Psihoterapii de Scurta Durata PDF

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL
PSIHOTERAPII
DE SCURTĂ DURATĂ
Conf. univ. dr. Odette Dimitriu
- 2019 -
1
CUPRINS
Introducere 3
Unitatea 1 : 6
Psihoterapia comportamentală
Unitatea 2 : 17
Psihoterapiile de relaxare
Unitatea 3 : 26
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Unitatea 4 : 44
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală
Unitatea 5 : 54
Psihoterapia multimodală
Unitatea 6 : 73
Utilizarea acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu
Unitatea 7 : 91
Hipnoza permisivă
Unitatea 8 : 112
Psihoterapia scurtă strategică
Unitatea 9 : Valorificarea timpului extraterapeutic prin intermediul 139
temelor pentru acasa
Bibliografie 156
2
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul III de studiu ce urmează
cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursului este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
p s i h o t e r a p i i l e d e s c u r t ă d u r a t ă , precum şi problematica principală a
acestora.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihoterapiilor de scurtă durată.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al acestui tip de psihoterapii.
Obiective specifice
1. Investigarea problematicii psihoterapiilor de scurtă durată
2. Evidenţierea principalelor strategii şi tehnici specifice psihoterapiilor
comportamentale
3. Particularităţi ale psihoterapiilor de relaxare
4. Prezentarea srategiilor şi tehnicilor specifice psihoterapiei cognitiv-
comportamenale
5. Evidenţierea principalelor strategii şi tehnici specifice psihoterapiei raţional-
emotive şi comportamentale
6. Abordarea eclectică specifică psihoterapiei multimodale
7. Prezentarea principiilor şi tehnicilor specifice psihoterapiei comportamentale
integrative de cuplu
8. Evidenţierea particularităţilor hipnozei permisive
9. Utilizarea psihoterapiei scurte strategice în practica clinică
10. Evidenţierea importanţei temelor pentru acasă (“homeworks”) în contextul
psihoterapiilor de scurtă durată
2. CERINŢE PRELIMINARE
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de

bază ale disciplinelor psihologie cognitivă, psihologia personalităţii, psihologia
dezvoltării, psihologie socială, psihologia sănătăţii, psihanaliză si psihopatologie.
3. CONŢINUTUL MATERIALULUI DE STUDIU. ORGANIZAREA PE

UNITĂŢI DE STUDIU
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale psihoterapiilor de scurtă
durată.
Unitate de studiu 1
Psihoterapia comportamentală
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este
aceea că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat
sau nu individul. Numeroşi autori au dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au
3
stabilit bazele terapiei comportamentale. Psihoterapia comportamentală îşi propune o
ameliorare de suprafaţă a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci
(respectiv, o dispariţie directă a simptomului).
Unitate de studiu 2
Psihoterapiile de relaxare
Psihoterapiile de relaxare tind să abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile
orientale tradiţionale, în sensul valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor
din domeniu îşi propune să adapteze aceste tehnici nevoilor practice, adăugând sau
eliminând anumite elemente. Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie
sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în
terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop
înlăturarea simptomului.
Unitate de studiu 3
Psihoterapia cognitiv-comportamentala
Terapia cognitiv-comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy sau CBT)
sau modificarea cognitiv-comportamentală, tinde să integreze preocupările
abordărilor psihodinamice şi sistemice cu tehnicile terapiei comportamentale. În
această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile,
sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului.
Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a unui
comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea simplist, cogniţiile
fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv.
Unitate de studiu 4
Psihoterapia rational-emotivă şi comportamentală
Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală este desprinsă din
psihoterapia cognitiv-comportamentală. Ea a fost propusă de A. Ellis îşi stabileşte
două obiective specifice: să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale
emoţionale si să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un grad mai
mare de autodesăvârşire.
Unitate de studiu 5
Psihoterapia multimodală
Poziţia multimodală afirmă că un tratament cuprinzător necesită o corecţie a
comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a
imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor interpersonale tensionate şi a
posibilului dezechilibru biochimic (A. Lazarus, 1987).
Unitate de studiu 6
Utilizarea acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu
Unele terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării ca fiind
principalul ingredient al tratamentului, cum ar fi psihoterapia acceptării sau a
angajamentului. Altele includ acceptarea într-o manieră implicită (terapia de activare
comportamentală în tratamentul depresiei). Toate aceste terapii individuale
evidenţiază pe diferite planuri nevoia de a trăi o experienţă emoţională, nu de a o
evita, de a gestiona impulsurile emoţionale şi comportamentale şi de a nu acţiona
conform dispoziţiei, ci, mai degrabă, conform unui plan sau unei valori asumate.
4
Unitate de studiu 7
Hipnoza permisivă
Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele utilizate de
Erickson în inducţia transei hipnotice. În inducţia transei, Erickson imita stilul
perceptiv şi comunicaţional al pacientului, preluând treptat controlul, până când
pacientul intra în transă hipnotică.
Unitate de studiu 8: Psihoterapia scurtă strategică

Din punctul de vedere al terapiei scurte strategice, G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) menţionează următoarele tehnici de comunicare terapeutică: a
învăţa limbajul pacientului, recadrarea (resemnificarea), evitarea formulărilor
negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare paradoxală,
utilizarea rezistenţei pacienţilor la schimbare, utilizarea metaforelor, anecdotelor,
poveştilor şi prescrierea sarcinilor comportamentale.
Unitate de studiu 9: Valorificarea timpului extraterapeutic prin

intermediul temelor pentru acasă
În urmă cu peste 70 de ani, specialiştii în psihoterapie comportamentală au
recunoscut importanţa şi eficacitatea utilizării timpului din afara şedinţelor de
terapie, în scopul îmbunătăţirii rezultatelor acestora. Termenul “temă pentru acasă”
se referă la orice sarcină încredinţată pacientului pentru a fi efectuată în intervalul
dintre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi comportamentală, automonitorizare,
exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea unei convorbiri extraterapeutice, citit.
4. RECOMANDĂRI DE STUDIU
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul
alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare şi a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii « cunoştinţe preliminare ».
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoştinţe
preliminarii, resurse necesare şi recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a
unităţii, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de
autoevaluare şi concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in
text:
5
OBIECTIVE
CUNOSTINTE PRELIMINARE
RESURSE BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE PARCURGERE

A UNITATII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI AFERENTE
UNITATII DE STUDIU
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
TESTE DE AUTOEVALUARE
CONCLUZII
5. RECOMANDĂRI DE EVALUARE
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor
de învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobândire a
competenţelor specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen scris,
planificat conform calendarului disciplinei.
6. TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ
1) Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

2) Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihoterapie,
psihologie clinica, psihologia sănătaţii, psihiatrie.
6
UNITATEA 1
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ
Obiective 8
Cunoștințe preliminarii 8
Resurse necesare si recomandări de studiu 8
Durată medie de parcurgere a unităţii 8
1.Psihoterapia comportamentală 9
1.1 Obiectivele psihoterapiei comportamentale 9
1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală 9
1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale 10
1.3.1 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea) 10
1.3.2 Inhibiţia condiţionată (practica negativă) 10
1.3.3 Aversiunea condiţionată 11
1.3.4 Desensibilizarea sistematică 11
1.3.5 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor 12
nedorite)
1.3.6 Training-ul asertiv 12
Rezumat 14
Cuvinte cheie 15
Teste de autoevaluare 16
Concluzii 16
7
OBIECTIVE
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii
psihoterapiilor de orientare behavioristă;
 să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi tehnici ce ţin de acest tip de psihoterapie;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiilor
comportamentale.
CUNOSTINTE PRELIMINARII
 Cunoştinţe în domeniul psihologiei personalităţii, psihologiei

dezvoltării, psihologiei sănătăţii şi psihoterapiei.
RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU
Resurse bibliografice obligatorii:

 Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii, metode şi
tehnici, Editura Polirom, 2005, p. 288.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura Victor,
2004.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Tehnici Psihoterapeutice, Editura Victor,
2004.
 Holdevici, Irina, Psihoterapii de scurtă durată, Editura Trei, 2011.
 Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a IV-
a, DSM IV-R, American Psychiatric Association, 2000.
DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU
 2 ore
8
1. PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALA
1.1 Obiectivele psihoterapiei comportamentale

sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste,
numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter,
1966) au dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei
suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie directă a
simptomului). Ne punem următoarele întrebări: În ce moment este obligat
psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să recomande pacienţilor o
altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de sondare a conflictelor mai vechi
şi mai adânci)? Dacă nu face acest lucru, înşeală oare pacientul şi/ sau pe sine însuşi?
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;
Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974;
Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat la un
stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest răspuns a devenit inadaptat
pentru organism sau chiar dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt
deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de
stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi
alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice,
cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe reorientarea
(recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul fenomenal (simptomele), a căror
dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica
intrapsihică a subiectului sunt ignorate.
1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un rol

important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi deplasează accentul
pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a
fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific în psihoterapia
comportamentală. Terapeuţii behaviorişti timpurii erau văzuţi drept ”ingineri
comportamentali” care utilizau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru
succesul terapeutic înregistrat. În această perspectivă, identitatea şi comportamentul
terapeutului au fost considerate irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au înregistrat
succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica
desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950) afirmau, într-o
manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi redusă în mare măsură dacă
terapeutul nu adoptă o manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat,
mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia rogersiană care acordă o
importanţă deosebită conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii
au rămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de orientare
comportamentală.
9
Relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de orientare comportamentală
poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă terapeutică (Schaap, 1996).
În acest sens, relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra
eficacităţii diferitelor strategii orientate în direcţia schimbării terapeutice. Eficienţa
psihoterapiei comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeutice
sunt cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar
psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele
terapiei. Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se influenţează în mod
reciproc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va
deveni pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un model mai atractiv,
potenţând procesul de modificare comportamentală a acestuia.
1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale
Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,

inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia
sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv.
1.3.1 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)
Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un

stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică permite
declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul
patologic va dispare, ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul
(devenit) patologic, exprimat prin simptom. De exemplu, se poate condiţiona un
răspuns de relaxare şi calm la cei care, în urma unui accident de maşină, dezvoltă o
stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă
oferită de terapeut, pacientul se exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la
locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care simptomul este
legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot
mai mari la situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii sexuale etc.
1.3.2 Inhibiţia condiţionată (practica negativă)
Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate,

anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această
perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci la
însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest fenomen se explică prin creşterea
inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un
dezgust condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom. Prin condiţionare
excesivă se poate obţine un răspuns invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar
mai puternic decât acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea
spontană a balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar, creându-se
astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent utilizată în cazul ticurilor şi
balbismelor.
10
1.3.3 Aversiunea condiţionată
Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a

sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare varietate, cele mai cunoscute fiind
folosirea mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici). În acest sens,
se urmăreşte obţinerea unui interval între stimul şi apariţia răspunsului punitiv, pentru
ca în intervalul astfel creat să se dezvolte o aversiune şi o respingere faţă de
obişnuinţa patologică (de pildă, probele de aversiune din cazul dezintoxicării etilice
sau soneria din decondiţionarea enurezisului). Prin intermediul acestei tehnici,
răspunsurile dezadaptative vor fi stopate pentru o perioadă de timp şi va apare
posibilitatea producerii unor modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele
adaptative de comportament vor fi încurajate şi vor avea tendinţa de a se autoîntări.
Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale şi
chiar a unor comportamente psihotice bizare. Conform cercetărilor actuale, se
constată că noile comportamente dezirabile induse prin aversiune condiţionată, nu au
tendinţa să se generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict la cele asupra cărora s-a
acţionat direct.
1.3.4 Desensibilizarea sistematică
Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea mintală

anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.
Termenul de “desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul
acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este
incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau
imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul “simţ
muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de relaxare progresivă
Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de faţă. În scopul facilitării
relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie
sau medicamente.
Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ierarhie a situaţiilor
generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare, de la situaţia cea
mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
Procedeul desensibilizării
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie acestuia situaţii diverse,
începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat
în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă de
terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul în care dispare anxietatea. Terapia continuă
până în momentul în care pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp ce îşi
reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte, durata
terapiei se scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se
confrunte cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de psihoterapie.
Durata medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind
bisăptămânale.
11
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii
(agorafobie, claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce,
impotenţă, vagininsm, dispareunie, frigiditate), unele tulburpări psihosomatice,
înlăturarea dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).
După Wolpe (1969), tehnica se dovedeşte inutilizabilă: 1) la subiecţii cu
dificultăţi în însuşirea relaxării (în special, cei cu un grad de anxietate ridicat); 2) în
cazul unei inabilităţi imaginative a subiectului; 3) în cazul în care ierarhiile stimulilor
anxiogeni sunt irelevante.
Tehnica desensibilizării sistematice este bine acceptată de pacienţi, pentru că
aceştia sunt expuşi gradat şi simbolic la situaţii anxiogene. Ei deţin controlul
demersului terapeutic, putând încheia expunerea atunci când anxietatea depăşeşte
pragul lor de toleranţă (I. Holdevici, 2009).
1.3.5 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

nedorite)
Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la

stimulul condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia relaxării. În
practica psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se bazează pe imersie şi
anume: imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding) şi imersia în imaginaţie
(terapia implozivă).
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se utilizează în
general la subiecţi cu capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor consideră
că expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte superioară celei
imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea reală la stimuli anxiogeni este
prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi imgineze situaţii care îi produc
anxietate, iar terapeutul manevrează astfel situaţia încât să declanşeze o creştere
masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut determină ca stimulii
anxiogeni să-şi piardă forţa, iar comportamentul de evitare a situaţiei anxiogene să se
stingă în timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata prezenţei
comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată
de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul nevrozelor cenestopate, depresiilor
nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor, tulburărilor sexualităţii şi contraindicate în
psihoze.
1.3.6 Training-ul asertiv
În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de

relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta este învăţat să-
şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel, comportamentul
asertiv reprezintă calea de mijloc între agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea
propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă,
care nu urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi. Prin intermediul tehnicii jocului
de rol, terapeutul îşi asumă rolul tipic al unei persoane sau clase de persoane (de
exemplu, figuri autoritare, membri ai sexului opus, vânzători etc.), iar pacientul
exersează tehnici interpersonale variate în care îşi asumă un rol mai degrabă
dominant şi activ decât unul pasiv şi submisiv. În final, pacientul joacă aceste noi
roluri în viaţa reală. Modificările care rezultă din practicarea antrenamentului asertiv
12
sunt privite ca procese de decondiţionare. Răspunsul asertiv neutralizează anxietatea
(răspuns condiţionat) generată de persoana ameninţătoare. În acest mod, relaţia dintre
stimul şi anxietatea condiţionată este dizolvată.
13
REZUMAT

sau nu individul.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei suferinţe
cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv o dispariţie directă a simptomului).
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale conform căruia
simptomul este un răspuns condiţionat la un stimul şi continuă să apară chiar şi
atunci când acest răspuns a devenit inadaptat pentru organism sau chiar dăunător.
Din această perspectivă, tulburările psihice sunt deprinderi învăţate sau răspunsuri
dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu. În
vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.
Terapia comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate în cadrul
creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de
orientare comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă
terapeutică.
Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă, inhibiţia
condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia sau
inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv.
 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea) se bazează pe instalarea unui
răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un stimul care generează răspunsuri
inadaptate. Mai concret, această tehnică permite declanşarea unor răspunsuri
comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul patologic va dispare,
ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic,
exprimat prin simptom.
 Inhibiţia condiţionată (practica negativă) se referă la aplicarea (în sens
invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp,
legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această perspectivă, repetarea
excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci la însăşi stingerea
răspunsului respectiv.
 Aversiunea condiţionată presupune inlaturarea modelelor negative de
comportament prin metoda clasică a sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o
mare varietate, cele mai cunoscute fiind folosirea mijloacelor chimice
(emetizante) şi fizice (curenţii faradici).
 Desensibilizarea sistematică se referă la impactul progresiv al sugestiei
terapeutului cu imaginea mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii
normale stimul-răspuns ; in cadrul acestei tehnici, pacientul este învăţat să se
comporte într-un mod care este incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa
unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:
Învăţarea relaxării - subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul “simţ
muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de relaxare progresivă
Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de faţă. În scopul facilitării
relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie
sau medicamente.
14
Stabilirea ierarhiilor - de comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o
ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare,
de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.
Procedeul desensibilizării - in timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie
acestuia situaţii diverse, începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele
generatoare de anxietate. Aflat în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi
imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii (agorafobie,
claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce, impotenţă,
vagininsm, dispareunie, frigiditate), unele tulburpări psihosomatice, înlăturarea
dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).
Tehnica este bine acceptată de pacienţi, pentru că aceştia sunt expuşi gradat şi
simbolic la situaţii anxiogene. Ei deţin controlul demersului terapeutic, putând
încheia expunerea atunci când anxietatea depăşeşte pragul lor de toleranţă
 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)
constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la stimulul
condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia relaxării. În
practica psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se bazează pe imersie
şi anume: imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding) şi imersia în
imaginaţie (terapia implozivă).
 Training-ul asertiv constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de
relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta este
învăţat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel,
comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între agresivitate şi
supunere. Se referă la solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini
într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte negarea sau
manipularea celorlaţi.

CUVINTE CHEIE
 psihoterapie comportamentală
 stimul, răspuns condiţionat, comportament, deprindere învăţată
 relaţia tepeutică - catalizator
 relaţia terapeutică - componentă a terapiei
 inhibiţia reciprocă/ contra-condiţionarea
 inhibiţia condiţionată
 aversiunea condiţionată
 desensibilizarea sistematică
 imersia/ inundarea
 training-ul asertiv
15
 Menţionaţi caracteristicile relaţiei terapeutice în psihoterapia

comportamentală
 Descrieţi tehnica inhibiţiei reciproce
 Descrieţi tehnica inhibiţiei condiţionate
 Prezentaţi etapele desensibilizării sistematice
 Descrieţi tehnica imersiei sau a stingerii comportamentelor nedorite
CONCLUZII

sau nu individul.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei suferinţe
cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv o dispariţie directă a simptomului).
Tulburările psihice sunt deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod
involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării
sale, pacientul va învăţa noi alternative comportamentale care trebuie exersate atât în
cadrul situaţiei terapeutice, cât şi în afara ei.
Terapia comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate în cadrul
creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de
orientare comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă
terapeutică.
Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,
inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia
sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv.
16
UNITATEA 2
PSIHOTERAPIILE DE RELAXARE
Obiective 18
Cunoştinţe preliminarii 18
Resurse necesare şi recomandări de studiu 18
Durată medie de parcurgere a unităţii 18
2.Psihoterapii de relaxare 19
2.1 Origini şi caracteristici generale 19
2.2 Metode de relaxare 20
2.2.1 Relaxarea analitică 20
2.2.2 Antrenamentul autogen 21
2.2.3 Hipnoza activă în trepte 22
2.2.4 Reeducarea psihotonă 23
2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie 23
2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia 24
2.2.7 Sofrologia 24
Rezumat 25
Cuvinte cheie 25
Concluzii 25
17
OBIECTIVE

psihoterapiilor de relaxare, a asemanarilor si deosebirilor dintre ele;
concepte şi tehnici ce ţin de acest tip de psihoterapii;
de relaxare
 Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihologiei

personalităţii, psihopatologiei şi psihiatriei

 David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura
Polirom, 2006.
2004.
2004.
 Holdevici, Irina, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,
Editura Trei, 2009.

 2 ore
18
2. PSIHOTERAPIILE DE RELAXARE
De la debutul lor (începutul anilor 1920), psihoterapiile de relaxare tind să

abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiţionale, în sensul
valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să adapteze aceste
tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente (Jacobson, 1934;
Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960; Caycedo, 1960).
Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât
în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică, prin
intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop înlăturarea simptomului. De
asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică,
precum şi diverse antrenamente focalizate în direcţia optimizării performanţelor
fizice şi psihice ale subiecţior.
În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un interes
actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o tehnică prin care
subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de abilităţi de a face faţă
situaţiilor mai dificile ale existenţei.
2.1 Origini şi caracteristici generale
După I. Holdevici (1995), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi

autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei decontracţii
musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea
energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea
efectelor negative ale stresului deja instalat”.
Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxarii o
modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta. De aceea,
specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât
de cele de somn sau de presomn.
Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem
desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:
 limitarea motricităţii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;
 trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;
 orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de
terapeut şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori
perturbatori;
 trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;
 instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte,
destindere şi calm (aşa numita stare "post-nirvanică”).
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de
învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice
(de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor.
Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exerciţiu, practicarea
sistematică şi regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în
administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către
terapeut a efectelor şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării
(verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).
19
Sugestiile utilizate în relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii (I. Holdevici, 1995, cit. din Jencks, 1977):
 să fie acceptate de subiect
 să concorde cu sistemul axiologic al subiectului
 să servească obiectivului terapeutic propus
 să fie individualizate în funcţie de problematica fiecărui subiect
 să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii
 să nu fie prea lungi
 să fie pozitive (subconştientul nu primeşte negaţii)
 să fie plastice (să impresioneze)
 să fie ritmice
 să fie realiste şi simple
 să fie convingătoare
Întărim faptul că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului său,
terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate, menite să
determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună un efort empatic
dirijat, în vederea construirii unor formule sugestive aducătoare de sănătate şi
eficienţă.
2.2 Metode de relaxare

În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a
principalelor metode de relaxare. Pentru început, dorim să facem precizarea că
actualmente, se întăreşte tot mai mult caracterul autoformativ al acestor metode,
deplasându-se accentul de la ideea heteroterapiei la cea a autoterapiei. Cu alte
cuvinte, metodele de relaxare au în centrul atenţiei autoperfecţionarea şi profilaxia.
2.2.1 Relaxarea analitică
Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după sine
modificări în sistemul muscular. Prin intermediul unui aparat denumit
electroneuromiograf, se realizează măsurarea potenţialelor electrice de acţiune ale
unui muşchi aflat în tensiune. E. Jacobson (1934) defineşte relaxarea prin absenţa
tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un
potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict
fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de
relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.
După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:
1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să producă
tensiune în fiecare muşchi al corpului, tensiune care este urmată apoi de
relaxare;
2. aşezat (“relaxarea diferenţiată”) - subiectul învaţă care sunt muşchii
care pot rămâne destinşi, în timp ce alţii, din necesitate, trebuie să fie
solicitaţi în relizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducarea maşinii);
relaxarea diferenţiată este foarte utilă în ceea ce priveşte economisirea
energiei fizice şi psihice a individului;
3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să
reducă şi să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoţiile
generatoare de stres.
20
Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde să se
contracte. Relaxarea muşchilor determină dispariţia stării de frică şi instalarea
calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular şi stările afective,
tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului muscular să reducă şi gradul
de încordare psihică.
Metoda lui Jacobson este indicată în afecţiunile neurologice cu caracter spasmic,
putând beneficia de relaxarea progresivă şi subiecţii cu un coeficient intelectual mai
scăzut. Această metodă de relaxare nu oferă rezultate în cazul afecţiunilor psihice
severe, datorită dificultăţilor de concentrare a atenţiei specifice psihoticilor (C.
Haumont, 1989).
2.2.2 Antrenamentul autogen
Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu

cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar
Vogt, această metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se obţine
o “deconcentrare concentrativă” (J. H. Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular,
respirator şi abdominal. Însuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la
exerciţiul următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung
studiată atât în laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în
adeziunea deplină la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de
comunicare cu terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate
fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea
având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Műller-Hegemann,
1966). Experieţa clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în
condiţiile tratamentului ambulator.
Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de excitanţi
senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta una din
următoarele trei poziţii:
 decubitus dorsal (culcat pe spate);
 poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe
braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);
 poziţia “birjarului” (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele
rezemate pe coapse).
În perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub
îndrumarea unui psiholog sau medic. Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de
două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a tehnicii, se poate
prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. În absenţa terapeutului, este
recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul înregistrat.
Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:
a) Ciclul inferior (“mica psihoterapie”):
1) trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare
2) trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3) controlul bătăilor inimii
4) controlul respiraţiei
5) perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6) perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
21
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până la
zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior
şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se
poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.
b) Ciclul superior (“marea psihoterapie”):
1) concentrare pe culoarea preferată
2) concentrare pe culori impuse de terapeut
3) concentrare pe obiecte concrete
4) concentrare pe idei abstracte
5) trăirea “sentimentului propriu” (a stării afective preferate de
subiect)
6) interogarea propriului subconştient
De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului superior
presupune o bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare adecvată din partea
psihologului/ medicului.
În privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al
antrenamentului autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl recomandă
atât în insomnii, în tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei sanguine, cât şi în
toate afecţiunile psihosomatice. De asemenea, algiile de origine diversă şi unele
cazuri de alcoolism incipient pot fi influenţate favorabil.
Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate folosi cu
succes în toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind înregistrate în cazul
tulburărilor de personalitate şi al psihozelor. De asemenea, nu este indicat personelor
cu defecte intelectuale notabile (demenţă sau oligofrenie), ori celor care nu au o
motivaţie de vindecare îndeajuns de puternică.
Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi preventiv, în
pregătirea psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei stărilor afective
negative, în creşterea capacităţii de concentrare şi autoreglare a stărilor psihice. În
perioadele de efort îndelungat care impun o mare mobilizare prosexică (conducerea
anumitor aparate, activitate concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate
procura o senzaţie de refacere şi înviorare exterioară. Cu alte cuvinte, antrenamentul
autogen poate constitui o bună metodă de “gimnastică a spiritului aplicată
concentrării”.
2.2.3 Hipnoza activă în trepte
“Hipnoza fracţionată” (Kretschmer) este dezvoltată tot mai mult astăzi pe

fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de psihoterapie cu
largi perspective.
Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent
deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii
personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă,
realizându-se o veritabilă autohipnoză (Kretschmer)
Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:
a) Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor
proiective
b) Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură
din cadrul antrenamentului autogen
c) Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte
degetele terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);
22
d) Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor “fraze-cheie”
menite să înlăture simptomul;
e) Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a
practicării tehnicilor de relaxare.
Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea patologică şi
Eu-l pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, Eu-l trebuie să obţină
distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.
“Concentrarea indiferenţei” faţă de orice simptom înlătură eventualele riscuri
pe care le are metoda Schultz la pacienţii fobici, anxioşi sau cenestopaţi, cărora le
accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni din corp.
2.2.4 Reeducarea psihotonă
În cadrul acestei metode elaborate de Ajuriaguerra, terapeutul iniţiază o

convorbire preliminară cu pacientul în cadrul căreia se realizează anamneza şi se
explorează atitudinea acestuia cu privire la tulburarea pe care o prezintă şi la
tratament. De asemenea, terapeutul îl va preveni cu privire la dificultăţile pe care le
va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui “antrenament psihifiziologic”, cum îl
denumeşte autorul.
Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul
antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul să-şi descrie
senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul acestui sistem de relaxare.
Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul unei rezistenţe inconştiente a
pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care urmează a fi explorată de cei doi
parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra necesităţii adoptării de către terapeut a
unei atitudini pozitive faţă de pacient.
În fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia bătăilor
inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul muscular şi să se
controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste exerciţii se realizează în cadrul
terapeutic securizant, dar artificial, spre finalul terapiei, acestea vor fi practicate în
diverse situaţii concrete de viaţă.
2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie
Conform lui Vitoz, autorul acestui model de terapie, nevrozele şi psihozele au

ca origine nu inconştientul, ci o lipsă de control cerebral. Noţiunea centrală a acestui
sistem este cea de “receptivitate” şi se referă la primirea “vibraţiilor lumii
exterioare”. Receptivitatea se opune emisivităţii (emiterii de gânduri) care defineşte
conştiinţa adultă, în acest caz receptivitatea trecând pe planul al doilea. Pacientul este
învăţat să redevină receptiv, lăsând deoparte interpretările senzoriale şi să privească
lumea exterioară aşa cum simţurile lui o percep cu adevărat. După C. Haumont
(1980), în psihoterapia de sinteză terapeutul nu trebuie să-l lase pe pacient să
transpună ideativ, să gândescă actul senzorial respectiv, ci să-l facă să simtă cât mai
viu şi mai autentic acel act senzorial.
Sistemul lui Vitoz are în vedere o reeducare a receptivităţii, concentrării şi voinţei
pacientului, cu scopul de a-i creea acestuia “obiceiul de a trăi în prezent” (Vitoz,
1960).
Deşi insuficient de bine conturat cadrul teoretic al acestei metode, psihoterapia
de sinteză şi reconstrucţie se delimitează prin activismul pacientului în relaţia sa cu
23
terapeutul. Reeducarea este în întregime opera pacientului implicat în procesul de
vindecare.
2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia
Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia, dându-i

posibilitatea fiecărui “elev” să-şi regăsească echilibrul său tonic. Conform autorului
acestui model (G. Alexander), reeducarea psihomotorie a personalităţii trebuie să se
facă cu un minimum de cheltuială energetică şi cu “conştiinţa interiorităţii corpului şi
spaţiului care-l înconjoară”. Principiile metodei constau în conştientizarea şi dirijarea
jocului optimal al tensiunilor musculare, precum şi în studiul dinamic al mişcărilor,
în vederea eficientizării acestora.
Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a auzului şi
văzului, destinderea sistemului muscular, exerciţii respiratorii, mişcarea naturală.
2.2.7 Sofrologia
Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o

modificare a stării conştiinţei, având ca efect realizarea unei stări de seninătate,
armonie şi echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi veghe şi poate avea
diferite trepte, de la reverie la transă. Deosebirea fundamentală faţă de hipnoză este
aceea că, în oricare din treptele acestei stări, se menţine o fantă conştientă (Caycedo).
Sofrologia este o ştiinţă şi metodă de studiere a conştiinţei, în scop terapeutic
şi profilactic. Din punctul de vedere al sofrologiei, conştiinţa umană se delimitează în
trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroliminal, nivelul somnului) şi trei stări
(conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă şi conştiinţa sofronică). Dacă nivelul se referă
la o modificare cantitativă a conştiinţei (în direcţia clarităţii versus obnubilării),
starea reprezintă o modificare de ordin calitativ (R. Abrezol, 1990).
Nivelul sofroliminal se află între starea de veghe şi somn, fiind zona care
vehiculează temerile şi angoasele individului şi care-l determină să treacă de la
conştiinţa vigilă (obişnuită) la cea patologică.
Conştiinţa sofronică reprezintă o stare nouă de conştiinţă, caracterizată printr-
o “revigorare a structurilor”. Procesul de sofronizare permite accesul la conştiinţa
sofronică unde regăsim stările corespunzătoare actelor de creaţie, diverse stări
meditative. Nivelul sofroliminal poate fi atins prin intermediul mai multor metode:
trainingul autogen Schultz, hipnoza medicală, ritmuri muzicale diverse (jazz, muzică
indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii
japoneze.
În vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular
caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit “terpnos logos”.
Termenul este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează “o stare de
calm şi concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin acţiune verbală
terpnos logos”. Sofrologia redă un loc important verbului în contextul terapeutic
contemporan şi studiază repercursiunile acestuia asupra psihicului uman.
“Relaxarea dinamică” propusă de sofrologie cuprinde tehnici care vizează exerciţii
de relaxare musculară progresivă (H. Boon), relaxare mintală, exerciţii de respiraţie,
tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură, utilizate în combaterea durerii (P.
Slocker).
24
REZUMAT
Psihoterapiile de relaxare reprezinta tehnici de terapie sugestiva, cu origini in

tehnicile orientale traditionale.
În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de învăţare
şi însuşire a relaxării.
Ele abordeaza o gama variata de metode: relaxarea analitica, antrenamentul
autogen, reeducarea psihotona, psihoterapia de sinteza si reconstructie, eutonia si
sofrologia.
CUVINTE CHEIE
 tehnici de terapie sugestiva

 relaxare analitica
 antrenament autogen
 mica psihoterapie
 marea psihoterapie
 reeducare psihotonă
 psihoterapie de sinteza şi reconstructie
 pedagogia relaxarii / eutonia
 sofrologie
1. Menţionaţi principalele caracteristici ale psihoterapiilor de relaxare

2. Ce este relaxarea analitică?
3. În ce constă antrenamentul autogen?
4. La ce se referă reeducarea psihotonă?
5. În ce constă psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie?
6. Ce este eutonia?
7. Oferiţi o definiţie sofrologiei
CONCLUZII
Psihoterapiile de relaxare reprezintă tehnici de terapie sugestivă, cu origini în

tehnicile orientale tradiţionale.
Ele abordează o gamă variată de metode: relaxarea analitică, antrenamentul autogen,
reeducarea psihotonă, psihoterapia de sinteza şi reconstrucţie, eutonia şi sofrologia
25
UNITATEA 3
PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
Obiective 27
Durata medie de parcurgere a unităţii 27
3.Psihoterapia cognitiv-comportamentala 28
3.1 Scurtă introducere 28
3.2 Evenimente, procese şi structuri cognitive 28
3.3 Tehnici cognitiv-comportamentale 29
3.4 Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu 32
3.5 Strategii de negociere în relaţiile de cuplu 35
Rezumat 40
Cuvinte cheie 42
Concluzii 42
26
OBIECTIVE

psihoterapiei cognitiv-comportamentale;
 să-şi însuşească strategiile şi tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv-
comportamentale.

personalităţii, psihopatologiei şi psihiatriei
 David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura

Polirom, 2006.
2004.
2004.
Editura Trei, 2009.
 2 ore
27
3.PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA
3.1. Scurtă introducere
Conform curentului integrativ din psihoterapie, terapia cognitiv-

comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy sau CBT) sau modificarea
cognitiv-comportamentală, tinde să integreze preocupările abordărilor psihodinamice
şi sistemice cu tehnicile terapiei comportamentale,
În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile,
sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului
(Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a
unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea simplist,
cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein,
1990; Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum,
1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente,
aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi
emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 1955). Cogniţia, în toată
complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanţ cauzal.
3.2. Evenimente, procese şi structuri cognitive
Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon şi M. R.

Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive,
procese cognitive şi structuri cognitive.
a. Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale
individului, dialogul interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul
individului este în cea mai mare parte a timpului automatizat sau prescris.
Există însă numeroase situaţii când automatismul comportamentelor
individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o decizie în
condiţii de incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vorbire
mintală internă”. Cognitiv-comporamentaliştii consideră că natura şi
conţinutul acestor gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se
comportă, astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă
de cunoaştere a cogniţiilor.
b. Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia
cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni:
a. tendinţe de confirmare (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o
anumită imagine despre sine şi despre lume şi rareori caută să le
infirme acest model.
b. euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe
mintale („mental habits”) la care apelează indivizii atunci când
trebuie să emită judecăţi în condiţii de incertitudine. Conform
psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a unui
pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează afectiv
alegerea unor exemple euristice din experienţa trecută. Cu alte
28
cuvinte, propriile noastre emoţii ne influenţează selectarea
informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.
c. metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii
executive în care se angajează o persoană, cât şi la modul în care
aceste procese reflectă persoana respectivă. Terapeutul CB ajută
pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a prinde”, „a
monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi
comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive metacognitive
constituie trăsătura centrală a discursului social al psihoterapiei
cognitiv-comportamentale. Psihoterapeutul încurajează în
permanenţă pacientul să se implice în asemenea activităţi
autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure
că pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse autoatribuiri în
privinţa modificărilor comportamentale implementate de-a lungul
desfăşurării psihoterapiei.
c. În final, CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor
personale, concepte împrumutate din paradigma procesării informaţiilor.
Aceste structuri cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei
noastre curente şi conduce la organizarea unor noi seturi de informaţii
(Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte, schemele personale sunt entităţi
specific organizate care cuprind cunoştinţele unui individ despre sine şi
despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare şi ghidare a
setului propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează
evenimentele.
Acordându-se cea mai mare importanţă schemelor personale, sarcina principală
a terapeutului CB este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în care acesta îşi
concepe şi îşi construieşte propria realitate. De asemenea, terapeutul ajută pacientul
să aprecieze cât de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă propria sa
concepţie despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie cronică se
îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă convingerea că
este respins, asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un depresiv spune:
“Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o descriere veridică
decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi contribuie la acest
pattern interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va ajuta pacientul să
descopere şi să-şi modifice pattern-ul de relaţionare cu caracter autodefensiv.
3.3. Tehnici cognitiv-comportamentale
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre

identificarea gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea acestor
gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente. Prin intermediul
raţionalizării, terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia dintre gândire, sentiment
şi comportament, plecând de la modelul cognitiv al tulburărilor emoţionale (A. T.
Beck, 1967). Acest model a fost conceput pentru tratarea depresiei în principal, dar
şi a anxietăţii generale, sociale, a tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cronice.
Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck, 1967)
29
Experienţe timpurii
Formarea unor convingeri disfuncţionale
Incidentul critic (S-stimul)
Activarea convingerilor
Gânduri negative automate
Simptome depres
somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental
În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din înţelegerea

pattern-urilor comportamentale şi din efortul constant de a le modifica. Adeseori,
comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor derivă din sistemul lor
iraţional de convingeri/ credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de
trăsături care ţin de competenţa personală şi autostima individului şi se sintetizează
în fraze de genul: “Sunt nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic
nu pot să fac cum trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!”
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un profesor,
trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi asumă un rol activ în procesul de
descoperire prin intermediul:
 automonitorizărilor;
 urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor
pentru acasă;
 raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
 Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Mă simt moderat Sunt extrem de
Nu mă simt
stresat stresat
deloc stresat
30
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi de
descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare atunci când
pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de însănătoşire pe
care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. Pentru ca pacientul să poată să-şi
strângă datele necesare, terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar putea
să se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”,
terapeutul va replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi” colaborativ, de
echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea
propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic, ci
acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui
Colombo. Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl “trage pe
sfoară” şi îi deschide calea modificării comportamentale dezirabile, în scopul unei
adaptări mai eficiente la realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia
experimente personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile
sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor
cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută
să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele sunt
„calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia
cognitiv-comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale
pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de
conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită experienţă
emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative
din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât una directivă, terapeutul
CB analizează împreună cu pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În
acest mod, sunt luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul
emoţional al interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă
anistorică, dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la
comportamentele sale actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri
iraţionale au sens din perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul
respectiv, sunt transferate negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt
considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este, înainte de toate,
o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale
pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus, multe dintre
dialogurile interne (sau credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje
venite din partea altor persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor
altora asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie pattern-urile comportamentale
recurente ale pacienţilor şi modul în care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod
constant, în relaţiile lor interpersonale. Pentru ca pacienţii să devină conştienti de
modul în care aceste comportamente se reflectă în relaţia actuală cu terapeutul lor,
cognitiv-comportamentaliştii recurg adeseori la diverse tehnici împrumutate din
terapia gestalistă.
31
3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentală de cuplu
Ne propunem să prezentăm un model psihoterapeutic eclectic ce reprezintă o

combinaţie între tehnicile cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt
(I.G. Fodor, 1987). Traning-ul asertiv al partenerilor de cuplu se aplică în scopul
„facilitării conştientizării interpersonale şi personale.”
Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de negociere
utilizate de terapeuţi în cazul unor pacienţi nevrotici care le subminează în mod
constant eforturile. De pildă, ne întrebăm ce putem face în calitate de terapeut cu o
pacientă supraponderală care mănâncă trei batoane de ciocolată în taxi, după ce a
cheltuit o sumă considerabilă de bani pe şedinţa de terapie (şi în care tocmai a
discutat cu terapeutul ei despre punerea în practică a unui plan de reducere a
caloriilor)? Ce anume o motivează pe această pacientă să cheltuiască timp şi bani pe
o şedinţă de terapie, pentru ca apoi să mănânce imediat dulciuri în exces? Sau, oare
cât de des nu îi spunem unui pacient că lucrurile încep să se îmbunătăţească în cazul
său, în loc să explorăm mai în profunzime plângerile acestuia conform cărora nimic
nu s-a schimbat în bine în situaţia cu care se confruntă?
În vederea găsirii unui răspuns la aceste întrebări, I. G. Fodor (1987) apreciază
că terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ar trebui să utilizeze în mai mare măsură
abordarea Gestalt, în scopul sporirii conştientizării proceselor de interacţiune
terapeut-pacient. În acest mod, terapeuţii îi vor învăţa pe pacienţi să devină mai
eficienţi în interacţiunile lor interpersonale. Dacă terapia cognitiv-comportamentală
nu prezintă un model propriu-zis de analiză a interacţiunii terapeut-pacient, Gestalt-
terapia studiază temeinic aceste trăsături diadice şi oferă un model teoretic şi
terapeutic care devine relevant pentru terapia comportamentală.
Gestalt-terapia este o terapie bazată pe învăţare care se concentrează pe experienţa
prezentă şi pe sporirea conştientizării (Van De Riet, Korb şi Gorrell, 1980; Perls,
Hefferline şi Goodman, 1951). Ceea ce Gestalt-terapia şi terapia comportamentală au
în comun este conceperea terapeutului drept educator. În moduri diferite, ambele
orientări terapeutice apreciază că rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să
înveţe despre el însuşi. Terapeuţii comportamentalişti prezintă tehnicile drept
exerciţii de învăţare menite să sprijine schimbarea. Gestalt-terapeuţii iniţiază
experimente menite să sporească experienţa emoţională a clienţilor. Terapeuţii
gestalt nu sunt în mod prioritar interesaţi de schimbare de dragul schimbării. Mai
degrabă, ei consideră că prin sporirea conştientizării, responsivităţii şi autosuportului,
clientul se va schimba (Beisser, 1970; Harper, Bauer şi Kannarkat, 1976; Perls şi
colab. 1951).
Simkin şi Yontef (1984) notează în acest sens următoarele: “Gestalt terapia se
concentrează pe proces (ce se întâmplă) mai degrabă decât pe conţinut (ce se
discută)… Procesul se concentrează pe interacţiunea dintre terapeut şi client.
Accentul se pune pe ceea ce este şi mai puţin pe ceea ce a fost, poate fi sau ar putea
fi”.
În cazul descris mai devreme, în care pacienta ingerează rapid trei batoane de
ciocolată în taxi (după încheierea şedinţei de terapie), terapeutul comportamentalist
poate încerca să o ajute să-şi îmbunătăţească tehnicile de autocontrol. Terapeutul
Gestalt, pe de altă parte, poate explora motivaţia pacientei care a determinat-o să stea
şi să lucreze timp de o oră cu terapeutul său la stabilirea unui plan de reducere a
caloriilor. O asemenea muncă ar putea releva faptul că, în copilărie, pacienta
supraponderală era peste măsură certată de mama sa atunci când luau masa în
familie. Ea se conforma dietei atunci când era privită de ceilalţi membrii ai familiei,
32
dar fura bani din portofelul mamei şi îşi cumpăra ciocolată, pe care o mânca pe
ascuns atunci când nu era privită de nimeni.
Actuala interacţiune terapeut-pacient cu privire la dietă ar putea să pornească
tocmai de la această structură rebelă a pacientei. Nu este nevoie de ani de psihanaliză
pentru a obţine conştientizarea (I.G. Fodor, 1987)! O terapie cognitiv-
comportamentală combinată cu abordarea Gestalt ar putea să pună în evidenţă modul
în care pattern-urile alimentare anterioare ale pacientei îi favorizează noncomplianţa
la terapie. Un asemenea demers îi va permite să devină conştientă de faptul că
situaţia terapeutică actuală este similară cu cea trăită în copilărie. După explorarea
acestor pattern-uri, sarcina terapeutică va fi aceea de a o învăţa pe pacientă să separe
în mod net situaţia actuală (de persoană adultă care a luat decizia de a urma o dietă,
beneficiind de sprijinul terapeutului în calitate de consultant), de situaţia din copilărie
(când mama pacientei era responsabilă de stabilirea dietei, iar ea simboliza copilui
rebel).
3.5. Strategii de negociere în relaţiile de cuplu
Vom supune atenţiei un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în

