specialisti, la
indemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul Constantin C. Hepites
(1802-1890). Acesta a elaborat prima farmacopee romana (1862), care avea 790 de
pagini si era apreciata ca fiind una dintre cele mai valoroase lucrari de acest gen din
Europa. In afara indicatiilor din farmacopee, sistemul de preparare a produselor
farmaceutice, naturale si de sinteza a fost reglementat prin aparitia unei "Legi sanitare"
din 1874, elaborata de Anastasie Fatu si I. Felix.
Aparitia medicamentelor de sinteza chimica
Avântul imperios al medicaţiei cu produse de sinteză chimică, cu efecte
incerte şi adesea dăunătoare, a impins fitoterapia din Romania in subsolul medicinii pe o
perioada destul de lunga.
Prin dezvoltarea aberanta a chimioterapiei, pana la mijlocul secolului XX,
farmacopeele din lume au inregistrat peste 100.000 de preparate chimice. In ultimii 40-
50 de ani, pe langa prea putinele succese de necontestat, au fost semnalate tot mai multe
scandaluri si cazuri de intoxicatii grave cu medicamente de sinteza chimica, nu de putine
ori mortale, care s-au datorat efectelor secundare, necunoscute sau ascunse initial din
interese comerciale.
Redescoperirea fitoterapiei
In lupta cu poluarea medicamentoasa, devenita un flagel amenintator, se
ridica, peste tot in lume, din ce in ce mai multe personalitati care cer reevaluarea
mijloacelor terapeutice traditionale si revenirea la remediile naturale ale fitoterapiei.
In ultimele 3-4 decenii, practica multor medici din Romania s-a orientat tot
mai mult spre "redescoperirea" plantelor medicinale si limitarea tendintei de medicatie
exclusiv alopata, promovata de marile concernuri farmaceutice. Se apreciaza ca
extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul romanesc va putea asigura tot
necesarul de materii prime si produse finite pentru industria farmaceutica, farmacii,
spitale si consumul casnic. Este anormal ca, avand un asemenea tezaur de exceptionala
valoare, tara noastra sa importe, de la firme straine, produse naturiste la preturi exagerat
de mari. Nu cere un efort prea mare ca, in viitorul apropiat, dealurile ramase golase si

20
erodate, colinele necultivate si luncile cu soluri bogate si umede sa devina, treptat,
izvoare de sanatate pentru populatia tarii.

21