BENZIMRA ALEXANDRA COLETTE HELENA

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
ANUL I GRUPA 1

REFERAT DE FILOSOFIE
DUALISMUL CARTESIAN

ANUL UNIVERSITAR 2017-2018

Dualismul reprezintă relația dintre minte si materie, această relatie fiind posibilă datorită
afirmației că fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de vedere, lipsite de o bază
materială.
Perspectiva dualistă este aceea prin care Descartes a despărțit mintea de trup. În Discurs
asupra metodei și, apoi, în Meditații apare renumita frază, „gândesc, deci exist“, prin care se
sugerează clar că gândirea și conștiința gândirii sunt substraturile reale ale ființei.
Descartes privea gândirea ca pe o entitate separată complet de corp, astfel că „lucrul gânditor“
(res cogitans) era separat de trupul negânditor (res extensa).
Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație
a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două
feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite
raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului.
În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de
ființă“. Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că
ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului
cu sufletul.
În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că
aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă
esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci
existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este
înșelat, înseamnă că există.
Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc
în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru
de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar
omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește.

Primul argument al Dualismului Cartesian este argumentul îndoielii. 

Descartes începe prin a trage concluzia că deși el poate concepe 
posibilitatea că percepția propriului său corp ar putea fi de fapt falsă, 
el nu poate concepe posibilitatea ca el există fără o minte. Aceasta deoarece actul în sine de a
se îndoii că el este o ființă gânditoare, trebuie să existe ceva acolo in primul rând să formeze
îndoiala. Următorul pas întemeiat de Descartes este de a propune că mintea și corpul sunt
două entități separate și distincte, și argumentarea lui se bazează pe rândurile următoare:

Corpul meu are proprietatea de a avea o existență de care mă pot îndoi

Eu nu am proprietatea de a area o existență de care mă pot îndoi
Prin urmare, eu nu sunt numeric identic cu corpul meu.

Aceasta este parafrazat de unul din criticii lui Descartes, Antoine Arnauld “Mă pot îndoi de
existența corpului meu. Dar nu mă pot îndoi că sunt eu, sau că exist. Prin urmare, eu, ce am
îndoieli și gândesc că nu sunt un corp. În acest caz, dacă mă îndoiesc de corpul meu, ar trebui
să mă îndoiesc de mine însămi.” Arnauld apoi continuă prin a discredita acest argument
legând această idee unui triunghi cu unghi drept. Spune că un fapt cum ar fi lungimea
ipotenuzei care este egală cu suma pătrată a celorlalte două laturi poate fi pus la îndoială de
persoane ce nu au acest lucru la cunoștință. Acest fapt totuși, nu face declarația falsă.
Descartes răspunde la critici în a doua Meditație prin a spune că nu vrea să "excludă orice
fizicalitate din esența sa".
A intenționat să folosească argumentul îndoielii pentru a ajunge la concepția de sine ce
exclude orice fizic, nu pentru a ajunge la concluzia că a fost în mod obiectiv cazul. Astfel
încât de fapt Descartes în cele din urmă a ajuns la concluzia că nu putea să nu excludă
posibilitatea că acolo este un element de materialitate, la suflet.

Al doilea argument este cel al percepției clare si distincte, si este parte din Meditații unde
Descartes incearcă să dovedească că mintea este fără îndoieală distinctă de corp. După ce a
propus că toți oamenii sunt ființe gânditoare și nu ființe fizice, Descartes continuă să
argumenteze că mintea nu numai este distinctă de corp, dar poate trăii deasemenea fără acesta.
Șirul gândurilor urmează ideea că dacă două lucruri pot exista una fără cealaltă, atunci acestea
trebuie să fie două lucruri distincte. Dacă este posibil să vă imaginați că aceste două lucruri
pot exista separat, atunci Dumnezeu are puterea de a face acest lucru. Dacă Dumnezeu poate
realiza separarea acestor două elemente, ele atunci trebuie să fie distincte una de cealaltă.
Dacă această idee este legată de corp și minte, atunci este posibil ca acestea să fie distincte,
pentru că ambele au proprietăți pe care nu le impart (gândul aparține sinei, și extensia este al
corpului). Dacă mintea este distinctă de corp, atunci este posibil ca mintea să existe fără corp.
 