negocierea cu relaţiile de cuplu şi care reprezintă o combinaţie între tehnicile
cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul terapeutic
aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi se referă în mod prioritar la sporirea asertivităţii
partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi conţine următoarele
seturi de întrebări:
 Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de nemulţumire,
de insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul de faţă? Ştiu clar ce
anume îmi doresc de la partenerul meu?
 Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am
deprinderile necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau şi ce-mi
doresc de la relaţia noastră?
 Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este
partenerul meu capabil să raspundă nevoilor mele, să înţeleagă situaţia
din punctul meu de vedere? Este partenerul meu capabil să se schimbe?
 Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele
(pattern-uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor situaţi
conflictuale în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu însumi la
generarea acestor situaţii şi cât de mult contribuie partenerul meu? Pot
discuta cu partenerul meu despre aceste situaţii conflictuale?
 Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această relaţie şi
care sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie care îmi
împlineşte aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea mult? Oare nu
mă concentrez prea mult pe ceea ce nu am în relaţia noastră şi pierd din
vedere tocmai ceea ce am în această relaţie?
 Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual
masculin şi feminin?
 Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în actuala
mea relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu partenerul meu
în aceeaşi manieră în care mă comportam cu mama/ tata/ alte persoane
semnificative din trecutul meu?
 În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod contribui
eu însumi la incapacitatea partenerului meu de a se schimba? Cum anume
33
contribui eu însumi la crearea situaţiilor noastre conflictuale (mă retrag în
mine însumi, stau supărat, izbucnesc în scandal etc.)?
 Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că actuala
mea relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele prioritare şi că
nu există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil să mă despart de
partenerul meu?
 Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de ideea
luării unei decizii corecte?
 Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul
meu?
 Sunt capabil să fiu singur?
 Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
 Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi
capabilă să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi repeta
vechile mele pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele ulterioare?
Pentru exemplificare, redăm următorul caz menit să ilustreze aplicarea propriu-

zisă a acestui program psihoterapeutic eclectic (preluat din cazuistica lui I. G. Fodor,
1987).
Richard este un bărbat de 40 de ani, uşor supraponderal şi cu un uşor început
de chelie. Apare în terapie în plină criză, este extrem de anxios, nefericit şi acuză
insomnie. Richard este căsătorit cu Debra de 8 ani de zile, soţia acestuia fiind
director artistic la o agenţie de publicitate. Debra i-a spus că ar dori să se despartă de
el. Richard lucrează multe ore pe zi într-o companie financiară şi este coproprietarul
unei mari firme de avocaţi. Îi este greu să creadă că propria lui soţie consideră eşuată
căsătoria lor. Mai mult, evită să abordeze deschis această problemă cu ea şi îi cere
terapeutului să-l ajute s-o convingă pe Debra să rămână împreună. Richard nu crede
că ar putea să găsească o femeie mai frumoasă şi mai interesantă decât actuala sa
soţie.
1) Ce vreau de la actuala mea relaţie?
Prin intermediul exerciţiilor de conştientizare, Richard îşi dă seama că nu ştie
cu adevărat ce anume vrea de la relaţia sa. El este încă într-o stare de şoc. Tot ce ştie
este că vrea ca Debra să rămână cu el, dar nu ştie foarte clar de ce. De asemenea, nu
este foarte sigur dacă este atât de fericit cu ea.
În cadrul şedinţei de terapie, Richard a fost rugat să-şi reamintească cel mai
recent moment în care s-a simţit nefericit şi să-l experimenteze ca şi cum s-ar
întâmpla în momentul de faţă.
Pacientul: Este ora 8, vin de la serviciu şi de-abia aştept să petrec câteva
momente de relaxare cu Debra. Sunt obosit. Debra se pregăteşte să se întâlnească cu
prietena ei Lynn pentru o prezentare. Se simte foarte bine, este plină de energie. Sunt
gelos pe Debra pentru că are prietene foarte apropiate, eu nu am nici un prieten bun.
Îmi spune să pun nişte pui în cuptorul cu microunde. Acum sunt fericit că a plecat.
Cel puţin, voi avea puţin răgaz. Apartamentul este liniştit. Mă simt iritat. Nu sunt
prea sigur ce vreau să fac. Încep să mănânc. Merg la frigider să mai iau câte ceva,
deschid o revistă … încep să mă întreb când se va întoarce. Realizez că îmi va fi greu
să mă obişnuiesc cu gândul că ea este plecată.
Terapeutul: Ceva de genul că dacă Debra este cu prietena ei, tu nu ai nimic de
făcut.
Pacientul: Devin nervos când nu am un plan dinainte stabilit pentru momentul
serii sau ceva la care să lucrez.
34
Terapeutul: Ce simţi?
Pacientul (privind cu teamă): Ca şi cum aş fi pierdut fără ea.
2) Cum exprim ceea ce vreau de la o relaţie?
Richard mărturiseşte că întotdeauna a vrut să-i facă pe plac soţiei sale. Îi
cumpăra diverse cadouri sau îi făcea surprize cumpărând bilete pentru concerte, piese
de teatru. Chiar şi atunci când lucra multe ore în timpul săptămânii, ieşeau frecvent
să se relaxeze, iar weekend-urile erau mereu programate. În timpul anului făceau
numeroase excursii în Europa sau Mexic. În general, când călătoreau, mergeau
împreună cu alte cupluri sau grupuri de prieteni. Debra părea mult mai receptivă la
dorinţele lui în timpul acestor perioade de vacanţă. Vorbind despre Debra, Richard
îşi dă seama că nu ştie cu adevărat ce vrea soţia sa de la el şi de ce este ea atât de
nefericită, încât vrea să se despartă de el. Deşi crede că Debra a avut unele probleme
(a urmat şedinţe de psihanaliză de trei ori pe săptămână, timp de trei ani), Richard
mărturiseşte că niciodată nu au discutat despre şedinţele ei de terapie.
Terapeutul propune un joc de rol în care cei doi retrăiesc o scenă pe care
Richard a trăit-o cu Debra în timp ce mergeau cu maşina spre munte, la schi.
Pacientul: Sunt sigur că va fi zăpadă în acest weekend.
Terapeutul: (joacă rolul Debrei) Hmmm …
Pacientul: Probabil că ne vom întâlni cu familia S. în acest weekend, copiii lor
vor fi plecaţi.
Terapeutul (Debra): În regulă!
Pacientul: Ţi-am spus că am cumpărat bilete la noua piesă de teatru a lui Neil
Simon? Ţi-a plăcut foarte mult “Biloxi Blues”! Piesa asta ar putea să fie şi mai bună.
Terapeutul: Ce se întâmplă? Îmi spui toate lucrurile acestea şi eu nu îţi
răspund.
Pacientul: Nu sunt sigur… Cred că mă simt obosit, istovit, nu mai am putere
pentru toate lucrurile astea.
Terapeutul: Acum îmi dau seama cât de greu îţi este să obţii un răspuns din
partea soţiei tale.
Pacientul: Se pare că trebuie să muncesc tot timpul cu ea şi nici atunci nu ştiu
dacă îi ofer ceea ce vrea cu adevărat. Ea doar stă acolo pe bancheta din maşină. Ştii,
este foarte deşteaptă, o intelectuală veritabilă, cu toate astea nu discutăm niciodată
prea mult. Aceste călătorii lungi sunt foarte obositoare.
3) Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun?
Richard şi Debra nu obişnuesc să discute despre relaţia lor. Mai mult, Debra
nu pare să fie conştientă de starea de nefericire a soţului ei. I s-a dat drept sarcină
terapeutică lui Richard să vorbească cu Debra despre starea lui actuală de nefericire,
de oboseală şi despre dorinţa lui de a lucra la îmbunătăţirea relaţiei lor. Richard i-a
cerut Debrei să se alăture unei terapii de cuplu. Au iniţiat o primă discuţie despre
această problemă, iar Debra i-a spus că încă mai lucrează cu analistul ei, că este
sigură că nu se mai poate face nimic cu mariajul lor şi că vrea să divorţeze. Când
Richard a insistat să-i spună care sunt motivele despărţirii, Debra i-a reproşat că este
insensibil, că nu a încercat niciodată să o cunoască cu adevărat pentru a vedea ce
anume îşi doreşte şi că, de altfel, nici el nu-i spune ei ceea ce vrea cu adevărat de la
relaţia lor.
4) Care sunt pattern-urile recurente pe care le aduc în actuala
mea relaţie?
Richard mărturiseşte că a fost şocat de faptul că soţia sa i-a reproşat că s-a
îndepărtat în timp de ea şi că este incapabil să-şi exprime sentimentele faţă de ea. El
spune că este cunoscut drept un avocat puternic şi cu foarte multă iniţiativă.
35
Terapeutul s-a decis să lucreze asupra pattern-ului de interacţiune al
pacientului său. Debra petrecea din ce în ce mai mult din timpul liber cu prietenele
sale şi vorbea despre o despărţire legală a lor în următoarele două săptămâni. Richard
dorea să discute cu ea despre o vacanţă în care să încerce să lucreze asupra relaţiei
lor. Richard relatează următoarea discuţie:
(Debra se îmbracă)
Pacientul: Ai o rochie frumoasă, îmi plac dungile gri din faţă, este o rochie
nouă?
Debra: Sunt în întârziere, prietena mea vine să mă ia la ora 9.
Pacientul: Unde mergeţi?
Debra (cu o voce iritată): Ştii, la conferinţa despre oamenii fără casă. Încercăm
să strângem nişte fonduri. Le-am făcut şi câteva postere.
Pacientul: Întra-adevăr, este o problemă cumplită, toţi acei oameni care
locuiesc pe străzi...
Terapeutul: Ce se întâmpla în timp ce vorbeai?
Pacientul: Mă închid tot mai mult în mine şi nu îndrăznesc să deschid subiectul
care ne presează, parcă aş merge pe nişte cioburi când vorbesc cu ea.
Terapeutul: Observ că eşti oarecum evaziv în jocul de rol. Care sunt
sentimentele tale adevărate?
Pacientul: Sunt furios! Se îngrijorează de oamenii fără casă în timp ce mariajul
nostru se ruinează.
Terapeutul: Şi de ce nu-i spui lucrul acesta?
Pacientul: Ce rezolv? Atâta doar că ea se va enerva.
Următoarele şedinţe terapeutice au relevat faptul că Richard a vrut întotdeauna
să-i facă pe plac soţiei sale şi a muncit din greu să îi ofere ceea ce credea el că Debra
îşi doreşte. Mai mult, niciodată nu şi-a exprimat propriile dorinţe şi nu şi-a
manifestat în mod direct supărarea. Când devenea conştient de starea sa de
nemulţumire, se retrăgea în sine şi oferea răspunsuri evazive. El spune că a muncit
din greu să o câştige pe Debra şi că întotdeauna i-a fost teamă să nu o piardă. Dacă la
firma de avocatură unde lucreză Richard se dovedeşte a fi o persoană asertivă şi cu
multă iniţiativă, nu aceleaşi deprinderi sunt cultivate în mariajul său.
Modul de interacţiune al lui Richard cu soţia sa pare a fi asemănător cu cel în
care interacţionează cu proprii săi părinţi. Provenit dintr-o familie de condiţie
modestă, Richard este primul fiu (mai are încă trei surori). A fost întotdeauna
considerat un băiat special. Tatăl este mult mai în vârstă decât mama sa, o fire
depresivă şi care a investit multe speranţe în unicul ei fiu. Intrat în acest pattern,
Richard a încercat tot timpul să fie pe măsura aşteptărilor părinţilor săi.
5) Care sunt dorinţele mele prioritare şi care sunt cele secundare?
Deoarece Debra doreşte o despărţire legală de soţui ei, apare problema legată
de cum anume va proceda Richard mai departe, ce anume l-ar putea face din nou
fericit?
Pacientul: Toată viaţa am crezut că dacă muncesc mult, dacă am o soţie
atrăgătoare şi deşteaptă, dacă locuiesc într-un apartament confortabil, dacă pot să-mi
pun în practică proiectele legate de vacanţă, voi putea să fiu fericit. Cred că m-am
înşelat. Nu mai ştiu ce vreau cu adevărat şi ce anume ar putea să mă facă fericit. Cred
că niciodată nu o să încetez să mă gândesc la acest lucru.
Terapeutul: Care a fost ultimul moment în care te-ai simţit foarte bine?
Pacientul: Acum aproape doi ani am mers cu barca spre Martha cu un vecin.
Debra şi soţia lui s-au dus într-o tabără de creaţie. A fost absolut minunat, timp de
zece zile nu am făcut altceva decât să vâslim. Era un partener foarte comod şi nu a
36
fost necesar să vorbesc prea mult cu el. Mă bucuram de natură, stăteam la soare şi
priveam seara stelele. A fost minunat.
Terapetul: Aşadar, este foarte plăcut să te bucuri din plin de natură şi să fii
însoţit de o persoană care să te lase în pace.
Pacientul: Da… Ştii, am cunoscut o dată la schi o femeie. Debra nu era cu
mine. Avea un zâmbet foarte cald şi m-am îndrăgostit de ea doar privind-o de-a
lungul mesei. Părea că mă acceptă cu zâmbetul ei.
Terapeutul: Repetă această frază: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea
ce vreau să obţin.
Pacientul: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce vreau să obţin. Da,
asta este! Asta este istoria vieţii mele! Nimeni altcineva nu poate să facă ceva pentru
mine.
6) A spune : „La revedere!”

La două luni după ce Debra l-a părăsit, Richard a cerut ajutor terapeutului
pentru a putea să-şi accepte pierderea. S-a utilizat tehnica Gestalt - “Spune: La
revedere!” care aparţine lui Tobin (1971). Această tehnică durează în mod obişnuit
de la 2 la 4 şedinţe şi se desfăşoară pe o perioadă de 2-4 săptămâni. Pacientul este
încurajat să noteze într-un carnet toate gândurile pe care le are cu privire la propria sa
relaţie, având în vedere următoarele:
1. aspectele pozitive ale relaţiei
2. aspectele negative ale relaţiei
3. afacerile neterminate („unfinished business”)
4. contactele viitoare
Aspectele pozitive ale relaţiei:
Richard a notat toate aspectele pozitive ale relaţiei sale cu Debra: ce anume i-a
plăcut la ea, ce i-a plăcut referitor la relaţia lor, ce îi lipseşte în momentul de faţă,
nemaifiind cu Debra. El a notat într-o listă lungă trăsăturile pozitive ale Debrei: ea
era “frumoasă, atrăgătoare, inteligentă, o artistă talentată, cea mai interesantă femeie
pe care a cunoscut-o vreodată. Aveau foarte multe interese în comun, le plăcea să
schieze, să meargă la teatru, la galerii de artă, să călătorească, au petrecut aproape
zece ani împreună şi au o mulţime de amintiri. Viaţa sexuală era minunată, avea un
corp foarte frumos” etc. Richard a fost instruit de terapeut să abordeze toate aceste
aspecte pozitive ale relaţiei lor şi să-şi experimenteze suferinţa, vorbind despre tot
ceea ce a pierdut.
Aspectele negative ale relaţiei:
Richard a notat tot ceea ce nu-i lipseşte din relaţia cu Debra, ce nu i-a plăcut la
ea şi la relaţia lor. Lista aspectelor negative era mult mai scurtă decât lista aspectelor
pozitive. În timpul şedinţele de terapie, a fost încurajat să intre în contact cu propria
sa stare de supărare şi nefericire referitoare la modul în care Debra s-a comportat cu
el.
Pacientul: A fost întotdeauna nemulţumită de mine!
Terapeutul: Spune-mi mai multe despre acest lucru.
Pacientul: Orice aş fi făcut pentru ea, nu era de ajuns sau nu era bine. Era ca şi
cum niciodată nu aş fi putut să-i fiu pe plac.
Terapeutul: Ce simţi acum?
Pacientul: Sunt furios! Ea consideră că întreaga vină îmi aparţine. A aşteptat ca
totul să vină din partea mea, ca şi cum ea ar fi fost o prinţesă...
„Unfinished business”
37
Prin intermediul tehnicilor de conştientizare, Richard s-a concentrat pe ce
anume doreşte în continuare de la Debra, care sunt afacerile neterminate din relaţia
lor şi care le împiedică în continuare despărţirea.
Terapeutul: Ce te determină să continui relaţia cu Debra?
Pacientul: E ca şi cum nu voi mai găsi niciodată pe cineva ca ea, o persoană aşa
de frumoasă şi de interesantă. Parcă o aştept încă să se întoarcă. Sunt furios pentru că
nu va putea să vadă că noi doi am putea să îmbunătăţim lucrurile.
În şedinţele ulterioare au fost explorate în profunzime toate aceste regrete
legate de despărţirea de soţia sa. Richard a început să se concentreze pe ideea că nu
va mai putea găsi o femeie atât de interesantă şi deosebită ca Debra.
Terapeutul: Spune-mi mai multe despre faptul că nu vei mai putea găsi
niciodată o femeie ca ea.
Pacientul: Fără Debra, e ca şi cum n-aş putea face nimic. Mă simt stângaci fără
ea. Ea imprimă ritmul, fără ea, viaţa mea este anostă.
Terapeutul: Tu nu te consideri o persoană deosebită?
Pacientul: Am nevoie de o altă persoană care să mă facă să mă simt bine, să
strălucesc.
Terapeutul: Hai să încercăm să intrăm în contact cu propria ta scânteie!
Exerciţiul de a spune: „La revedere!” prefigurează stabilirea modurilor în care
Richard va putea să se simtă mai interesant, mai viu emoţional, mai scânteietor.
Contactele viitoare
Richard a fost încurajat să facă diverse speculaţii în legătură cu tipul de relaţie
pe care o va stabili cu Debra în viitor (nici un contact, o relaţie de prietenie, a lua
masa o dată pe an etc.). Richard era prea furios ca să-şi dorească vreun contact cu
Debra în situaţia de faţă. Uneori, pacienţii doresc în aceste momente să ia legătura
din nou cu partenerul lor şi au accese de regrete cu privire la tot ceea ce au pierdut.
De aceea, Richard a fost încurajat să intre în contact cu aspectele negative ale relaţiei
lor.
7) Sunt capabil să fiu singur?
În următoarele şedinte, terapia s-a concentrat pe aspectele legate de viaţa
profesională a lui Richard. El a fost încurajat să vorbească despre plăcerea şi
satisfacţia cu care lucrează în propria sa companie. În acest mod, terapeutul poate
virusa vechiul său pattern legat de faptul că, pentru a trăi un sentiment de bucurie,
trebuie să fie întotdeauna cu cineva alături de el.
În general, pacientul petrece puţin timp singur. Drept urmare, i s-a administrat
drept sarcină terapeutică să petreacă o seară şi apoi un weekend singur şi să noteze
cu atenţie ce anume experimentează în aceste momente. S-a insistat pe modul în care
învaţă să fie el însuşi, prin programarea unei zile pe săptămână în care să-şi
împlinească propriile dorinţe şi pe accentuarea sentimentelor de plăcere şi satisfacţie
pe care le încearcă în viaţa profesională. Richard a depus atât de multe eforturi
pentru a face pe plac celor din jur său încât, în perioadele în care era doar cu el
însuşi, îi era foarte greu să se simtă bine şi nu ştia ce să facă.
La început, unele din sarcinile pentru acasă au fost îndeplinite doar pentru a-l
mulţumi pe terapeut. Richard era îngrijorat de situaţia în care terapeutul ar putea să-l
dezaprobe în vreun fel. Cu toate acestea, după câteva luni de zile a descoperit că îi
face plăcere să se concentreze pe sine însuşi, că îi place să stea în linişte acasă şi să
citească în pat. A început să asculte muzică de cameră şi să meargă singur la
concertele pe care şi le dorea de mai multă vreme. De asemenea, a început să ia lecţii
de pian, să înoate în fiecare zi şi chiar şi-a programat o vacanţă.
8) Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
38
Deoarece Richard a început să se bucure din nou de viaţă, el a devenit
preocupat de căutarea unor relaţii noi. În cadrul terapiei, el relatează că a mers la o
petrecere şi că imediat a căutat cu privirea pe cea mai frumoasă femeie din încăpere.
A mers apoi la ea şi au început să discute. Când ea nu s-a arătat interesată de el, a
încercat să discute cu cea de-a doua femeie frumoasă din încăpere, dar nici de data
aceasta nu a avut succes. Drept urmare, a plecat de la petrecere, simţindu-se trist şi
fără speranţă.
Terapeutul a propus diverse jocuri de rol care au avut drept scop exersarea unor
strategii de abordare a persoanelor de sex feminin, concentrându-se pe învăţarea
stabilirii unui bun contact cu acestea. După mai multe săptămâni, Richard a cunoscut
la o petrecere o tânără de care s-a simţit atras şi cu care a putut să deschidă foarte
repede o discuţie. Se pare că şi ea îl plăcea pe Richard. El s-a simţit atât de bine la
acea petrecere încât nu a mai fost tentat să se uite la alte frumuseţi care intrau în
încăpere. În cadrul terapiei, Richard a exprimat un sentiment de teamă în legătură cu
faptul că poate fi atras de o persoană care nu este întru totul frumoasă. Terapeutul a
analizat împreună cu el diverse moduri de relaţionare cu femeile (în afară de
modalitatea de a adora, pur şi simplu, o femeie frumoasă şi de a munci din greu
pentru a o câştiga, aşa cum a procedat cu Debra). Prin tehnica modelării, Richard a
experimentat un mod onest şi autentic de a vorbi şi de a se relaţiona cu cineva care îl
acceptă întru totul ca persoană.
9) Cum evaluez dacă noul meu partener este capabil să-mi
împlinească dorinţele?
În general, într-o nouă relaţie, tindem să fim mai revendicativi decât am fost în
relaţiile trecute. După trauma separării şi o îndelungată căutare a unei persoane care
să se potrivească cât mai bine cu fostul partener, pot să apară acum furtuni şi mai
mari. De exemplu, aflat în această nouă relaţie, Richard ar putea să aibă gânduri de
genul: “Te-am ales pentru că nu a fost necesar să muncesc din greu pentru a fi
împreună. Tu m-ai acceptat şi acum începi să devii critică la adresa mea”. Sau, ar
putea să creadă că nu va mai putea să fie vreodată fericit sau să obţină ceea ce îşi
doreşte cu adevărat şi astfel, să cadă în vechiul său pattern de persoană care se
acomodează oricărei situaţii. Deoarece a început o nouă relaţie, chiar dacă pacientul
şi terapeutul au căzut de acord să întrerupă terapia, Richard a fost încurajat să revină
la consultaţie, în vederea preîntâmpinării posibilităţii reapariţiei vechilor sale pattern-
uri comportamentale.
39
REZUMAT

fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv. Gândurile noastre
sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente, aşa după cum sentimentele
sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două
feţe ale aceleiaşi monede.
Putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive, procese cognitive
şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului,
dialogul interior şi imaginile vehiculate. Cognitiv-comporamentaliştii consideră că
natura şi conţinutul acestor gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se
comportă, astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de
cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia cognitivă
şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare, euristici mintale si
metacogniţii.
Structurile cognitive sau a schemele personale sunt concepte împrumutate din
paradigma procesării informaţiilor. Aceste structuri cognitive sprijină şi influenţează
construirea experienţei noastre curente şi conduc la organizarea unor noi seturi de
informaţii.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre identificarea
gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea acestor gânduri negative,
precum şi a comportamentelor aferente.
iraţional de convingeri / credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de
trăsături care ţin de competenţa personală şi autostima individului.
care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. În acest climat terapeutic, pacientul va
iniţia experimente personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi
presupunerile sale tacite. Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional.
Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate,
deoarece acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor.
Traning-ul asertiv al partenerilor de cuplu se aplică în scopul „facilitării
conştientizării interpersonale şi personale.”
Gestalt-terapia este o terapie bazată pe învăţare care se concentrează pe
experienţa prezentă şi pe sporirea conştientizării
Exista un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în negocierea cu relaţiile
de cuplu şi el reprezintă o combinaţie între tehnicile cognitiv-comportamentale şi
tehnicile terapeutice Gestalt. Programul terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi
se referă în mod prioritar la sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus
din mai multe secţiuni şi conţine următoarele seturi de întrebări:
40
 Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de nemulţumire,
de insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul de faţă? Ştiu clar ce
anume îmi doresc de la partenerul meu?
 Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am
deprinderile necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau şi ce-mi
doresc de la relaţia noastră?
 Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este
partenerul meu capabil să raspundă nevoilor mele, să înţeleagă situaţia
din punctul meu de vedere? Este partenerul meu capabil să se schimbe?
 Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele
(pattern-uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor situaţi
conflictuale în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu însumi la
generarea acestor situaţii şi cât de mult contribuie partenerul meu? Pot
discuta cu partenerul meu despre aceste situaţii conflictuale?
 Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această relaţie şi
care sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie care îmi
împlineşte aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea mult? Oare nu
mă concentrez prea mult pe ceea ce nu am în relaţia noastră şi pierd din
vedere tocmai ceea ce am în această relaţie?
 Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual
masculin şi feminin?
 Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în actuala
mea relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu partenerul meu
în aceeaşi manieră în care mă comportam cu mama/ tata/ alte persoane
semnificative din trecutul meu?
 În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod contribui
eu însumi la incapacitatea partenerului meu de a se schimba? Cum anume
contribui eu însumi la crearea situaţiilor noastre conflictuale (mă retrag în
mine însumi, stau supărat, izbucnesc în scandal etc.)?
 Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că actuala
mea relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele prioritare şi că
nu există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil să mă despart de
partenerul meu?
 Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de ideea
luării unei decizii corecte?
 Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul
meu?
 Sunt capabil să fiu singur?
 Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?
 Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi
capabilă să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi repeta
vechile mele pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele ulterioare?
41
CUVINTE CHEIE
 psihoterapie cognitiv-comportamentala
 evenimente cognitive
 procese cognitive
o tendinte de confirmare
o euristici mintale
o metacognitii
 structuri cognitive
 tehnici cognitiv-comportamentale
 modelul Beck
 psihoterapia cognitiv-comportamentala de cuplu
 gestalt terapia
 strategii de negociere cu relatiile de cuplu
 intrebarile principale ale strategiei de sporire a asertivitatii
1) Ce sunt evenimentele cognitive?
2) Ce sunt procesele cognitive? De cate tipuri sunt ele?
3) Ce sunt structurile cognitive?
4) Prezentati pe scurt modelul depresiei al lui Beck.
5) Ce este gestalt terapia?
6) Prezentati pe scurt intrebarile cheie ale strategiilor de sporire a
asertivitatii.
CONCLUZII

fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv. Gândurile noastre
sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente, aşa după cum sentimentele
sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi emoţia sunt privite ca două
feţe ale aceleiaşi monede.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre identificarea
gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea acestor gânduri negative,
precum şi a comportamentelor aferente.
iraţional de convingeri / credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de
trăsături care ţin de competenţa personală şi autostima individului.
care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. În acest climat terapeutic, pacientul va
42
iniţia experimente personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi
presupunerile sale tacite. Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional.
Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate,
deoarece acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor.
Traning-ul asertiv al partenerilor de cuplu se aplică în scopul „facilitării
conştientizării interpersonale şi personale.”
Gestalt-terapia este o terapie bazată pe învăţare care se concentrează pe experienţa
prezentă şi pe sporirea conştientizării
Exista un program psihoterapeutic eclectic aplicabil în negocierea cu relaţiile
de cuplu şi el reprezintă o combinaţie între tehnicile cognitiv-comportamentale şi
tehnicile terapeutice Gestalt. Programul terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987) şi
se referă în mod prioritar la sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus
din mai multe secţiuni şi conţine mai multe seturi de intrebari.
43
UNITATEA 4
PSIHOTERAPIA RAŢIONAL EMOTIVĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ
Obiective 45
4. Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală 46
4.1 Scurtă prezentare şi precizări terminologice 46
4.2 Sănătate psihică 46
4.3 ABC-ul relaţiilor interpersonale 48
4.4 Tehnici raţional-emotive şi comportamentale 49
Rezumat 51
Cuvinte cheie 52
Concluzii 52
44
OBIECTIVE

psihoterapiei rational emotive comportamentale;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiei
rational emotive comportamentale.

personalităţii, psihopatologiei şi psihiatrie

 Dryden, W., DiGiuseppe, Ghid de Terapie Raţional-Emotivă şi
Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
 Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus Books,
2001.
Editura Trei, 2009.
 2 ore
45
4.PSIHOTERAPIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ ŞI COMPORTAMENTALĂ
4.1. Scurta prezentare si precizari terminologice
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-

emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă de A. Ellis îşi
stabileşte două obiective specifice:
 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;
 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un
grad mai mare de autodesăvârşire.
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de credinţe ale
oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor (As) contribuie
într-o mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comportamentale (Cs) şi,
fiecare din aceste trei elemente, se influenţează şi se includ reciproc. Mai mult,
fiecare element în parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi
comportamentale.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se
impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs
Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New Philosophy”)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)
Din perspectiva REBT, un eveniment nefericit activator (As) contribuie, dar nu
produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul Cs (consecinţe emoţionale şi
comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care se autoperturbă, datorită
credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As. Numeroşi psihoterapeuţi
au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale, construind sistemul
psihoterapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser, 1965; Lazarus, 1971;
Mahoney, 1977; Maultsby, 1984; Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wessler şi
Hankin, 1986).
4.2. Sanatatea psihica
Din punctul de vedere al REBT, sănătatea psihică se defineşte prin următoarele

caracteristici:
 interesul pentru propria persoană;
 interesul social - exersarea aşa-numitei „competenţe interpersonale”;
 autodirecţionarea - asumarea responsabilităţii propriei vieţi;
 toleranţa - ne conferă dreptul de a greşi, fără a ne condamna ca
persoană (Ellis şi Harper, 1961) ;
 acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii - a privi viaţa în termeni de
aventură, învăţare şi luptă, realitatea nefiind formată din necesităţi
absolute şi certitudini depline;
46
 flexibilitate intelectuală - deschidere spre schimbare, fără cantonare în
idei dogmatice şi înguste;
 gândire ştiinţifică - construirea de ipoteze despre cum am vrea să fim
noi înşine şi ceilalţi şi verificarea acestor ipoteze prin aplicarea regulilor
logicii şi a metodelor ştiinţifice;
 angajarea - a avea un interes creativ major şi a fi implicat în ceea ce
faci determină o mai bună direcţionare a propriei vieţi (Ellis şi Becker,
1982);
 asumarea riscului - a fi capabil să te întrebi ce vrei să faci cu adevărat
în viaţă şi a încerca obţinerea acestui deziderat, de fiecare dată asumându-
ţi riscul înfrângerii/ insuccesului; a fi aventuros, în limitele rezonabilului
(nu nesăbuit!);
 acceptarea de sine - a fi bucuros că exişti, că există posibilităţi
prezente şi viitoare de a te bucura; o acceptare deplină necondiţionată a
propriei persoane şi o asumare a „curajului de a fi”; a evita să-ţi evaluezi
propriul sine, propria fiinţă, propria esenţă (Ellis, 1976);
 hedonismul cu perspectiva îndelungată - a căuta atât plăcerile
momentului, cât şi pe cele ale viitorului; a nu fi obsedat de gratificare
imediată;
 nonperfecţionismul şi nonutopismul - a căuta, dar niciodată a nu te
aştepta să dobândeşti bucuria deplină, fericirea totală sau perfecţiunea; a
nu te aştepta la o absenţă totală a tristeţii, temerii sau ostilităţii în viaţă;
 asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale - a nu le
pune pe seama celorlaţi sau a condiţiilor sociale; a nu considera că
trebuie în mod absolut să fii acceptat; a nu te considera un om bun atunci
când reuşeşti şi un om rău atunci când nu reuşeşti.
Factorul Gs („Goals”) vizează scopurile, valorile şi dorinţele prin intermediul

cărora oamenii construiesc ABC-ul sănătăţii lor mintale şi al tulburărilor emoţionale.
După Epstein (1990), scopurile de bază ale oamenilor se referă la:
 dorinţa de a dobândi plăcere şi de a evita suferinţa;
 dorinţa de a înţelege şi de a asimila datele experienţei şi menţinerea
stabilităţii şi integrităţii informaţiilor adunate;
 dorinţa de relaţionare cu ceilalţi;
 dorinţa de a avea un sistem propriu de integrare şi autoevaluare.
Aceste scopuri prefigurează contextul menit să afecteze modul în care oamenii
percep As şi lumea exterioară în general.
Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă As este interpretat drept
susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau implicit (la
nivel inconştient) asupra factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în
cauză va gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experimenta consecinţa
emoţională (a plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa comportamentală (prin încercarea
de a repeta acel As).
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a
scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit (inconştient)
asupra Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel
(Bs): „Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a
frustrării şi nefericirii) şi comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina
acel As).
47
4.3. ABC-ul relaţiilor interpersonale
Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni (Cs) influenţează în

mare măsură evenimentul activator (As) al acestora (Ellis, Yeager, Di Mattia şi Di
Giuseppe, 1989). De pildă, dacă un bărbat îşi critică soţia (As), ea poate să gândească
în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât de exigent! Ce pisălog!” şi poate reacţiona
cu furie şi ostilitate la nivelul C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi ostilitatea
soţiei sale drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la nivelul C prin
depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator negativ şi
reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile permanente ale soţului la
adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe aceasta din urmă să
creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, ticălosule!” îl poate încuraja pe
acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât
soţia sa poate gândi: „Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să
intentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele gânduri,
sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A1) îşi poate
spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se simte tot mai
dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel
raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepărtez sexual de el” (B2) şi
va avea păreri de rău (B2) în legătură cu modul în care soţul se poarta faţă de ea
(A2), dar şi în legătură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost prea meschină
faţă de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni RET, persoana în
cauză nu este nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste, referitor la atitudinea
critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar trebui să mă critice în
acest mod, e un ticălos!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva soţului ei
(C2). Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se produce acest A s, vor
duce la sentimente şi comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această personă se
va perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale. Ea
poate insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1);
(2) „Nu trebuie să-mi consider soţul un ticălos!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă
şi să mă comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va
dezvolta un comportament dezadaptativ de tip nevrotic.
În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de viaţă şi,
în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să
nu-l mai considere un ticălos (B) şi să nu mai fie furioasă şi agresivă (C) faţă de el.
Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest
mod, devenind la rândul său anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei
sale.
Din perspectiva lui A. Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în
parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa
de zi cu zi. Teoria şi practica psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale
consideră că cei doi vor înţelege mai bine aceste perturbări, dacă vor ajunge să-şi
clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor lor cognitiv-emoţionale. Dacă
Bs-ul lor cognitiv-emoţional este preferenţial, probabil că nu vor întâmpina dificultăţi
48
de relaţionare. Din contră, dacă se exprimă în termeni de cerinţă absolutistă, atunci
sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”,
„calde” şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a alege
între trei tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă ostilitate faţă de
el: (1) „Soţia mea este furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş
vrea să nu se mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-sentimente
calde); (3) „Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să
procedeze astfel! O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se referă la evaluări
ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de la slab conturate până la
puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la sentimente puternice
până la sentimente foarte puternice.
4.4. Tehnici raţional-emotive şi comportamentale
Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de

identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:
Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1992)
As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale
(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai confruntat cu As;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit As (anxietate, culpabilitate, depresie,
mânie) şi comportamentele negative care conduc la eşec, în raport cu As.
În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere să
consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile negative.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care rezultă din principiile
terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă, terapeutul încearcă să
îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile iraţionale şi atitudinile
disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar terapeutul este profesorul care
dă teme de rezolvat pentru acasă elevului (clientului) său.
Acest demers psihoterapeutic este eficient în rezolvarea sarcinilor terapeutice
atunci când sunt îndeplinite de psihoterapeut şi pacient următoarele condiţii (după W.
Dryden şi R. DiGiuseppe, 1990):
49
Condiţii necesare psihoterapeuţilor Condiţii necesare pacienţilor
- Înţeleg în ce constau sarcinile
- Stăpânesc bine tehnica REBT.
terapeutice pe care le au de îndeplinit.
- Îi pregătesc suficient pe pacienţi - Înţeleg în ce mod executarea sarcinilor
pentru a înţelege şi executa respectivele îi ajută să-şi atingă obiectivele
sarcini terapeutice. terapeutice.
- Înţeleg faptul că schimbarea
- Aplică acele strategii terapeutice care
comportamentului vine după repetarea
sunt congruente cu stilul de învăţare al
de un număr suficient de mare de ori a
pacientului.
sarcinilor terapeutice.
- Îşi plasează intervenţiile în mod
- Participă activ la alegerea strategiei
oportun şi aleg acele strategii care se
adecvate, terapeutul propunându-i mai
dovedesc eficiente în rezolvarea cazului
multe strategii posibile.
respectiv.
În sinteză, atât psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, cât şi cea

cognitiv-comportamentală includ o varietate de strategii comportamentale. Conform
lui A. Ellis (1986), există însă şi diferenţe între acestea, datorate faptului că terapiile
cognitiv-comportamentale acordă o mai mare valoare empatiei şi căldurii personale a
terapeutului decât REBT şi, pe de altă parte, REBT supune sistematic discuţiei
credinţele iraţionale care dau naştere tulburărilor emoţionale şi comportamentale.
50
REZUMAT
Psihoterapia raţional-emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy sau

REBT) propusă de A. Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se
impun câteva precizări:
Din punctul de vedere al REBT, sănătatea psihică se defineşte prin următoarele
caracteristici:
 interesul pentru propria persoană;
 interesul social;
 autodirecţionarea;
 toleranţa;
 acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii ;
 flexibilitate intelectuală;
 gândire;
 angajarea;
 asumarea riscului;
 acceptarea de sine;
 hedonismul cu perspectiva îndelungată;
 nonperfecţionismul şi nonutopismul;
 asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale.
„calde” şi „fierbinţi”.
Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de
identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:
Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1992)
As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
Activator gânduri iraţionale comportamentale
În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere să

consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile negative.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală
adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care rezultă din principiile terapiei raţional-
emoţionale.
51
În sinteză, atât psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, cât şi cea cognitiv-
comportamentală includ o varietate de strategii comportamentale. Conform lui A.
Ellis (1986), există însă şi diferenţe între acestea, datorate faptului că terapiile
cognitiv-comportamentale acordă o mai mare valoare empatiei şi căldurii personale a
terapeutului decât REBT şi, pe de altă parte, REBT supune sistematic discuţiei
credinţele iraţionale care dau naştere tulburărilor emoţionale şi comportamentale.
CUVINTE CHEIE
 psihoterapie rational emotiva

 eveniment activator
 credinte si opinii irationale
 credinte si opinii rationale
 consecinte emotionale si comportamentale
 atitudini disfunctionale
 contraargumente
 scopuri, dorinte, valori
 sanatate psihica
1) Ce este psihoterapia rational emotiva?

2) Detaliati cadrul terminologic definit de Ellis.
3) Detaliati caracteristicile sanatatii psihice.
4) Detaliati modelul ABC in REBT.
CONCLUZII
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-

emoţională (Rational Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă de A. Ellis îşi
stabileşte două obiective specifice:
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra
personalităţii umane şi a tulburărilor ei. Pentru o mai bună înţelegere a cadrului
terminologic propus de el, se impun câteva precizări:
52
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt
deosebit de profunde şi complexe. În psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele gânduri,
sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi absolutiste.
Din perspectiva lui Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în parte
de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de zi
cu zi. Teoria şi practica psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale consideră
că aceste persoane vor înţelege mai bine aceste perturbări, dacă vor ajunge să-şi
clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor lor cognitiv-emoţionale.
„calde” şi „fierbinţi”.
Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-emotivă şi
comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care rezultă din principiile
terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă, terapeutul încearcă să
îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile iraţionale şi atitudinile
disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar terapeutul este profesorul care
dă teme de rezolvat pentru acasă elevului (clientului) său.
53
UNITATEA 5
PSIHOTERAPIA MULTIMODALĂ
Obiective 55
5. Psihoterapia multimodală 56
5.1 Scurtă prezentare 56
5.2 Exemplificarea modelului teoretic 57
5.3 Tehnici psihoterapeutice utilizate 58
5.4 Prescrierea sarcinilor pentru acasă 58
5.5 Strategii cognitive în psihoterapia multimodală 59
5.6 Strategii noncognitive şi noncomportamentale in 60
terapia multimodală
5.7 Chestionarul multimodal al istoriei de viaţă 61
Rezumat 70
Cuvinte cheie 71
Concluzii 72
54
OBIECTIVE

psihoterapiilor de relaxare, a asemanarilor si deosebirilor dintre ele;
de relaxare


2004.
 Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John
Hopkins University Press, 1989.
 2 ore
55
5.PSIHOTERAPIA MULTIMODALĂ
5.1. Scurtă prezentare

Mai puţin supusă atenţiei în câmpul psihoterapiei actuale româneşti, terapia
multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un demers eclectic în care
personalitatea umană este abordată în termenii a şapte modalităţi interactive:
comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”), senzaţii (S -”sensations”),
imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”), relaţii interpersonale (I -
”interpersonal relationships”) şi funcţionare biologică (D -”drugs, alchool, nutrition,
exercise”), fiind simbolizate prin literele BASIC I.D. Cadrul teoretic al terapiei
multimodale provine din principiile teoriei învăţării sociale, teoria sistemelor
generale şi teoria comunicării.
“Poziţia multimodală afirmă că un tratament cuprinzător necesită o corecţie a
comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a
imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor interpersonale tensionate şi a
posibilului dezechilibru biochimic” (A. Lazarus, 1987). În măsura în care problemele
interactive manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate, procesul de
diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care intervenţiile
terapeutice remediază pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente, rezultatele
tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai lungă.
Construirea profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D. stabileşte
o punte de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor
elabora ipoteze de lucru care pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării
terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze ei înşişi profilul modalităţilor
interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu în mod independent şi
apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o scurtă explicaţie a
fiecărui termen din BASIC ID, explicaţie prezentată succint pe o foaie de hârtie şi
care aduce următoarele precizări :
Comportament B (Behavior) - În general, se referă la comportamentele direct
observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o
listă a lor în care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le întăriţi/
optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de
bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate,
culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri de
reacţii comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune,
ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în stomac). Dacă una din
aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate (A).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în
memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră persoană.
Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură
într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite
comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea
fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în
56
legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu
mă plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri vă influenţează propriul
comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice interacţiune
negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude,
şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă tratează
celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în care influenţează şi sunt
influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a medicamentelor
pe care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele
de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în
continuare.
5.2. Exemplificarea modelului teoretic
Pentru exemplificare, Lazarus (1987) prezintă o listă de probleme patologice

interactive ale unui pacient anxios şi depresiv:
B Amânare, tărăgănare a lucrurilor;

Dezorganizare/ neglijenţă.
A Autocritică, vină, gelozie, teamă;

„Mă tem să nu fiu criticat şi respins de ceilalţi”.
S Tensiune îndeosebi în zona maxilarelor;

Dureri în zona spatelui;
„Mă simt obosit cea mai mare parte a timpului”.
I Imagini legate de singurătate;

„Mă imaginez eşuând pe diverse planuri”.
„Adeseori mă văd făcând lucruri prosteşti”.
C Dificultăţi în luarea deciziilor;

„Adeseori mă gândesc la lucrurilor negative”.
„Simt că nu merit să fiu fericit.”
„Mă consider mai puţin competent decât ceilalţi”.
I Suspicios şi lipsit de încredere în ceilalţi;

„Nu-mi exprim punctul de vedere atunci când mă simt
jignit”.
„Mă simt atât de dependent de părinţii mei”.
„Nu am nici un prieten bun sau apropiat”.
D Exerciţii fizice insuficiente;

„Fumez aproximativ două pachete de ţigări pe zi”.
„Utilizez Diazepam din când în când”.
57
5.3. Tehnici psihoterapeutice utilizate
B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea. Extincţia
(ştergerea) comportamentului nedorit.
A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.
S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.
I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul

face faţă situaţiilor stresante. Modificări în imaginea de
sine.
C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.
I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare.

Training asertiv.
D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie.

Încetarea abuzului de medicamente.
5.4. Prescrierea sarcinilor pentru acasă

Esenţa unei terapii eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l determina
pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de
psihoterapie. Măsura în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte
diferenţa dintre succes şi eşec în terapie. A. A. Lazarus (1987) afirmă că “fără sarcini
specifice pentru acasă (activităţi in vivo) este puţin probabil să se producă modificări
semnificative în tulburările fobice, obsesivo-compulsive sau în disfuncţiile sexuale”
(apud G. T. Wilson, C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall, 1984).
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să ţină cont de
următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:
 Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe care
vrei să le îndeplinească pacientul;
 Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei
sarcini;
 Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică pentru
pacient;
 Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient ca
fiind prea mare consumatoare de timp;
 Asigură-te că sarcina cerută nu constituie o sursă de ameninţare
pentru pacient;
 Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;
 Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub
forma unor instrucţiuni sau comenzi.
58
5.5. Strategii cognitive în psihoterapia multimodală
Clinicienii care se limitează doar la procedurile comportamentale şi care evită
abordarea proceselor cognitive, vor afla curând că oamenii pot submina cele mai
bune planuri de întărire şi modelare a propriului comportament, datorită propriei lor
gândiri. Unele din cele mai frecvente erori cognitive includ suprageneralizarea,
gândirea dihotomică, perfecţionismul, imperativele categorice, concluziile pripite,
falsele atribuiri, “catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi aprobat. În măsura în care
individul se angajează în una sau mai multe din aceste cogniţii disfuncţionale, există
posibilitatea apariţiei unor comporamente deficitare şi a unor tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea intervenţiilor
cognitive în psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1987):
Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre mine că
sunt o persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să mă cunoască mai
bine, descoperă că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac lucruri mai
bine decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în
general, dar cel adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi un
antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine, care este cea antipatică,
nesuferită, egoistă, plină de gelozie şi chiar ură, prefer să consider că ai diferite faţete
ale personalităţii şi că fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura
ambilă, îngăduitoare, tolerantă din tine este la fel de reală ca şi partea care ţine de
latura ta egoistă şi antipatică. Vreau să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive
sunt scoase la iveală, iar în alte circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative.
Dar fiecare sunt la fel de “reale”. Ce părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac pe mine
însumi. În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des: “Eşti rău!”, “Eşti
antipatic!”, “Eşti nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire şi să nu
mai pui etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-
ar fi spus că eşti un copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi numit “rău”
acel comportament al tău. Înţelegi această distincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc cuvântul…
Aha, am găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte,
acest lucru o face în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-a face cu
mincinoşi. Eşti de acord cu mine că dacă cineva a spus o dată o minciună, vor mai
urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de importanţa
acestei minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă prietena ta spune
minciuni 10% din timp, asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?
Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este 20% din
timp egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
Terapeutul: Într-adevăr? Spune-mi!
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în
comportamentul cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea analogie.
Ai în faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul
59
este plin cu mere putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de vedere,
mincinosul este o persoană care a spus o dată o singură minciună. Dacă cineva dă
dovadă de egoism într-o anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu
totul egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă motivul pentru
care gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice. Hai
să modificăm din acest moment modul tău de a gândi. Vrei să închizi ochii şi să
repeţi această frază de cinci-şase ori? “Latura generaosă din mine este la fel de reală
ca şi cea egoistă”. Vrei să spui această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea
în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să muncesc pentru
a se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi da o listă
cu tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a
gândi. Aş vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli identifici în
cazul tău. Vrei să faci acest lucru?
Pacientul: Desigur!
5.6. Strategii noncognitive şi noncomportamentale în terapia

multimodală
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile noncognitive
şi noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din punct de vedere
terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber” care aparţine psihodramei
şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă în exersarea comportamentului
asertiv al pacienţilor. De asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi
atunci când se are în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale
pacientului. Spre deosebire de rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia, căldura,
acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate de terapeut faţă de
pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se produce modificarea
comportamentală a pacientului. “Atunci când clientul este ajutat de psihoterapeut să-
şi clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul reflectării empatice şi
acceptării, este timpul să se treacă la acţiune. În acest moment, se revine la
administrarea de sarcini pentru acasă şi la însuşirea de către client a diverselor
strategii de a face faţă situaţiilor (A. A. Lazarus, 1987).
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la teoriile
unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici împrumutate din
psihanaliza freudiană, gestalt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă
eclectică, terapia multimodală consideră o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele
tehnici care nu decurg din modelul lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât
majoritatea psihologilor sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă
sau teorie în psihologie care să fie capabilă să explice orice se observă în
comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o teorie, tehnicile şi nu
teoriile sunt cele care se aplică oamenilor. Cu alte cuvinte, studiul efectelor
psihoterapiei este întotdeauna studiul efectelor tehnicilor puse în acţiune.
În finalul discuţiei noastre cu privire la psihoterapia multimodală, vom prezenta
chestionarul multimodal al istoriei de viaţă conceput de A. Lazarus (1987).
60
5.7. Chestionarul multimodal al istoriei de viata
Analiza problemelor actuale
Secţiunea de faţă vă va ajuta să descrieţi problemele actuale mai în detaliu şi să
vă identificaţi problemele pe care probabil că nu le-aţi observat până în momentul de
faţă. Acest lucru ne va permite să proiectăm un program de psihoterapie care să
corespundă nevoilor dvs. unice şi specifice.
Această secţiune este structurată pe 7 modalităţi interactive : comportament,
sentimente, senzaţii fizice, imagini, gânduri, relaţii interpersonale şi factori biologici.
1. Comportament:
Subliniaţi următoarele tipuri de comportamente care vă sunt specifice :
alimentare excesivă tentative de suicid nu pot să-mi păstrez serviciul
consum de droguri compulsii insomnie
vomismente consum de tutun îmi asum multe riscuri
comportamente bizare retragere în sine leneş
consum de alcool ticuri nervoase probleme
de
alimentaţie
muncesc prea mult dificultăţi de concentrare comportament agresiv
tărăganare a lucrurilor tulburări de somn accese de plâns
reacţii impulsive fobii izbucniri de furie
pierdere a controlului
Prezentaţi unele comportamente specifice, acţiuni sau deprinderi actuale pe

care doriţi să le modificaţi…………………………………………………...............
Care sunt deprinderile şi abilităţile dvs. speciale de care sunteţi mulţumiţi?
Ce anume vă place să faceţi mai mult ?.......................................................
Ce anume vă place să faceţi mai puţin ? …………………………………......
Ce anume aţi dori să începeţi să faceţi ? …………………………………......
Ce anume aţi dori sa încetaţi să mai faceţi ? ………………………………....
Sunteţi genul de persoană care îşi găseşte tot timpul câte ceva de făcut ?
Practicaţi în mod regulat exerciţii de relaxare, meditaţie, autohipnoză, alte
tehnici de autoreglare a stărilor psihice ?................................................................
2. Sentimente
Subliniaţi următoarele sentimente care vă sunt specifice/ familiare :
supărat vinovat nefericit
enervat fericit plictisit
trist certăreţ agitat/ neliniştit
depresiv plin de regrete singur
anxios fără speranţă înverşunat
fricos plin de speranţă surescitat
în panică neajutorat optimist
plin de energie relaxat tensionat
invidios gelos altele:
Prezentaţi principalele cinci frici pe care le aveţi:…………………………......

Ce sentimente vă place să trăiţi cel mai adesea?.........................................
Ce sentimente v-aţi dori să le trăiţi cel mai puţin ? ………………………......
Ce sentimente pozitive aţi trăit în ultimul timp ? ……………………………...
Când (în ce situaţii) daţi frâu liber propriilor emoţii/ sentimente ?.................
Descrieţi o situaţie în care vă simţiţi calm şi relaxat……………………….....
61
Vă rog să completaţi următoarele afirmaţii :
Dacă v-aş spune ce simt acum……………………………………………........
Unul din lucrurile de care sunt mândru este………………………………......
Unul din lucrurile de care mă simt vinovat este………………………….........
Sunt cel mai fericit atunci când………………………………………………...
Unul din lucrurile care mă întristează cel mai mult este................................
Dacă nu m-aş mai teme să fiu eu însumi, aş putea......................................
Devin nervos atunci când..............................................................................
Dacă m-aş supăra pe dvs ............................................................................
Care sunt hobby-urile şi activităţile din timpul liber care vă plac şi pe care le
găsiţi relaxante ?..................................................................................................
Vă relaxaţi cu dificultate în weekend-uri sau în timpul concediilor ? (Dacă da,
vă rugam să explicaţi)…………………………………………………………….....
3. Senzaţii fizice
Subliniaţi următoarele senzaţii fizice pe care le aveţi cel mai adesea:
dureri de cap dureri de stomac probleme dermatologice
ameţeală ticuri gură uscată
palpitaţii oboseală arsură/mâncărime a pielii
spasme musculare nod în gât dureri de piept
tensiune dureri de spate palpitaţii
probleme sexuale tremor nu-mi place să fiu atins
incapabil să mă relaxez stări de ameţeală pierderi de cunoştinţă
probleme intestinale ţiuit în urechi transpiraţie excesivă
furnicături privire înceţoşată probleme de vedere
amorţeală înroşire probleme de auz
Ce tipuri de senzaţii sunt în mod special:

plăcute/ agreabile pentru dvs........................................................................
Ce tipuri de senzaţii sunt în mod special:
neplăcute/ dezagreabile pentru dvs. ………………………………………......
Pentru persoanele de sex feminin :

Istoria ciclului menstrual :
Vârsta la care s-a instalat menstruaţia ……..................................................
Eraţi informată cu privire la acest eveniment sau v-a luat oarecum pe
nepregătite?.............................................................................................................
Aveti un ciclu menstrual regulat?..................................................................
Data ultimei menstruatii ................................................................................
Durata.........................................................
Aveţi dureri ? ................................................................................................
Vă afectează menstruaţia propria stare de dispoziţie?.......................................
4. Imagini
Subliniaţi următoarele imagini care vă corespund :
imagini sexuale agreabile imagini sexuale dezagreabile
imagini legate de o copilărie nefericită imagini de singurătate
imagini de neajutorare imagini legate de seducţie
62
imagini agresive imagini
legate de dorinţa de a fi iubit
Verificaţi care din următoarele situaţii vă aparţin:
Mă văd pe mine însumi :
fiind rănit răninindu-i pe ceilalţi
nefăcând faţă situaţiei fiind responsabil
reuşind eşuând
pierzăndu-mi controlul prins în capcană
fiind urmărit fiind ţinta ironiilor
vorbindu-se despre mine având o viaţă dezordonată
altele : .................................
Ce imagine apare pe ecranul dvs. mental cel mai des ?......................................
Descrieţi o situaţie, o imagine mentală sau o fantezie foarte plăcută/ agreabilă
din punctul dvs. de vedere.......................................................................
Descrieţi o situaţie, o imagine mentală sau o fantezie foarte neplăcută/
dezagreabilă din punctul dvs. de vedere.................................................................
Descrieţi imaginea unui loc foarte liniştit/ calm………………………….........
Cât de des visaţi urât, aveţi coşmaruri ?.......................................................
5. Gânduri
Subliniaţi următoarele gânduri care vă sunt familiare :
Sunt lipsit de valoare, un „nimeni”, nefolositor celorlalţi şi/ sau neiubit.
Sunt neatractiv, incompetent, stupid şi/ sau nedorit de ceilalţi.
Viaţa este fără sens, goală ; nu aştept nimic de la viaţă.
Fac multe greşeli, nu pot să fac nimic bun/ corect.
Subliniaţi următoarele cuvinte care vă descriu cel mai bine din punctul dvs. de
vedere :
inteligent, încrezător, plin de valoare, ambiţios, sensibil, loial, demn de încredere,
plin de regrete, lipsit de valoare, un nimeni, inutil, rău, nebun, degenerat din punct de
vedere moral, circumspect, deviant, neatractiv, neiubit, inadecvat, confuz, urât,
stupid, naiv, onest, incompetent, am gânduri oribile, conflictual, cu dificultăţi de
concentrare, cu probleme de memorie, atractiv, nu pot lua decizii, am gânduri
suicidare, perseverent, cu simţul umorului, muncitor.
Care sunt gândurile/ ideile dvs. cele mai iraţionale ? ........................................
Sunteţi neliniştit de gândurile care vă tot trec prin cap ? ………………………
63
În jurul fiecarui item, vă rugăm să încercuiţi numărul/ valoarea care reflectă cel mai
bine opiniile dvs. :
dezacord dezacord neutru acord acord
total total
Nu trebuie să greşesc. 1 2 3 4 5
Trebuie să fiu bun în 1 2 3 4 5
orice întrerprind.
Când nu ştiu un anumit 1 2 3 4 5
lucru, pretind că-l ştiu.
Nu trebuie să dezvălui 1 2 3 4 5
nimănui informaţii
personale.
Sunt o victimă a 1 2 3 4 5
circumstanţelor/
împrejurărilor
exterioare.
Viaţa mea este 1 2 3 4 5
controlată de forţe din
exterior.
Ceilalţi oameni sunt mai 1 2 3 4 5
fericiţi decât mine.
Este foarte important 1 2 3 4 5
pentru mine să-i
mulţumesc pe ceilalţi
oameni.
Nu-mi place să-mi asum 1 2 3 4 5
riscuri.
Nu merit să fiu fericit. 1 2 3 4 5
Dacă îmi ignor propriile 1 2 3 4 5
probleme, ele ar putea sa
dispară.
Este responsabilitatea 1 2 3 4 5
mea să-i fac pe ceilalţi
fericiţi.
Trebuie să mă străduiesc 1 2 3 4 5
să fiu perfect.
Există doar două moduri 1 2 3 4 5
de a face lucrurile – unul
corect şi altul greşit.
Aşteptări privind psihoterapia :

În câteva cuvinte, cu ce credeţi că se ocupă psihoterapia? ..............................
Cât de mult timp credeţi că ar trebui să dureze psihoterapia în cazul dvs. ?.....
Ce calităţi personale credeţi că ar trebui să deţină psihoterapeutul ideal?........
64
Vă rugăm să completaţi următoarele afirmaţii :
Sunt o persoană care.........................................................................................
Toată viaţa mea..................................................................................................
Încă de când eram copil.....................................................................................
E greu pentru mine să admit..............................................................................
Unul din lucrurile pe care nu pot să le iert.........................................................
Partea bună atunci când prezint anumite simptome este...................................
Ce e mai puţin plăcut, pe măsură ce înaintez în vârstă este .............................
Una din căile prin care aş putea să mă ajut singur, dar nu reuşesc este …….
6. Relaţii interpersonale
A. Familia de origine
(1) Daca nu aţi fost crescut de parinţii dvs. naturali, cine v-a crescut şi în
ce perioadă de timp ?
……………………………………………………………….
(2) Oferiţi o scurtă descriere a personalităţii tatălui dvs. (sau a
substitutului de tată), precum şi a atitudinii pe care o are faţă de dvs. (în trecut
şi în
prezent).........................................................................................................
(3) Oferiţi o scurtă descriere a personalităţii mamei dvs. (sau a
substitutului de mamă ), precum şi a atitudinii pe care o are faţă de dvs. (în
trecut şi în
prezent).........................................................................................................
(4) În ce mod aţi fost pedepsit de parinţii dvs. în perioada copilariei
?...............
(5) Descrieţi, în câteva cuvinte, atmosfera caminului dvs. (casa în care aţi
crescut). Descrieţi relaţiile dintre părinti şi dintre copii..................................
(6) Aveaţi încredere în părinţii
dvs.?...................................................................
(7) Vă înţelegeau parinţii
dvs.?...........................................................................
(8) V-aţi simţit iubit şi respectat de părinţii
dvs.?................................................
(9) Dacă aţi avut un părinte vitreg, ce vârstă aveaţi atunci când părintele
dvs. natural s-a recăsătorit ?................................................................................
(10) A intervenit cineva (părinţi, rude, prieteni) în căsătoria dvs., în alegerea
profesiei etc ?.....................................................................................................
(11)Cine este cea mai importantă persoană din viaţa dvs. ?.............................
B. Prietenii
(1) Vă faceţi cu uşurinţă prieteni

?......................................................................
(2) Ţineţi la prietenii
dvs. ?.................................................................................
(3) Aţi fost vreodată intimidat sau tachinat de prietenii dvs.
?............................
(4) Vă rugăm să descrieţi pe scurt o relaţie care vă oferă :
65
(a) Bucurie…………………………………………………………………
…………..
(b) Supărare………………………………………………………………
…………
(5) Vă rugăm să vă autoevaluaţi cât de relaxat/ confortabil vă simţiţi în
situaţii sociale diverse : foarte relaxat……………............relativ
confortabil……… relativ inconfortabil......................foarte anxios/ tensionat
............................
(6) În general, vă exprimaţi propriile gânduri, opinii şi dorinţe celorlalţi în
mod deschis ? Descrieţi acele persoane sau acele situaţii în care nu puteţi să
vă exprimaţi în mod deschis propriile gânduri şi sentimente. ……………….
(7) Stabileaţi cu uşurinţă întâlniri în perioada liceului ?.................... Vă
dădeaţi întâlniri ?.................Dar în perioada facultăţii ?
............................................
(8) Aveaţi unul sau mai mulţi prieteni cu care puteaţi să vă împărtăşiţi în
mod deschis propriile gânduri şi
sentimente ?......................................................
C. Căsătoria
Notă : În situţia în care nu sunteţi căsătorit(ă), completaţi întrebările de mai jos

referitoare la relaţia actuală de prietenie în care sunteţi implicat(ă).
(1) De cât timp vă cunoaşteaţi soţul/ soţia înainte de căsătorie ?......................
(2) De cât timp sunteti căsătorit ? …………………………………………………
(3) Ce vârstă are soţul/ soţia dvs. ?....................................................................
(4) Ce profesie are soţul/ soţia dvs.?..................................................................
(5) Descrieţi în câteva cuvinte personalitatea soţului/ soţiei dvs........................
(6) În ce domenii sunteţi compatibil cu soţul/ soţia dvs.?...................................
(7) În ce domenii sunteţi incompatibili?..............................................................
(8) Cum vă împăcaţi cu rudele dvs. (fraţi, cumnaţi etc.) ?..................................
(9) Câţi copii aveţi ? .............Vă rugăm, notaţi numele, vârsta şi sexul copiilor
dvs. ....................................................................................................................
(10) Prezintă vreunul din copiii dvs. probleme speciale? ..................................
Pentru persoanele de sex feminin
(11) Ne puteţi oferi orice informaţie relevantă în legătură cu avorturile
suferite ?.............................................................................................................
D. Relaţiile sexuale
(1) Vă rugăm să descrieţi atitudinea părinţilor dvs. faţă de sex. Se

discutau în casa dvs. probleme referitoare la sex/
sexualitate ?.....................................
(2) Cum şi când aţi aflat pentru prima oară despre
sex ?...................................
(3) Când aţi devenit pentru prima oară conştient de propriile dvs.
impulsuri sexuale ?
………………………………………………………………………
(4) Aţi avut vreodată sentimente de vină sau stări de anxietate în legătură
cu sexul sau masturbarea ? Dacă da, vă rugăm să explicaţi…………………...
66
(5) Ne puteti oferi orice informatie relevanta in legatura cu primele dvs.
experiente sexuale sau cu cele ulterioare ?..................................................
(6) Sunteţi satisfăcut de viaţa dvs. sexuală actuală ? Dacă nu, vă rog să
explicaţi……………………………………………………………………
(7) Vă rugăm să notaţi orice problemă de natură sexuală care nu a fost
discutată în acest
capitol…………………………………………………………
E. Alte relaţii
(1) Există vreo problemă/ dificultate în relaţiile dvs. de natură
profesională ? Dacă da, vă rugăm să
specificaţi……………………………………………….
(2) Vă rugăm să completaţi următoarele afirmaţii :
(a) Unul din modurile prin care oamenii mă rănesc
este....................................
(b) V-aş putea uimi/ surprinde prin
....................................................................
(c) O mamă ar trebui
să…………………………………………………………
(d) Un tată ar trebui
să........................................................................................
(e) Un prieten adevărat ar trebui
să....................................................................
(3) Vă rugăm să prezentaţi o scurtă descriere a dvs., aşa cum v-ar
descrie :
(a) Soţul/ soţia dvs. (dacă sunteţi

căsătorit).......................................................
(b) Cel mai bun prieten al
dvs.............................................................................
(c) O persoană care nu vă place prea
mult........................................................
(4) În momentul de faţă, sunteţi afectat de o dragoste din trecut ? Dacă
da, vă rugăm să
detaliaţi..........................................................................................
7. Factorii biologici
În momentul de faţă, aveţi unele preocupări/ griji în legătură cu stara dvs. de

sănătate ? Vă rugăm să specificaţi…………………………………………......
Vă rugăm să notaţi medicamentele pe care le luaţi în mod curent sau pe care le-
aţi luat în ultimele 6 luni (inclusiv aspirină sau orice alte medicamente care v-au
fost prescrise de medic/ farmacist sau medicamente fără prescripţie
medicală)…………………………………………………………………………
Obişnuiţi să luaţi trei mese pe zi ? Dacă nu, vă rugăm să explicaţi…………
Faceţi exerciţii fizice în mod regulat ? Dacă da, ce tip de exerciţii şi cât de
des?....................................................................................................................
67
În jurul fiecărui item, vă rugăm să notaţi (cu un semn de x) frecvenţa consumului
următoarelor tipuri de substanţe sau apariţiei diverselor probleme listate mai jos :
tipuri de substanţe/ niciodată rar frecvent foarte
simptome frecvent
aspirină
suplimente nutritive
alcool
cafea
ţigări
excitante
sedative
narcotice
halucinogene
(LSD)
diaree
constipaţie
alergii
hipertensiune
arterială
afecţiuni cardiace
greaţă
vomismente
insomnie
dureri de cap
dureri de spate
treziri matinale
somn agitat
mâncat excesiv
lipsa de apetit
alimentar
consum de alimente
de proastă calitate
(junk food)
Subliniaţi următoarele tipuri de afecţiuni pe care le prezentaţi dvs. sau vreun

membru al familiei dvs. : boli tiroidiene, boli renale, astm, boli neurologice, boli
infecţioase, diabet, cancer, boli gastrointestinale, prostată, glaucom, epilepsie,
altele :………………………………………………………......
Aţi suferit vreodată leziuni la nivelul capului sau v-aţi pierdut vreodată
cunoştinţa ? Vă rugăm să oferiţi detalii :………………………………………..
Vă rugăm să notaţi orice intervenţie chirurgicală pe care aţi suferit-o (oferiţi
date)……………………………………………………………………………
68
Vă rugăm să descrieţi orice accident pe care l-aţi suferit (oferiţi date)……
Istoria continuă de viaţă

Vă rugăm să notaţi orice amintire sau experienţă semnificativă pe care aţi trăit-o
în următoarele intervale de timp :
0-5 ani………......................................................................................................
6-10 ani...............................................................................................................
11-15 ani.............................................................................................................
16-20 ani.............................................................................................................
21-25
ani……………………………………………………………………………….
26-30 ani.............................................................................................................
31-35 ani.............................................................................................................
36-40 ani.............................................................................................................
41-45 ani.............................................................................................................
46-50 ani.............................................................................................................
51-60 ani.............................................................................................................
61-70 ani.............................................................................................................
peste 70 ani........................................................................................................
69
REZUMAT
Terapia multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un demers eclectic

în care personalitatea umană este abordată în termenii a şapte modalităţi interactive:
comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”), senzaţii (S -”sensations”),
imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”), relaţii interpersonale (I -
”interpersonal relationships”) şi funcţionare biologică (D -”drugs, alchool, nutrition,
exercise”), fiind simbolizate prin literele BASIC I.D.
Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din principiile teoriei învăţării
sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
terapiei.
Comportament B (Behavior) - comportamentele direct observabile şi
măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse.
Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de bază.
Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune,
ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în stomac).
Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în
memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră persoană.
Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură
într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite
comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea
fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în
legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu
mă plac!”).
Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice interacţiune
negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude,
şef etc.).
Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a medicamentelor
pe care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele
de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în
continuare.
Tehnici psihoterapeutice utilizate:
B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea. Extincţia
(ştergerea) comportamentului nedorit.
A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.
S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.
I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face faţă situaţiilor
stresante. Modificări în imaginea de sine.
C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.
I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare. Training asertiv.
D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea abuzului de medicamente.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să ţină cont

de următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:
70
 Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe care
vrei să le îndeplinească pacientul;
 Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei
sarcini;
 Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică pentru
pacient;
 Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient ca
fiind prea mare consumatoare de timp;
 Asigură-te că sarcina cerută nu constituieste o sursă de ameninţare
pentru pacient;
 Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;
 Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub
forma unor instrucţiuni sau comenzi.
Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile noncognitive
şi noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din punct de vedere
terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber” care aparţine psihodramei
şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă în exersarea comportamentului
asertiv al pacienţilor. De asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi
atunci când se are în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale
pacientului.
Analiza problemelor actuale il ajuta pe client să descrie problemele actuale mai
în detaliu şi să identificace problemele pe care probabil că nu le-a observat până în
momentul de faţă. Acest lucru va permite proiectarea un program de psihoterapie
care să corespundă nevoilor unice şi specifice ale clientului.
CUVINTE CHEIE
 Psihoterapie multimodala
 Comportament
 Afectivitate
 Senzatie
 Imagerie
 Cognitie
 Relatii interpersonale
 Functionare biologica
 Interventii cognitive
 Interventii noncognitive si noncomportamentale
 Analiza problemelor actuale
71
1) Definiti psihoterapia multimodala.

2) Descrieti profilul celor sapte modalitati interactive.
3) Enumerati principalele tehnici psihoterapeutice utilizate.
4) Enumerati principalele cerinte ale sarcinii pentru acasa.
5) Descrieti continutul chestionarului multimodal al istoriei de viata.
CONCLUZII
Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din principiile teoriei învăţării

sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
terapiei.
Cele sapte modalitati interactive sunt : Comportament B (Behavior),
Afectivitate A (Affect), Senzaţie S (Sensation), Imagerie I (Imagerie), Cogniţie C
(Cognition), Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) si Funcţionare
biologică D (Drugs, Biology).
Analiza problemelor actuale il ajuta pe client să descrie problemele actuale mai
în detaliu şi să identificace problemele pe care probabil că nu le-a observat până în
momentul de faţă. Acest lucru va permite proiectarea un program de psihoterapie
care să corespundă nevoilor unice şi specifice ale clientului.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la teoriile unor
şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici împrumutate din psihanaliza
freudiană, gestalt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică,
terapia multimodală consideră o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care
nu decurg din modelul lor teoretic.
72
UNITATEA 6
UTILIZAREA ACCEPTĂRII ÎN TERAPIA COMPORTAMENTALĂ
INTEGRATIVĂ DE CUPLU
Obiective 74
6. Utilizarea acceptării în terapia integrativă de cuplu 75
6.1 Scurtă prezentare 75
6.2 Tehnicile acceptării 75
6.3 Criterii de evaluare a cuplului 76
6.4 Formularea cazului 76
6.5 Strategii clinice utilizate în psihoterapia comportamentală 78
integrativa de cuplu
6.5.1 Strategia modificării comportamentale 78
6.5.2 Ascultarea activa 78
6.5.3 Rezolvarea de probleme 78
6.6 Tehnici de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă 80
de cuplu
6.6.1 Tehnica îmbinării empatiei 81
6.6.2 Tehnica detaşării unite 83
6.6.3 Tehnicile de toleranţă 84
6.6.4 Tehnica identificării aspectelor pozitive în comportamentul 85
negativ
6.6.5 Tehnica jocului de rol 85
6.6.6 Tehnica imitării comportamentului negativ 85
6.6.7 Tehnica consolidării toleranţei, grija faţă de sine 86
Rezumat 88
Cuvinte cheie 89
Concluzii 90
73
OBIECTIVE

 să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale utilizarii
acceptarii in terapia comportamentala integrativa de cuplu;
concepte şi tehnici ce ţin de aceasta abordare;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale utilizarii
acceptarii in terapia comportamentala integrativa de cuplu.

 Holdevici, Irina, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de

viaţă rapid şi eficient, Editura Ceres, 2000, p.194.
 Martell, R.C. şi Atkins, D., Using Acceptance in Integrative
Behavioral Couple Therapy în Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, W. O’Donohue, Cummings, N.A., Cummings, J.L., Elsevier
Inc, 2006.
 2 ore
74
6. UTILIZAREA ACCEPTĂRII ÎN TERAPIA COMPORTAMENTALĂ
INTEGRATIVĂ DE CUPLU
6.1. Scurtă prezentare

Câteva terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării ca fiind
angajamentului (Linehan, 1993; Hayes, Strosahl şi Wilson, 1999). Aceste abordări
evidenţiază acceptarea radicală a propriei persoane şi a lumii aşa cum este. Alte
terapii comportamentale includ acceptarea într-o manieră implicită (terapia de
activare comportamentală în tratamentul depresiei (Martell, Addis şi Jacobson,
2001), în care pacienţii sunt antrenaţi să acţioneze mai degragă conform unui plan
sau scop anume, decât să fie conduşi de un sentiment sau impuls de moment. Toate
aceste terapii individuale evidenţiază pe diferite planuri nevoia de a trăi o experienţă
emoţională, nu de a o evita, de a gestiona impulsurile emoţionale şi comportamentale
şi de a nu acţiona conform dispoziţiei, ci, mai degrabă, conform unui plan sau unei
valori asumate.
6.2. Tehnicile acceptării

Vom prezenta tehnicile acceptării ce aparţin terapiei comportamentale
integrative de cuplu (Christensen, Atkins, Berns, Wheeler, Baucom şi Simpson, 2004
Jacobson şi Christensen, 1996). Această abordare psihoterapeutică se axează pe
ajutorul oferit cuplurilor pentru a renunţa la rutină, pentru a renunţa să se schimbe
unul pe celălalt şi pentru a interacţiona în aşa fel încât să fie mai apropiaţi şi mai
intimi cu ajutorul acceptării.
Termenul acceptare implică atât imagini pozitive, cât şi negative. Cei mai mulţi
oameni vor să fie acceptaţi pentru ceea ce sunt, astfel încât acceptarea poate fi
definită prin a accepta pe cineva pentru ceea ce este, la adevărata sa valoare. Pe de
altă parte, acceptarea este de multe ori identificată cu neajutorarea. Poţi accepta
diversele situaţii dramatice prin care te pune viaţa, situându-te pe o poziţie de om
dezamăgit, chiar înfrânt de vicisitudinile vieţii. În psihoterapie, acceptarea nu se
referă la niciunul dintre aceste accepţiuni. Mai mult, termenul diferă în funcţie de
tipul de terapie la care se face referire. De pildă, în terapia individuală, acceptarea
poate fi definită ca fiind opusul evitării. În terapia de cuplu, termenul se referă mai
mult la a înţelege partenerul aşa cum este şi a-l accepta pentru ceea ce este, în timp
ce diferenţele sunt recunoscute drept oportunităţi pentru o apropiere mai mare şi
nicidecum drept motiv de ceartă între parteneri. “Câteodată, oamenii vor mai mult o
voce, decât o decizie. Câteodată, oamenii pot deveni mai apropiaţi nu în momentul în
care au reuşit să obţină o schimbare de la celălalt, ci atunci când au renunţat la lupta
lor de a-l schimba pe celălalt” (C.R. Martell, D. Atkins, 2006).
În această abordare psihoterapeutică, acceptarea este diadică. Scopul este acela
de a structura şedinţele în aşa fel încât partenerii de cuplu să vorbească într-o
manieră în care acceptarea să fie stimulată. În situaţia de cuplu, terapeutul trebuie să
înţeleagă lipsa de acceptare dintre doi oameni. Chiar faptul că un cuplu obişnuit vine
la terapie cu dorinţa că ceva se va schimba în relaţia lor, demonstrează inevitabil
neacceptarea. Cu toate acestea, este esenţial să facem o diferenţă între a nu accepta
problemele într-o relaţie (de exemplu, “ Nu pot continua să trăiesc în relaţia asta fără
iubire!”) şi a nu accepta persoană de lângă tine (de exemplu, “Este un leneş!”).
75
Terapeutul va încerca să schimbe prima situaţie, prin acceptarea celei de-a doua
situaţii. Cu alte cuvinte, calitatea relaţiei va fi îmbunătăţită, la modul general,
deoarece cele două persoane care fac parte din respectivul cuplu, vor înceta să dea
vina unul pe celălalt şi vor începe să colaboreze în vederea rezolvării diverselor
probleme care apar în relaţia lor (Jacobson şi Margolin, 1979).
La începutul terapiei, de cele mai multe ori, cuplurile dau vina unul pe celălalt
şi atribuie dificultăţile pe care le întâmpină, defectelor partenerului. Acceptarea
transformă această situaţie într-o problemă mutuală, la care pot lucra amândoi pentru
a o rezolva. De exemplu, în loc ca unul dintre parteneri să se plângă de celălalt că
este timid în public, o discuţie referitoare la trecutul celor doi parteneri ne poate
dezvălui că partenerul nemulţumit a fost crescut într-o familie în care se punea mare
preţ pe discuţii şi pe exprimarea asertivităţii. În schimb, celuilalt partener s-ar putea
să-i fie ruşine de propria sa familie (de exemplu, tatăl a fost “fustangiul cartierului”),
lucru despre care i s-ar părea dureros să vorbească sau să se simtă în centrul atenţiei.
Scopul acceptării este atenuarea spiritului critic al partenerului care se plânge de o
situaţie, prin înţelegerea contextului în care comportamentul partenerului acuzat se
manifestă.
6.3. Criterii de evaluare a cuplului

Terapeuţii specializaţi în terapie comportamentală integrativă de cuplu folosesc
măsuri standard de evaluare, precum Scala de Adaptare în Cuplu (Dyadic
Adjustment Scale, DAS, Spanier, 1976) sau Inventarul Satisfacţiei Maritale (Marital
Satisfaction Inventory, MSI, Snyder, 1979). Un alt instrument este Scala Frecvenţei
şi Acceptabilităţii Comportamentului Partenerului (Frequency and Acceptability of
Partner Behavior Scale, FAPB, Christensen şi Jacobson, 1997) care măsoară ariile de
interes ale fiecărui partener, precum şi cât de acceptabil (sau nu) este
comportamentul unuia pentru celălalt şi frecvenţa apariţiei lui. Faza evaluării se
realizează de-a lungul a patru şedinţe. La început este intervievat cuplul, apoi fiecare
partener în parte, după care terapeutul oferă un feedback şi o formulare a cazului
pentru cuplul respectiv.
În cadrul evaluării, sunt investigate următoarele aspecte (Jacobson şi Christensen,
1996):
1. Cât de destins este cuplul?
2. Cât de implicaţi sunt partenerii în relaţie?
3. Care sunt neînţelegerile care îi separă?
4. De ce constituie aceste neînţelegeri o problemă?
5. Care sunt lucrurile care îi ţin uniţi?
6. Cum poate terapia să îi ajute?
6.4. Formularea cazului

Această abordare terapeutică derivă din filosofia contextualismului (S.C.
Pepper, 1942) şi, în mod specific, din analiza funcţională a comportamentului.
Contextualiştii şi comportamentaliştii consideră că factorii externi influenţează
comportamentul, incluzând istoriile popoarelor, practicile culturale şi sistemele
sociale (Jacobson, 1994). Din această perspectivă, toate comportamentele “capăta
sens” datorită individului şi a istoriei acestuia în interacţiune cu mediul înconjurător.
Aşadar, istoriile individuale întăresc anumite comportamente. Sufletul acceptării este
să experimentezi emoţiile ca pe ceva care pur şi simplu există, nu ca pe ceva de care
să te fereşti – şi de a privi partenerul ca o persoană care se comportă în cel mai bun
76
mod în care poate, adaptându-se la mediul său înconjurător (C.R. Martell, D. Atkins,
2006).
Acceptarea are două componente: 1) a ajuta partenerii să transpună conflictul
într-o şansă la intimitate; 2) a ajuta partenerii să renunţe la încercările lor de a se
schimba unul pe celălalt.
Jacobson şi Christensen (1996) identifică cinci factori care determină cum pot fi
rezolvate incompatibilităţile în cuplu:
1. nivelul incompatibilităţilor în cuplu
2. atracţia lor reciprocă
3. repertoriile comportamentale individuale
4. deprinderile de rezolvare a conflictelor
5. evenimentele stresante care au impact asupra relaţiei
Acceptarea implică renunţarea la lupta de a-l schimba pe celălalt. Frumuseţea
situaţiei este dată de faptul că, odată cu renunţarea la luptă, se renunţă şi la
sentimentele şi interacţiunile negative. Acceptarea devine un factor curativ esenţial
care va duce la creşterea modului pozitiv de a privi propria relaţie de cuplu. Scopul
final al terapiei este acela de a optimiza accesul pacientului la sentimentul natural de
trăire deplină, fie într-o relaţie, fie în viaţă, în general.
Potrivit lui Jacobson şi Christensen (1996), formularea cazului este singurul şi
cel mai important principiu al acestei abordări psihoterapeutice: “Scopul cel mai
important de atins este să determinăm cuplurile să adopte formularea noastră. Este
esenţial ca pacientul să înţeleagă şi să fie de acord cu formularea noastră, pentru că
acceptarea de către cuplu a formulării cazului, anticipează un rezultat pozitiv,
indiferent de tipul de terapie (Addis şi Carpenter, 2000).
Cele trei componente ale formulării cazului sunt: temă, procesul de polarizare şi
capcana reciprocă. De-a lungul întâlnirilor preliminare, terapeutul ascultă tema sau
temele care predomină în conflictele cuplului. Temele sunt de obicei plasate în
termeni de opoziţie. De exemplu, dacă unui partener îi place să se distreze, să
participe la diverse evenimente şi să-şi exprime sentimentele în mod liber, în timp ce
celuilalt partener îi plac serile liniştite petrecute acasă şi îşi exprimă sentimentele
numai după ce a analizat problema şi a găsit şi o posibilă soluţie înainte să o discute,
tema ar putea fi clasificată drept deschis/ închis. Autorii acestui demers
psihoterapeutic au identificat mai multe teme comune, precum: apropiere/ distanţă,
control/ responsabilitate, artist/ om de ştiinţă, convenţional/ neconvenţional, “Nu mă
iubeşti!”, “Nu-i adevărat, tu eşti cel care nu mă iubeşti!”
Procesul de polarizare apare în momentul în care partenerii devin tot mai
agăţaţi în poziţia lor cu privire la o anumită problemă. Atunci când diferenţele sunt
mai puţin tolerate şi sunt privite de fiecare partener ca fiind defecte ale celuilalt,
devin mai “polarizaţi”. Procesul de polarizare este strâns legat de capcana reciprocă.
“Oamenii sunt conştienţi şi experimentează zilnic această capcană, dar, de obicei, nu
ştiu că şi partenerul lor se simte prins într-o capcană” (Jacobson şi Christensen,
1996). Acceptarea implică ajutarea cuplului să identifice aceste proces de polarizare
şi să manifeste empatie şi înţelegere faţă de sentimentele celuilalt de a fi prins în
capcană.
77
6.5. Strategii clinice utilizate în psihoterapia comportamentală
integrativă de cuplu
6.5.1. Strategia modificării comportamentale