      Întrebarea este, doar pentru că unu poate clar să perceapă că mintea și corpul sunt
distincte, asta înseamnă că și sunt? Luați ca exemplu o statuie. Aceasta este facută din metal,
dar în stadiul său ca statuie, metalul și statuia sunt percepute a fii aceeași lucru.. În cazul în
care statuia este topită, atunci metalul încă rămâne, dar însine statuia nu mai există. Acest
argument ce a plecat de la Arnauld (acesta folosește ca exemplu triunghiul cu unghi drept)
este contrazis de către Descrates, zicând ca triunghiul și nici teorema lui Pitagora pot fii
ințelese ca o chestie completă în aceeași mod în care mintea și corpul pot fii înțelese, și că
fiecare trebuie să fie completă în sine ca să poate fii distincte una de alta. Niciuna din astea
este cu consecință, dacă aspectul fundamental a lui Descrates este pus la întrebare: cum poate
fii el sigur că v-a continua să existe fără corp? Descrates pare să argumenteze o idee foarte
convingătoare, atâta timp cât este dezbătută în termenii săi, acesta fiind un punct pe care îl voi
extinde mai târziu. 

Al treilea argument este argumentul legat de simplicitate, și provine de la ideea că tot ce este
extins este divizibil. Corpul este extins, așadar este divizibil în părți separate (picioare, brațe,
etc.). Dar, Descrates nu credea că mintea era împărțită în bucăți, chiar dacă este compusă din
fracțiuni marcate, și sunt asociate cu diferite procese cognitive. Asta este pentru că el credea
că aceste fracțiuni marcate au aceași sursă de putere la bază.
Prin urmare dacă mintea nu poate fii împărțita, atunci mintea nu poate fii extinsă. Cu asta se
ajunge la concluzia că mintea este de diferită substanță față de cea a corpului, așadar trebuie
să fie separabile. În zilele de astăzi noi știm că distrugând orice parte a creierului poate cauza
o scădere în capacitatea de a vorbi/de a vedea/memoriei etc., dar Descrates ar fii fericit sa fie
de acord cu asta, cum ar fii zis el că creierul joacă o parte în activitatea mentală. Este un
aspect al “gândurilor pure” pe care Descrates le crede intangibile de orice fizic, pentru că nu
implică evenimentele fiziologice din creier sau de oriunde altundeva. Această credință îl
forțează pe Descrates să declare că sufletul trebuie să continue să gândească chiar dacă trupul
doarme adânc, sau în timpul dezvoltării fetale.
Dar s-a mai și zis că dacă suntem într-o stare de gândire constantă, și (dacă Descartes ar fii
crezut asta) că propriile gânduri sunt complet transparente față de noi însâne, atunci mai mult
ca sigur eram conștienți de gândirea noastră și în timpul somnului- 
“Thus, methinks, every drowsy Nod shakes their Doctrine, who teach that the soul is always
thinking. Those, at least, who do at any time sleep without dreaming, can never be convinced,
that their thoughts are sometimes for hours busy without their knowing of it…” .
Descartes susține că noi doar uităm de aceste gânduri pe care le avem în timpul somnului,
chiar dacă asta pare puțin exagerat. Dacă pur și simplu am uita, atunci de ce uităm mult mai
mult când suntem în starea de somn decât când suntem trezi?

Una din problemele principale asociate cu dualismul lui Descartes este cum exact mintea și
trupul interacționează. Dacă sunt într-adevar două entități distincte și separate precum
sugerează Descartes, atunci cum poate o minte imaterială să interacționeze cu un trup sau corp
material? Descartes ar spune că sufletul este “unit” cu trupul, și funcționează precum
gravitația (întreagă forță a gravitației poate acționa asupra oricărei părți ale corpului în același
timp.