Această strategie este folosită în cazurile în care cuplurile au încetat
colaborarea şi au intrat în plin proces de polarizare. În acest sens, pot fi utilizate mai
multe tipuri de exerciţii. De pildă, cuplurile sunt solicitate să scrie o listă de lucruri
mărunte care i-ar face plăcere partenerului. Ambii parteneri vor fi de acord să rezerve
un moment special în care să adopte asemenea comportamente notate pe listă (1, 2 pe
zi sau pe săptămână, în funcţie de intensitatea procesului de polarizare). Angajându-
se în asemenea exerciţii, partenerii vor adopta noi comportamente, iar cuplurile vor fi
ajutate să depăşească barierele. Diferenţa dintre terapia comportamentală integrativă
de cuplu şi terapiile comportamentale clasice este aceea că terapeutul introduce
diverse tehnici ale acceptării în aplicarea strategiei modificărilor comportamentale.
În cazurile de violenţă domestică, utilizarea acceptării în aplicarea acestui demers
terapeutic este contraindicată (Bograd şi Mederos, 1999). Fireşte, aceste aspecte,
inclusiv cazurile legate de consum de droguri, vor fi fi evidenţiate încă din faza de
evaluare.
6.5.2. Ascultarea activă

A-i învăţa pe parteneri să fie clari în ceea ce spun şi să utilizeze parafrazarea,
este o practică bună menită să domolească cuplurile şi să se asigure că se ascultă
unul pe celălalt. Mai mult, terapeutul are sarcina de a identifica temele care
predomină în conflictele cuplului şi de a identifica contextul în care acţionează
fiecare partener.
6.5.3. Rezolvarea de probleme

Deşi acceptarea este scopul final al terapiei comportamentale integrative,
cuplurile sunt încurajate să se implice în rezolvarea problemelor. În procesul
terapeutic, ele vor căuta soluţii, vor discuta argumentele pro şi contra ale fiecărei
soluţii găsite, se vor pune de acord să încerce o anumită soluţie şi vor stabili un
anumit timp pentru a evalua rezultatele.
Etapele demersului de rezolvare de probleme sunt următoarele (după I. Holdevici,
2009):
 definirea problemei în termeni comportamentali
 generarea unui număr de soluţii posibile
 evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii şi alegerea
uneia dintre acestea
 punerea în practică şi evaluarea eficienţei acesteia
Pentru a observa diferenţele dintre terapia comportamentală tradiţională de
cuplu şi cea integrativă, vom ilustra următoarele două exemple preluate din
cazuistica lui C.R. Martell şi D. Atkins (2006).
Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu mă sună
atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi e atât de
nepoliticos din partea lui!
Terapeutul: Permite-mi să te întrerup pentru un minut, înainte ca celălalt
partener să reia ceea ce ai spus. Îţi aminteşti regulile de a fi cât mai concis şi mai
78
specific în definiţia pe care o dai problemei tale? Te-aş ruga să rămâi pe o poziţie
neutră şi să fii mai puţin negativă în a defini problema ta.
Partenerul 1: Ei bine, poate că nu aş spune că e nepoliticos.
Terapeutul: Sunt de acord, dar mă întreb de asemenea dacă, spunând că el nu te
respectă şi ştie că te îngrijorezi atunci când nu telefonează, sunt comportamente
observate de tine la el sau sunt doar presupuneri ale tale.
Partenerul 1 : Cred că sunt doar presupuneri.
Terapeutul: Deci, poţi încerca să reformulezi problema? Aminteşte-ţi, poţi
pune problema în termenii formulei X, Y, Z, “Când faci X lucru, în Y circumstanţe,
simt Z”.
Partenerul 1: Când nu mă suni şi ajungi târziu acasă, sunt foarte îngrijorată şi
acest lucru mă enervează.
Apoi, celălalt partener va utiliza parafrazarea. Odată ce s-au pus de acord cu
privire la definirea problemei, cei doi vor întocmi o listă de soluţii posibile şi se vor
pune de acord asupra uneia.
În psihoterapia comportamentală integrativă de cuplu, schimbul de replici ar
putea arăta în modul următor:
Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu mă sună
atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi e atât de
nepoliticos din partea lui!
Partenerul 2: Ce crezi că fac, că fug în Mexic? Ştii, nu mai sunt copil mic, deci
nu ştiu de ce te îngrijorezi atât!
Terapeutul: Aceasta pare a fi o problemă pe care aţi întâmpinat-o de mai multe
ori. Cred că este o temă aici, o puteţi observa?
Ambii parteneri: Da, responsabilitatea şi controlul.
Terapeutul: Cred că da. (Spre partenerul 1), acestă situaţie îmi aminteşte de
povestea pe care mi-ai spus-o despre tatăl tău care venea târziu acasă, băut aproape
în fiecare zi şi că îţi era teamă de fiecare dată.
Partenerul 1: Ei bine, nu cred că pleacă să se îmbete. În niciun caz!
Terapeutul: Bineînţeles că nu. Mă întreb totuşi dacă sentimentul aşteptării îţi
este familiar în vreun fel, atunci când tu eşti acasă, iar el nu sună?
Partenerul 1: Da, oarecum. Devine supărător. Nu mi-l pot explica şi ştiu că mă
îngrijorez degeaba. Ştiu că nu a fugit în Mexic. Doar că mă îngrijorez...
Terapeutul: Semeni cu un copil mic care nu este sigur în ce stare va fi tăticul ei
atunci când va ajunge acasă.
Partenerul 1 (în lacrimi): Puţin da. E stupid. Am acelaşi sentiment pe care îl
aveam atunci când eram copil. Este un lucru rău pentru mine să aştept pe cineva.
Terapeutul (către Partenerul 2): Ştiai de acest lucru?
Partenerul 2: Ei bine, ştiam de povestea cu alcoolismul, dar nu ştiam că îi
provoc o stare atât de stresantă atunci când ajung târziu acasă. Am văzut-o doar ca pe
o chesiune de control.
Terapeutul: Da, şi problemele de control chiar te deranjează, nu-i aşa?
Partenerul 2: Aţi înţeles ideea! Fosta mea prietenă era pe urmele mele tot
timpul: “Nu te uita la acea persoană, nu spune asta la o petrecere, vino acasă la ora
asta!” M-am jurat că nu o să se mai repete istoria!
Terapeutul: Deci, fiind rugat să suni acasă atunci când întârzii ţi se pare că eşti
controlat din nou. La ce te gândeşti de obicei când întârzii?
Partenerul 2: Ei bine, de obicei sunt supărat pentru că ştiu că va avea loc o
ceartă când ajung acasă. Nu mai vreau să fiu prins în acea capcană a sentimentului că
79
dacă telefonez, va ţipa la mine. Deci, de obicei sunt nervos şi până ajung acasă, mă
simt deja frustrat.
Terapeutul (către Partenerul 1): Ştiai de această experienţă trăită de el atunci
când întârzie?
Partenerul 1: Ştiu că mereu este frustrat când ajunge acasă. Este ciudat. Chiar
nu pot să-mi dau seama cum dacă vreau să mă sune atunci când întârzie este acelaşi
lucru cu situaţia fostei lui prietene care voia să-i controleze fiecare mişcare.
Terapeutul: De ce nu crezi că, aşa cum tu ştii dinainte că nu te aştepţi să ajungă
acasă îmbuibat de alcool, dar tot eşti nervoasă şi îngrijorată, şi el poate că ştie că nu o
să faci caz pentru orice lucru minor? Şi nu crezi că chiar şi cea mai mică obligaţie,
cum ar fi aceea de a te suna când întârzie, îl face să se simtă controlat?
Partenerul 1: Ei bine, când puneţi problema aşa, cred că da, pot să-mi dau
seama de asta.
Terapeutul: Deci, într-un final, amândoi vă simţiţi nervoşi şi frustraţi. Cred că
trebuie să discutăm despre această problemă pentru că apare în mai multe situaţii, nu
numai când unul dintre voi ajunge târziu acasă.
Diferenţele de abordare terapeutică arată filosofiile diferite din spatele terapiei

comportamentale tradiţionale de cuplu şi ale terapiei integrative de cuplu. În prima,
terapeutul acţionează la început precum un antrenor, un trainer menit să-i ajute pe cei
doi să-şi însuşească anumite deprinderi de comunicare. Într-o fază ulterioară, prin
practică repetată, partenerii vor fi învăţaţi cum să-şi schimbe comportamentul şi ce
strategii de rezolvare de probleme să adopte. De altfel, concentrarea asupra însuşirii
unor deprinderi concrete şi a unor comportamente direct observabile, reprezintă
punctul central al terapiei comportamentale tradiţionale de cuplu.
Terapeutul adept al terapiei comportamentale integrative de cuplu poate să aibă
şi el o abordare didactică, dar nu este la fel de interesat în predarea unor abilităţi sau
deprinderi de comunicare. El va încerca să dezvăluie variabilele de control din
spatele problemelor pacienţilor (Jacobson şi Christensen, 1996). Deoarece multe din
aceste variabile se găsesc în trecutul pacienţilor, terapia integrativă încearcă să
transforme problemele în posibilităţi de sporire a intimităţii, reamintindu-le
partenerilor numeroasele contexte prin care au trecut. Sarcina este să mărească
empatia partenerilor şi să înceteze să se mai învinovăţească unul pe celălalt pentru un
anumit comportament problemă.
6.6. Tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă

de cuplu
În această abordare psihoterapeutică, se discută despre două tehnici primare de
acceptare şi despre patru tehnici de toleranţă. Aceste tehnici sunt folosite într-o
manieră ierarhică, în funcţie de abilitatea cuplului de a dobândi acceptare de-a lungul
aplicării lor. Dacă prima tehnică nu funcţionează, terapeutul o încearcă pe a doua şi
apoi trece la tehnicile variate de toleranţă, ca instrumente ajutătoare, atunci când
acceptarea pare nefavorabilă. Ierarhia este logică, deoarece tehnicile de îmbinare a
empatiei şi cea a detaşării unite sunt încercări de a crea înţelegere şi acceptare în
cuplu. Dacă nu se întâmplă acest lucru, cele două tehnici îi vor ajuta pe ambii
parteneri să vadă problema lor ca pe o problemă ce poate fi rezolvată împreună. În
mod indiscutabil, unele probleme nu pot fi rezolvate şi unele comportamente nu pot
fi acceptate. De aceea, terapia comportamentală integrativă de cuplu foloseşte
exerciţii de toleranţă menite să micşoreze negativismul în cuplu, prin diminuarea
efectului aversiv al comportamentului unui partener rezistent la schimbare. Prin
80
urmare, tehnicile de toleranţă se referă la găsirea aspectelor pozitive în
comportamentul negativ, jocul de rol, imitarea comportamentului negativ (ca sarcină
pentru acasă) şi tehnica consolidării toleranţei, prin grija faţă de sine.
6.6.1. Tehnica îmbinării empatiei

Şedinţele tipice constau în discutarea problemelor care au apărut între şedinţele
de terapie. Terapeutul nu vine la şedinţă cu o agendă gata stabilită pentru a-i învăţa
pe parteneri să-şi însuşească o anumită deprindere sau pentru a lucra asupra unei
anumite probleme specifice. Terapeutul ascultă cu atenţie pentru a identifica temele,
procesul de polarizare şi capcanele reciproce, componente ale formulării cazului. El
rămâne flexibil şi atent la fiecare partener în parte. Un observator din exterior ar
putea crede că terapeutul desfăşoară o serie de microterapii cu fiecare partener în
parte.
Scopul acestei tehnici nu este acela de a transforma cuplurile în “inimi
însângerate” sau de a le ajuta să aibă tot ce le trebuie pentru a se simţi bine pe
moment. Prin tehnica îmbinării empatiei, partenerii sunt invitaţi să vorbească despre
comportamentul lor într-o anumită situaţie (în care se identifică o temă), iar
terapeutul le îndreaptă atenţia unuia asupra celuilalt. Fiind o terapie contextuală,
partenerii vor fi învăţaţi să vadă şi să înţeleagă perspectiva celuilalt cu privire la
problema discutată. Pentru exemplificare, redăm un fragment de dialog preluat din
cazuistica lui C.R. Martell şi D. Atkins (2006):
Rea şi Seth se ceartă adesea pe motivul timpului alocat de Seth, un cântăreţ de

jazz, activităţilor care nu aduc niciun profit. Rea este contabilă şi crede că ea menţine
stabilitatea financiară a cuplului. A existat o temă a responsabilităţii/ controlului, dar
şi mai important, o temă a distanţei/ apropierii. Ei îi place să vorbească despre cum
şi-a petrecut ziua, îi place să se elibereze de stres uitându-se la un film cu Seth sau
jucând cărţi. În general, Seth este o persoană cam singuratică. Şi lui îi place să se uite
la filme acasă, dar preferă să ia cina în faţa televizorului, decât să stea de vorbă la
masă cu Rea. Rea aduce această problemă la şedinţa de terapie, iar terapeutul
utilizează tehnica îmbinării empatiei.
Rea: Am avut o ceartă îngrozitoare cu Seth săptămâna trecută. Vrei să-i spui
terapeutului despre ce a fost vorba?
Seth: Nu. Tu ai adus vorba şi ştiam că vom discuta despre această problemă, aşa că,
te rog, dă-i drumul.
Terapeutul: Se pare că acest subiect implică deja anumite resentimente, deci
probabil este un lucru bun să-l disutăm. Rea?
Rea: Ei bine, Seth ştie că am lucrat din greu în ultimul timp cu strângerea
taxelor. Aceasta este şi perioada din an în care câştig cei mai mulţi bani. Fireşte,
acest lucru este important, din moment ce clubul îi dă lui Seth o sumă mică de bani,
iar cealaltă trupă a sa abia dacă este chemată la spectacole. Trecând peste asta, luni
avea să fie o seară în care trebuia să stau acasă, deoarece în restul săptămânii lucrez
până târziu, iar el munceşte la club în timpul weekend-ului. Ei bine, ştia că este
important pentru mine, dar duminică l-a sunat Jared să-l întrebe dacă vrea să cânte la
o licitaţie de caritate, pentru că un trompetist era bolnav. Fireşte, fiind o acţiune
caritabilă, nu aveau să fie plătiţi. Seth a acceptat fără să mă întrebe măcar.
Seth: Normal, nu voiai ca eu să mă duc la acea licitaţie de caritate. Pentru că nu
câştig destul de mulţi bani, nu pot să fac o faptă bună.
81
Rea: O faptă bună. Asta-i o prostie! Ai făcut-o pentru că ai vrut să cânţi cu
trupa lui Jared. Ai putea să cânţi cu trupa asta o săptămână întreagă fără bani, doar ca
să poţi cânta cu ei.
Terapeutul: Pot să mă strecor şi eu în discuţie? Amândoi vă enervaţi foarte
repede în legătură cu acest subiect şi mă întreb dacă ştiţi fiecare de ce este celălalt
atât de supărat?
Seth: Este supărată pentru că nu câştig destui bani, ca de obicei.
Rea: Greşit, din nou. Chiar nu poţi să înţelegi, nu?
Terapeutul: Ei bine, asta încercăm să facem aici, să înţelegem. (către Rea) Poţi
să-mi spui de ce era atât de importantă pentru tine seara de luni?
Rea: Ar fi trebuit să fie un moment al nostru. Sunt foarte stresată la muncă şi ar
fi urmat o seară plăcută acasă.
Seth: Da, şi ai spus că oricum vrei să faci o baie fierbinte şi să ai o seară
relaxantă.
Rea: Nu asta contează. Am fost singură şi nu aşa am planificat.
Terapeutul: Deci, faptul că ai rămas singură sau că s-a modificat planul te-a
supărat cel mai tare?
Rea: Ambele, dar mai mult că am rămas singură. Mă bazam pe faptul că o să
petrecem seara împreună.
Seth: Dar nu văd care este problema?
Terapeutul: Seth, să înţeleg că ţie ţi-ar plăcea să îţi petreci noaptea singur,
atunci când eşti stresat.
Seth: Bineînţeles.
Terapeutul: Deci, înţelegi că Rea chiar dorea să-şi petreacă timpul cu tine, deşi
era foarte stresată la muncă în ultimul timp?
Seth: Într-un fel, dar nu înţeleg de ce conta atât de tare. Avea nevoie de puţin
timp să se destindă pentru că munceşte până târziu.
Terapeutul: Deci, erai conştient de faptul că era important pentru ea să se
destindă, dar ai crezut că e mai bine pentru ea să fie singură.
Seth: De fapt, am crezut că aşa ar prefera.
Terapeutul: Pentru că aşa ai prefera tu?
Seth: Nu tot timpul, dar cu siguranţă, atunci când sunt foarte stresat, vreau să
rămân singur.
Terapeutul: Deci, intervine din nou tema apropiere/ distanţă?
Seth: Bănuiesc că da.
Terapeutul (către Rea): Te-ai gândit că Seth nu a realizat cât de important este
pentru tine să petreceţi seara de luni împreună?
Rea: I-am spus de foarte multe ori, chiar mă deranjează că nu a ştiut.
Terapeutul: Dar, tu ştii că el preferă să se relaxeze singur atunci când este
stresat şi a presupus că aşa preferi şi tu?
Rea: Am înţeles ce vrea să spună, dar ar fi trebuit să mă cunoască până acum.
Simt că nici nu ştie cine sunt.
Terapeutul: Bănuiesc că dacă tu crezi că el nu ştie cine eşti, trăieşti un
sentiment de singurătate.
Rea: Aşa este!
Seth (întrerupând discuţia): Să fim serioşi, nu sunt un cap pătrat! Cum adică nu
ştiu cine eşti? Astea sunt prostii!
Terapeutul: Seth, stai puţin! (către Rea) Poţi să mă ajuţi să înţeleg ce este
diferit atunci când îţi petreci timpul cu Seth, faţă de situaţia în care îţi petreci timpul
singură?
82
Rea: Când sunt singură, nu pot să-mi fac mintea să tacă. Mă gândesc doar la tot
ce trebuie să fac la muncă. Da, am făcut o baie fierbinte, dar cea mai mare parte a
timpului am fost supărată şi tristă pentru că Seth era la o chestie stupidă de caritate.
Îmi place să-mi petrec timpul cu Seth. Când sunt foarte stresată, mă face să râd. Este
foarte deştept şi amuzant. Nu spun că vreau să mă amuze, dar mă simt în siguranţă de
toate grijile din lume când este în preajma mea.
Terapeutul: Este foarte important că te simţi în siguranţă când sunteţi
împreună. (către Seth) Este prima oară când auzi acest lucru?
Seth: Despre partea cu siguranţa, da. Nu m-am gândit vreodată că Rea s-ar
putea simţi nesigură. Este cea mai competentă persoană pe care o ştiu. Nu mă pot
compara cu ea. Eu parcă aş trăi pe spinarea ei.
Terapeutul: Deci, atunci când ea este stresată din cauza serviciului, tu te simţi
un pic vinovat?
Seth: Da.
Terapeutul: Se pare că avem o dilemă. Rea se simte copleşită la muncă şi are
nevoie ca Seth să stea cu ea şi să o facă să se simtă în siguranţă. Dar, pentru că Rea
se simte copleşită, Seth se învinovăţeşte şi crede că Rea gândeşte despre el că trăieşte
pe spinarea ei.
Rea (către Seth): Nu cred că trăieşti pe spinarea mea. Aş vrea ca tu să câştigi
mai mulţi bani, dar asta primesc dacă mă mărit cu un muzician. Munceşti la fel de
mult ca şi mine. Voiam doar să îmi petrec puţin timp cu tine pentru că (izbucnind în
lacrimi) m-am speriat că am atâta de muncă ... şi nu voi reuşi să termin ce am de
făcut ... şi un client o mă mă bage în belele...
Seth: Dar nu păţeşti nimic şi treci prin asta în fiecare an.
Rea: Da, dar am nevoie să-mi spui lucruri de genul ăsta. Mă fac să mă simt mai
puternică.
Seth: Oh, nu ştiam că ţii la părerea mea.
Rea: Nu e părerea ta, este experienţa ta de a trăi cu mine. Ai o gândire limpede
şi mă faci să văd problemele mele de serviciu la o scară mult mai redusă. Aveam
nevoie de o seară cu tine în care să mă ajuţi să văd astfel lucrurile.
Seth: Îmi pare rău, nu am ştiut, probabil că aş fi rămas.
Terapeutul: Deci, este această conversaţie diferită de cele pe care le aveaţi
acasă în legătură cu acest subiect?
Ambii: Da.
Cum am văzut în fragementul de dialog, terapeutul aduce conversaţia în
următorul punct: experienţa ei de a se simţi confortabil în preajma altor persoane şi
experienţa lui de a se simţi confortabil singur. Această diferenţă între ce doi stătea în
calea înţelegerii complete a problemei şi i-a blocat în ceartă cu privire la seara de
luni. La sfârşitul conversaţiei, cuplul ajunge să intereacţioneze într-o manieră în care
îţi exprimă sentimentele profunde de iubire şi preţuire reciprocă.
6.6.2. Tehnica detaşării unite

Prin intermediul acestei tehnici, partenerii sunt învăţaţi să-şi vadă problemele
drept nişte situaţii pe care cei doi se unesc să le rezolve şi nicidecum ca pe mijloace
de acuzare şi învionvăţire a celuilalt. Atunci când un cuplu lansează o problemă, în
special una de tipul: “el face asta” sau “ea face asta”, terapeutul ar trebui să extragă
ambele variante ale poveştii. În acest sens, vor fi identificate capcanele reciproce,
dilemele în care se găsesc cei doi parteneri şi vulnerabilităţile implicate.
De exemplu, George spune: “Alina este o gospodină îngrozitoare, am ajuns
acasă şi nu făcuse nimic în casă, deşi ajunge acasă cu două ore mai devreme decât
83
mine. Nu îşi respectă partea ei de înţelegere.” Terapeutul solicită şi punctul de vedere
al Alinei şi ea spune: “Da, ajung acasă cu două ore mai devreme, dar George vine
stresat, având muncă de birou, pe când eu trebuie să alerg prin tot oraşul în fiecare zi
şi când ajung acasă, sunt extenuată. Pur şi simplu am nevoie de o oră de somn şi apoi
să pregătesc cina.” Terapeutul poate răspunde în modul următor: “Deci, mi se pare că
vă găsiţi într-o dilemă. George este foarte stresat şi nu vrea să-şi asume toate
responsabilităţile casnice şi Alina este extenuată psihic la sfârşitul zilei şi trebuie să
doarmă, înainte de a pregăti masa de seară.” Dacă cuplul este de acord cu această
formulare, terapeutul poate evidenţia că sarcina Alinei de a pregăti cina poate deveni
un dezastru, iar George va avea mai mult de curăţat în bucătărie. Dacă George şi
Alina încep să privească problema ca pe ceva “la care amândoi trebuie să muncim
din greu şi să acceptăm provocarea de a face treburi casnice împreună”, vor colabora
în vederea găsirii unei soluţii, decât să rămână cantonaţi în ideea că “Alina este o
puturoasă, iar George este un insensibil!”
Experienţa clinică ne sugerează că de multe ori, dând un nume unei probleme,
cuplul este ajutat să lucreze împreună pentru a depăşi respectiva problemă. M. White
(1988, cit. din I. Mitrofan, 2003), promotor al psihoterapiei narative de familie,
afirmă că după ce familia/ cuplul descrie problema, externalizarea acesteia şi chiar
personificarea ei ar trebui să decurgă natural, o dată ce a început detalierea efectelor
problemei în viaţa persoanei şi în relaţiile ei.
În exemplul lui George şi al Alinei, problema ar putea fi numită “monstrul din
treburile casnice”. Umorul este de asemenea foarte important în această privinţă,
ajutând cuplurile să se distanţeze de stresul cauzat de dificultatea cu care se
confruntă. În cele din urmă, tehnica detaşării unite duce la o rezolvare pozitivă a
prolemei şi nicidecum la neputinţă sau învinovăţire.
6.6.3. Tehnicile de toleranţă în psihoterapia comportamentală integrativă

de cuplu
Anumite comportamente nu pot fi schimbate. Partenerii trebuie să înveţe să
tolereze anumite aspecte care nu pot fi schimbate la celălalt. Sunt situaţii în care unul
dintre parteneri vrea să facă o relaţie să funcţioneze cu cineva al cărui comportament
este disfuncţional sau destructiv. Fireşte, terapeuţii nu ar trebui niciodată să ajute
oamenii să tolereze ceea ce este intolerabil. Problema este că ceea ce este intolerabil
pentru o persoană, este tolerabil pentru alta. În acest sens, devine utilă aplicarea
scalei frecvenţei şi acceptabilităţii comportamentului partenerului (Frequency and
Acceptability of Partner Behavior Scale, FAPB, Christensen şi Jacobson, 1997),
cerându-li-se partenerilor să identifice comportamentele problemă şi să noteze cât de
acceptabile sunt aceste comportamente.
În acest caz, devine utilă aplicarea scalei frecvenţei şi acceptabilităţii
comportamentului, deoarece partenerii sunt solicitaţi să identifice problemele de
comportament şi să noteze cât de acceptabile sunt acele comportamente. Să nu uităm,
teapeuţii nu trebuie să includă în şedinţele de terapie propriile lor valori şi credinţe cu
privire la toleranţă. Cele mai multe aspecte care necesită tehnici de toleranţă sunt
factori de personalitate (cum sunt partenerii, abilitatea lor de a-şi exprima emoţiile şi
sentimentele etc).
C.R. Martell şi D. Atkins (2006) propun următoarele tehnici de toleranţă:
84
6.6.4. Tehnica identificării aspectelor pozive în comportamentul negativ
Această idee poate suna de un optimism ilogic, dar are sens în multe situaţii.
Atunci când terapeutul formulează problema cuplului, cei doi vor înţelege variabilele
de control care menţin comportamentul problemă. Fireşte, anumite comportamente
care pe parcursul procesului de polarizare sunt negative şi enervante pentru un cuplu,
pot avea însă şi o latură pozitivă. De exemplu, un soţ se poate plânge că soţia sa este
prea sociabilă şi face prea multe planuri pentru amândoi, fără să-l consulte. Chiar şi
atunci când soţia sa a fost de acord să se consulte cu el, nevoile ei sociale erau mult
mai mari decât ale lui. Cu alte cuvinte, el simte că totul este mult prea planificat de
partenera sa. Oricum, soţul se plânge de faptul că se simte singur şi că are probleme
cu timiditatea. În acest punct, terapeutul ar putea sublinia faptul că tocmai acest fel
de a fi al soţiei sale îl face pe el să socializeze, în ciuda timidităţii sale. Soţul poate să
fie de acord cu această formulare a problemei şi, deşi în continuare nu-i place ca
soţia să-i planifice ieşirile, el va fi în stare să tolereze mai bine acest comportament al
soţiei sale.
6.6.5. Tehnica jocului de rol

Această tehnică funcţionează ca o formă de expunere sau desensibilizare.
Văzând comportamentul negativ jucat în timpul şedinţei de terapie, partenerul care se
plânge de acest comportament, poate obţine o perspectivă mai obiectivă cu privire la
acesta. Mai mult, prin intermediul jocului de rol, cel care îşi joacă comportamentul
problemă va putea să recunoască natura aversivă a comportamentului său. Sau, se
poate simţi jenat de faptul că îşi dezvăluie comportamentul în faţa terapeutului.
Atunci când se produc asemenea insight-uri, probabilitatea modificării
comportamentului simptomatic devine mai mare. Chiar dacă această strategie
paradoxală nu funcţionează, jocul de rol permite terapeutului să vadă reacţia fiecărui
partener cu privire la comportamentul problemă. De asemenea, această tehnică
permite manifestarea comportamentului nedorit într-o situaţie fără încărcătură
emoţională.
6.6.6. Tehnica imitării comportamentului negativ (ca sarcină pentru

acasă)
Scopul acestei tehnici, pe lângă obţinerea desensibilizării, este acela de a ajuta
partenerul învinovăţit să vadă reacţia celuilalt, ca răspuns la manifestarea
comportamentului său negativ. Atunci când sunt identificate comportamentele
problematice, terapeutul oferă ca sarcină pentru acasă, imitarea comportamentului
negativ. Scopul este ca unul dintre parteneri să imite comportamentul celuilalt, într-o
situaţie fără încărcătură emoţională. Apoi, el trebuie să observe impactul acestuia
asupra partenerului său de relaţie.
C.R. Martell şi D. Atkins (2006) redau următorul exemplu. Este vorba despre
Jack, un bărbat în vârstă de 28 de ani, oarecum o persoană impulsivă şi Julie, soţia
sa, timidă şi îngrijorată de stabilitatea lor domestică şi financiară. Jack făcea mereu
câte un plan şi de fiecare dată când Julie auzea: ”Mi-a venit o idee!”, se îngrijora şi îi
răspundea cu ostilitate. Pentru că era o persoană impulsivă, era imposibil pentru Jack
să nu-i împărtăşească Juliei ideea sau planul la care s-a gândit. Din fericire, s-au
redus tot mai mult situaţiile în care Jack acţiona conform planului întocmit, fără să o
anunţe şi fără să obţină un feedbak din partea ei. Cu toate acestea, conversaţia o
făcea pe Julie să se simtă foarte anxioasă şi iritată. Tema pentru acasă oferită de
85
terapeut a fost aceea ca Jack să-i spună Juliei cu entuziasm: “Hei, m-am gândit şi mi-
a venit o idee!” şi să observe reacţia Juliei. Sarcina permite imitarea
comportamentului nedorit timp de trei-patru minute, după care cei doi parteneri
trebuie să-şi spună unul celuilalt că a fost vorba doar despre un exemplu al temei
pentru acasă prescrise de terapeut. Julie a avut tendinţa să-şi rotească ochii atunci
când Jack a spus ceva ce i s-a părut Juliei ridicol. Jack s-a simţit furios şi
desconsiderat din această cauză. Terapeutul i-a prescris Juliei să-şi rotească ochii în
situaţii în care nu are sentimente negative faţă de ceea ce afirmă Jack la un moment
dat. Apoi, cuplul discută despre efectele sarcinii pentru acasă în următoarea şedinţă
de terapie. Multe cupluri obţin beneficii importante de pe urma acestei strategii
paradoxale, deoarece partenerii devin mai puţin reactivi, chiar şi în situaţiile în care
comportamentul negativ se manifestă în realitate. Partenerii se aşteaptă să audă că
este vorba despre o imitare a comportamentului negativ, devenind astfel mai uşor de
tolerat comportamentul respectiv.
6.6.7. Tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine

Acest exerciţiu de toleranţă este necesar atunci când există situaţii care nu se
pot schimba. De exemplu, dacă un partener se îmbolnăveşte grav sau manifestă o
anumită dizabilitate, partenerul sănătos poate simţi nevoia să caute prieteni noi
cărora să li se confeseze, plănuieşte să se implice şi în alte activităţi în afara casei, se
angrenează în activităţi care să-i stimuleze intelectul sau adoptă alte comportamente
care denotă grijă faţă de sine.
Prima şi cea mai gravă greşeală pe care o poate face un terapeut când
promovează acceptarea în terapie este aceea de a încerca să forţeze acceptarea. Când
acceptarea devine singurul punct pe agenda terapeutului, tratamentul poate să meargă
într-o direcţie greşită. Terapeuţii au nevoie de asemenea să stabilieasca tipul de
acceptare. În caz contrar, terapeuţii s-ar contrazice, cerând cuplului să se accepte
unul pe celălalt cu orice preţ. Răspunsul cel mai obişnuit oferit de terapeut cu privire
la acceptare este de tipul: comportamentul fiecărui partener este de înţeles în
contextul în care acesta apare. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fie schimbat
comportamentul nedorit, ci doar că respectiva persoană nu este etichetată din cauza
acestui comportament.
Un alt concept înţeles greşit este acela că terapia comportamentală integrativă
de cuplu se referă numai la acceptare când, de fapt, este vorba despre menţinerea
unui echilibru între acceptare şi schimbare în terapie. Teoria sugerează că schimbarea
de lungă durată se produce mai repede atunci când intervine acceptarea, deoarece
tratamentul se bazează pe variabilele de control ale comportamentului mai degrabă
decât pe problemele care derviă din manifestarea acestui comportament. Fără
îndoială, concentrarea excesivă pe acceptare, nu poate conduce la un ajutor prea
mare în rezolvarea unei probleme apărute în cuplu.
De exemplu, atunci când Sorin şi Ioana au realizat că nu se pot pune de acord
în privinţa stabilirii momentului prielnic de a avea un copil, terapeutul poate greşi cu
uşurinţă, întorcându-i la o temă identificată în şedinţa trecută sau poate să-i ajute pe
fiecare în parte să înţeleagă punctul celuilalt de vedere cu privire la această
problemă. Este posibil ca cei doi să înţeleagă destul de bine perpectiva celuilalt, dar
să nu se pună de acord în dorinţele lor. Un astfel de conflict este o ocazie bună pentru
a educa un cuplu cum să identifice o problemă, cum să caute soluţii şi cum să
găsească o soluţie pe care să o încerce. În cazul de faţă, ar putea fi de mai mare ajutor
pentru Sorin şi Ioana să facă o listă de argumente pro şi contra referitoare la
conceperea unui copil, acum sau în viitor şi să se pună de acord asupra unei metode
86
de a obţine mai multe informaţii despre modul în care copiii le-ar putea afecta viaţa
(de exemplu, a te oferi voluntar să faci pe fratele sau pe sora mai mare, timp de şase
luni de zile). Apoi, cei doi vor relua discuţia în legătură dorinţa de a avea un copil,
acum sau mai târziu. În cuplul de faţă, acceptarea poziţiei celuilalt nu-i va ajuta pe
cei doi parteneri să progreseze în privinţa rezolvării diferenţelor lor de opinie.
87
REZUMAT
Câteva terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării ca fiind

angajamentului.
Aceste abordări evidenţiază acceptarea radicală a propriei persoane şi a lumii
aşa cum este. Alte terapii comportamentale includ acceptarea într-o manieră
implicită (terapia de activare comportamentală în tratamentul depresiei).
Termenul acceptare implică atât imagini pozitive, cât şi negative. Cei mai mulţi
oameni vor să fie acceptaţi pentru ceea ce sunt, astfel încât acceptarea poate fi
definită prin a accepta pe cineva pentru ceea ce este, la adevărata sa valoare. Pe de
altă parte, acceptarea este de multe ori identificată cu neajutorarea. Poţi accepta
diversele situaţii dramatice prin care te pune viaţa, situându-te pe o poziţie de om
dezamăgit, chiar înfrânt de vicisitudinile vieţii.
In terapia individuală, acceptarea poate fi definită ca fiind opusul evitării. În
terapia de cuplu, termenul se referă mai mult la a înţelege partenerul aşa cum este şi
a-l accepta pentru ceea ce este, în timp ce diferenţele sunt recunoscute drept
oportunităţi pentru o apropiere mai mare şi nicidecum drept motiv de ceartă între
parteneri.
În situaţia de cuplu, terapeutul trebuie să înţeleagă lipsa de acceptare dintre doi
oameni. Chiar faptul că un cuplu obişnuit vine la terapie cu dorinţa că ceva se va
schimba în relaţia lor, demonstrează inevitabil neacceptarea.
Scopul acceptării este atenuarea spiritului critic al partenerului care se plânge
de o situaţie, prin înţelegerea contextului în care comportamentul partenerului acuzat
se manifestă.
Terapeuţii specializaţi în terapie comportamentală integrativă de cuplu folosesc
măsuri standard de evaluare, precum Scala de Adaptare în Cuplu (Dyadic
Adjustment Scale, DAS, Spanier, 1976) sau Inventarul Satisfacţiei Maritale (Marital
Satisfaction Inventory, MSI, Snyder, 1979). Un alt instrument este Scala Frecvenţei
şi Acceptabilităţii Comportamentului Partenerului (Frequency and Acceptability of
Partner Behavior Scale, FAPB, Christensen şi Jacobson, 1997) care măsoară ariile de
interes ale fiecărui partener, precum şi cât de acceptabil (sau nu) este
comportamentul unuia pentru celălalt şi frecvenţa apariţiei lui. Faza evaluării se
realizează de-a lungul a patru şedinţe.
În cadrul evaluării, sunt investigate următoarele aspecte (Jacobson şi
Christensen, 1996):
1. Cât de destins este cuplul?
2. Cât de implicaţi sunt partenerii în relaţie?
3. Care sunt neînţelegerile care îi separă?
4. De ce constituie aceste neînţelegeri o problemă?
5. Care sunt lucrurile care îi ţin uniţi?
6. Cum poate terapia să îi ajute?
Acceptarea implică renunţarea la lupta de a-l schimba pe celălalt. Frumuseţea
situaţiei este dată de faptul că, odată cu renunţarea la luptă, se renunţă şi la
sentimentele şi interacţiunile negative. Acceptarea devine un factor curativ esenţial
care va duce la creşterea modului pozitiv de a privi propria relaţie de cuplu.
Cele trei componente ale formulării cazului sunt: tema, procesul de polarizare şi
capcana reciprocă.
88
Strategiile clinice utilizate în psihoterapia comportamentală integrativă de
cuplu sunt: strategia modificării comportamentale, ascultarea activă, rezolvarea de
probleme.
Tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă de cuplu
sunt: tehnica îmbinării empatiei, tehnica detaşării unite, tehnicile de toleranţă,
tehnica identificării aspectelor pozive în comportamentul negativ, tehnica jocului de
rol, tehnica imitării comportamentului negativ (ca sarcină pentru acasă), tehnica
consolidării toleranţei prin grija faţă de sine.
CUVINTE CHEIE
 acceptare
 psihologia acceptării
 psihologia angajamentului
 evitare, neajutorare
 măsuri standard de evaluare
 aspecte cheie ale evaluării
 strategia modificării comportamentale
 ascultarea activă
 rezolvarea de probleme
 tehnica imbinării empatiei
 tehnica detasării unite
 tehnici de toleranţă
 tehnica identificării aspectelor pozitive în comportamentul negativ
 tehnica jocului de rol
 tehnica imitării comportamentului negativ
 tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine
1) Ce este acceptarea?
2) Evidenţiaţi relaţia dintre acceptare, neajutorare şi evitare.
3) Care sunt măsurile standard de evaluare?
4) Care sunt aspectele cheie ale evăluarii?
5) Care sunt componentele formulării cazului?
6) Care sunt strategiile clinice utilizate în aceasta psihoterapie?
7) Detaliaţi tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală
integrativă de cuplu.
89
CONCLUZII
Intervenţia acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu derivă

din analiza funcţională a problemelor cuplului. Terapeuţii menţin o dialectică între
acceptare şi schimbare. Ei vor încerca să creeze un mediu terapeutic în care
diferenţele şi problemele apărute în cuplu, devin oportunităţi pentru obţinerea
empatiei şi înţelegerii.
Acceptarea în terapia de cuplu nu ar trebui să fie interpretată ca o modalitate de
menţinere a status-quo-ului. Menţinerea stabilităţii doar de dragul ei nu numai că ar
fi antiterapeutică, dar, într-un anumit sens, ar putea induce o perspectivă misogină,
ştiut fiind faptul că unii bărbaţi din cuplurile heterosexuale sunt satisfăcuţi de acest
status-quo, în timp ce unele femei caută schimbare, astfel încăt o altă relaţie să le
satisfacă mai bine dorinţele. Partenerii nu trebuie niciodată să accepte un
comportament inaccceptabil. A fi înjurat, plesnit, intimidat, bruscat, ignorat, nu este
niciodată acceptabil. De-a lungul desfăşurării terapiei, terapeutul îi va arăta
partenerului acuzat, impactul negativ pe care îl are asupra persoanei de lângă el.
Acest lucru poate fi obţinut prin utilizarea tehnicii îmbinării empatiei şi prin
intermediul altor exerciţii de toleranţă. Aşadar, persoana este acceptată ca persoană,
dar comportamentul ofensiv nu este acceptat (C.R. Martell, D. Atkins, 2006).
90
UNITATEA 7
HIPNOZA PERMISIVĂ
Obiective 92
7. Hipnoza permisivă 93
7.1 Scurtă introducere 93
7.2 Şcoala lui M. Erickson 94
7.3 Utilizarea sarcinilor în psihoterapia ericksoniană 95
7.4 O taxonomie a sarcinilor 97
7.4.1 Sarcinile directe-congruente administrate în afara şedinţei 98
de terapie
7.4.1.1 Sarcinile congruente tradiţionale 98
7.4.1.2 Sarcinile congruente centrate pe soluţie 98
7.4.1.2.1 Inregistrarea de evenimente pozitive şi situaţii de succes 98
- jurnalul de victorie
7.4.1.2.2 Intrebarea miracol 99
7.4.2 Sarcinile directe-congruente administrate în timpul şedinţei 99
de terapie
7.4.3Sarcinile indirecte -incongruente administrate în afara 99
şedinţei de terapie
7.4.3.1 Intentia paradoxală 100
7.4.3.2 Prescrierea simptomului 101
7.4.3.3 Crearea ambiguităţii 102
7.4.3.4 Folosirea ritualurilor 104
7.4.3.5 Terapia prin incercări dificile 105
7.4.4 Sarcinile indirecte-incongruente administrate în timpul şedinţei 105
de terapie
7.4.4.1 Inducerea fobiei in transă hipnotică 106
7.4.4.2 Puzzle-urile 106
7.4.4.3 Sculptarea problemei pacientului 106
7.4.5 Aspecte complementare 106
Rezumat 108
Cuvinte cheie 110
Concluzii 110
91
OBIECTIVE

hipnozei permisive;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale hipnozei
permisive

 Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în O’Donohue,

W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006.
 Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Hipnoterapia în tratamentul unor disfuncţii
nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în „Revista de Psihologie”, seria
3, tomul 40, Editura Academiei Române, 1994.
 Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
 2 ore
92
7. HIPNOZA PERMISIVĂ
7.1. Scurtă introducere
Primul aspect de care terapeutul trebuie să ţină cont este să înveţe să utilizeze
limbajul pacientului. Ne referim în discuţia de faţă la tehnici de comunicare derivate
din hipnoterapia ericksoniană (Erickson, 1965, 1980; Erisckson şi Rossi, 1977, 1983;
Erickson şi colab., 1979). Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din
metodele utilizate de Erickson în inducţia transei hipnotice. G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) spuneau. „De fapt, în inducţia transei, Erickson imita stilul
perceptiv şi comunicaţional al pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până
când pacientul pica în transă hipnotică.”
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de comunicare „tracing
technique.” Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în prima întâlnire
terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele personale cu privire la
realitate utilizate de pacientul său. Mai mult, el imita formele comunicării nonverbale
ale pacientului, în scopul de a-l face pe acesta să se simtă cât mai în largul său. În
acest mod, reuşea să-l influenţeze în mod gradat, prin intermediul sugestiilor şi
instrucţiunilor paradoxale.
Nu Erickson a fost cel care a descoperit eficienţa tehnicilor de persuasiune.
Acest aspect este o componentă esenţială în retorica clasică de mai bine de două mii
de ani. Aristotel, de exemplu, în „Elogiu către Alexandru” spunea că dacă vrei să
convingi pe cineva de ceva, trebuie să-i foloseşti propriile argumente. Mai mult,
psihologia experimentală a demonstrat că fiinţele umane sunt atrase şi influenţate de
lucruri care le sunt familiare sau similare cu ei înşişi.
Psihologul social Robert Cialdini a studiat diverse strategii de persuasiune şi în
unul din studiile sale cu privire la tehnicile de vânzare, a constatat că agenţii de
vânzare care seamănă într-un anume mod cu clienţii lor, încheie mult mai rapid
contractele. Această asemănare poate fi în termeni de vârstă, religie, idei, limbaj,
preferinţe (R. Cialdini, 1984). Clienţii nu realizează că agenţii de vânzări sunt
antrenaţi să imite limbajul lor şi să intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi tocmai acele
puncte de contact interpersonal, utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să
semneze contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa
utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţământul sau acceptul
populaţiei ţintă cu privire la un produs sau la o anumită categorie de servicii.
Succesul multor companii de publicitate se datorează faptului că ele reflectă, în
strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de zi cu zi al populaţiei
ţintă.
Toate aceste date ne arată cât de important este să adoptăm strategii de
comunicare eficiente, menite să-i permită terapeutului să-l influenţeze pe pacient cât
mai rapid posibil. În ciuda faptului că pacientul caută ajutor pentru a găsi o rezolvare
la problemele sale, el de cele mai multe ori se dovedeşte rezistent la schimbare.
Această rezistenţă poate fi diminuată prin utilizarea unui stil de comunicare
hipnotică. Pentru a fi eficient, terapeutul utilizează comunicarea hipnotică într-o
manieră naturală, nicidecum una artificială. Altfel, ar putea să obţină efectul invers.
Dacă pacientul se simte batjocorit sau ridiculizat, rezistenţa lui la schimbare va creşte
semnificativ.
93
Antrenamentele de comunicare hipnotică reprezintă de multe ori cheia
succesului în terapie. Terapeuţii au oportunitatea să participe la o mare varietate de
şedinţe simulate, să înregistreze audio-video şedinţele de terapie şi să-şi
monotorizeze succesul. Activitatea de învăţare a adaptării limbajului la situaţii,
contexte şi stiluri personale variate, îi ajută să-şi dezvolte flexibilitatea atitudinală.
G. Nardone şi P. Watzlawick (2005), autorii psihoterapiei scurte strategice,
menţionează următoarele tehnici de comunicare hipnotică: recadrarea
(resemnificarea), evitarea formulărilor negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-
urilor de comunicare paradoxală, utilizarea rezistenţei pacienţilor la schimbare,
utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor şi prescrierea sarcinilor
comportamentale.
Yapko (1995, cit. din I. Holdevici, 2010) oferă următoarele indicaţii în vederea
realizării unei comunicări hipnotice eficiente:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează limbajul
pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăirile în
termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze predominant
timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială
dominantă a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a reacţiona;
 Terapeutul trebuie să solicite permisiunea pacientului dacă doreşte să-
l atingă;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concordanţă cu
intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât cele foarte
precise.
Menţionăm că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului său,

terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate menite să
determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună un efort empatic
dirijat în vederea construirii unor formule sugestive aducătoare de sănătate şi
eficienţă.
7.2. Şcoala lui M. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, profesor de psihiatrie la
Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrările sale au avut o influenţă
considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetări Mintale
(Watzlawick, Bateson, Haley şi Weakland) îl consideră pe M. Erickson (1901-1980)
drept părintele terapiei familiale şi al abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie
hipnotică, fondată în exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de
terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea
a ceea ce se cheamă terapia strategică.
Erickson are numeroase puncte de legătură cu cele trei mari direcţii în psihoterapie.
Interesat ca şi Freud de simboluri şi metafore, concepe acţiunea terapeutică în
termeni de învăţare şi decondiţionare (perspectiva behavioristă) şi manifestă în
94
acelaşi timp o mare încredere în puterea de dezvoltare a potenţialului uman
(perspectiva umanistă). Ca notă specifică, M. Erickson nu consideră terapia ca fiind
opera terapeutului (abordare behavioristă) şi nu este fondată pe analiza transferului
(abordare psihanalitică).
Cu alte cuvinte, terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata
conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul
terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime pacientului,
terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea oferită
în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă
ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza noastră personală. Inducţia
ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,
simbolurilor, anecdotelor. În finalul capitolului referitor la comunicarea hipnotică,
vom dedica o discuţie detaliată cu privire la utilizarea sarcinilor în hipnoza
ericksoniană.
7.3. Utilizarea sarcinilor în psihoterapia ericksonianã

În psihoterapie ne interesează în primul rând să ne atingem scopul şi să
obţinem rezultatul dorit. Ţelurile pacientului şi cele ale psihoterapeutului coincid
deseori, dar alteori, nu sunt aceleaşi. Este posibil ca pacientul să nu ştie exact ce
trebuie să realizeze în terapie. Cu toate acestea, clinicianul va trebui să gândească
asupra următorului aspect: Ce vreau să comunic pacientului pentru a accelera
schimbarea? Scopurile terapeutice vor deriva din răspunsul la această întrebare
imperativă.
Stabilirea scopurilor în terapie
După J. Zeig (2006), şcolile de psihoterapie au păreri divergente în ceea ce
priveşte stabilirea scopurilor. În modelele psihanalitice, scopurile terapeutului pot
necesita lucrul cu transferul. În terapia somatică, scopurile se focalizează pe
schimbarea adusă la nivelul suprafeţei corpului pacientului, plecând de la ideea că
problema este localizată în corp, nu doar în suflet. Scopurile în cadrul abordărilor
sistemice de familie se pot baza pe rearanjarea aspectelor structurale ale sistemului,
recunoscând că schimbarea sistemică duce la schimbarea individuală. În abordările
umaniste, a avea o relaţie „Eu - Tu” poate fi rezultatul dorit.
Stabilirea scopurilor în terapia ericksonianã
În predarea terapiei ericksoniene este necesară o clarificare a scopurilor şi a
subscopurilor fenomenologice. Abordarea derivă din filosofia că schimbarea în
terapie este procesul reasocierii vieţii interne. Resursele interne trebuie rearanjate la
nivel experienţial şi contextualizate. Vom contura acest proces complex şi vom
enumera şase aspecte ale stabilirii scopurilor.
Scopurile în terapia ericksoniană sunt create prin împărţirea problemelor în
componentele lor subfenomenologice, „strategiile” sociale şi interpersonale pe care
persoana le utilizează în cele din urmă pentru a se socoti „deprimată”, „anxioasă”,
sau „nesigură”. Din perspectiva psihiatriei, depresia este o tulburare a creierului. Din
perspectiva constructivismului social, „depresia” este o etichetă utilizată pentru a
descrie un complex fenomenologic.
Un ericksonian poate crea o „hartă” fenomenologică a modului în care un
pacient îşi „face” sau îşi „construieşte” depresia. El concepe depresia ca o serie de
acţiuni intrapsihice şi sociale: se poate „face” depresie orientându-ţi atenţia spre
interior versus exterior, inactiv versus activ social, trăind în trecut mai degrabă decât
în prezent, devenind atraşi de senzaţiile tactile, selectând aspectele negative ale
95
existenţei şi accentuând autoînvinovăţirea. În acest model, clinicianul stabileşte
fenomenologia „depresiei”, văzută ca un set de componente descriptibile.
În terapia ericksoniană, al doilea aspect în determinarea scopului este
sublinierea aspectelor pozitive. Acest lucru este realizat prin ajutarea pacienţilor în a-
şi descoperi forţele interioare nebănuite şi în a-i orienta către un viitor constructiv.
„Starea” soluţiei are propria ei fenomenologie şi pentru aceasta poate fi creată o
hartă, incluzând componente psihologice şi sociale.
Al treilea aspect în stabilirea scopului în terapia ericksoniană este întărirea
autodeterminării cât mai curând posibil. Jay Haley (1976) a explicat cu înţelepciune
că psihoterapia este o problemă, nu o soluţie. Problema constă în a îndepărta
pacienţii de terapie şi de a-i întoarce înapoi la cursul normal al vieţii, cât mai curând
posibil.
Al patrulea aspect de luat în considerare este acela de a lucra, ori de câte ori
este posibil, cu structurile existente în prezent. Lucrând cu „ceea ce este”, atenţia nu
este focalizată pe influenţele din trecut care conduc la problemă. Ericksonienii ajută
în mod activ la modificarea structurilor psihologice, fiziologice şi sociale care ţin
pacienţii blocaţi în starea lor problematică.
A cincea orientare către scop în terapia ericksoniană este aceea de a utiliza
tehnici sistemice şi interacţionale. Terapeutul trebuie să caute soluţii care să-i implice
pe ceilalţi. Pacienţii trăiesc şi dezvoltă probleme în cadrul unei matrice sociale. Prin
urmare, schimbarea ar trebui să angajeze, în mod constructiv, matricea socială. M.
Erickson ne spune că terapeutul nu trebuie să fie orientat doar către schimbarea
intrapsihică a pacientului.
A şasea zonă în ceea ce priveşte stabilirea scopurilor în terapia ericksoniană
este accesarea asociaţiilor constructive existente, dar care momentan sunt inactive.
De exemplu, orice fumător ştie cum să se simtă confortabil fără ţigară, orice
persoană anxioasă ştie cum să se relaxeze şi orice persoană depresivă ştie cum să-şi
schimbe dispoziţia. Rolul terapiei ericksoniene este acela de a ajuta pacientul să-şi
identifice şi să-şi recontextualizeze propriile resurse, astfel încât acestea să fie
accesate în mod constructiv.
O dată ce terapeutul înţelege cum îşi „face / construieşte” pacientul problema,
el poate delimita mai bine direcţiile de schimbare. Pe scurt şi în formă simplificată,
stabilind direcţia terapeutică într-o abordare ericksoniană, terapeutul poate stabili
fenomenologia problemei pacientului său. Să luăm din nou depresia ca exemplu.
Dacă un pacient este orientat spre interior, vom găsi o soluţie pentru a fi captat de
lumea exterioară. Pentru a contracara absorbţia sa în trecut, vom implica pacientul în
prezent. Indivizii retraşi pot deveni implicaţi social. Fiecare pacient are un set de
abilităţi necesare în trecutul său pe care le poate accesa în cadrul terapiei la nivel
experienţial. Rolul terapeutului este de a-l ajuta pe pacient să realizeze şi să
consolideze setul său de abilităţi care conţin soluţia la problema cu care se confruntă.
O problemă în terapie este că pacienţii pot să ştie ce să facă în direcţia
schimbării, dar s-ar putea ca ei să nu realizeze ce anume ştiu. Cum putem noi ca
terapeuţi să facilităm această realizare experienţială? Un răspuns se află în scopurile
„împachetării cadoului” sau în ideile terapeutice. Sarcinile terapeutice de acest tip îl
pot ajuta pe pacient să-şi conştientizeze potenţialităţile latente autocurative.
„Împachetarea cadoului”
Terapia ericksoniana recunoaşte că pacientul chiar se „vindecă” singur.
Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient să-şi descopere şi să-şi folosească
propriile resurse interioare. Stabilirea sarcinilor este o metodă excelentă de
accelerare a progresului terapeutic.
96
O filosofie fundamentală este aceea că tehnicile în terapie nu vindecă, ci ajută
pacienţii în calea lor de a-şi conştientiza potenţialităţile latente autocurative. Hipnoza
în sine, o tehnică comună de „împachetare a cadoului” utilizată în terapia
ericksoniană, nu vindecă. În schimb, prin folosirea metaforelor, a fanteziei, a
anecdotelor, hipnoza oferă pacientului soluţii de ameliorarea a simptomatologiei.
Sarcinile reprezintă doar o cale de a oferi pacientului soluţii de însănătoşire.
Pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor terapeutice, supunem atenţiei următoarea
taxonomie a sarcinilor (dupa J. Zeig, 2006).
7.4. O taxonomie a sarcinilor

Există două categorii de sarcini care pot fi date unui pacient: sarcini directe sau
congruente şi sarcini indirecte sau incongruente. Sarcinile pot fi date fie în afara
şedinţei de terapie („homeworks”), fie în timpul şedinţei de terapie, aşa cum este
ilustrat în tabelul de mai jos.
În plus, notăm că sunt sarcini pe care pacientul le urmează şi sarcini pe care le
respinge. De asemenea, sunt sarcini de realizat şi sarcini date de terapeut cu scopul
de a activa rezistenţa pacientului, dar care vor conduce la asociaţii constructive.
Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în afara şedinţei de

şedintei de terapie) terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală (Frankl)
Antrenament de relaxare / meditaţie / Prescrierea simptomului (Weeks şi
autohipnoză L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii (Lankton şi
Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor (Erickson)
cuplurilor)
Notare: liste / autobiografii / istorie Utilizarea ritualurilor (Gilligan; van der
socială / jurnale Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului (Keeney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)
Sarcini directe-congruente (în timpul Sarcini incongruente (în timpul şedinţei
şedinţei de terapie) de terapie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în stare de
hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă
congruentă menţionată mai sus
97
7.4.1. Sarcinile directe-congruente administrate în afara şedinţei de
terapie
7.4.1.1. Sarcini congruente tradiţionale

Sarcinile congruente de urmat în afara şedinţei de terapie sunt în general
simple şi directe. De pildă, un pacient anxios poate învăţa să facă exerciţii de
relaxare şi autohipnoză. Problemele relaţionale pot fi rezolvate prin aplicarea unui
training asertiv. Pentru cuplurile care întâmpină dificultăţi de comunicare, un
exemplu de sarcină congruentă poate fi ascultarea reflexivă. Persoanele nehotărâte
pot beneficia de pe urma sarcinii de întocmire a listelor. Sarcinile care presupun
notarea pe hârtie includ jurnalul sau redactarea istoriei sociale. Biblioterapia, citirea
unor cărţi menite să-i ajute pe pacienţi, definesc de asemenea sarcinile congruente.
Unei persoane retrase i se poate oferi sarcina socială de voluntariat la un azil.
Trimiterea pacienţilor la grupuri sociale sau de suport precum Părinţi Fără Parteneri
sau Alcoolici Anonimi sunt exemple de sarcini congruente.
Sarcinile congruente pot fi folosite în foarte multe moduri. Unui pacient căruia
nu-i place să se îngrijească, i se poate da sarcina să se „ferchezuiască” pentru terapie.
Unui pacient obez i se poate da sarcina de a avea un reportofon cu el şi de a comenta
ori de câte ori mănâncă. Pacientul poate trimite fişierul digital terapeutului său, astfel
încât să fie „însoţit” la fiecare masă.
Sarcinile congruente lansează pacientul într-o suită de activităţi care îi permit
să se perceapă în mod diferit. Disonanţa cognitivă astfel creată poate conduce la
modificări constructive în ceea ce priveşte imaginea de sine.
O problemă cu sarcinile congruente este că deseori pacientul le-a probat, fără a
da rezultate. Dacă sarcinile directe tradiţionale nu scot la iveală schimbarea, există o
clasă unică se sarcini congruente care pot fi găsite în psihoterapia centrată pe soluţie
a lui Steve de Shazer (1985).
7.4.1.2. Sarcinile congruente centrate pe soluţie

O sarcină congruentă în terapia centrată pe soluţie este de a direcţiona
pacientul spre căutarea excepţiilor. În cazul depresiei, unui pacient i se cere să noteze
de câte ori nu este deprimat, indiferent cât de insignifiantă pare această sarcină. Se
ştie că generalizarea menţine deseori problema: o persoană deprimată poate avea
impresia că este „tot timpul” deprimată. Executând sarcina de a nota excepţiile, el
poate descoperi că sunt multe situaţii în care nu este deprimat. Sarcina de a nota
excepţiile creează o perspectivă adecvată. Accesarea şi organizarea punctelor tari, a
situaţiilor în care nu este deprimat, promovează o disonanţă cognitivă şi lucrează la
nivelul schimbării atitudinilor, autoatribuirilor şi chiar a identităţii personale. O dată
ce „depresivul” realizează că sunt multe situaţii în care nu este depresiv, concepţia sa
despre sine se poate schimba.
7.4.1.2.1. Înregistrarea de evenimente pozitive şi situaţii de succes –

jurnalul de victorie
O sarcină congruentă asemănătoare este înregistrarea de evenimente pozitive şi
de situaţii în care subiectul a avut succes şi care sunt notate într-un tip de „jurnal de
victorie”, o metodă ce se concentrează, de asemenea, pe căutarea excepţiilor şi pe
accentuarea forţelor şi punctelor tari deja existente.
98
7.4.1.2.2. Întrebarea miracol
Utilizarea întrebării miracol în terapia centrată pe soluţie este de asemenea o
sarcină congruentă. O întrebarea miracol este după cum urmează: „Dacă un miracol
ar avea loc peste noapte şi problema dumneavoastră ar dispărea, ce aţi face mai întâi?
Cum aţi reacţiona?” Pacienţii sunt încurajaţi să se comporte ca şi cum miracolul s-ar
fi produs deja. Acţionând ca şi cum, se poate produce schimbarea. Dacă pacientul
realizează ce modificare comportamentală vrea să se producă, el va trece la acţiune.
Fireşte, modificarea comportamentală poate conduce la schimbări importante în ceea
ce priveşte concepţia de sine.
7.4.2. Sarcinile directe-congruente administrate în timpul şedinţei de

terapie
Abordarea sarcinilor congruente în afara spaţiului terapeutic ar putea să nu
funcţioneze la anumiţi pacienţi, dar de obicei se începe cu utilizarea acestora. Dacă
apare rezistenţa, terapeutul poate schimba direcţia, dând o sarcină congruentă în
timpul sedinţei de terapie. O sarcină congruentă administrată în timpul şedinţei de
terapie poate fi mult mai bine monitorizată de către clinician. Multe dintre sarcinile
congruente din afara şedinţei de terapie pot fi utilizate în cadrul acesteia, inclusiv
cititul unor materiale sau întocmirea unui jurnal de înregistrare a succeselor.
Utilizarea fanteziei ar putea fi folosită pentru a practica în imaginaţie o
abilitate necesară în viitor. Hipnoza tradiţională poate fi considerată o sarcină
congruentă în cadrul şedinţei de terapie. O persoană care suferă de o tulburare de tip
fobic, spre exemplu, poate fi hipnotizată şi i se pot administra sugestii directe, de
tipul: „te vei simţi confortabil în avion”. Realizarea unei casete de inducţie a
hipnozei este definită drept sarcină de lucru în afara sesiunii terapeutice.
Un aspect terapeutic important îl constituie menţinerea flexibilităţii
terapeutului. Prin urmare, dacă o abordare dă greş, în loc să facă altele de acelaşi tip
sau după acelaşi calapod, clinicianul va trebui să ia o decizie. Dacă sarcinile
congruente din cadrul şedinţei de terapie sau din afara acesteia sunt fără succes, o
altă abordare vizează utilizarea sarcinilor incongruente.
7.4.3. Sarcinile incongruente administrate în afara şedinţei de terapie

Anumiţi pacienţi răspund mai bine la sarcinile indirecte sau incongruente. J.K.
Zeig (1980) postulează următorul principiu: cantitatea de sarcini indirecte este direct
proporţională cu rezistenţa percepută la pacient. Cu cât întâmpinăm mai multă
rezistenţă, cu atât vom utiliza mai multe metode indirecte şi incongruente.
Sarcinile incongruente sunt deseori simbolice şi paradoxale prin natura lor. La
suprafaţă, sarcinile incongruente par ilogice şi chiar manipulative. Dar, problemele-
simptom sunt ilogice (şi manipulabile din punct de vedere social). Pe acest teren,
terapeutul poate întâmpina ilogicul cu un „ilogic” constructiv. Sarcinile incongruente
sunt cele mai bune atunci când reprezintă o cale de a oferi soluţii de “împachetare a
cadoului”, soluţii la problemele pacienţilor şi nu de a manipula pacienţii. Acestea
sunt metode de a ajuta pacientul să-şi actualizeze potenţialităţile latente şi inactivate.
La ora actuală, există terapeuţi specializaţi în administrarea sarcinilor incongruente
specifice.
99
7.4.3.1. Intenţia paradoxală
Intenţia paradoxală a fost o tehnică susţinută de Victor Frankl (1963). El este
cel care a inventat intenţia paradoxală şi a descris-o drept o cale de acces la aşa-
numita anxietate anticipatorie. Autorul mai sus menţionat a realizat că problemele de
anxietate sunt agravate adeseori de anticiparea a ceea ce credem că se va întâmpla.
Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine – anxietatea – şi în anticiparea
problemei – anxietatea anticipatorie. El a realizat că dacă modificăm ceva în
anxietatea anticipatorie, putem schimba anxietatea în sine. Aşadar, intenţia
paradoxală ar trebui direcţionată spre acest nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul unui pacient cu fobie
socială. Frankl îi spune pacientului să-şi imagineze că este invitat la o petrecere şi să-
şi construiască acest scenariu dinainte: „Ia două pahare pline cu şampanie şi
abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te îndrepţi către aceea femeie
având o stare de tremur, tremuri atât de tare încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania
pe tine. Pe urmă te împiedici în drumul tău către acea femeie atractivă şi torni
şampania peste hainele tale de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu putinţă”, atât de absurd
încât pacientul să fie forţat să simtă cea mai teribilă frică. „Mai bine un moment de
frică cumplită, decât o frică fără sfârşit”, ar putea spune Frankl. Tonul terapeutului
trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un exemplu de sarcină la care
pacientul trebuie să reziste, nu să o efectueze concret. El nu trebuie cu adevărat să
meargă la petrecere şi să facă acele lucruri stânjenitoare sau să execute acea sarcină.
Ideea era să disloce („să infecteze”) anxietatea anticipatorie cu umor. Scopul intenţiei
paradoxale este să devină un „virus de calculator” care să contamineze anxietatea
anticipatorie.
Redăm următorul caz în care terapeutul utilizează tehnica intenţiei paradoxale
(adaptat după N.A. Cummings, 2006):
Peggy era o femeie tânără ce trăia cu un bărbat care nu contribuia cu nimic la
relaţia lor. Aceasta muncea pentru a-l întreţine şi pe el, şi tot ea era singura care gătea
şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi petrecea zilele fumând marijuana şi
prefăcându-se că scrie poezii. Aceasta a venit la tratament sub pretextul de a fi
ajutată să-l părăsească pe Earl. În trei încercări anterioare, pacienta a abandonat în a
doua şedinţă terapia, cu terapeuţii care au încercat să o ajute să se elibereze de acest
om. În şedinţa mea, şi-a repetat pledoaria că ar putea să facă eforturi ca acest bărbat
să o iubească îndeajuns, astfel încât să-şi schimbe comportamentul. I-am dat ca temă
pentru acasă să facă trei lucruri din dragoste pentru Earl pe care nu le-a mai făcut
înainte şi care l-ar putea determina pe partenerul ei să o iubească. S-a întors
următoarea săptămâna cu tema făcută, dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic. Am
fost de neînduplecat, susţinând că nu a făcut încă suficiente lucruri, şi i-am dat încă o
temă: să mai facă alte trei lucruri din dragoste pe care nu le-a mai făcut niciodată. S-a
întors la a treia şedinţă, plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate.
Încăpăţânându-mă, am insistat pe faptul că trebuie să fie ceva ce aceasta a omis şi i-
am dat aceeaşi temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a întors anunţând că l-a
părăsit pe Earl deoarece nu e bun de nimic şi relaţia lor este fără speranţă. În tot acest
timp, Peggy era îngrozită de faptul că Earl era cel mai bun lucru pe care l-ar fi
meritat vreodată şi că, fără el, nu va mai putea să aibă pe nimeni. Acum, că rezistenţa
a fost lăsată deoparte, terapia se putea axa pe imaginea de sine scăzută a pacientei.
Terapeuţii anteriori au încercat, în prima instanţă, să-i acorde încredere în sine pentru
a-l putea părăsi pe Earl. Această abordare a avut drept efect o creştere a rezistenţei
(fricii) ei la schimbare.
100
Neutilizarea violenţei în combaterea rezistenţei a fost denumită psihojudo de
N.A. Cummings, făcând referire la utilizarea impulsului pacientului, ca modalitate de
însănătoşire. În capitolul final al cărţii, vom prezenta mai în detaliu căteva strategii
clinice actuale în negocierea cu rezistenţele pacienţilor la schimbare.
Peggy a fost ajutată să-l părăsească pe Earl numai după ce terapeutul a utilizat
în mod corect impulsul pacientei, respectiv, a face din ce în ce mai mult prin iubire.
Rezultatul a fost faptul că a realizat că nu ea, ci Earl era de vină.
Propunem următoarea analogie: să ne imaginăm combaterea rezistenţei
pacientului cu întoarcerea unei nave pe ocean. Fireşte, o navă nu poate să facă o
întoarcere abruptă, asemenea unui automobil. Comandantul trebuie să meargă în
direcţia în care merge nava şi să o întoarcă uşor, până ce aceasta se va îndrepta spre
direcţia opusă. În ceea ce priveşte pacienţii noştri, psihojudo necesită timp, abilităţi şi
răbdare. Manifestând rezistenţă, pacientul îşi schimbă direcţia într-un final, iar
terapia va continua, fără frică de schimbare.
Fireşte, este indicată o precauţie atunci când se utilizează intenţia paradoxală.
Majoritatea psihoterapeuţilor încep o intervenţie paradoxală potrivită, dar o
finalizează prematur, anulându-i astfel beneficiile. În cazul lui Peggy, finalizarea
paradoxului în ceea de-a doua sau a treia şedinţă, atunci când se plângea că şi-a
epuizat toate modurile de a-şi arăta iubirea, ar fi rezultat în întărirea rezistenţei ei la
schimbare.
În cazul lui Peggy şi al lui Earl, motivul de suprafaţă pentru care ea se afla la
cabinetul de psihoterapie (terapeutul să o ajute să-l părasească pe Earl) a ascuns
faptul că ea era de fapt foarte speriată de gândul că el ar fi urmat să o părăsească.
Earl a arătat un interes temporar pentru o altă femeie, iar stima de sine scăzută a lui
Peggy i-a confirmat că va rămâne singură. Prin stabilirea diagnosticului operaţional
(de ce este acum, aici la cabinet şi solicită psihoterapie), terapeutul a ignorat cererea
ei explicită şi s-a axat pe reducerea fricii ei de abandon.
Până ce psihoterapeutul nu este sigur de diagnosticul operaţional, terapeutul se
mişcă pe un teren neclar. Peggy a mai fost la alţi doi terapeuţi bine intenţionaţi, însă
fără succes, care au întreprins intervenţii bazate pe credinţa eronată că ea era acolo
pentru a o ajuta să-şi părăsească prietenul. În acest mod, cei doi terapeuţi nu au făcut
altceva decât să o îndeăpărteze de terapie. Aşadar, diagnosticul operaţional şi
motivul explicit prezentat de pacient pot fi uşor sau chiar foarte îndepărtate unul de
celălalt.
7.4.3.2. Prescrierea simptomului

O altă sarcină incongruentă, asemănătoare cu intenţia paradoxală, este
prescrierea simptomului. Prescrierea simptomului şi utilizarea ei în diferite şcoli de
psihoterapie sunt bine ilustrate de Gerald Weeks şi Luciano L’Abate (1982).
A concepe prescrierea unui simptom este în cele din urmă o artă. Există un
număr de reguli menite să sporească eficienţa prescrierii simptomelor (J.K. Zeig,
2006):
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un element al
complexului de simptome, cum ar fi, de pildă, comportamentul sau
atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a îndeplini sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi implică pe alţii în
mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce ar putea fi
periculos sau dăunător.
101
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi „fire
suspendate”.
 Prescrierea simptomului poate fi etapizată în trei paşi : pregătire,
intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la empatia iniţială de care dă
dovadă terapeutul şi la instrucţiunile oferite pacientului. Intervenţia este
sarcina prescrisă. De pildă, în cazul pacientului depresiv, instrucţiunea
presupune plecarea în cameră cu un caiet şi adoptarea unui comportament
depresiv. Parcurgerea este motivul pentru care a fost urmată sarcina,
incluzând indicaţiile cu privire la ceea ce s-ar putea realiza. Pentru a
creşte eficienţa, toate sarcinile terapeutice ar trebui să fie prezentate în cei
trei paşi descrişi mai sus.
 Când utilizează această tehnică, terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul
pacientului la această tehnică, făcând o distincţie între oamenii
noncomplianţi şi cei complianţi. Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm
cum anume putem utiliza această tehnică în funcţie de modul de a fi al
individului. Nevoia unei persoane noncompliante de a fi noncompliantă
poate deveni paradoxală în ceea ce priveşte manifestarea simptomului.
Nevoia ei de a fi noncompliantă poate eclipsa „nevoia” ei de a prezenta
simptomul. Persoana respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi dacă i
se va spune să aibă câte ceva din comportamentul său simptomatic, se
poate răzvrăti, punând în acţiune mai multe pattern-uri funcţionale. O
persoană docilă va urma instrucţiunile şi va obţine controlul asupra unei
situaţii care iniţial i se părea de necontrolat. Aşadar, este nevoie de o
evaluare a pacientului şi de administrarea unor sarcini pe care le poate
îndeplini, ajustând sarcina la valorile unice ale fiecărui pacient în parte.
 Fii cel mai bun terapeut pentru pacient, luând în considerare propriul
tău stil terapeutic. Atitudinea terapeutului poate determina efectul sarcinii.
Pentru unii pacienţi, terapeutul acţionează bine dacă „condimentează”
sarcina cu un subtil simţ al ironiei. În cazul prescrierii simptomului, aveţi
în vedere ironia întocmirii sarcinii în cea mai mică încăpere a casei.
Umorul carismatic al lui Frankl determină intenţia paradoxală, astfel încât
pacientul să nu se simtă deranjat în niciun fel. Terapeuţii trebuie să
utilizeze sarcinile care se potrivesc cel mai bine personalităţii lor şi ar
trebui să utilizeze sarcinile numai dacă şi ei s-au simţit confortabil cu
aceste sarcini în terapia lor personală sau le-ar face plăcere ca terapeutul
lor să le prescrie asemena sarcini. Aşadar, să construim sarcina în funcţie
de nevoile pacientului, să stabilim clar un proces de schimbare şi să fim
cel mai bun terapeut pentru pacientul nostru.
7.4.3.3. Crearea ambiguităţii

O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este crearea ambiguităţii.
Construită pe baza activităţii lui Milton Erickson, care se pare că a fost creatorul
metodei, în cartea “Răspunsul din interior” (“The Answer Within”), Stephen şi Carol
Lankton (1983), descriu pentru prima dată utilizarea a ceea ce autorii numesc
stabilirea funcţiei ambiguităţii. Utilizând această tehnică, terapeutul oferă sarcini
benigne pacientului, uneori chiar neştiind exact de ce a administrat sarcina
respectivă. De exemplu, un terapeut îi poate spune pacientului ca săptămâna viitoare
să meargă acasă şi să aprindă o lumânare în fiecare seară la prânz, pe urmă să se
întoarcă şi să îi explice de ce i-a dat sarcină respectivă. De cele mai multe ori, apar
rezultate interesante. Pacientul poate afirma, „A fost incredibil. Aprinzând această
102
lumânare am realizat că nu există destulă lumină în viaţa noastră de familie. Am
pierdut urma istoriei noastre familiale, esenţa noastră şi semnificaţia. Am întrerupt
ritualurile noastre de familie. Cum aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină care să ne
facă să realizăm un lucru atât de important?” Şi răspunsul, bineînţeles, este că
terapeutul nu ştia. Pacienţii învaţă cel mai bine atunci când fac sau realizează ceva,
transformând o sarcină ambiguă într-un pas terapeutic.
Altă sarcină ambiguă este să îi ceri pacientului să ia cu el o foaie de hârtie sau
o anumită carte timp de o săptămână sau să fie instruit să cumpere şi să aibă la el un
cronometru pe care să nu-l oprească niciodată. Pacientul este instruit să se întoarcă şi
să explice de ce i s-a cerut efectuarea acestei sarcini.
Sarcinile ambigue ar trebui să fie benigne şi să transmită respect faţă de
pacient. Ideea nu este să-l păcăleşti pe pacient că a scăpat de problemă. Funcţia
ambiguităţii sarcinii se realizează prin stimularea activării pacientului. Inerţia
menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează schimbarea.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii sarcinii. Milton Erickson
oferă un astfel de exemplu în “Predând un seminar cu Milton Erickson” (Zeig, 1980).
Un psihiatru din Pennsylvania şi soţia sa au venit la Erickson pentru terapie
matrimonială. După ce le-a ascultat problema un timp, i-a spus soţului să meargă, în
dimineaţa următoare, la Grădina Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din
Phoenix. I-a spus apoi soţiei să urce o zonă montană faimoasă, sub numele de Squaw
Peak, în acelaşi timp. Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a fost remarcabilă. Ştiaţi că
peste 50% din varietăţile de cactuşi se găsesc acolo?” Soţia, pe de altă parte, i-a
replicat tăios lui Erickson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era dificil şi
v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Am înjurat ca o nebună. Când am ajuns în
vârf, am simţit un moment de triumf, dar v-am blestemat la fiecare pas când am
coborât.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw Peak şi soţiei sale să
meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a întors şi a afirmat, „Am urcat Squaw Peak şi a
fost uimitor. Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi aşa de frumos. Ce privelişte!”
Soţia a răspuns, ”Urâţi cactuşi. A fost oribil, plictisitor, ridicol. Erickson i-a spus
apoi cuplului, „Mâine, alegeţi-vă singuri sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi
descoperit.” Soţul s-a întors şi a spus că a mers din nou la Grădina Botanică şi încă o
dată a privit frumuseţea. Soţia s-a întors şi a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am
urcat din nou acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, ”Terapia voastră maritală este încheiată. Vă puteţi
întoarce acasă.” Când au ajuns acasă, soţia a întocmit actele de divorţ. Soţul l-a sunat
pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?” Erickson a refuzat să vorbească despre
divorţ la telefon. În schimb, Erickson l-a întrebat ce s-a întâmplat cu ei în drum spre
casă. Soţul a răspuns că soţia sa a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de sarcini
plicticoase. Soţul a presupus că aveau nevoie de nişte experienţe interesante. A urmat
divorţul şi amândoi au făcut schimbări satisfăcătoare în viaţa lor personală. Acest
cuplu a urmat înainte ani de psihanaliză fără succes şi consiliere matrimonială.
Erickson le-a administrat numai sarcini.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită fiind de dezechilibrul
matrimonial zi de zi, resimţind numai câteva momente de triumf. Aşa că i-a dat o
sarcină izomorfă cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinuta în cea de-a treia sarcină. Cuplul ar fi putut
alege să urce împreună, să meargă împreună la Grădina Botanică, să meargă
împreună la plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut aşa. Mariajul lor se terminase, dar
ei nu admiteau acest lucru la nivel conştient. Prin utilizarea acestor sarcini simbolice,
103
cuplul a putut să realizeze acest fapt la nivel inconştient. Erickson a afirmat că acest
cuplu a luat decizia bună, amândoi partenerii recomandându-l ulterior pe Erickson
altor cunoscuţi.
Un alt exemplu de terapie simbolică din cazuistica lui Milton Erickson (Zeig,
1980) este o femeie care se simţea deprimată datorită faptului că nu avea copii.
Erickson a investigat problema ei cu un medic şi rezultatul a fost că poate concepe
un copil. Femeia a rămas însărcinată şi a avut o fiică. Mai târziu, copilul a murit la
vârsta de şase luni de sindromul morţii infantile subite. De această dată, medicul a
spus că femeia nu mai putea avea copii. Femeia s-a întors la Erickson depresivă şi cu
gânduri suicidare. „Cum îndrăzneşti”, a dojenit-o Erickson pe femeie, „să vrei să
distrugi acele amintiri frumoase cu fiica ta?”. Apoi i-a oferit o sarcină. I-a cerut să
planteze un copac care creşte repede în curtea ei şi să-l numească Cynthia, după fiica
ei. I-a spus că o să o viziteze şi că o să stea sub copac, la umbra Cynthiei. Când a
vizitat-o, pacienta facuse nişte progrese satisfăcătoare. În acest caz, sarcina simbolică
a fost dată pentru a absorbi durerile resimţite de mamă.
Utilizarea sarcinilor simbolice poate furniza informaţii interesante
tereapeutului. J. K. Zeig (2006) povesteşte despre o asistentă medicală care a apelat
la cabinetul său de psihtoereapie acuzând mai multe simptome fizice. Terapeutul a
sesizat că este depresivă, dar pacienta putea vorbi doar despre simptomele ei
somatice. I-a cerut să găsească o piatră neagră (simbol al depresiei) să o poarte timp
de zece zile şi apoi să se întoarcă să spună de ce crede că i-a fost dată sarcina
respectivă. Fiind o persoană compliantă, pacienta a purtat cu ea piatra. Când a fost
întrebată unde a pus piatra după cele zece zile, a spus că nu a ştiut ce să facă cu ea şi
a pus-o în biblioteca soţului ei. Terapeutul a presupus, prin utilizarea sarcinii
simbolice, că ea îi spunea că problema ei este una matrimonială şi nu depresia este
problema, aşa cum crezuse iniţial. Sarcina i-a permis să descopere ceva despre ea, un
aspect care îi fusese înainte neclar. I-a sugerat să vina cu soţul la următoarea şedinţă
şi s-a început terapia maritală.
7.4.3.4. Folosirea ritualurilor

Altă utilizare a unei sarcini simbolice şi incongruente este folosirea ritualurilor.
Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în activitatea sa clinică. Onno
van der Hart (1983) a scris de asemenea convingător despre ritualurile în terapie.
Ritualurile sunt sarcini complexe simbolice şi congruente. O sarcină ritualică
complexă poate fi dată unui pacient ca mijloc de înfrângere a propriilor dureri sau în
scopul autodescoperirii.
Cum se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o vârstă foarte fragedă să
răspundă la ritualuri. Ritualurile religioase, ritualurile de sărbători, ritualurile la
masă, toate adaugă un plus de frumuseţe şi de semnificaţie vieţii.
Bradford Keeney (1991) descrie utilizarea sarcinilor absurde în cartea sa
“Terapia improvizaţională”. O sarcină absurdă, în cazul unei persoane anxioase ar
putea fi următoarea: Terapeutul instruieşte pacientul, „Vreau să mergi în parc
sâmbătă dimineaţa şi să aduci o cutie de Wheaties. (Aceste cereale americane sunt
cunoscute ca „micul-dejun al campionilor”. Pe fiecare cutie de cereale este afişată o
poză a unui atlet popular american. Cu alte cuvinte, dacă poza ta ajunge pe cutia de
Wheaties, poţi deveni o vedetă naţională). Terapeutul continuă, „înfruntă soarele
ţinând cutia de Wheaties. Întinde mâna şi ia un pumn de cereale din cutie în mâna
dreaptă, apoi în mâna stângă, îndreaptă mâinile către soare, închide ochii şi acum
vizualizează-ţi fricile şi demonii. Apucă-i cu adevărat şi strânge-i printre cerealele pe
care le ai în mână. Apoi dă-ţi jos pantofii. Pune-ţi pumnul drept de cereale în
104
pantoful stâng şi pumnul stâng de cereale în pantoful drept. Plimbă-te prin parc timp
de 15 minute, apăsând fricile tale în cerealele din pantofi. Apoi ia un şerveţel, dă jos
pantofii şi pune-ţi fricile presate într-un şerveţel legat, care reprezintă bomba de frici.
Aruncă bomba de frici la tomberonul din parc, arunc-o în aer, sau arunc-o în lac”.
Aceasta, desigur, este o sarcină absurdă. Acum, când pacientul se gândeşte la frică se
gândeşte la Wheaties şi la bomba de frică din parc, plin de speranţă, cu un zâmbet
ascuns. Din nou, aceasta nu este o sarcină pe care terapeutul vrea neapărat să fie
realizată de către pacient; este o sarcină ce poate fi refuzată de pacient. Dar, în
respingerea acesteia, pacientul poate adăuga umor situaţiei, contaminând anxietatea.
Din nou, procedura este precum „un virus de calculator” care poate dezintegra
problema pacientului. De asemenea, presupune un terapeut empatic care să prezinte
sarcina într-o manieră în care pacientul să se simtă susţinut şi respectat. Mulţi
terapeuţi nu utilizează sarcini absurde în practica lor clinică deoarece nu se potrivesc
stilului lor personal.
7.4.3.5. Terapia prin încercări dificile