Sunt de asemenea alte probleme cu ideea de dualism a lui Descartes în general. Argumentul
Dualismului este de succes atâta timp cât este bazat pe presupunerile Cartesiane. Nietzsche
sugerează că ipoteza esenței umane ca “ființe gânditoare” este bazată pe percepția clară și
distinctă, care este la rândul ei bazată pe presupunerea că metoda îndoielii radicale este într-
adevăr validă. Steven J. Wagner, in eseul său “Descartes’s arguments of Mind-Body
Distinctness”, susține acest punct atunci când spune:
“ procedura lui Descartes are sens numai numai dacă o privim ca pe un produs al sistemului
său…Prea multe amănunte din Descartes depind de lucruri ce sunt mult prea greșite. ”

Ajungând la concluzia că mintea este independentă de corp, Descartes invită un alt critic.
Strawson pune întrebarea următoare: Ce se află acolo pentru a împiedica mai multe minți să
conviețuiască într-un singur trup, deodată ori în succesiune?
Putem răspunde în ziua de azi ușor la această întrebare, ce ne redirecționează la afecțiunea
mintală MPD, multiple personality disorder, sau afecțiunea personalității multiple (Thigpen &
Cleckley -1954) care este o tulburare cronică ce constă in prezența a două sau mai multor
personalități distincte, fiecare avănd un set specific de atitudini și comportamente, ce poate fii
interpretată ca “mai multe minți acționând într-un singur corp”.

 
Eu consider că vremea în care Descartes scria ar fii putut influența concluziile sale. O
perioadă istorică în care biserica și noile abordări ale științei erau în conflict, Descartes
reușește în mod convenabil să mulțumească ambele părți. Ideea că mintea este esențial
imaterială și corpul este esențial fizic dă bisericii și științei o poziție credibilă, biserica
ocupându-se de substanța minții, iar știința cu trupul prezent fizic.
Nu spun în nicun caz că asta a format Meditațiile lui Descartes, doar că s-ar putea să fii afectat
o mică parte din concluzia acestora.

Leibniz concepe fiinţa şi unitatea diferit de felul în care o face Descartes: sufletul este o fiinţă
completă nu în sensul că poate exista complet separat de corp, ci în sensul că sufletul dă fiinţă
şi unitate unei entităţi.

Legea lui Leibniz propune că mintea nu poate fii identică cu corpul sau oricare alte parte a
corpului. Deși are sens când vorbim de partea stângă și cea dreaptă a creierului, devine lipsit
de sens să ne referim la jumătate de dorință, fragmente ale unei dureri de cap, sau trei sferturi
de credință. Ce este adevărat din starea mintală susține a fi adevărat și pentru mintea ce are
starea de asemenea. În sinopsisul Meditații, Descartes scrie “nu putem concepe jumătate de
suflet, în același fel încât putem concepe jumătate de corp” (1980). Mintea are numeroase
idei, dar sunt toate ideile unei minți indivizibile.

Argumentul Divizibilității folosește legea lui Leibniz a identității: două lucruri se aseamănă
dacă, au aceleași proprietăți în acleași timp. Adică, x este identic cu y dacă, pentru oricare
proprietate p în posesia lui x la timpul t, y are de asemenea p la t, și invers.
Descartes folosește legea lui Leibniz pentru a demonstra că mintea și corpul nu sunt identice
deoarece nu au aceleași proprietăți.
Bibliografie

1. fragmente din “Oeuvres de Descartes” editor C. Adam and Tannery

2. “Philosophical writings of Descartes” tradus de J. Cottingham, Cambridge university press.

3. “Descartes”- John Cottingham

4. ‘Meditații despre filosofia primă” Rene Descartes.

5. fragment din “philosophical writings” P.F. Strawson

6. Manual clinicianului DSM V. (MPD)

7. https://www.iep.utm.edu/