Un ultim exemplu de sarcină incongruentă este terapia prin încercări dificile,
conturată în cartea cu acelaşi nume de Jay Haley (1984). Tot Milton Erickson este
cel care a utilizat pentru prima dată încercările dificile în terapie.
O încercare dificilă îl poate aduce pe pacient în situaţia în care îi este greu să-şi mai
menţină simptomul. Exemplul clasic este pacientul cu insomnie (Haley, 1973).
Erickson i-a adresat omului câteva întrebări şi a constatat că acesta ura lustruirea
podelelor sale de lemn. Erickson a instruit omul să-şi îmbrace hainele de noapte la
ora obişnuită şi să îşi petreacă noaptea lustruind podelele. Trebuia să lustruiască
podelele patru nopţi la rând. Deoarece omul dormea doar două ore pe noapte,
Erickson i-a spus că va pierde numai opt ore de somn în patru zile: în prima noapte a
pierdut două ore de somn, în a doua noapte două ore de somn şi aşa mai departe.
Omul s-a întors la următoarea şedinţă şi a afirmat că în primele trei nopţi, a lustruit
podelele. În a patra noapte, a decis să-şi „odihnească puţin ochii” înainte să înceapă
să lustruiască podelele. Atunci a dormit opt ore. Omul a plasat un bidon de luciu
pentru podea în faţa şemineului, ştiind că va lustrui podelele dacă va avea insomnie.
Erickson a spus că omul ar face orice să evite să lustruiască podelele, chiar şi să
doarmă.
Una dintre fiicele lui Erickson, care suferea de insomnie tranzitorie, după ce
lucra în ture stresante de seară, a utilizat această metodă. Şi-a spus sieşi că dacă nu
poate dormi, va trebui să alerge pe scările casei în sus şi în jos de zece ori. Decât să
treacă prin această neplăcere, a învăţat sa doarmă. Din nou, scopul sarcinii neplăcute
nu este să păcălească persoana. Scopul este acela de a ne pune în legătură cu
propriile resurse şi capacităţi.
O variantă a acestei tehnici este să adoptăm un comportament împotriva altui
comportament. De pildă, unei persoane compulsive care este de obicei retrasă social,
i se poate spune că la fiecare trei situaţii când apare compulsia, este „silită” să
respecte ritualul, oferindu-i un compliment unui necunoscut.
7.4.4. Sarcinile incongruente adiministrate în timpul şedinţei de terapie

Sarcinile care au fost conturate până acum sunt utilizate în afara şedinţei de
terapie. Cu toate acestea, unii terapeuţi utilizează din ce în ce mai multe sarcini în
cadrul şedinţei de terapie. Acestea permit o mai bună colaborare între terapeut şi
pacient. Pot fi utilizate sarcini congruente în cadrul terapiei, precum întocmirea unor
105
liste de către pacient, citirea unui pasaj de literatură pentru pacient sau întrebările
miracol şi utilizarea miracolului în şedinţa de terapie. Tendinţa multor terapeuţi este
să utilizeze din ce în ce mai puţine sarcini congruente şi mai multe sarcini
incongruente în cadrul şedinţei de terapie, cum ar fi, de pildă, prescrierea
simptomului în stare de hipnoză.
7.4.4.1. Inducerea fobiei in transa hipnotica

În cazul unei fobii de avion, unui pacient i se poate induce în transă hipnotică
fobia de avion, în locul situaţiei reale care declanşează fobia. Astfel, pacientul
manifestă simptomul în timpul terapiei, nu în avion. Această schimbare poate deveni
semnificativă pentru schimbarea întregii probleme a pacientului. Orice schimbare,
oricât de mică, constituie o bază de plecare.
7.4.4.2. Puzzle-urile
Puzzle-urile pot fi utilizate deseori ca sarcini simbolice în cadrul terapiei.
Pentru a-i demonstra unui pacient că unele probleme sunt rezolvate cel mai bine la
nivel inconştient, i se poate da un puzzle care este cel mai bine rezolvat cu mâinile,
fără să gândească.
7.4.4.3. Sculptarea problemei pacientului
O altă sarcină utilizată frecvent de J. K. Zeig în cadrul şedinţelor de terapie este

implicarea sa ca terapeut într-un joc de rol, prin aşa-numita sculptare a problemei
pacientului. Terapeutul „sculptează” într-o formă care reprezintă un aspect din
problema pacientului (sau soluţia la problema pacientului). Pacientul este rugat să-i
spună cum să modeleze o sculptură care să semene cu problema sa, fie anxietatea,
agresivitatea sau depresia. Luând problema şi făcând-o fizică, terapeutul poate
descoperi numeroase căi de acces în lumea interioară a pacientului şi poate intervini
în acest sens. Uneori, i se cere pacientului să exagereze uşor sculptura, pentru a crea
o imagine ce ar putea „contamina” starea problemei. Deoarece o imagine valorează
cât o mie de cuvinte, pacientul capătă o nouă perspectivă cu privire la un aspect legat
de propria sa persoană, deschizând calea unor modificări ulterioare.
7.4.5. Aspecte complementare

Unii pacienţi, îşi pot autoadministra diverse sarcini. De pildă, un pacient, atlet
profesionist care lucra în domeniul vânzărilor, se dovedea o persoană extrem de
competitivă. Şi-a stabilit singur o sarcină de tipul încercării dificile. Împreună cu un
coleg, a găsit o cutie de conserve, plimbându-se printr-un parc. Cei doi au făcut o
înţelegere: cine va avea creşteri în vânzări mai mici în acea săptămână, să ţină acea
cutie de conserve ruginită pe birou pentru o perioadă de timp. Pacientul, fiind
competitiv, nu vroia acea cutie pe biroul său. Folosindu-şi spiritul de competiţie ca
pe un lucru de preţ, şi-a stabilit o sarcină care i-a promovat succesul.
De asemenea, şi terapeutul îşi poate autoadministra sarcini. O familie s-a
prezentat la J. K. Zeig cu un copil care manifesta trihotilomanie. Acest copil
recursese la medicaţie şi psihoterapie, dar nimic nu l-a ajutat. Părinţii fetei şi sora
mai mică au considerat această tulburare foarte ciudată. Terapeutul a solicitat
întreaga familie să vină la terapie. S-a iniţiat terapia de familie utilizându-se un
principiu comun, acela al începerii de la periferie, respectiv abordarea problemei cele
106
mai îndepărtate. În acest caz, s-a început cu tatăl, lăsându-l să vorbească despre
obiceiurile sale şi despre cum familia l-ar putea ajuta să-şi modifice aceste obiceiuri.
Tatăl vroia să mănânce cât mai puţină mâncare nesănătoasă. Apoi s-a descoperit că
mama vroia să mănânce cât mai puţine chipsuri. Fiica cea mică vroia să bea cât mai
puţin suc dietetic. În final, a fost întrebată şi pacienta în cauză, ce ar fi vrut să
schimbe în cazul ei. Fireşte, terapeutul s-a gândit că va menţiona trihotilomania. S-a
hotărât, totuşi, că ar vrea să bea mai puţine sucuri dietetice.
Terapeutul a dedus astfel că cele două fiice nu primeau o sumă de bani lunară
pentru diverse cheltuieli şi a făcut o înţelegere cu părinţii să le stabilească o alocaţie,
cu o menţiune pentru o alocaţie inversă. Fiecare membru al familiei va trebui să fie
de acord cu păstrarea noului obicei de a nu mai mânca nesănătos, altfel, va trebui să
pună bani folosiţi pentru mâncare nesănătoasă, în fondul familiei. De asemenea, Zeig
s-a alăturat şi el înţelegerii şi a convenit că în cazul în care consumă mai mult de un
suc dietetic pe zi, să pună o sumă de bani în fondul familiei. Terapetul şi-a
adiministrat singur o sarcină şi s-a alăturat familiei în efortul de a face schimbări.
În cea de-a doua şedinţă de terapie, s-au inventat mai multe sarcini creative,
dintre care una cerea ca părinţii să cumpere o perucă pe care o vor numi „Ilga”. Ei
trebuiau să stabilească o relaţie cu peruca. Tatăl trebuia să spună când pleca de acasă,
„La revedere, Ilga. Merg la lucru. Ne vedem mai târziu.” Mama trebuia să spună,
„Ilga, merg la magazin. Vrei să-ţi cumpăr ceva?”. Fiica cea mică trebuia să salute
peruca atunci când pleca şi se întorcea de la şcoală. După ceva timp de la stabilirea
relaţiei, sarcina pacientei era să tragă părul din perucă. Părinţii trebuiau să îi pună
întrebări fiicei timp de 30 de minute, în cadrul şedinţei de tras de păr al perucii
„Ilga”, inclusiv să-i pună întrebări amănunţite despre mecanica tragerii părului, cu
scopul de a o face pe fiică conştientă de toate amănuntele legate de smulgerea
părului.
Terapeutul şi-a întrebat pacienta de unde ştie că poate depăşi problema ei
legată de smulgerea firelor de păr. Fata a răspuns într-o manieră inteligentă, spunând
că părinţii săi o iubesc, că are susţinere din partea lor, că se roagă la Dumnezeu să
scape de aceasta problemă etc. Terapetulul i-a spus prompt, „Poţi să depăşeşti
problema, pentru că ai mai scăpat şi de alte obiceiuri avute înainte, precum adormitul
cu lumina aprinsă sau rosul unghiilor.” Chiar în acel moment, Zeig s-a oprit şi s-a
uitat la unghiile ei. Erau muşcate adânc. Aşa erau şi unghiile surorii, ale mamei şi ale
tatălui fetei. Atunci a realizat că a făcut o greşeală. Încălcase una dintre primele
reguli din terapia ericksoniană şi anume, să observi cu atenţie pacientul.
Era o situaţie ipocrită în care părinţii credeau că trihotilomania manifestată de
fată este un obicei ciudat, totuşi, ei îşi rodeau unghiile. Terapeutul le-a spus părinţilor
că este timpul să se oprească din roaderea unghiilor, tocmai pentru a o educa adecvat
pe fiica lor. Mama s-a oprit din onicofagie, dar tatăl nu a putut. J. K. Zeig (2006)
spune: “Acesta era un caz interesant în care mi-am trasat o sarcină care ar fi trebuit
să decurgă bine, dar am pierdut din valoarea şi puterea mea ca terapeut, din pricina
problemei roaderii unghiilor. Am constatat că dacă cineva se va vindeca din această
terapie, dacă nu ei, aş putea fi eu. Până astăzi, nu am mai băut mai mult de un suc
dietetic pe zi.”
107
REZUMAT
Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din metodele utilizate de

Erickson în inducţia transei hipnotice.
Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în prima întâlnire
Este important să adoptăm strategii de comunicare eficiente, menite să-i
permită terapeutului să-l influenţeze pe pacient cât mai rapid posibil. În ciuda
faptului că pacientul caută ajutor pentru a găsi o rezolvare la problemele sale, el de
cele mai multe ori se dovedeşte rezistent la schimbare. Această rezistenţă poate fi
diminuată prin utilizarea unui stil de comunicare hipnotică. Pentru a fi eficient,
terapeutul utilizează comunicarea hipnotică într-o manieră naturală, nicidecum una
artificială. Altfel, ar putea să obţină efectul invers. Dacă pacientul se simte batjocorit
sau ridiculizat, rezistenţa lui la schimbare va creşte semnificativ.
succesului în terapie.
Principalele indicaţii în vederea realizării unei comunicări hipnotice eficiente:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de înţeles;
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează limbajul
pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime trăirile în
termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze predominant
timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea senzorială
dominantă a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru a reacţiona;
 Terapeutul trebuie să solicite permisiunea pacientului dacă doreşte să-
l atingă;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în concordanţă cu
intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât cele foarte
precise.
Tehnica de inducţie hipnotică a lui Erickson, fondată în exclusivitate pe limbaj
şi pe practicarea hipnozei în calitate de terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi
căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea a ceea ce se cheamă terapia strategică.
Terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata conform căreia hipnoza
ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul terapeutului. În această
perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime pacientului, terapeutul furnizându-i
doar posibilitatea şi contextul de a o realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea oferită
în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă
108
ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza noastră personală. Inducţia
ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,
simbolurilor, anecdotelor.
Sarcinile în hipnoterapia ericksoniană sunt menite să sporească realizarea
experienţială a pacientului. Iată câteva aspecte de luat în considerare atunci când
oferim pacientului o sarcină bine definită.
Atunci când prescriem o sarcină, trebuie să urmărim întotdeauna şi să
verificăm rezultatele. A nu verifica sarcinile efectuate în afara terapiei este o greşeală
frecventă.
În administrarea sarcinilor, e bine să reţinem că sunt sarcini pe care ne-am dori
ca pacientul să le îndeplinească şi sacini pe care am dori să le refuze. Intenţia
paradoxală şi sarcinile absurde sunt utilizate de obicei pentru a modifica modul
pacientului de a gândi, nu pentru a fi îndeplinite propriu-zis de pacient.
Dacă terapeutul este neliniştit în legătură cu administrarea unei sarcini, nu ar
trebui să o prescrie. Desigur, nu trebuie să prescriem o sarcină care ar putea deveni
dăunătoare pentru pacientul nostru.
În construirea sarcinilor terapeutice, ceea ce terapeutul face înainte, în timpul
administrării sarcinii şi după realizarea sarcinii, este ceea ce, în fapt, dă viaţă sarcinii
respective. Nu este doar sarcina însăşi! Pregătirea şi parcurgerea sunt arta care ajută
intervenţia să fie eficientă.
O sarcină bine definită respectă mai multe criterii. Trebuie să stabilim un scop
specific, să conţină o componentă interactivă care să promoveze schimbarea în
cadrul matricei sociale şi, fireşte, să luăm în considerare funcţia sistemică a
simptomului. J. Zeig ne sugerează că ar trebui creat un proces dramatic pentru a face
invenţia respectivă să prindă viaţă (cum a fost, de pildă, peruca “Ilga”). Sarcina ar
trebui individualizată, în funcţie de nevoile şi valorile unice ale pacientului. De
asemenea, terapeutul ar trebui să manifeste flexibilitate şi abilităţi empatice, cu alte
cuvinte, să fie terapeutul de care este nevoie în acel moment.
Înainte de a oferi o sarcină, terapeutul trebuie să stabilească cărui nivel de
experienţă se adresează. De exemplu, atenţia paradoxală se adresează fazei
prodromale a complexului simptomatic. Aşadar, este utilă în situaţia în care ne găsim
la debutul unei afecţiuni, înainte ca simptomele specifice să apară.
Ritualurile apelează la resursele latente de autoînsănătoşire ale pacientului. O
sarcină simbolică poate schimba reţeaua asocierilor care menţin simptomul. Căutarea
excepţiilor sparge tendinţa profund umană de a generaliza.
Terapeutul utilizează sarcinile prin oferirea unui context în care pacientul poate
să scoată la iveală resurse latente, inactivate. O sarcină bine alcătuită reprezintă un
mod de atingere a obiectivului terapeutic. În esenţa lor, sarcinile pun pacienţii în
situaţii în care pot să-şi actualizeze potenţialităţile latente autocurative. Domeniul
medicinii fizice este dedicat tratării diverselor afecţiuni. Tehnicile psihoterapeutice
nu sunt concepute pentru a trata, ci mai degrabă sunt catalizatori meniţi să scoată la
iveală resursele pacienţilor. În final, ei vor obţine vindecarea din interior (J.K. Zeig,
2006).
109
CUVINTE CHEIE
 hipnoza permisivă
 sarcina
 terapia strategică
 inconştient
 sarcini congruente (directe) administrate în afara terapiei
 sarcini congruente tradiţionale
 sarcini congruente centrate pe soluţie
 întrebarea iracol
 sarcini congruente administrate în timpul şedinţei
 sarcini incongruente (indirecte) administrate în afara sedinţei
 intenţia paradoxala
 prescrierea simptomului
 crearea ambiguităţii
 folosirea ritualurilor
 terapia prin încercări dificile
 sarcini incongruente administrate în timpul terapiei
 inducerea fobiei
 puzzle-urile
 sculptarea problemei pacientului
1) Diferente între hipnoza permisivă şi cea clasică

2) Ce este terapia strategică?
3) Inconştientul in teoria ericksoniană.
4) Care sunt sarcinile congruente administrate în afara terapiei?
5) Care sunt sarcinile congruente administrate în timpul terapiei?
6) Care sunt sarcinile incongruente administrate în afara terapiei?
7) Care sunt sarcinile incongruente administrate în timpul terapiei?
CONCLUZII
Sarcinile în hipnoterapia ericksoniană sunt menite să sporească realizarea

experienţială a pacientului. Iată câteva aspecte de luat în considerare atunci când
oferim pacientului o sarcină bine definită.
Atunci când prescriem o sarcină, trebuie să urmărim întotdeauna şi să
verificăm rezultatele. A nu verifica sarcinile efectuate în afara terapiei este o greşeală
frecventă.
În administrarea sarcinilor, e bine să reţinem că sunt sarcini pe care ne-am dori
ca pacientul să le îndeplinească şi sacini pe care am dori să le refuze. Intenţia
110
paradoxală şi sarcinile absurde sunt utilizate de obicei pentru a modifica modul
pacientului de a gândi, nu pentru a fi îndeplinite propriu-zis de pacient.
Dacă terapeutul este neliniştit în legătură cu administrarea unei sarcini, nu ar
trebui să o prescrie. Desigur, nu trebuie să prescriem o sarcină care ar putea deveni
dăunătoare pentru pacientul nostru.
În construirea sarcinilor terapeutice, ceea ce terapeutul face înainte, în timpul
administrării sarcinii şi după realizarea sarcinii, este ceea ce, în fapt, dă viaţă sarcinii
respective. Nu este doar sarcina însăşi! Pregătirea şi parcurgerea sunt arta care ajută
intervenţia să fie eficientă.
O sarcină bine definită respectă mai multe criterii. Trebuie să stabilim un scop
specific, să conţină o componentă interactivă care să promoveze schimbarea în
cadrul matricei sociale şi, fireşte, să luăm în considerare funcţia sistemică a
simptomului. J. Zeig ne sugerează că ar trebui creat un proces dramatic pentru a face
invenţia respectivă să prindă viaţă (cum a fost, de pildă, peruca “Ilga”). Sarcina ar
trebui individualizată, în funcţie de nevoile şi valorile unice ale pacientului. De
asemenea, terapeutul ar trebui să manifeste flexibilitate şi abilităţi empatice, cu alte
cuvinte, să fie terapeutul de care este nevoie în acel moment.
Înainte de a oferi o sarcină, terapeutul trebuie să stabilească cărui nivel de
experienţă se adresează. De exemplu, atenţia paradoxală se adresează fazei
prodromale a complexului simptomatic. Aşadar, este utilă în situaţia în care ne găsim
la debutul unei afecţiuni, înainte ca simptomele specifice să apară.
Ritualurile apelează la resursele latente de autoînsănătoşire ale pacientului. O
sarcină simbolică poate schimba reţeaua asocierilor care menţin simptomul. Căutarea
excepţiilor sparge tendinţa profund umană de a generaliza.
Terapeutul utilizează sarcinile prin oferirea unui context în care pacientul poate
să scoată la iveală resurse latente, inactivate. O sarcină bine alcătuită reprezintă un
mod de atingere a obiectivului terapeutic. În esenţa lor, sarcinile pun pacienţii în
situaţii în care pot să-şi actualizeze potenţialităţile latente autocurative. Domeniul
medicinii fizice este dedicat tratării diverselor afecţiuni. Tehnicile psihoterapeutice
nu sunt concepute pentru a trata, ci mai degrabă sunt catalizatori meniţi să scoată la
iveală resursele pacienţilor. În final, ei vor obţine vindecarea din interior (J.K. Zeig,
2006).
111
UNITATEA 8
PSIHOTERAPIA SCURTĂ STRATEGICĂ
Obiective 113
8. Psihoterapia scurtă strategică 114
8.1 Prezentarea teoriei şi scurt istoric 114
8.2 Strategii şi tehnici ale abordării strategice de scurtă durată 119
8.2.1 Prima întalnire terapeutică şi construirea relaţiei 119
8.2.2 Definirea problemei 120
8.2.3 Acordul cu privire la obiectivele terapiei 121
8.2.4 Identificarea sistemului perceptiv-reacţional care mentine 122
problema
8.2.5 Elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare 122
8.2.6 Terminarea terapiei 123
8.3 Proceduri terapeutice 124
8.3.1 Acţiuni şi comunicare terapeuticaă 124
8.3.1.1 A învăţa limbajul pacientului 124
8.3.1.2 Recadrarea (resemnificarea) 125
8.3.1.3 Evitarea formulărilor negative 127
8.3.1.4 Utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare 127
Paradoxală
8.3.1.5 Utilizarea rezistenţelor 130
8.3.1.6 Utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor 130
8.3.2 Prescrierile comportamentale 132
Rezumat 135
Cuvinte cheie 137
Concluzii 137
112
OBIECTIVE

psihoterapiei scurte strategice;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihoterapiei
scurte strategice.


 Nardone, G., Watzlawick, P. Brief Strategic Therapy,
Rowman&Littlefield Publishers, Inc., 2005.
 2 ore
113
8.PSIHOTERAPIA SCURTĂ STRATEGICĂ
8.1 Prezentare a teoriei si scurt istoric

Presupunerea de bază de la care pleacă majoritatea şcolilor tradiţionale de
psihoterapie este aceea că înţelegerea originii şi evoluţiei unei probleme din trecut
este o precondiţie pentru găsirea soluţiei acestei probleme în prezent. Această
presupunere îşi găseşte originea într-un model ştiinţific linear de gândire. Până la
mijlocul secolului XX, relativ puţini oameni îşi puneau întrebări cu privire la
presupusa validitate finală a gândirii ştiinţifice bazate strict pe cauzalitatea lineară,
deterministă. Numeroase dezbateri ştiinţifice fără sfârşit au încercat din răsputeri să
arate că “modul meu” de a vedea realitatea este singurul cel adevărat şi corect, iar cel
care vedea diferit această realitatea nu făcea altceva decât să greşească.
În anul 1962, odată cu contribuţiile lui Thomas Kuhn asupra evoluţiei ştiinţei, prin
cartea sa “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (The Structure of Scientific Revolutions),
am devenit conştienţi de evanescenţa paradigmelor ştiinţifice.
Teoria lui Kuhn, bazată pe observaţiile şi cercetările acestuia pe când era încă
student la fizică, a bulversat lumea academică prin viziunea sa inedită. Ideile sale
principale sunt cuprinse în cartea mai sus amintită, unde dezvoltă teoria conform
căreia dezvoltarea ştiinţei, creşterea cunoaşterii umane nu este un proces linear,
cumulativ, aşa cum susţinea Karl Popper, ci se petrece în salturi, perioadele de
cercetare lineare (ştiinţa normală) alternând cu perioade de criză şi revoluţii
ştiinţifice.
Kuhn introduce şi susţine în lumea academică modelul paradigmatic de
dezvoltare ştiintifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli,
norme şi metode de cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică în procesul de
cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la
dezvoltarea ştiinţei normale, adică o periodă de creştere cumulativă a ştiinţei. Dar se
întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi
cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri
şi explicaţii mulţumitoare, palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci
comunitatea academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest moment
intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie ştiinţifică. Aşadar,
revoluţia ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta, care răstoarnă
principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli şi
metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când şi
aceasta la rândul ei va intra în criză şi va fi înlocuită de o altă paradigmă. Kuhn
observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în
cercetare la un moment dat, merg în contra principiilor paradigmei curente, negându-
i chiar principiile, tehnicile şii metodele de cercetare.
Lui Franz Alexander îi datorăm conceptul de experienţă emoţională corectivă.
El explică: “Nu este necesar – şi nici posibil – să aducem în cursul terapiei la
suprafaţă fiecare sentiment reprimat al pacientului. Ferenczi şi Rank au fost printre
cei care au recunoscut acest principiu şi l-au aplicat în cadrul terapiei. Cu toate
acestea, credinţa conform căreia pacientul suferă datorită amintirilor sale a fost atât
de adânc înrădăcinată în mintea analiştilor încât şi astăzi este greu pentru mulţi dintre
ei să recunoască că pacientul suferă nu atât din pricina amintirilor sale, cât din
incapacitatea sa de a face faţă problemelor actuale. Evenimentele trecute fireşte că au
pregătit modul în care au apărut dificultăţile actuale, iar reacţiile persoanei sunt
114
dependente de pattern-ul comportamental format în trecut... O nouă experienţă
corectivă poate fi furnizată prin relaţia transferenţială, prin noi experienţe în viaţă sau
prin ambele” (Alexander şi French, 1946).
Autorii mai sus menţionaţi au formulat conceptul de “experienţă emoţională
corectivă” ca principiu terapeutic fundamental al psihoterapiei etiologice. În definiţia
lor, se referă la “reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai favorabile, la
situaţiile emoţionale care nu au putut fi gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat,
pacientul trebuie să treacă printr-o experienţă emoţională corectivă pentru a repara
influenţa traumatizantă a experienţelor anterioare.” De asemenea, Alexander şi
French au subliniat faptul că “insight-ul intelectual singur nu este suficient”, punct de
vedere adoptat de majoritatea psihoterapeuţilor. Prima şi cea mai importantă
experienţă emoţională corectivă are loc în psihoterapa dinamică de scurtă durată
după ce pacientul a renunţat la rezistenţa sa, se află în legătură cu sentimentele sale
adânci şi le exprimă aici-şi-acum.
Cu toate acestea, experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul
procesului terapeutic ori de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca pe
cineva care reacţionează la sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile
sale reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat părintele său
patogenic. În final, asemenea experienţe vor avea loc şi în afara cadrului terapeutic,
pe măsură ce pacientul începe să descopere că, datorită comportamentului său
schimbat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl tratează diferit faţă de cum era tratat în
trecut. Aşadar, relaţia autentică dintre pacient şi terapeut este prin ea însăşi o
experienţă emoţională corectivă.
Un alt moment de răscruce în evoluţia înţelegerii omului a avut loc în anul
1937, atunci când Jean Piaget a publicat “Construcţia realităţii la copil.” Piaget şi-a
denumit lucrarea teoretică generală de bază epistemologie genetică deoarece a fost în
primul rând interesat de modul în care se dezvoltă cunoaşterea în organismul uman.
Piaget a considerat inteligenţa ca o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul.
Fiind activ, copilul acţionează continuu asupra mediului său, observând efectul pe
care îl are acţiunea sa. Atunci când se gândeşte, copilul efectuează diverse operaţii
mintale. O operaţie reprezintă orice set de acţiuni care produc efect asupra mediului.
Pe măsură ce copilul începe să stăpânească noi abilităţi, acestea apar în procesele
sale de gândire sub forma structurilor cognitive cunoscute sub denumirea de scheme.
Conform teoriei lui Piaget, există patru stadii de dezvoltare cognitivă: perioada
senzorio-motorie, perioada preoperaţională, perioada operaţiilor concrete şi perioada
operaţiilor formale. În perioada senzorio-motorie (0-2 ani), inteligenţa ia forma
acţiunilor motorii. În perioada preoperaţională (2-7 ani), inteligenţa este intuitivă. În
timpul stadiului de operaţii concrete (7-11 ani), structura cognitivă este logică, dar
depinde de referinţe concrete. În stadiul final al operaţiilor formale (11-maturitate),
gândirea implică noţiuni abstracte.
Piaget demonstrează că un copil îşi construieşte realitatea sa prin acţiuni
exploratorii. Perioada senzorio-motorie este prima perioadă a dezvoltării cognitive,
iar sarcina principală a copilului este de a organiza şi de a interpreta informaţiile pe
care le primeşte prin organele de simţ şi de a-şi dezvolta coordonarea motorie, cu alte
cuvinte, de a învăţa să-şi coordoneze muşchii. În timpul acestei perioade, copilul
începe cu dezvoltarea schemei corporale şi, tot acum, îşi dezvoltă percepţia
constanţei obiectului.
Lumea din exterior este rezultatul unor acţiuni exploratorii. Prin teoria sa,
Piaget explică dezvoltarea unor concepte de bază, cum ar fi cauzalitatea, timpul şi
chiar “elaborarea universului”, o sintagmă propusă de autorul epistemologiei
115
genetice. Aşadar, acţiuni diferite pot conduce la construirea unor “realităţi” diferite
(G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm nu sunt în
legătură cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor – realităţii de prim ordin
(Watzlawick, 1976), ci sunt în legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe care le
atribuim acestor obiecte sau situaţii – realitatea de ordin secund. Filosoful grec
Epictet spunea: “Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg
ei ceea ce li se întâmplă.” Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem diferenţa dintre un
optimist şi un pesimist: optimistul vede întotdeauna partea plină a paharului, iar
pesimistul pe cea goală. Sticla umplută cu ceva vin în ea este realitatea de prim
ordin. Dar, rezultă două realităţi de ordin secund, cu alte cuvinte, două lumi diferite,
lumea optimistului şi cea a pesimistului. Din această perspectivă, putem spune că
toate terapiile sunt preocupate să aducă schimbări în modul în care oamenii şi-au
construit realităţile de ordin secund (de care sunt în întregime convinşi că există cu
adevărat).
În psihoterapia tradiţională se utilizează limbajul indicativ sau descrierea,
explicaţia, confruntarea, interpretarea în scopul obţinerii unor astfel de schimbări.
Acesta este limbajul ştiinţei clasice şi al cauzalităţii lineare. Cu toate acestea,
limbjaul indicativ nu se potriveşte foarte bine descrierii fenomenelor sistemice şi
nonlineare (aşa cum sunt, de plidă, relaţiile umane). Ce alt tip de limbaj ar putea fi
folosit în asemenea situaţii? Răspunsul vine, de pildă, din partea lui George Spencer
Brown (1973, cit. din G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005) care introduce conceptul
de limbaj injonctiv.
Să facem o diferenţiere între cele două tipuri de limbaj. Indicativul este un mod
verbal personal şi predicativ care exprimă o acţiune, o întâmplare sau o stare
prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se realizează în momentul
vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare într-o propoziţie enunţiativă. Dacă
este folosit într-o propoziţie interogativă, exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de
verificat. Verbul la indicativ poate fi şi negat. Indicativul poate fi definit şi negativ,
ca modul care în general nu exprimă o acţiune dorită, poruncită, eventuală sau
ipotetică.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie puternică asupra cuiva,
este un ordin precis, formal. Forma primară a comunicării matematice nu este
descrierea, ci injoncţiunea. La fel şi în arta gătitului, în care gustul unei prăjituri, deşi
indescriptibil literalmente, poate fi comunicat cititorului sub forma unui set de
injoncţiuni, respectiv reţeta respectivei prăjituri. Muzica este o artă similară.
Compozitorul nu îşi propune să descrie setul de sunete pe care le are în minte, nici
setul de sentimente asociate cu acestea, dar notează un set de comenzi la care, dacă
cititorul se va supune, poate rezulta o reproducere a experienţei iniţiale a
compozitorului.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus conceptul de limbaj
injonctiv. În cea de-a doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a utilizat tot
mai mult prescrierile comportamentale directe în afara transei hipnotice, în scopul
dobândirii schimbării terapeutice. Fiind un maestru în ceea ce priveşte negocierea cu
rezistenţele pacientului, el a stipulat o regulă importantă: învaţă şi utilizează limbajul
pacientului! Iată, aşadar, un punct de vedere radical diferit. Psihoterapia clasică îşi
petrecea cea mai mare parte din timp, încă de la începuturile tratamentului să-l înveţe
pe pacient cu „nou” limbaj, respectiv conceptualizările şcolilor particulare de terapie
din care terapeutul făcea parte. Doar atunci când pacientul începea să gândească în
termenii acestei epistemologii, doar atunci când se vedea pe el însuşi, problemele
116
sale, întreaga sa viaţă în acest cadru teoretic propus, schimbarea terapeutică devenea
posibilă. Fireşte, acest proces dura mult timp. Din contră, în hipnoterapie terapeutul
învaţă limbajul pacientului şi construirea realităţii şi apoi oferă sugestii utilizând
acest limbaj, reducând astfel rezistenţa pacientului la schimbare.
O contribuţie însemnata în filosofia lingvisticii a adus John L. Austin (1962).
Într-o conferinţă a sa susţinută la Harvard în anul 1955, el a identificat o formă
particulară de comunicare pe care o denumeşte „vorbire performativă”. Numele este
derivat din englezescul „to perform”, tradus în limba română prin „a efectua”, „a
executa”, „a îndeplini”. El indică faptul că emiţătorul comunicării este cel care
execută o acţiune. De exemplu, dacă spunem: „El promite să înapoieze cartea
mâine”, descriem (în limbajul indicativ) o acţiune, un act de vorbire al respectivei
persoane. Dar dacă spunem: „Eu promit să înapoiez cartea mâine”, afirmaţia „Eu
promit”, este prin ea însăşi promisiunea, acţiunea. În terminologia lui Austin, primul
exemplu (descrierea) este denumită constatativă, în timp ce al doilea exemplu este un
„act de vorbire performativ”.
Austin conturează ideea legată de „cum să facem lucruri au ajutorul
cuvintelor”. În acest sens, putem discuta despre uluitorul efect al aşa-numitelor
„profeţii autoîmplinite”, cunoscut atât de bine în lumea terapeuţilor şi al brokerilor,
dar mai puţin de cei care fac previziuni meteorologice. „Profeţiile autoîmplinite” se
referă la următorul aspect: efectul imaginat produce cauze concrete; viitorul (şi nu
trecutul) determină prezentul; profeţia unui eveniment conduce la evenimentul
profeţiei (Watzlawick, 1984).
Limbajul injonctiv ocupă un loc din ce în ce mai important în tehnicile
terapeutice actuale. El a ocupat întotdeauna un rol central în hipnoterapie. Sugestiile
hipnotice nu sunt altceva decât injoncţiuni de a ne comporta ca şi cum ceva ar fi real.
Injoncţiunile pot construi realităţi, aşa cum evenimentele întâmplătoare pot avea
acest efect nu doar în propriile noastre vieţi, dar şi în evoluţia biologică sau cosmică.
Să nu uităm că Alfred Adler (şi într-o anumită măsură şi Freud) recunoscuseră
importanţa filosofiei lui „ca şi cum”, vorbind despre terapia „unor evenimente
întâmplătoare planificate”. Există numeroase exemple din diverse domenii ale
ştiinţei, precum şi din viaţa de zi cu zi care ne arată că noi utilizăm mereu
presupuneri nedovedite sau greu de dovedit care ne conduc la rezultate practice,
concrete. De pildă, ideea radicalului din numere negative este fictivă. Cu toate
acestea, matematicientii, fizicienii şi programatorii o includ cu nonşalanţă în ecuaţiile
lor şi ajung la rezultate concrete.
De asemenea, terapeutul de familie îşi conduce terapia plecând de la
identificarea unor pattern-uri de interacţiune observate în interiorul sistemului
familial. Şi totuşi, aceste pattern-uri nu există acolo, dar plecând de la presupunerea
„ca şi cum” ar exista, terapia va conduce la rezultate rapide şi practice. Aşadar,
întrebarea nu se pune în termenii: „Care şcoală de terapie are dreptate?”, ci „Ce
presupunere ca şi cum produce cele mai bune rezultate concrete?”
Din perspectiva constructivistă, indivizii dobândesc cunoştinţe prin intermediul
relaţiilor umane colaborative (Neimeyer, 1995). O persoană este istoric şi cultural
situată într-un grup de oameni, iar aceste energii umane constituie influenţe de
dezvoltare semnificative (Cox şi Lyddon, 1997, Gergen, Lightfoot şi Sydow, 2004).
De pe poziţiile constructivismului social, se acordă o importanţă sporită înţelegerii
perspectivelor subiective ale unui individ în relaţiile sale interpersonale (Mahoney,
2000, 2003). Fiecare persoană creează şi susţine semnificaţii personale, prin
intermediul relaţiilor sociale pe care le dezvoltă cu ceilalţi. Din perspectivă
117
terapeutică, creşterea psihologică a pacientului implică modificări în aceste pattern-
uri disfuncţionale construite social.
Pentru a putea dobândi o înţelegere empatică a unor scheme dezadaptative ale
pacientului, un terapeut situat pe poziţia constructivismului social încearcă să
stabilească o relaţie colaborativă şi să minimizeze rolul său de „expert” (Corey,
2005, cit. din A.J. Clark, 2007). În această privinţă, Corey spunea că „empatia şi
parteneriatul de colaborare sunt mai importante în procesul terapeutic decât
evaluarea sau tehnicile utilizate.” Tratamentul pune accent pe un stil afirmativ al
terapiei, bazat pe respect şi încredere. Din perspectiva constructivismului social, se
presupune că pacienţii vor experimenta un oarecare dezechilibru în procesul
terapeutic atunci când sunt puşi în faţa unor modalităţi alternative de a percepe
realitatea. O atitudine empatică din partea terapeutului devine esenţială în
desfăşurarea terapiei. Neimeyer (1995) afirmă că terapeutul constructivist „adoptă o
modalitate empatică, de colaborare, respectuoasă şi uneori chiar omagială faţă de un
pacient care se luptă cu propria sa rezistenţă la schimbare.”
În desfăşurarea tratamenului, terapeutul care aparţine acestei şcoli susţine că
pacientul este cel care are cele mai multe cunoştinţe legate de viaţa sa. Prin urmare,
el poate deveni cel mai bun terapeut pentru el însuşi. Terapeutul îşi asumă o
atitudine „neştiutoare” care este caracterizată prin eforturi de a înţelege empatic
perspectivele pacientului asupra vieţii şi poveştile sale semnificative. În procesul de
lucru cu un pacient, terapeutul încearcă să aprecieze natura schimbărilor pe care
trebuie să le facă pacientul, schimbări care par a fi necesare din punct de vedere
terapeutic. În acest sens, este posibil să se clarifice strategic planificarea
tratamentului, în termeni de schimbare de ordin prim şi de ordin secund (Lyddon,
1990). O schimbare de ordin prim nu modifică sistemul de credinţe fundamentale ale
pacientului şi se axează mai mult pe o ameliorare tranzitorie a simptomelor.
Schimbările de ordin secund sunt transformative şi promovează schimbarea în
procesele ordonatoare disfuncţionale de bază.
Din perspectiva constructivismului strategic se pleacă de la „politica paşilor
mărunţi” enunţată de Karl Popper. În natură, întotdeauna marile schimbări au fost
catastrofice sau cataclismice. Negentropia lucrează încet, în linişte şi în paşi mici. Ca
terapeuţi, vom funcţiona mai bine dacă „începem să ne vedem mai degrabă ca
slujitori ai negentropiei, decât ca mari vindecători sau presupuşi guru” (G. Nardone
şi P. Watzlawick, 2005). Acum multe secole în urmă, această perspectivă a fost
exprimată într-o povestire minunată: După moartea sa, Sufi Abu Bakr Shibli a apărut
în visul unuia dintre prietenii săi. „Cum te-a tratat Dumnezeu?”, l-a întrebat
prietenul. Sufi a răspuns: „Cum stăteam eu în faţa tronului său, m-a întrebat: Ştii de
ce te iert? Eu i-am răspuns: Datorită faptelor mele bune? Iar Dumnezeu a spus: Nu,
nu din cauza acelor fapte. L-am întrebat: Deoarece am fost sincer în adoraţia mea
faţă de tine?, iar Dumnezeu i-a spus: Nu. Apoi L-am întrebat: Datorită pelerinajelor
şi călătoriilor mele făcute în scopul de a dobândi cunoaştere şi de a-i lumina pe
ceilalţi?, iar Dumnezeu a spus din nou: Nu, nu datorită acestor fapte. Aşa că L-am
întrebat: O, Doamne, atunci de ce m-ai iertat?, iar El a răspuns: Îţi aminteşti cum
într-o zi rece de iarnă te plimbai pe una din străzile Bagdadului şi ai văzut o pisică
înfometată care căuta disperată un adăpost pe un vând geros, iar tu ai avut milă faţă
de ea, ai pus-o în haina ta călduroasă şi ai dus-o la tine acasă? I-am răspuns: Da,
Dumnezeule, îmi amintesc. Iar Dumnezeu a spus: Deoarece ai fost bun cu acea
pisică, Abu Bakr, de aceea te-am iertat” (A. Schimmel, 1983, cit. din G. Nardone şi
P. Watzlawick, 2005).
118
8.2 Strategii şi tehnici ale abordării strategice de scurtă durată
Terapia strategică scurtă se încheie în mod obişnuit în zece şedinţe sau mai
puţin şi se focalizează pe eliminiarea simptomelor şi pe rezolvarea problemelor cu
care pacientul vine la terapie. A nu se înţelege că această abordare este strict
behavioristă la originea ei şi nici una superficială, orientată exclusiv pe simptom.
Succesul terapiei strategice în rezolvarea problemelor constă în destrămarea
sistemului reacţional circular care menţine problemele, redefinind situaţia şi, în
consecinţă, modificând percepţia pacientului cu privire la realitate, care îl forţează să
adopte soluţii disfuncţionale. În acest sens, trecutul şi istoria clinică a pacientului
servesc doar pentru a ne informa în legătură cu selecţia strategiilor cu care vom putea
să abordăm problemele acestuia. În niciun caz, trecutul pacientului nu va forma baza
în sine a procedurii terapeutice, aşa cum se întâmplă în psihanaliză. Încă de la prima
întâlnire cu pacientul, în loc de a se concentra pe trecut, terapeutul va lua în
considerare şi va evalua următoarele aspecte:
 ce se întâmplă în interiorul celor trei tipuri de relaţii interdependente
ale pacientului (cu sine, cu ceilalţi şi cu lumea în general);
 modul în care problema prezentată de pacient este perpetuată în
interiorul acestor trei pattern-uri de relaţii;
 modul în care pacientul a încercat până acum să-şi rezolve problema
(care sunt soluţiile încercate de acesta);
 cum poate fi problema pacientului modificată cât mai curând posibil
După ce terapeutul a formulat una sau mai multe ipoteze în legătură cu cele
patru puncte şi după ce a ajuns la un acord cu pacientul referitor la scopul terapiei,
terapeutul va pune în aplicare strategii terapeutice variate. Dacă tratamentul este
eficient, se constată o ameliorare a simptomelor încă din prima şedinţă de terapie,
urmată de o modificare progresivă a modului în care pacientul se percepe pe sine, îi
percepe pe ceilalţi şi lumea în general. Cadrul perceptual rigid al pacientului care
menţine problema, va deveni în mod gradual mai flexibil. În acelaşi timp,
sentimentele de autonomie şi stimă de sine ale pacientului vor creşte, împreună cu
înţelegerea faptului că rezolvarea problemei sale devine o posibilitate tangibilă.
Vom lua în considerare următoarele etape de tratament în această formă de
psihoterapie strategică (adaptate după Weakland şi colab., 1974, Nardone, 1996):
 prima întâlnire terapeutică şi construirea relaţiei terapeutice
 definirea problemei
 acordul cu privire la obiectivele terapiei
 identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine problema
pacientului
 elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare, aplicarea şi
adaptarea strategiilor şi tehnicilor terapeutice
 concluziile cu privire la tratament
8.2.1 Prima întâlnire terapeutică şi constuirea relaţiei terapeutice

Întâlnirea iniţială dintre terapeut şi pacient are o mare importanţă asupra
terapiei ca întreg. Aşa cum se spune în popor, un lucru bine început, este pe jumătate
făcut. În această fază de început, scopul prioritar este acela de a se crea o atmosferă
pozitivă de încredere în care terapeutul poate să adune informaţii vare vor putea fi
utilizate în formularea diagnosticului şi în pregătirea bazei pentru aplicarea
intervenţiilor ulterioare. Este fundamental ca terapeuţi să învăţăm să utilizăm
limbajul pacientului. Terapeutul trebuie să se adapteze cadrului reprezentaţional al
119
pacientului, adaptându-şi limbajul personal şi acţiunile, pespectivei şi stilului
comunicaţional al partenerului său de relaţie terapeutică. De pildă, dacă pacientul
este o persoană logică şi raţională, terapeutul trebuie să vorbească şi să acţioneze
într-un mod logic şi raţional, fără să adopte un limbaj creativ şi imaginativ, cum s-ar
comporta cu o persoană poetică şi imaginativă.
Primul stadiu al terapiei este esenţial. Prin acceptarea a ceea ce pacientul
comunică despre sine însuşi şi despre problemele sale şi vorbind limbajul pacientul
său, terapeutul poate să creeze o atmosferă de încredere, înţelegere şi influenţă
pozitivă care vor permite „manipularea” şi ghidarea acţiunilor pacientului. În fapt,
terapeutul îşi asumă puterea terapeutică şi învinge rezistenţa pacientului la
schimbare.
În primul contact cu pacientul, un terapeut bun stimulează încrederea şi
motivaţia pacientului, oferind sugestii pozitive şi conducându-l, fără să intre în
contradicţie cu convingerile acestuia, să realizeze acţiuni care pot fi complet noi şi în
aperenţă ciudate pentru pacient, oricum, diferite de cadrul conceptual anterior al său.
8.2.2 Definirea problemei

Încă de la prima întâlnire, terapeutul va trebui să se concentreze pe problema
prezentată de pacient. A ajunge la o definiţie pragmatică a problemei necesită nu
doar luarea în considerare a observaţiilor personale ale pacientului, dar şi obţinerea
din partea acestuia a celei mai clare explicaţii posibile cu privire la problema sa.
Acest proces poate să necesite timp, deoarece oamenii adeseori întâmpină dificultăţi
în a-şi descrie propriile lor probleme. De aceea, devine necesar să acordăm atenţie
asupra a ceea ce experimentează pacientul, pentru a defini problema acestuia şi de a
ne îndrepta spre partea practică a tratamentului. Timpul petrecut în vederea
clarificării problemei pacientului nu trebuie să-l îngrijoreze pe terapeutul deoarece,
dacă şedinţa va fi condusă în stilul comunicaţional al pacientului, constituie prin ea
însăşi o formă de intervenţie terapeutică. Încă de la acest stadiu de început, se poate
observa o îmbunătăţire a simptomatologiei pacientului. Faimosul efect Hawthorne,
foarte bine cunoscut psihologilor sociali, descrie acest fenomen: simpla cunoaştere a
faptului că cineva este preocupat de situaţia ta, o poate influenţa pozitiv. Mai mult, o
definiţie clară şi concretă a problemei este de mare ajutor în găsirea soluţiei celei mai
eficiente şi mai rapide a pacientului.
În definirea şi evaluarea problemei, terapeutul va trebui să aibă în minte câteva
caracteristici generale ale problemelor umane care îl vor ajuta la definirea unei
situaţii specifice. Greenberg (1980) a formulat două categorii de probleme umane: 1)
relaţia persoanei cu ea însăşi; 2) relaţia persoani cu ceilalţi. G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) au adăugat cea de-a treia categorie: 3) relaţia persoanei cu lumea,
cu mediul social – valorile şi normele contextului social în care trăieşte persoana
respectivă.
Din perspectiva abordării strategice, dacă dificultăţile apar într-una din aceste
arii de relaţii, celelalte vor fi afectate. În fapt, toate cele trei tipuri de relaţii, care sunt
componentele existenţei fiecărui individ, se influenţează una pe cealaltă şi
interacţionează în mod interdependent. Ceea ce pare a fi foarte important în această
terapie orientată pe soluţie şi pe rezolvare de probleme este stabilirea modului în care
această circularitate a interdependenţei funcţionează şi dacă problemele apărute în
una din cele trei arii de relaţii sunt în mod mai acut simţite de pacient decât în
celelalte arii de relaţii. Răspunsul la această întrebare va deveni un punct de plecare
ideal în privinţa intervenţiilor prin care întregul sistem perceptiv-reacţional
disfuncţional va putea fi schimbat.
120
Pentru a ajunge la o definiţie concretă a problemei, terapeutul va trebui să
răspundă la următoarele întrebări:
 Care sunt pattern-urile comportamentale observabile şi obişnuite ale
pacientului?
 Cum defineşte pacientul problema sa?
 Cum se manifestă problema pacientului?
 În ce situaţii apare problema pacientului, se înrăutăţeşte, se
deghizează sau nu apare deloc?
 Când apare şi când nu apare problema pacientului în mod obişnuit?
 În ce situaţii?
 Cât de des apare problema şi cât este ea de serioasă?
 Ce a fost făcut şi este făcut în continuare (de pacient sau de cei din
jurul său) pentru a rezolva respectiva problema?
 Cine beneficiază de problemă?
 Cine poate fi rănit ca urmare a dispariţiei problemei?
Având răspunsurile la aceste întrebări, terapeutul va putea selecta şi va pune în

acţiune strategii terapeutice adecvate menite să destrame cercul vicios al acţiunii şi
reacţiunii care menţine problema.
8.2.3 Acordul cu privire la obiectivele terapiei

Necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare importanţă pragmatică din
două motive: 1) constituieste un ghid pentru terapeut, oferind terapiei o direcţie
specifică şi permiţând o evaluare progresivă a rezultatelor obţinute; 2) pentru pacient,
definirea obiectivelor constituie o sugestie pozitivă, iar discuţia şi acordul cu privire
la durata şi scopurile terapiei poate întări acceptul pacientului şi angajarea lui în a
obţine rezultate pozitive. Fireşte, pacientul se va simţi implicat în mod activ în
procesul terapeutic. Mai mult, acordul cu privire la scopurile care urmează să fie
atinse îi vor transmite pacientului următorul mesaj: „Cred în faptul că eşti pe deplin
capabil să atingi acest obiectiv!” sau „Cred că vei putea să duci la bun sfârşit
rezolvarea problemelor tale!” Acest tip de mesaj încurajează schimbarea şi
motivează pacientul să coopereze.
Rosenthal (1966), în faimosul său experiment, a demonstrat influenţa pe care
experimentatorii o au asupra experimentelor pe care ei le conduc. Exeperimentatorii
influenţează, prin expectanţele lor, comportamentul şi eficienţa obiectelor
experimentale, fie ei şoareci sau fiinţe umane. Expectanţele pozitive din partea
experimentatorului pot îmbunătăţi într-o manieră semnificativă performanţele
subiectului. Acelaşi lucru se întâmplă în hipnoterapie: dacă hipnoterapeutul exprimă
cu certitudine faptul că subiectul va intra în transă, acesta, in fapt, va fi mult mai
probabil să intre în transa hipnotică.
În final, în acordul cu privire la obiectivele terapiei şi planificarea atingerii
acestora, este foarte important ca terapeutul să nu exercite prea mare presiune şi să
provoace astfel anxietate pacientului, ci mai degrabă să-l angajeze într-un proces de
atingere graduală a unor scopuri preliminare mai mici. Pacientul nu trebuie să se
simtă forţat să se schimbe, ci el va trebui să vadă tratamentul ca fiind unul sistematic
şi bine structurat, având stabilite scopuri concrete şi specifice. Dacă pacientul se va
simţi grăbit, riscul este mai mare ca tratamentul să meargă într-o direcţie greşită. Este
cunoscut faptul că, în mod paradoxal, încurajarea pacienţilor să nu se grăbească şi să
o ia mai încet adeseori va produce o schimbare mult mai rapidă, în schimb,
121
încercarea de a grăbi procesul va încetini schimbarea, prin activarea şi întărirea
rezistenţei la schimbare a pacientului.
8.2.4 Identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine

problema
Odată ce terapeutul a parcurs primele trei faze ale tratamentului, el va studia cu
atenţie situaţia pacientului, pentru a determina aspectele esenţiale care menţin
problema acestuia. Cu alte cuvinte, terapeutul trebuie să găsească cea mai bună
strategie pentru a produce schimbarea. Terapeutul trebuie să înţeleagă cum este
menţinută această problemă şi asupra căror factori trebuie să acţioneze pentru a se
asigura succesul.
Experienţa clinică ne arată că, în mod ironic, adeseori soluţiile prea des
încercate de pacient pentru a-şi rezolva problema, sunt tocmai cele care o menţin în
continuare. Cu alte cuvinte, soluţiile încercate devin adevărata problemă. Aşa cum s-
a menţionat în gluma anterioară cu beţivul care îşi căuta cheia sub felinar stradal,
ştiind foarte bine că nu şi-a pierdut cheia acolo. Situaţia problematică nu este că şi-a
pierdut cheia, ci insistenţa cu care o caută sub lumina felinarului şi nu în locul în care
şi-a pierdut-o cu adevărat. Aceasta este problema! Adeseori, soluţiile încercate de
pacienţi devin „generalizate” şi transferate şi la alte situaţii, care devin şi ele, la
rândul lor, problematice. În asemenea cazuri, pentru a produce schimbarea,
terapeutul trebuie să intervină la acest nivel al soluţiilor încercate, evidenţiind
pattern-urile de autoîntărire fundamentale în vederea stabilirii intervenţiilor
terapeutice directe.
Terapeutul trebuie să judece fiecare caz în mod individual, decizând dacă va fi
mai eficient să intervină la nivelul sistemului perceptiv-reacţional disfuncţional al
pacientului, inducând un lanţ de reacţii care pot să afecteze relaţiile sale
interpersonale sau dacă ar fi mai preferabil să extindă terapia şi să includă mai mulţi
subiecţi, abordând problema la nivelul relaţiilor de familie ale pacientului, acolo
unde schimbările pot la rândul lor să modifice sistemul perceptiv-reacţional al său.
Terapeutul va trebui să se decidă care tip de relaţie oferă cel mai bun start de
plecare pentru intervenţia terapeutică (relaţia pacientului cu sine, cu ceilalţi sau cu
lumea în general). În loc să investigheze presupuşi factori intrapsihici sau presupuse
traume trecute, terapeutul devine interesat de acţiunile concrete, aici şi acum, ale
pacientului şi de reacţiile sale sociale şi interpersonale la aceste acţiuni. În mod cert,
acţiunile unei persoane sunt influenţate în principal de emoţiile şi concepţiile sale cu
privire la realitate, iar în abordarea strategică se consideră că acestea pot fi
modificate ca rezultat al experienţei concrete. Aşadar, atunci când aplicăm strategiile
de schimbare, trebuie să ne amintim că terapia trebuie să inducă o experienţă
concretă a schimbării. Dacă terapeutul a urmat în mod corect aceste faze de tratament
şi a ajuns la acest stadiu, el se va găsi acum în poziţia de a identifica atât intervenţiile
cele mai eficiente, cât şi de a aplica strategiile terapeutice cele mai adecvate.
8.2.5 Elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare

G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) consideră că nu este legitim să examinăm
strategiile terapeutice în afara contextului în care acestea sunt dezvoltate şi utilizate.
Acest lucru se datorează în primul rând faptului că interacţiunea şi comunicarea
terapeut-pacient contribuie de asemenea la schimbare. În orice caz, simplul fapt că
pacientul şi terapeutul comunică poate produce efecte terapeutice.
122
Aşadar, procesul terapiei prin el însuşi este o strategie terapeutică, iar distincţia
dintre procese şi proceduri este pur lingvistică. În realitate, aceste două componente
ale procesului terapeutic sunt indivizibile.
În abordarea strategică, terapia trebuie să se adapteze pacientului şi nu
pacientul terapiei. În elaborarea terapiei, terapeutul va utiliza strategii care s-au
dovedit eficiente în cazuri similare, dar va alege şi va construi proceduri pentru
fiecare caz în parte. De pildă, aceeaşi strategie generală poate fi aplicată în moduri
radical diferite, în funcţie de trăsăturile de personalitate şi de factorii culturali şi
sociali specifici ai pacientului.
Terapeutul va trebui să înveţe limbajul pacientului şi sistemul său
reprezentaţional astfel încât să prezinte intervenţiile într-un mod în care pacientul să
le accepte cu uşurinţă. Aşadar, o formă particulară de terapie nu va fi în mod exact
aceeaşi pentru toţi pacienţii, ci va fi modificată în funcţie de stilul perceptiv şi de
comunicare al fiecărui individ. În plus, dacă o strategie se dovedeşte ineficientă, va
trebui repede înlocuită sau completată cu altele.
În această fază de început a tratamentului, este important să reţinem că
schimbarea este mult mai probabil să se producă ca rezultat al insistării pe un aspect
aparent minor, banal sau pe un detaliu lipsit de importanţă. În acest mod, pacienţii nu
vor avea impresia că li se solicită cereri excesive şi va descreşte în mod semnificativ
rezistenţa lor la schimbare. În fapt, aceste intervenţii aparent minore şi indirecte pot
avea efecte mult mai mari decât ne putem imagina. Schimbările aparent banale şi
nesemnificative apărute pot avea o mare putere şi trebuie folosite din plin în procesul
terapeutic. În această progresie graduală a schimbărilor la scară mică, terapeutul va
aduce persoana în punctul de a-şi modifica acţiunile disfuncţionale şi imaginile sale
deformate cu privire la lume în general. Astfel, terapia şi-a atins scopul.
În final, înainte de a descrie procedurile terapeutice în detaliu, este esenţial să
realizăm că eficienţa lor depinde nu atât de validitatea lor în combaterea unor
probleme sau simptome specifice, cât de influenţa personală şi de carisma
terapeutului – un factor determinant în succesul sau eşecul oricărei terapii. Eficienţa
unei strategii depinde în mare măsură de cadrul sugestiv în interiorul căruia este
prezentată pacientului. Prezentată în mod corect, ea poate conduce la o deplină (şi
adeseori involuntară) cooperare terapeutică şi astfel contribuie la dorinţa de
schimbare a pacientului (Frank, 1973).
Pentru a creea acest cadrul sugestiv, terapeutul va trebui să înveţe să utilizeze
„limbajul injonctiv” (Brown) sau „actele de vorbire performativă” (Austin). Acest tip
de comunicare terapeutică, în care tehnicile hipnotice ericksoniene sunt cele mai
bune exemple, reprezintă fundamentul abordării strategice. M. Erickson vorbeşte
despre hipnoterapie fără transă. Acţionând în acest mod, terapeutul va adopta
proceduri similare sugestiilor hipnotice, în scopul de a produce schimbarea.
8.2.6 Terminarea terapiei

Şedinţa finală în cursul terapiei strategice joacă un rol important. Este ultimul
tuşeu, rama picturii realizate. Scopul este de a consolida autonomia pacientului.
Terapeutul realizează acest lucru prin oferirea unui rezumat al întregii terapii,
explicând în detaliu procesul terapeutic, strategiile şi tehnicile adeseori neobişnuite
(injoncţiunile indirecte, sugestiile, prescrierile paradoxale), utilizate pe parcursul
derulării terapiei. Acest expozeu final este crucial deoarece pacientul va putea să-şi
câştige autonomia, va putea să recunoască faptul că realitatea comportamentală a fost
schimbată, datorită intervenţiilor ştiinţifice şi sistematice şi nu ca urmare a unor forţe
magice greu de înţeles. Dar, mai presus de toate, şedinţa finală acccentuează modul
123
în care persoana a căutat cu tenacitate şi fără succes soluţia la problema sa şi că
acum, finalizându-şi terapia, ea este capabilă să adopte, în mod independent, strategii
mai sănătoase şi mai eficiente în abordarea problemelor apărute ulterior.
De-a lungul fiecărui stadiu al tratamentului, terapeutul va încerca pe cât posibil
să evite creara unei dependenţe a pacientului faţă de el. După fiecare schimbare mică
apărută, pacientul trebuie să fie lăudat pentru munca dificilă şi eforturile depuse în
rezolvarea problemei sale. Mai mult, încă de la început, terapia de scurtă durată îi
induce pacientului ideea de asumare a responsabilităţii pentru acţiunile sale personale
şi pentru progresul terapiei în ansamblu. Dirijarea întregii situaţii de către terapeut,
precum şi influenţa sa personală asupra pacientului sunt amândouă orientate pentru a
insufla pacientului încredere în capacitatea sa de a rezolva problema cu care se
confruntă cât mai repede cu putinţă.
Terapeutul activează disponibilităţile latente autocurative ale pacientului, iar în
finalul terapiei, pacientul le va recunoaşte şi va fi capabil să le utilizeze. Nimic nu a
fost adăugat la ceea ce nu era deja în pacient. El a învăţat să perceapă realitatea în
mod diferit şi să acţioneze în mod adecvat.
8.3 Proceduri terapeutice

Procedurile terapeutice utilizate în abordarea strategică pot fi divizate în două
tipuri: pe de o parte, acţiuni şi comunicare terapeutică, pe de altă parte, prescrieri
comportamentale.
8.3.1 Acţiuni şi comunicare terapeutică

G. Nardone şi P. Watzlawick (2005) menţionează următoarele tehnici de
comunicare: a învăţa limbajul pacientului, recadrarea (resemnificarea), evitarea
formulărilor negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare
paradoxală, utilizarea rezistenţei pacienţilor la schimbare, utilizarea metaforelor,
anecdotelor, poveştilor şi prescrierea sarcinilor comportamentale.
8.3.1.1 A învăţa limbajul pacientului

Primul aspect de care terapeutul trebuie să ţină cont este să înveţe să utilizeze
limbajul pacientului. Ne referim în discuţia de faţă la tehnici de comunicare derivate
din hipnoterapia ericksoniană (Erickson, 1965, 1980; Erisckson şi Rossi, 1977, 1983;
Erickson şi colab., 1979). Principiile limbajului terapeutic ericksonian derivă din
metodele utilizate de Erickson în inducţia transei hipnotice. G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) spuneau. „În inducţia transei, Erickson imita stilul perceptiv şi
comunicaţional al pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până când pacientul
pica în transă hipnotică.”
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de comunicare „tracing
technique.” Autorii programării neurolingvistice au descoperit că în prima întâlnire
Nu Erickson a fost cel dintâi care a descoperit eficienţa tehnicilor de
persuasiune. Acest aspect este o componentă esenţială în retorica clasică de mai bine
de două mii de ani. Aristotel, de exemplu, în „Elogiu către Alexandru” spunea că
124
dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, trebuie să-i foloseşti propriile argumente.
Mai mult, psihologia experimentală a demonstrat că fiinţele umane sunt atrase şi
influenţate de lucruri care le sunt familiare sau sunt similare cu ei înşişi.
Psihologul social Robert Cialdini a studiat diverse strategii de persuasiune şi în
unul din studiile sale cu privire la tehnicile de vânzare, a constatat că agenţii de
vânzare care seamănă într-un anume mod cu clienţii lor, încheie mult mai rapid
contractele. Această asemănare poate fi în termeni de vârstă, religie, idei, limbaj,
preferinţe (R. Cialdini, 1984). Clienţii nu realizează că agenţii de vânzări sunt
antrenaţi să imite limbajul lor şi să intre în rezonanţă cu ei, pentru a găsi tocmai acele
puncte de contact interpersonal, utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să
semneze contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante în privinţa
utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga consimţământul sau acceptul
populaţiei ţintă cu privire la un produs sau la o anumită categorie de servicii.
Succesul multor companii de publicitate se datorează faptului că ele reflectă, în
strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de zi cu zi al populaţiei
ţintă.
Toate aceste date ne arată cât de important este să adoptăm strategii de
comunicare eficiente, menite să-i permită terapeutului să-l influenţeze pe pacient cât
mai rapid posibil. În ciuda faptului că pacientul caută ajutor pentru a găsi o rezolvare
la problemele sale, el de cele mai multe ori se dovedeşte rezistent la schimbare.
Această rezistenţă poate fi diminuată prin utilizarea unui stil de comunicare
hipnotică. Pentru a fi eficient, terapeutul utilizează comunicarea hipnotică într-o
manieră naturală, nicidecum una artificială. Altfel, ar putea să obţină efectul invers.
Dacă pacientul se simte batjocorit sau ridiculizat, rezistenţa lui la schimbare va creşte
semnificativ.
succesului în terapie. Terapeuţii au oportunitatea să participe la o mare varietate de
şedinţe simulate, să înregistreze audio-video şedinţele de terapie şi să-şi
monotorizeze succesul. Activitatea de învăţare a adaptării limbajului la situaţii,
contexte şi stiluri personale variate, îi ajută să-şi dezvolte flexibilitatea atitudinală.
8.3.1.2 Recadrarea (resemnificarea)

Recadrarea este una dintre cele mai subtile tehnici de persuasiune. Ea schimbă
nu numai percepţia individului cu privire la realitate, ci şi semnificaţia acesteia
asupra persoanei respective. A pune acelaşi fapt într-un context diferit de
semnificaţie şi a-l privi dintr-o perspectivă diferită, îi schimbă valoarea în mod
radical. Aşa cum am menţionat anterior, realitatea este determinată de perspectiva
unei persoane cu privire la ea; dacă această perspectivă se schimbă, se va schimba de
asemenea şi „realitatea”.
Un exemplu clinic de recadrare este de a-i schimba percepţia unui pacient fobic
cu privire la ajutorul primit din partea celorlalţi. Pacienţilor li se spune că ei au
nevoie de ajutor din partea celorlalţi. Dar tot terapeutul lasă să se înţeleagă, prin
intermediul mesajelor duble, că un asemenea ajutor le poate agrava simptomatologia
fobică. În fapt, terapeutul redirecţionează frica care l-a condus pe pacient să ceară
ajutor şi, astfel, opreşte comportamentul acestuia de a mai căuta ajutor din partea
celorlalţi.
Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin intermediul anumitor
acţiuni care vor conduce persoana să-şi schimbe percepţia cu privire la realitate (prin
intermediul prescrierilor comportamentale). Recadrarea poate varia în complexitate,
plecând de la simpla redefinire cognitivă a unei idei sau a unui pattern
125
comportamental, la utilizarea metaforei şi a sugestiilor evocative, până la unele
recadrări paradoxale mai complicate.
În sens general, toate strategiile terapeutice despre care am vorbit până acum
pot fi considerate readrări, angrenând o schimbare a perspectivei şi a
comportamentului pacientului. Toate formele de terapie utilizează recadrări verbale
prin intermediul dialogului (Simon şi colab., 1985), propunându-şi să schimbe „harta
mentală” a acestuia. Să nu uităm, recadrarea nu are nimic de-a face cu atribuirea de
semnificaţii unei anumite emoţii. Această strategie persuasivă acţionează asupra
structurii perceptive pe care se bazează comportamentul şi interpretările subiective
ale individului şi nu asupra aspectelor semantice cu privire la realitate.
La nivel semantic, terapeutul strategic nu oferă nici reasigurare, nici
confirmare a semnificaţiei lucurilor, ci, din contră, sporeşte îndoielile pacientului,
astfel încât să destrame rigiditatea sistemului său perceptiv-reacţional obişnuit,
generând crăpături în armura comportamentală şi cognitivă a pacientului. Logicianul
Newton Da Costa a arătat modul în care sporirea îndoielii cu privire la explicaţiile
logice şi raţionale este în mod particular eficientă în dezechilibrarea structurilor
mentale rigide. Da Costa menţionează că pentru a convinge o persoană să-şi schimbe
opiniile, este mult mai eficient să plantezi îndoieli cu privire la logica raţiunii sale
decât să demonstrezi în mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea ideilor sau
comportamentului său. Îndoiala mobilizează entropia sistemului, pornind un lanţ de
reacţii în paşi mici, dar devastatoare, care vor conduce la schimbări în întregul
sistem. Recadrarea „hărţii mentale” a unui individ este scopul tuturor psihoterapiilor,
dar recadrarea în abordarea strategică este complet diferită de obţinerea insight-ului,
care este tipică altor abordări terapeutice.
Mai mult, arta recadrării ca tehnică de persuasiune nu este o descoperire
recentă şi nu îşi are originile în câmpul terapeutic. A fost folosită în retorica clasică
de sofişti, adevăraţi maeştri în arta verbală a persusiunii. Mai recent, cercetările
psihologiei sociale au arătat că reacţiile şi percepţiile persoanei pot fi schimbate nu în
mod direct prin modificarea semnificaţiei atribuite lucrurilor, ci prin utilizarea
tehnicilor recadrării.
Probabil, una din demonstraţiile experimentale cele mai convingătoare cu
privire la puterea sugestiei asupra inducerii unor modificări a fost oferită de E.J.
Langer, psiholog în cadrul Universităţii din California. Stând la o coadă în bibliotecă
pentru a face câteva copii xerox, o studentă a întrebat dacă poate să o ia înaintea
altora şi, în funcţie de cuvântul exact folosit în solicitarea sa, a obţinut reacţii foarte
diferite din partea celorlalţi. Atunci când a spus: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de
xeroxat. Pot să folosesc xeroxul pentru că mă grăbesc foarte tare?”, 95% dintre
studenţi au lăsat-o înaintea lor. Din contră, doar 60% au fost de acord să le-o ia
înainte atunci când studenta le-a spus: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de xeroxat. Pot
să folosesc xeroxul?” La prima vedere, completarea „pentru că mă grăbesc foarte
tare” pare a fi foarte importantă. Dar a treia versiune a cererii studentei ne arată că nu
această completare a fost adevaratul motiv. În cea de-a treia solicitare a ei, termenul
„pentru că” a fost introdus, dar nu a mai fost adăugat nimic altceva: „Scuzaţi-mă, am
cinci pagini de xeroxat. Pot să folosesc xeroxul pentru că trebuie să fac nişte copii?”.
În acest caz, 83% dintre cei aflaţi la rând au fost de acord, chiar dacă nu au fost aduse
informaţii suplimentare cu privire la cererea ei de a o lua în faţa celorlalţi. Aşadar,
termenul „pentru că” au activat acordul automat al subiecţilor investigaţi, chiar dacă
nu a fost oferit niciun motiv (Cialdini, 1984).
Acest experiment arată modul în care reacţiile unei persoane la o situaţie pot fi
modificate dacă situaţia este reinterpretată, nu neapărat într-un mod raţional sau
126
logic. De asemenea, ne arată puterea anumitor forme sugestive de comunicare menite
să slăbească rezistenţa şi să creeze confuzie în convingerile logice şi raţionale ale
unei persoane. Aşadar, recadrarea nu este un mijloc direct de atribuire a unei
semnificaţii, ci o cale de flexibilizare a sistemului logic rigid de gândire a unei
persoane. Recadrearea deschide noi orizonturi şi posibilităţi de schimbare a ceea ce
părea de neclintit în gândirea unei persoane.
Atunci când terapeutul restructurează realitatea pacientului, el trebuie să-l
conducă pe acesta să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere diferit. Pot fi utilizate
sugestiile, elementele retoricii clasice, paradoxele logicii. Toate acestea, dacă sunt
utilizate corect, pot modifica modul în care o persoană percepe realitatea, chiar şi
doar pentru o scurtă perioadă de timp.
8.3.1.3 Evitarea formulărilor negative

Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire la ideile sau
comportamentul unei persoane sunt percepute ca un reproş sau blam, nefăcând
altceva decât să provoace rezistenţă. În hipnoză, formulările negative au un efect
similar, de aceea, terapeutul va tinde să reformuleze toate ideile negative în afirmaţii
pozitive. În loc să criticăm comportamentul unui pacient, chiar dacă acest
comportament este în mod evident disfuncţional, este pe departe mult mai productiv
de a fi alături de pacient, a-l ajuta să se simtă în largul său şi apoi a-i oferi sugestii cu
privire la modul în care să-şi modifice comportamentul.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi hiperprotectivi care l-au
determinat pe fiul lor să se simtă insecurizat şi fragil din punct de vedere emoţional,
în loc să le arate greşelile adopate prin comportamentul lor, terapeutul îi poate
complimenta pe părinţi cu privire la modul în care s-au descurcat până în momentul
de faţă cu copilul lor dificil, precum şi sacrificiile făcute de aceştia în scopul de a-şi
proteja copilul de posibilele ameninţări ale lumii exterioare. Terapeutul poate spune:
“Deoarece aţi făcut până acum o treabă atât de bună, sunt convins că de acum încolo
vă veţi descurca şi mai bine, lăsându-l pe copil să-şi asume responsabilităţi.” În acest
punct al terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor acţiuni şi comportamente radical
diferite faţă de cele obişnuite. Astfel, în loc să-i blameze pe părinţi pentru greşelile
făcute datorită hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc să le spună: “Nu mai procedaţi
astfel, nu-l mai cocoloşiţi”, terapeutul se va folosi capacitatea părinţilor de a
interveni, reformulând-o într-o manieră pozitivă. Prin intermediul unor prescrieri
directe, comportamentul parental funcţional va rezolva respectiva situaţie apărută în
legătură cu copilul lor.
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea formulărilor negative,
recadrarea şi prescrierea. Aceste tehnici stimulează participarea şi cooperarea chiar şi
a pacienţilor dificili, eludând orice reacţie negativă a acestora. Pacienţii ne arată că ei
ştiu că acţiunile lor sunt disfuncţionale, din moment ce apelează la cabinetul nostru
de psihoterapie; nu este nevoie ca terapeutul să accentueze latura disfuncţională a
acţiunilor şi comportamentelor lor.
8.3.1.4 Utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare

paradoxală
Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată, cât şi falsă, atât
corectă, cât şi incorectă.
Utilizarea paradoxului în terapie este cheia de boltă şi este extrem de eficient în
diversele situaţii perceptiv-reacţionale rigide şi în pattern-urile comportamentale de
127
autoîntărire care întreţin problema pacientului. Paradoxul dezechilibrează logica
aristotelică a adevărului şi falsului, precum şi teza maniheismului propagată de
filosoful persan Mani (Manes). Maniheismul susţinea dualismul radical ontologic
între cele două principii eterne, binele şi răul, respectiv alb/ negru, frumos/ urât,
corect/ incorect. Realitatea era descrisă prin utilizarea unor asemenea categorii
antinomice.
Paradoxul logic a subminat orice încercare de a cuprinde realitatea într-un
sistem interpretativ şi descriptiv al logicii absolute.
Aplicat în contextul terapeutic, paradoxul poate destrăma cercul vicios al
comportamentului repetitiv care constituie o soluţie încercată – pattern-ul
comportamental de autoîntărire din care pacientul nu se poate desprinde. Paradoxul
destabilizează sistemul de percepţii şi de reacţii cu privire la realitate ale pacientului.
Din punct de vedere istoric, paradoxul a fost utilizat pentru prima dată ca
strategie terapeutică de Victor Frankl (1960), descris sub forma “intenţiei
paradoxale”. Dar, Bateson şi colab. (1956) au formulat în mod sistematic paradoxul
pentru prima dată în rezolvarea de probleme. Ei au arătat că paradoxul este un
constituent de bază al problemelor mentale şi poate fi utilizat eficient în rezolvarea
acestora. Cu alte cuvinte, ei au aplicat vechiul dicton medical “similia similibus
curantur” (Cele asemănătoare vindecă lucruri asemănătoare – principiul
homeopatiei). Principiul similarităţii a fost utilizat în medicina spagirică între sec.
XIV-XVII, în care alchimia este aplicata sistematic în terapie. Hahnemann a
revalorizat acest principiu şi a construit, pe această bază, o metodă sistematică de
tratament. În anul 1790, a realizat un experiment cu scoarţa arborelui de Cinchona şi
l-a convins că o substanţă capabilă să producă anumite simptome la un om sănătos,
poate eradica simptomele similare ale unui om bolnav. În paragraful 25 din Organon,
el spune ca "experimentele veritabile - singurul ghid infailibil în arta vindecarii - ne
învaţă prin toate testele conduse conştiincios că medicamentul care a produs la un
corp uman sănătos cel mai mare număr de simptome similare celor ale bolii, este
singurul care o va vindeca".
Paradoxul apare în variate forme ale terapiei, plecând de la prescrierile
paradoxale şi ajungând la comunicare şi acţiuni paradoxale.
Să luăm următorul exemplu al unei paciente cu tulburare obsesivă
hipocondriacă, fiind convinsă că suferă de o boală serioasă şi incurabilă. În ciuda
analizelor medicale efectuate care demonstrau contrariul, pacienta interpretează
fiecare schimbare a corpului ei drept simptome ale bolii ei misterioase. Ea este
îngrozită de această boală şi cere ajutor din partea tuturor, în mod deosebit,
terapeutului ei. Următorul fragment de dialog redă utilizarea paradoxului într-o
asemenea situaţie (adaptat după G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005):
Pacientul: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de bolnavă! Sunt speriată!
Este ceva rău în mine, cred că în curând voi muri. Nimeni nu mă crede că sunt grav
bolnavă. Transpir tot timpul şi simt cum inima îmi bate aşa de repede. Şi apoi, aşa
cum i-am spus soţului meu, simt ca şi cum s-ar fi abătut un blestem asupra mea. Deşi
nu credeţi aceste lucruri, să ştiţi că este adevărat. Nimeni nu mă crede, dar simt acest
lucru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar cred că eşti grav
bolnavă. De fapt, cred că boala ta este destul de rară. Ştii, există “blesteme” şi
“blesteme” şi se pare că tu chiar ai fost blestemată. (O pauză scurtă) Da, chiar cred că
te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor merge tot mai rău în cazul tău. De fapt,
uitându-mă la tine chiar acum, se pare că deja nu ţi-e bine deloc. Te simţi rău, nu-i
128
aşa? Mi se pare că eşti pe cale să te simţi foarte rău în curând. (Cu un surâs slab pe
faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe cale de a muri? Aşadar,
este adevărat. Sunt cu adevărat grav bolnavă. Dar doctore, de ce toate acele analize
medicale pe care le-am făcut nu mi-au indicat nicio boală? Eşti sigur că sunt cu
adevărat bolnavă şi că am fost chiar blestemată de cineva?
Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar acum nu mă mai simt
aşa de rău. De fapt, vorbind cu tine, văd că nu am mai transpirat şi mă simt mult mai
calmă. Dar, spune-mi doctore, de ce ne joacă asemenea feste creierul nostru la vârsta
de patruzeci de ani?
Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în situaţiile în care
logica raţională nu are niciun efect, destrămând mecanismul repetitiv specific
tulburărilor obsesive. Pacienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi atunci când aud că
temerile lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l convingă pe terapeut de propria
lor stare de sănătate, spunând că testele medicale nu au găsit nimic care să ateste
propria lor stare de boală. În unele cazuri, ei vor zâmbi atunci când vor înţelege
trucul la care a apelat terapeutul lor. Dar, lucrul cel mai important este că
mecanismul obsesiv al percepţiilor distorsionate şi al reacţiilor a fost destrămat, iar
punctul lor de vedere şi acţiunile lor privind problema cu care se confruntă vor
începe şi ele să se schimbe. Acest exemplu este o bună ilustrare a logicii pe care se
bazează intervenţia paradoxală şi a modului cum este utilizată în combaterea actelor
compulsive.
Prin utilizarea acestei tehnici, terapeutul poate creea un paradox care face ca un
simptom involuntar, aflat în afara controlului pacientului, să devină unul voluntar.
Din momentul în care devine voluntar, simptomul îşi va pierde complet calitatea
simptomatică. Atunci când avem de-a face cu un comportament rigid şi obsesiv, în
loc să analizăm şi să criticăm acest comportament, terapeutul determină o escaladare
a lui până în momentul în care se va elimina pe el însuşi. Mecanismul este acelaşi ca
în prescrierea simptomului: capacităţile destructive ale paradoxului sunt seturi de
acţiuni, iar percepţiile distorsionate ale pacientului sunt în mod deliberat încurajate.
Încercarea deliberată de a fi fericit atunci când eşti deprimat nu face altceva decât să
te simţi mai rău, conducând pacientul să persiste în mod intenţionat în acele procese
mentale aparent incontrolabile şi distorsionate, determinându-le astfel să-şi piardă
spontaneitatea lor esenţială şi statutul simptomatic şi astfel, vor dispare.
Un alt exemplu de utilizare a paradoxului se referă la utilizarea comunicării şi
acţiunii paradoxale. Are legătură cu situaţiile interpersonale în care o acţiune şi/ sau
un mesaj paradoxal neaşteptat (un mesaj care nu poate fi prevăzut în desfăşurarea
normală a evenimentelor) întoarce cu totul situaţia. Mesajul apare ca fiind nici
adevărat, nici fals şi aparent în legătură cu întreaga situaţie a pacientului, motivându-
l să facă o schimbare neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa maximă a
unei asemenea comunicări interpersonale a fost bine ilustrată de un eveniment care a
avut loc în Austria la sfârşitul anilor 1920. S-a scris mult în presa acelei vremi despre
un tânăr bărbat care vroia să se sinucidă, aruncându-se în Dunăre de pe un pod. Un
poliţist alarmat de ţipetele oamenilor din jur şi-a îndreptat arma spre tânărul bărbat
aflat în apă şi a strigat: „Ieşi de acolo sau te împuşc!” Tânărul s-a supus ordinii şi a
ieşit din apă, renunţând la încercarea lui de a-şi curma viaţa. În fapt, acţiunea
poliţistului l-a pus pe tânăr într-o situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a realităţii
sale l-a condus la o schimbare radicală a comportamentului şi a proceselor sale de
gândire. În practica clinică, ca şi în viaţă în general, asemenea experienţe paradoxale,
129
aparent ilogice şi complet neprevăzute de pacient, produc în mod rapid un salt în
logică, indispensabil pentru schimbarea situaţiei.
Din aceste exemple, este clar modul în care un paradox eficient poate
destrăma şi dezarticula situaţiile obsesive şi ridige pe care mulţi pacienţi şi le creează
pentru ei înşişi. Utilizarea paradoxului, într-o multitudine de formate diferite, este în
mod deosebit eficient în fazele timpurii ale terapiei strategice, atunci când terapeutul
trebuie să facă o breşă în sistemul de autoîntărire al percepţiilor, acţiunilor şi
reacţiilor care menţin problema pacientului.
8.3.1.5 Utilizarea rezistenţelor

Utilizarea rezistenţei, una dintre cele mai rafinate tehnici derivate din paradox,
are o mare valoare în terapie. Considerăm că, în ciuda gândirii psihanalitice clasice,
energia investită în rezistenţă poate fi redirecţionată astfel încât poate fi de mare
ajutor în atingerea obiectivelor terapeutice. De asemenea, considerăm că rezistenţa
însăşi poate fi prescrisă paradoxal şi apoi manipulată în cadrul terapeutic. Acest lucru
se realizează prin crearea unei legături terapeutice duble: rezistenţa pacientului sau
rigiditatea sa faţă de terapeut devine o prescriere prin ea însăşi, iar reacţia ulterioară a
pacientului constituie progresul terapeutic. În acest mod, efectul primar al rezistenţei
este eliminat, iar energia care îi stă la bază va fi pusă în serviciul schimbării. O
rezistenţă prescrisă, de fapt, încetează să mai fie rezistenţă şi devină complianţă. Să
luăm în considerare răspunsul unui terapeut la un pacient dificil şi neîncrezător.
Terapeutul spune: „Priveşte, există o cale sigură de a rezolva problema ta şi sunt
câteva tehnici specifice pe care le putem utiliza. Dar, privind circumstanţele de
moment, cuplate cu viziunea ta cu privire la întreaga situaţie, nu cred că vei reuşi.”
Pacientul se va găsi acum într-o situaţie paradoxală. Reacţia sa uzuală (agresivitatea
direcţionată spre terapeut) îl va motiva să facă exact ceea ce terapeutul i-a spus că
este incapabil să facă. Pacientul va colabora astfel cu terapeutul, iar rezistenţa sa va fi
eliminată.
Practicienii artelor marţiale învaţă să utilizeze forţa oponentului în avantajul
lor, combinând forţa gravitaţională naturală cu un simţ dezvoltat al echilibrului. În
mod similar, această tehnică redirecţionează forţa rezistenţei pacientului în vederea
accelerării schimbării. Hipnoterapeutul utilizează această strategie în recadrarea
rezistenţei pacientului, astfel încât să-i permită să intre într-o transă profundă. De
exemplu, dacă pacientul opune rezistenţă de a intra în transă, mişcându-şi degetele de
la mână sau piciorul, terapeutul poate spune: „Foarte bine, mâna ta (sau piciorul tău)
răspund. Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce mai repede, până când te vei simţi
obosit şi vei dori cu adevărat să te odihneşti.” Aşadar, rezistenţa pacientului a fost
redefinită, iar puterea ei va fi direcţionată în inducţia transei hipnotice.
8.3.1.6 Utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor

Un alt mijloc important al comunicării terapeutice este utilizarea metaforelor,
anecdotelor şi poveştilor în care sunt redate evenimente care implică alte persoane.
Aceste strategii îi permit terapeutului să comunice, într-o manieră indirectă şi subtilă,
diverse mesaje. Adeseori, oamenii se identifică şi proiectează diverse gânduri sau
emoţii asupra diverselor personaje descrise într-o situaţie fictivă. Această tehnică
minimizează rezistenţa deoarece pacienţilor nu li se cere să facă nimic, iar opiniile şi
comportamentele lor nu vor fi criticate. Mesajul va fi introdus într-o manieră
deghizată. Să luăm în considerare un pacient fobic sau obsesiv. Pentru a-i demonstra
cât este de contraproductiv să-şi asculte gândurile fobice sau obsesive fără încetare,
130
terapeutul poate să-i spună o poveste a miriapodului care, atunci când a început să se
gândească cum de reuşeşte să meargă cu atâta eleganţă având atât de multe picioare,
nu a mai putut merge deloc. Terapeutul poate să-l invite apoi pe pacient să facă
următorul exerciţiu: „Atunci când vei părăsi camera, te rog să faci ceea ce miriapodul
a făcut: atunci când vei coborî scările, concentrează-te pe faptul cât este de dificil să-
ţi menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi piciorul jos chiar în locul corect. În mod
obişnuit, o persoană începe să se poticnească şi descoperă că nu mai poate să meargă
mai departe.” Acest tip de strategie este pe departe mult mai eficient decât să-i oferi
pacientului o explicaţie ştiinţifică. Sugestiile vor fi incluse într-o poveste sau
comunicate prin intermediul metaforelor într-un asemenea mod încât pacientul să nu
fie direct implicat, dar puterea evocativă a poveştii sau a imaginii contracarează
comportamentele şi concepţiile deformate ale pacientului.
În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul „funcţiei poetice”,
adică la puterea evocativă a acestor forme de comunicare (Jakobson, 1963). Toţi
dintre noi am simţit efectele unui poem emoţionant asupra noastră, ale unui pasaj
dintr-o carte sau dintr-un film. Am simţit că noi suntem protagoniştii scenei
respective, chiar dacă totul era o ficţiune şi trăiam o experienţă concretă şi reală în
acele momente. Erickson a fost cel care a indus acest tip de experienţă în terapie. El a
adus în terapie ceea ce era deja cunoscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit pentru un
hipnoterapeut să inducă o transă prin nararea unei povestiri evocative care aduce cu
sine sugestii, în mod uzual sub formă metaforică. Puterera extraordinară a acestei
strategii de persuasiune a fost utilizată într-o largă varietate de contexte de mai multe
secole.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de sociologul David Phillips
(1980). Este vorba despre o poveste lungă şi interesantă. În faimosul său roman
„Suferinţele tânărului Werther”, Goethe vorbeşte despre un tânăr care comite suicid,
ca urmare a unei iubirii puternice faţă de Lotte, logodită cu un alt bărbat. Iubirea lui
Werther se desfăşoară pe parcursul a şapte luni, din mai până în decembrie, 1771.
Atât îi trebuie lui Werther pentru a se îndrăgosti şi, la capătul celor şapte luni, pentru
a muri. Publicarea de către Goethe acestei lucrări a avut un efect uluitor asupra
societăţii acelor vremuri. Cartea a provocat un val de sinucideri de-a lungul Europei,
iar autorităţile au interzis apariţia acesteia în mai multe ţări. Cercetările lui Phillips
arată modul în care efectul Werther se manifestă în timpurile moderne – cum, de
exemplu, o poveste a unei sinucideri care ţine prima pagină din reviste poate să ducă
la o creştere dramatică a numărului de sinucideri printre cititorii acelor reviste.
Phillips a analizat statiscticile cu privire la suicid în Statele Unite din anii 1947 până
în 1968 şi a găsit că în primele două luni după apariţia unei poveşti legate de suicid,
care a ţinut prima pagină din reviste, se înregistrează o medie de 58 mai multe cazuri
de suicid decât în situaţii normale. Mai mult, există similarităţi izbitoare între
suicidari ulteriori şi cel iniţial, în mod deosebit în legătură cu vârsta şi statutul social
al victimelor.
Dar Phillips nu s-a oprit aici. El spune că efectul Werther se poate aplica şi
altor evenimente, cum ar fi, de pildă, actelor de violenţă sau eroism. Sunt necesare
doar două condiţii: actul să fie publicat, iar receptorul să se simtă oarecum
asemănător cu protagonistul originar. În acest mod, Phillips ne demonstrează forţa
mecanismelor identificării şi proiecţiei, puterea acestora de a provoca
comportamente imitative la receptorii mesajului, care se văd pe ei înşişi ca fiind
asemănători cu protagoniştii poveştii respective.
Datorită faptului că psihoterapia îţi propune în primul rând să producă
schimbări în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona al pacientului, ar trebui să nu
131
trecem cu vederea şi să nu subestimăm puterea extraordinară care poate fi exercitată
prin intermediul narării unei poveşti sau anecdote care să se potrivească foarte bine
cu realitatea problematică a pacientului. Ele pot conduce pacientul la schimbări reale
în pattern-urile sale comportamentale, care, la rândul lor, pot conduce la schimbări în
structura cognitivă şi perceptivă a persoanei.
8.3.2 Prescrierile comportamentale

Prescrierile comportamentale sunt realizate de pacient între şedinţele de
terapie. Ele joacă un rol fundamental în terapia strategică. În vederea schimbării, este
necesar să trecem prin experienţe concrete. Prescrierile comportamentale determină
asemenea experienţe concrete de schimbare a realităţii, în afara cadrului terapeutic.
Atunci când pacientul acţionează singur în viaţa sa de zi cu zi, el va putea să-şi
demonstreze foarte bine propria sa abilitate de a schimba situaţiile problematice în
care se găseşte la un moment dat. Faptul de a face anumite lucruri în necunoştinţă de
cauză, ca răspuns la trucurile terapeutice utilizate de clinicianul său, nu schimbă cu
nimic această aserţiune, deoarece, ştiind sau nu, pacienţii ajung să facă lucruri pe
care înainte erau incapabili să le facă. Asemenea experienţe sunt tangibile şi o
dovadă indiscutabilă a abilităţii lor de a depăşi propriile dificultăţi. Ele deschid noi
perspective privind situaţia problematică. Ele destramă mecanismul „soluţiilor
încercate” de pacient, soluţii care menţin problema sa.
Prescrierile comportamentale pot fi împărţite în trei tipuri: directe, indirecte şi
paradoxale. Prescrierile directe conţin instrucţiuni clare de realizare a unor acţiuni
specifice. Ele îşi propun rezolvarea unei probleme sau atingerea unei serii de
obiective pe drumul schimbării pacientului. Această tehnică este utilă pacienţilor
cooperanţi care arată puţină rezistenţă la schimbare. Prescrierile directe le oferă cheia
rezolvării probmelor lor, indicându-le cum să acţioneze astfel încât să destrame
mecanismul care le menţine problema. Să luăm, de pildă, cazul unui bărbat şi al
soţiei sale care se ceartă datorită faptului că fiecare încearcă să corecteze
„comportamentul rău” al celuilalt. Este uşor să vedem cum acest tip de comunicare
va conduce la certuri nesfârşite. În fapt, e vorba despre un ciclu fără sfârşit al
acţiunilor şi reacţiunilor.
Într-o asemenea situaţie, dacă doar unul dintre parteneri devine mai cooperant,
va fi suficient să spargă cercul vicios al corecţiilor şi contracorecţiilor. Terapeutul va
trebui să le explice situaţia în mod clar, dându-i clientului cooperant o sarcină menită
să destrame acest lanţ, nereacţionând la comportamentul corectiv al partenerului sau
lăsându-i partenerului său ultimul cuvânt.
De-a lungul acestui proces, terapeutul poate utiliza prescrierile directe,
ajutându-l pe pacient să gestioneze în mod corect situaţiile care înainte apăreau ca
fiind problematice. Până în final, terapetul îi va spune în mod direct şi explicit
pacientului ce să facă, oferindu-i o serie de instrucţiuni pas cu pas.
Prescrierile indirecte sunt injoncţiuni comportamentale ale căror obiective sunt
ascunse şi „camuflate”. Terapeutul prescrie o acţiune care va produce un rezultat
diferit faţă de cel care fusese aparent specificat. Acest tip de prescriere utilizează
tehnica hipnotică a deplasării simptomului. În mod obşnuit, atenţia paceintului va fi
îndreptată spre o problemă secundară, reducându-se astfel intensitatea problemei
iniţiale prezentate de pacient. În acest caz, vom utiliza logica paraconsistentă şi
strategică, în locul logicii aristotelice tradiţionale a adevărului şi falsului şi a
principiului noncontradicţiei.
Pentru a explica mai bine această tehnică, haideţi să facem o analogie cu un
magician. Magicianul atrage atenţia audienţei cu unele mişcări evident teatrale, astfel
132
încât trucurile sale subtile să nu fie observate de nimeni. În final, se va produce
magia! În mod similar, terapeutul îl instuieşte pe pacientul fobic să facă un exerciţiu
neplăcut şi care să-i provoace anxietate ori de câte se manifestă simptomul său, cum
ar fi, de pildă, să noteze în detaliu sentimentele şi gândurile care îi trec prin cap în
acel moment şi să le aducă la următoarea şedinţă de terapie. Pacientul se va putea
simţi vinovat la următoarea şedinţă pentru că nu a îndeplinit sarcina prescrisă de
terapeutul său. În mod ciudat, el spune (şi nu poate să explice) că nu a mai avut
niciun simptom fobic pe tot parcursul săptămânii. În mod evident, a fost fie
sentimentul de stânjeneală, fie anxietatea provocată de exerciţiu care au făcut ca
simptomele fobice să nu mai apară. Cu alte cuvinte, atenţia sa a fost abătută de la
adevărata sa problemă şi îndreptată asupra exerciţiului pe care trebuia să-l facă.
Acest truc terapeutic duce la neutralizarea simptomelor problematice. Dar, mai
important, pacientul va spune că prin intermediul experienţei sale concrete, el a putut
să controleze şi chiar să elimine propriile sale simptome. Datorită faptului că
precrierile indirecte reduc rezistenţa pacientului la schimbare, punându-l să facă
lucruri pe care nu realizează că le face, aceste intervenţii joacă un rol fundamental în
prima fază a tratamentului strategic.
Prescrierile paradoxale derivă din utilizarea paradoxului în terapie. În cazul
unei probleme insolvabile şi aparent spontane, cum ar fi, de pildă, obsesiile repetitive
sau alte comportamente disfuncţionale rezistente, ele pot deveni extrem de eficiente.
Pacientul se găseşte într-o situaţie paradoxală, fiind nevoit să realizeze acţiuni
voluntare care înainte erau involuntare şi de necontrolat şi pe care a încercat
dintotdeauna să le evite. Aşadar, simptomul nu mai este spontan şi de necontrolat
prin intermediul prescrierii lui.
De exemplu, să luăm cazul unui pacient care manifestă ritualul de a verifica în
fiecare noapte dacă a închis robinetele, luminile, gazul şi dacă pantofii săi sunt exact
acolo unde trebuie să stea înainte de a se băga în pat. Prescrierea oferită unui
asemena pacient ar putea fi de tipul: „În fiecare seară, de bună voie şi fiind extrem de
atent, vei închide luminile şi robinetele de un anumit număr de ori, folosind ambele
mâini şi îţi vei pune pantofii în acelaşi loc, dar îndreaptă-i în direcţia opusă.” De-a
lungul a două săptămâni, ritualurile sale de seară au încetat. Prescrierile paradoxale,
ca şi prescrierile indirecte, pot fi foarte eficiente în slăbirea rezistenţei pacientului la
schimbare şi au o mare valoare terapeutică în fazele de început ale tratamentului.
Pentru ca o prescriere să fie urmată şi să devină eficientă, ea trebuie să fie
formulată cu mare atenţie şi apoi prezentată pacientului aproape ca o comandă
hipnotic, utilizând tehnicile de comunicare terapeutică descrise anterior. Utlilizarea
limbajului hipnotic sau injonctiv este crucială în privinţa eficienţei lor în
psihoterapie. Altfel, pacienţii nu vor îndeplini prescrierile respective, în special, cele
indirecte sau paradoxale (Watzlawick, 1978; Watzlawick şi Nardone, 1997).
Probabil, din această cauză unii terapeuţi se plâng de faptul că metodele paradoxale
şi prescriptive sunt ineficiente.
Prescrierile trebuie date pacientului într-o manieră monotonă şi repetitivă la
sfârşitul fiecărei şedinţe. Această tehnică este în mod clar analoagă cu inducţia
transei hipnotice. Pentru a concluziona, este foarte important ca după ce o prescriere
a fost îndeplinită, rezultatul să fie examinat în detaliu, iar pacientul să fie lăudat
pentru efortul depus. Pacientul trebuie să fie conştient că problemele considerate de
el de nerezolvat, în fapt, pot fi depăşite într-un mod nonstresant, iar el îşi va
demonstra singur acest lucru, prin intermediul realizării prescrierilor terapeutice.
Prescrierile pot fi formulate într-o mare varietate de forme şi pot implica patten-uri
de comportament foarte diferite. Ele pot fi sarcini simple de făcut acasă, ritualuri
133
complicate sau chiar acţiuni care aparent nu au deloc legătură cu problema
pacientului. Lucrul cel mai important este că terapeutul foloseşte la maximum
propria sa inventivitate şi imaginaţie pentru a găsi cheia de a se elibera de sistemul
său disfuncţional de acţiuni şi reacţii în care pacientul este prins.
134
REZUMAT
Lui Franz Alexander îi datorăm conceptul de experienţă emoţională corectivă.

Ferenczi şi Rank au fost printre cei care au recunoscut acest principiu şi l-au aplicat
în cadrul terapiei. Autorii mai sus menţionaţi au formulat conceptul de “experienţă
emoţională corectivă” ca principiu terapeutic fundamental al psihoterapiei etiologice.
În definiţia lor, se referă la “reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai
favorabile, la situaţiile emoţionale care nu au putut fi gestionate bine în trecut. Pentru
a fi ajutat, pacientul trebuie să treacă printr-o experienţă emoţională corectivă pentru
a repara influenţa traumatizantă a experienţelor anterioare.”
Prima şi cea mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în
psihoterapa dinamică de scurtă durată după ce pacientul a renunţat la rezistenţa sa, se
află în legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă aici-şi-acum.
Experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul procesului terapeutic ori
de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca pe cineva care reacţionează la
sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile sale reprimate, în mod diferit
faţă de modul în care a reacţionat părintele său patogenic. În final, asemenea
experienţe vor avea loc şi în afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul începe
să descopere că, datorită comportamentului său schimbat, oamenii reacţionează faţă
de el şi îl tratează diferit faţă de cum era tratat în trecut. Aşadar, relaţia autentică
dintre pacient şi terapeut este prin ea însăşi o experienţă emoţională corectivă.
Un alt moment de răscruce în evoluţia înţelegerii omului a avut loc în anul
1937, atunci când Jean Piaget a publicat “Construcţia realităţii la copil.”
Marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm nu sunt în legătură cu
proprietăţile obiectelor sau situaţiilor – realităţii de prim ordin (Watzlawick, 1976),
ci sunt în legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe care le atribuim acestor
obiecte sau situaţii – realitatea de ordin secund.
În psihoterapia tradiţională se utilizează limbajul indicativ sau descrierea, explicaţia,
confruntarea, interpretarea în scopul obţinerii unor astfel de schimbări. Acesta este
limbajul ştiinţei clasice şi al cauzalităţii lineare.
George Spencer Brown introduce conceptul de limbaj injonctiv.
Indicativul este un mod verbal personal şi predicativ care exprimă o acţiune, o
întâmplare sau o stare prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se
realizează în momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare într-o
propoziţie enunţiativă. Dacă este folosit într-o propoziţie interogativă, exprimă un
fapt a cărui realizare rămâne de verificat. Verbul la indicativ poate fi şi negat.
Indicativul poate fi definit şi negativ, ca modul care în general nu exprimă o acţiune
dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie puternică asupra cuiva,
este un ordin precis, formal. Forma primară a comunicării matematice nu este
descrierea, ci injoncţiunea.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus conceptul de limbaj injonctiv. În
cea de-a doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a utilizat tot mai mult
prescrierile comportamentale directe în afara transei hipnotice, în scopul dobândirii
schimbării terapeutice
O contribuţie însemnata în filosofia lingvisticii a adus John L. Austin (1962).
Într-o conferinţă a sa susţinută la Harvard în anul 1955, el a identificat o formă
particulară de comunicare pe care o denumeşte „vorbire performativă”. Numele este
135
derivat din englezescul „to perform”, tradus în limba română prin „a efectua”, „a
executa”, „a îndeplini”. El indică faptul că emiţătorul comunicării este cel care
execută o acţiune.
Limbajul injonctiv ocupă un loc din ce în ce mai important în tehnicile
terapeutice actuale. El a ocupat întotdeauna un rol central în hipnoterapie. Sugestiile
hipnotice nu sunt altceva decât injoncţiuni de a ne comporta ca şi cum ceva ar fi real.
Injoncţiunile pot construi realităţi, aşa cum evenimentele întâmplătoare pot avea
acest efect nu doar în propriile noastre vieţi, dar şi în evoluţia biologică sau cosmică.
Terapia strategică scurtă se încheie în mod obişnuit în zece şedinţe sau mai
puţin şi se focalizează pe eliminiarea simptomelor şi pe rezolvarea problemelor cu
care pacientul vine la terapie
Succesul terapiei strategice în rezolvarea problemelor constă în destrămarea
sistemului reacţional circular care menţine problemele, redefinind situaţia şi, în
consecinţă, modificând percepţia pacientului cu privire la realitatea care îl forţează să
adopte soluţii disfuncţionale.
Încă de la prima întâlnire cu pacientul, în loc de a se concentra pe trecut,
terapeutul va lua în considerare şi va evalua următoarele aspecte:
 ce se întâmplă în interiorul celor trei tipuri de relaţii interdependente
ale pacientului (cu sine, cu ceilalţi şi cu lumea în general);
 modul în care problema prezentată de pacient este perpetuată în
interiorul acestor trei pattern-uri de relaţii;
 modul în care pacientul a încercat până acum să-şi rezolve problema
(care sunt soluţiile încercate de acesta);
 cum poate fi problema pacientului modificată cât mai curând posibil
Vom lua în considerare următoarele etape de tratament în această formă de
psihoterapie strategică:
 prima întâlnire terapeutică şi construirea relaţiei terapeutice
 definirea problemei
 acordul cu privire la obiectivele terapiei
 identificarea sistemului perceptiv-reacţional care menţine problema
pacientului
 elaborarea terapiei şi a strategiilor de schimbare, aplicarea şi
adaptarea strategiilor şi tehnicilor terapeutice
 concluziile cu privire la tratament
tipuri: acţiuni şi comunicare terapeutică si prescrieri comportamentale.
 acţiuni şi comunicare terapeutică
o a învăţa limbajul pacientului
o recadrarea (resemnificarea)
o evitarea formulărilor negative
o utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare
paradoxală
o utilizarea rezistenţelor
o utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor
 prescrieri comportamentale
136
CUVINTE CHEIE
 experienţa emotională corectivă

 realitate de prim ordin
 realitate de ordin secund
 cauzalitate lineară
 limbaj injonctiv
 injoncţiune
 actiuni şi comunicare terapeutică
 a învăţa limbajul pacientului
 recadrarea (resemnificarea)
 evitarea formulărilor negative
 utilizarea paradoxului şi a pattern-urilor de comunicare paradoxală
 utilizarea rezistenţelor
 utilizarea metaforelor, anecdotelor şi poveştilor
 prescrieri comportamentale
1) Ce este experienţa emotională corectivă şi cine a introdus termenul în

practica psihologică?
2) Cine a folosit termenii realitate de prim ordin şi realitate de ordin
secund şi în ce context?
3) Limbaj injonctiv versus limbaj indicativ.
4) Cum explicaţi mecanismul profeţiei autoîmplinite?
5) Care sunt principalele strategii terapeutice în acest tip de
psihoterapie?
CONCLUZII
Conceptul de “experienţă emoţională corectivă” este principiul terapeutic

fundamental al psihoterapiei etiologice. În definiţia sa, experienta corectiva se referă
la “reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai favorabile, la situaţiile
emoţionale care nu au putut fi gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul
trebuie să treacă printr-o experienţă emoţională corectivă pentru a repara influenţa
traumatizantă a experienţelor anterioare.”
Prima şi cea mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în psihoterapa
dinamică de scurtă durată după ce pacientul a renunţat la rezistenţa sa, se află în
legătură cu sentimentele sale adânci şi le exprimă aici-şi-acum.
Experienţele emoţionale corective au loc de-a lungul procesului terapeutic ori
de câte ori pacientul îl percepe pe terapeutul său ca pe cineva care reacţionează la
sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile sale reprimate, în mod diferit
faţă de modul în care a reacţionat părintele său patogenic. În final, asemenea
experienţe vor avea loc şi în afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul începe
să descopere că, datorită comportamentului său schimbat, oamenii reacţionează faţă
137
de el şi îl tratează diferit faţă de cum era tratat în trecut. Aşadar, relaţia autentică
dintre pacient şi terapeut este prin ea însăşi o experienţă emoţională corectivă.
tipuri: acţiuni şi comunicare terapeutică (a învăţa limbajul pacientului, recadrarea /
resemnificarea, evitarea formulărilor negative, utilizarea paradoxului şi a pattern-
urilor de comunicare paradoxală, utilizarea rezistenţelor, utilizarea metaforelor,
anecdotelor şi poveştilor) si prescrieri comportamentale.
138
UNITATEA 9
VALORIFICAREA TIMPULUI EXTRATERAPEUTIC PRIN
INTERMEDIUL TEMELOR PENTRU ACASĂ
Obiective 140
9. Valorificarea timpului extraterapeutic prin intermediul 141
temelor pentru acasă
9.1 Definiţia şi istoria temei pentru acasă în psihoterapie 141
9.2 Teorie şi conceptualizare: scopurile temelor pentru acasă 141
9.3 Strategii clinice utilizate 142
9.3.1 Importanţa alianţei terapeutice 142
9.3.2 Stabilirea obiectivelor şi realizarea acordului 143
9.3.3 Sarcinile stabilite de comun acord 144
9.4 Modele de concepere a temelor pentru acasă 144
9.4.1 Modelul euristic de complianţă 144
9.4.2 Stadiile modelului schimbării 144
9.4.3 Prezentarea problemei de către client 145
9.5 Elaborarea temei pentru acasă 145
9.6 verificarea efectuării temei 150
Rezumat 153
Cuvinte cheie 154
Concluzii 154
139
OBIECTIVE

 să aibă o înţelegere mai temeinica asupra valorii si modului de
utilizare a timpului extraterapeutic in favoarea terapiei clientului;
concepte şi tehnici ce ţin de acest concept terapeutic;
 să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale acestui concept.


tehnici, Editura Polirom, 2005.
Comportamentală, Editura ASCR, 2003.
2004.
Editura Trei, 2009.
 2 ore
140
9. VALORIFICAREA TIMPULUI EXTRATERAPEUTIC PRIN
INTERMEDIUL TEMELOR PENTRU ACASĂ
9.1. Definiţia şi istoria temei pentru acasă în psihoterapie
În urmă cu peste 70 de ani, specialiştii în psihoterapie comportamentală au

recunoscut importanţa şi eficacitatea utilizării timpului din afara şedinţelor de
terapie, în scopul îmbunătăţirii rezultatelor acestora.
Termenul “temă pentru acasă” se referă la orice sarcină încredinţată pacientului
pentru a fi efectuată în intervalul dintre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi
comportamentală, automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea unei
convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru acasă a
devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate cu accentul pus de
aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri soluţii pentru
problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru acasă este adesea utilizată de
numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice diferite. Formele scurte de terapie
psihodinamică (Badgio, Halperin şi Barber, 1999), de terapie familială şi de cuplu
(Dattilo, 2002) şi de abordare centrată pe soluţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi
Rodriguez-Arias, 1996) folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel, tema
pentru acasă este considerată de majoritatea psihoterapeuţilor ca o parte integrantă a
procesului de schimbare.
Tema pentru acasă nu este numai o tehnică frecvent folosită, dar, aşa cum a
demonstrat o metaanaliză a 32 studii, ea îmbunătăţeşte semnificativ rezultatele
terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000). Tema pentru acasă poate ajuta pacienţii să
se restabilească mai rapid şi să se menţină astfel timp mai îndelungat, iar complianţa
pacienţilor la această formă de tratament este un factor predictiv important pentru
rezultatul favorabil al terapiei. Cu alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să
elaboreze şi să pună în practică o temă, precum şi să motiveze pacienţii pentru
efectuarea acesteia, vor avea mai mult succes decât cei care nu apelează la teme
pentru acasă.
Următoarea problemă pentru un practician este să hotărască ce tip de temă să
prescrie. Pentru început, este recomandabil ca terapeutul să se familiarizeze cu
diverse ghiduri ce indică anumite tipuri de teme, în funcţie de tulburările prezentate
de pacient. În orice caz, complianţa pacientului la realizarea sarcinii poate fi crescută
prin cunoaşterea impactului variabilelor care ţin de pacient, dar şi a unor factori
comuni asupra terapiei. În plus, terapeutul este preocupat de stabilierea unei bune
alianţe terapeutice, precum şi de estimarea capacităţii pacientului de a realiza o temă
dată, selectând tema cea mai adecvată şi adaptată fiecărui caz. Discuţia de faţă se
referă la modul în care ar trebui elaborate, implementate şi urmărite temele pentru
acasă, cu scopul de a potenţa rezultatele terapiei.
9.2 Teorie şi conceptualizare: scopurile temei pentru acasă

Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate influenţa
favorabil rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri (Kamins, 2006):
Posibilitatea de exersare a abilităţilor proprii
În cursul unei şedinţe de terapie, pacientul şi psihoterapeutul pot discuta şi
clarifica anumite aspecte, dar tema pentru acasă favorizează învăţarea pe plan
141
experimental şi permite extrapolara cunoştinţelor din terapie, la viaţa reală. De pildă,
pacientul poate învăţa prin terapie despre relaţiile dintre cogniţie şi sentimente, dar
practica confruntării gândirii disfuncţionale cu o situaţie dificilă permite realizarea
mai rapidă a schimbării.
Extinderea rolului terapiei
Tema pentru acasă poate să consolideze cunoştinţele pacientului dobândite în
cursul unei şedinte şi să le menţină vii în memoria sa. Cu alte cuvinte, aceste sarcini
extraterapeutice îi permit să continue terapia la domiciliu.
Estimarea nivelului de motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de
schimbare
Un pacient poate să spună ceva în faţa psihoterapeutului, dar să se comporte
total diferit în afara şedinţelor de terapie. Temele pentru acasă pot servi terapeutului
la înţelegerea dorinţei reale de schimbare a pacientului. De exemplu, un pacient îşi
poate declara dorinţa de schimbare, dar, când i se cere să exerseze această schimbare
prin teme pentru acasă, este posibil să nu fie dispus să o facă. Dacă acest lucru este
sesizat în cursul şedinţei următoare, terapeutul poate ajusta intervenţiile pe baza
comportamentului pacientului, optimizând astfel folosirea timpului terapeutic.
Contribuţia la prevenirea recăderilor
Experienţa clinică ne demonstrează că pacienţii care utilizează cu succes
temele pentru acasă pentru a-şi depăşi problemele, vor reduce riscul apariţiei
recăderilor după încheierea terapiei.
Implicarea partenerilor de viaţă
Implicarea partenerilor de viaţă în terapie poate contribui adesea la ameliorarea
rezultatelor. Teme pentru acasă, precum cititul psihoeducaţional, pot ajuta membrii
familiei să cunoască anumite aspecte ale tulburării pacientului sau strategii eficiente
de susţinere. De asemenea, participarea partenerilor de viaţă permite terapeutului să
evalueze susţinerea socială a pacientului şi să determine dacă aceste persoane
colaborează cu adevărat în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Forţa proprie
Prescrierea unei teme pentru acasă este un mesaj de colaborare, ce comunică
pacienţilor rolul lor crucial în procesul schimbării. În cele din urmă, tema pentru
acasă este elementul esenţial care transmite pacienţilor convingerea că sunt cu
adevărat colaboratori la propriul lor tratament. Terapeutul poate instrui, dar pacienţii
înţeleg că trebuie să pună în practică. După încheierea terapiei, pacientul va fi
înclinat să atribuie succesul în mai mare măsură eforturilor proprii, nu numai
psihoterapeutului.
9.3 Strategii clinice utilizate
9.3.1 Importanţa alianţei terapeutice

Deşi psihoterapia, în ansamblu, este dovedită ca fiind eficientă, unii
psihoterapeuţi sunt mai eficienţi decât alţii. Diferenţele dintre terapeuţi depind într-o
măsură minimă sau redusă de specialitatea, vârsta, orientarea teoretică sau experienţa
terapeutului (Beutler, Malik, 2004). Pe de altă parte, s-a demonstrat că alianţa
terapeutică joacă un rol esenţial pentru reuşita terapiei (Schaap, Bennun, Schindler,
Hoogduin, 1996).
După Bordin (1979), alianţa terapeutică reprezintă un parteneriat, un acord
între pacient şi specialist referitor la obiectivele terapiei şi la sarcinile pe care
aceastea le implică. Terapeuţii ştiu că o temă pentru acasă nu poate fi elaborată şi
prescrisă decât după ce a fost realizat acordul respectiv. Nerespectarea acestei
142
condiţii are adesea drept consecinţă noncomplianţa pacientului la sarcina propusă.
Cele mai „bune” intervenţii sunt lipsite de valoare dacă nu sunt acceptate de pacient.
De aceea, terapeutul trebuie să urmărească realizarea acestei alianţe, înainte de a
proceda la prescrierea temelor pentru acasă.
Burns şi Nolen-Hoekseman (1992) au studiat o serie terapeuţi care au utilizat o
abordare cognitiv-comportamentală în tratamentul depresiei. Terapeuţii percepuţi ca
fiind cei mai empatici au avut cele mai mari succese, atât în privinţa îndeplinirii
temelor pentru acasă, cât şi în privinţa rezultatelor finale ale terapiei.
La ora actuală, empatia este acceptată şi practicată de o largă varietate de
abordări terapeutice contemporane (A. J. Clark, 2007; A.C. Bohart, L.S. Greenberg,
2011). Conduita empatică este văzută ca o combinaţie între asumarea cognitivă a
rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de substituire emoţională în stările
altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare multidimensională a
fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.
O temă pentru acasă nu trebuie administrată înainte de stabilirea alianţei
terapeut-pacient. Dacă alianţa nu este suficient de bine închegată, terapeutul trebuie
să încerce să găsească explicaţia (de pildă, pacientul nu s-a simţit susţinut ori
suficient de bine înţeles) şi să întărească colaborarea. Numai după consolidarea
acestei relaţii, terapeutul poate lua în considerare prescrierea unei teme pentru acasă.
9.3.2 Stabilirea obiectivelor şi realizarea acordului

După instituirea alianţei, vor fi stabilite obiectivele terapeutice importante. În
continuare, se poate trece la introducerea temelor pentru acasă în programul
terapeutic. Odată stabilite obiectivele, prescrierea temelor specifice este intim legată
de acestea, fixate de comun acord. Având în vedere că temele se bazează pe
obiective, cu cât obiectivele sunt mai relevante pentru terapie, cu atât temele
respective vor fi mai utile (R. Kamins, 2006).
Obiectivele pot fi fundamentate pe orice orientare teoretică, dar ele trebuie să
fie legate direct de problemele pentru care pacientul urmează terapia, să facă posibilă
evaluarea rezultatelor obţinute şi, ca urmare, să permită terapeutului şi pacientului să
decidă asupra momentului în care terapia va fi încheiată. Obiectivele utile trebuie să
fie semnificative pentru pacient, concrete şi specifice, de asemenea,
comportamentale, realiste şi realizabile.
Obiectivele semnificative asigură implicarea efectivă a pacienţilor în realizarea
lor. Pacienţii vor fi mai predispuşi să-şi facă temele atunci când terapeutul indică
teme adecvate în raport cu viziunea proprie a pacientului asupra problemelor sale.
Obiectivele concrete, specifice şi comportamentale sunt măsurabile. Pacientul
şi terapeutul trebuie să lucreze ca o echipă, pentru a face operaţionale anumite
scopuri generale, imprecise sau subiective, precum creşterea autostimei sau
ameliorarea depresiei. De pildă, ameliorarea depresiei este definită practic prin
următoarele elemente: a dormi pe tot cursul nopţii, a lua în greutate două-trei
kilograme, a participa la activităţi distractive sau prin alţi indicatori măsurabili ai
unei evoluţii favorabile.
În sfârşit, obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile. Doi pacienţi pot avea
aceeaşi problemă, dar, date fiind diferenţele dintre punctele lor tari şi slabe, ţelurile
adecvate ale terapiei vor fi şi ele diferite. Mai mult, obiectivele mari trebuie abordate
în trepte. Dacă pacientul doreşte să ajungă din punctul „A” în punctul „D”, terapeutul
trebuie să-l ajute să se concentreze întâi asupra punctelor „B” şi „C”. Dacă un
pacient propune obiective utopice, terapeutul trebuie să negocieze cu acesta în
vederea stabilirii unor obiective mai realiste.
143
9.3.3 Sarcinile stabilite de comun acord
Există numeroase tipuri de teme posibile, în funcţie de obiectivele terapiei.
Aceste tipuri de teme trebuie fixate de comun acord de terapeut şi pacient.
9.4 Modele de concepere a temelor pentru acasa

În continuare, vom prezenta trei modele menite să evidenţieze factorii pe care
îi luăm în considerare în elaborarea unei teme pentru acasă.
9.4.1 Modelul euristic de complianţă

Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile specifice ale temei
pentru acasă, ale terapeutului, ale pacientului, precum şi interrelaţiile dintre aceste
elemente, influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema pentru acasă, de terapeut şi de
pacient, pot avea un efect important asupra complianţei pacientului. Chiar dacă
terapeutul alege o temă „adecvată terapeutic”, elemente precum dificultatea sarcinii
sau timpul aferent îndeplinirii sarcinii, vor influenţa acceptarea de către pacient a
acesteia. În mod similar, calităţile terapeutului, precum modul de adresare,
încrederea, respectul faţă de pacient, au impact asupra complianţei acestuia. În fine,
factorii care ţin de pacient, precum motivaţia sa de însănătoşire sau coeficientul său
de inteligenţă, trebuie luaţi în considerare atunci când se alege o anumită temă.
Temele cele mai eficiente sunt cele care ţin cont de toate aceste trei elemente.
Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler şi M.A. Whisman (1999)
9.4.2 Stadiile modelului schimbării

Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este armonizarea acesteia cu
nivelul de motivaţie a pacientului pentru schimbare. Prochaska, DiClemente şi
Norcross (1992) au identificat cinci stadii ale motivaţiei în cursul terapiei:
precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea, menţinerea şi recăderea. Într-un
subcapitol separat legat de interviul motivaţional, vom prezenta în detaliu acest
demers terapeutic.
Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul motivaţiei. Temele
comportamentale au efect asupra pacienţilor aflaţi în stadiul de acţiune, dar, de
regulă, eşuează la cei care se găsesc în etapele de precontemplaţie şi de contemplaţie.
Pe de altă parte, pacienţii precontemplativi răspund bine la strategiile interviului
motivaţional, precum ascultarea reflexivă sau sintetizarea (DiClemente şi
Velasquez, 2002). De asemenea, pentru pacienţii ambivalenţi, aflaţi în stadiul de
144
contemplaţie, automonitorizarea sau sarcinile observaţionale sunt probabil mai
eficiente decât cele comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele comportamentale sunt
potrivite cu nivelul de motivaţie pentru schimbare a pacientului. Aprecierea corectă a
acestuia şi elaborarea împreună cu pacientul a unor teme corespunzătoare, va creşte
complianţa pacientului la planul de tratament. În plus, va reduce probabilitatea de
abandonare a programului psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de sarcină va
ajuta pacientul să progreseze către stadiul următor de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul în care tema pentru
acasă trebuie să fie în conformitate cu nivelul de motivaţie a pacientului pentru
schimbare.
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani, care suferea de o
stare accentuată de depresie, după moartea subită a mamei sale în urmă cu doi ani.
Tatăl său, decedat de opt ani, fusese un alcoolic abuziv. Doi fraţi ai pacientei
părăsiseră familia, dar mama sa locuia împreună cu ea. În seara morţii mamei,
pacienta a auzit un zgomot venind din camera acesteia, dar nu a mers imediat în
cameră. Atunci când a făcut acest lucru, şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a
simţit vinovată în legătură cu moartea mamei, deşi a fost asigurată de prieteni şi de
medicul său de familie că nu avea nici o vină. Deşi depresia a devenit de nesuportat,
pacienta a rămas cu convingerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat că, în
acest moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la sentimentul de vinovăţie
(aflându-se, deci, în stadiul de contemplaţie, exprimat printr-o puternică ambivalenţă
faţă de ideea schimbării). El a considerat că, dacă i-ar fi dat pacientei teme cognitiv-
comportamentale, de contestare a gândurilor iraţionale, ori alte teme adecvate
pacienţilor din stadii de pregătire sau de acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai
mult prizoniera remuşcărilor. Dimpotrivă, terapeutul a sesizat sentimentele de
culpabilitate ale pacientei şi dorinţa ei de a se autopedepsi. Ca urmare, drept temă
pentru acasă, terapeutul i-a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie durata
„pedepsei” pentru „crima” comisă, pe baza estimării gradului propriu de vină,
precum şi de gradele atribuite celorlalţi. Pacienta a revenit săptămâna următoare,
declarând că ea se simte responsabilă în proporţie de 20%. Ea a atribuit 50% din vină
tatălui ei, care a maltratat-o în permanenţă pe mama ei, 20% mamei, care a tolerat
aceste abuzuri, şi 10% fraţilor ei, care nu s-au implicat în îngrijirea mamei. Pacienta
a decis, de asemenea, că doi ani au reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum era
pregătită să-şi reia viaţa normală. Faptul că terapeutul a aprobat sentimentele de
vinovăţie ale pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi, în loc să-i recomande
schimbarea, i-a permis pacientei să-şi evalueze obiectiv rolul şi răspunsul. În loc de a
presupune că pacienta era în faza de pregătire ori de acţiune şi de a încuraja prematur
schimbarea, terapeutul a sesizat nivelul de motivaţie al pacientei şi i-a prescris
acesteia o temă adecvată.
9.4.3 Prezentarea problemei de către pacient

Ultimul model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei pentru acasă la
stilul pacientului de prezentare a problemei cu care se confruntă. Brown-Stanbridge
(1989, cit. din R. Kamins, 2006) descrie o matrice 2 x 2 x 2 care poate fi folosită în
scopul formulării unei teme pentru acasă adecvate pentru pacient. Cele trei
dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect, comportamental versus
noncomportamental, paradoxal versus nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare dimensiune, prin
interpretarea modului în care îşi expune problema, devine utilă terapeutului pentru a
145
concepe sarcina, astfel încât să crească şansele acesteia de a fi acceptată de pacient.
Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru acasă, în funcţie de modul în care
pacientul se situează pe fiecare dimensiune. De exemplu, un cuplu care are dificultăţi
în discutarea unor probleme maritale (indirect), care din punct de vedere emoţional
suferă suficient de intens pentru a trece la acţiune (comportamental) şi care are o
atitudine cooperantă cu privire la tratament, va beneficia probabil de o sarcină
metaforică sau de sugestii indirecte.
O paradigmă pentru construirea sarcinilor în terapia de familie (Brown-

Stanbridge)
Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care sarcina pentru acasă
poate fi adaptată optim la necesităţile pacientului. Atribuirea unor teme doar pe baza
diagnosticului ar presupune că o “singură măsură se potriveşte tuturor” (R. Kamins,
2006), că pacienţii se află deja în stadiul de pregătire ori de acţiune şi că sunt capabili
pentru schimbare. Ideal ar fi să identificăm toate particularităţile pacientului, astfel
încât fiecare temă propusă să fie pe măsura pacientului respectiv, ţinând cont nu
numai de nivelul său de motivaţie, dar şi de nivelul său educaţional şi social,
apartenenţa etnică şi religioasă, gânduri cu privire la simptomele sale, suportul
familial, forţele proprii etc. În plus, I. Holdevici (2009) consideră că sarcinile pentru
acasă devin eficiente în situaţia în care terapeutul aplică acele strategii care sunt
congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a desemna sarcinile din
afara şedinţelor de terapie, trebuie evitată în faţa unui pacient care a avut o imagine
negativă cu privire la şcoală. În astfel de cazuri, este de preferat ca terapeutul să
utilizeze termeni precum sarcină ori exerciţiu, mai acceptabili pentru pacient.
9.5 Elaborarea temei pentru acasă

Deşi implementarea cu succes a temelor pentru acasă presupune un mod de
abordare specific pentru fiecare pacient, există şi anumite caracteristici comune. R.
Kamins (2006, cit. din Tompkins, 2002) a evidenţiat următoarele elementele
esenţiale care pot optimiza complianţa pacientului la sarcinile pentru acasă:
Semnificaţia
146
Pacienţii sunt mai predispuşi să accepte temele care sunt relevante pentru
obiectivele principale ale terapiei, semnificative pentru tema şedinţei, agreabile
pentru pacient şi pentru terapeut şi adecvate contextului socio-cultural al pacientului.
Fezabilitatea
Sarcinile trebuie să fie concrete, specifice şi potrivite cu abilităţile practice
reale ale pacientului. Sarcinile concrete şi specifice sunt cu mai mare probabilitate
duse la îndeplinire decât cele evazive şi generale (Shelton şi Levy, 1981). De
asemenea, sarcinile care folosesc calităţile personale ale pacientului sunt mai
frecvent realizate. O temă fezabilă trebuie să cuprindă indicaţii precise referitoare la
timpul, locul, modul, durata şi persoanele implicate în efectuarea acesteia (când,
unde, cum, cât timp, cu cine).
De pildă, o temă corect formulată pentru un pacient care învaţă să se relaxeze,
ar trebui enunţată astfel: „Ascultaţi prima parte a înregistrării, timp de 15 minute, o
dată la două zile, seara, în pat, înainte de culcare şi utilizaţi fişa de răspunsuri pentru
a nota experienţele dvs. din timpul şedinţei de relaxare”.
O recomandare vagă şi puţin folositoare ar fi: „Când aveţi timp, practicaţi
câteva dintre exerciţiile de relaxare.”
Implementarea progresivă
Ca regulă generală, este bine să se înceapă cu sarcini mai mici. Acest lucru
măreşte şansele de reuşită, ceea ce, la rândul său, sporeşte încrederea pacientului în
terapie, în terapeut şi în sine însuşi. În acelaşi timp, sarcinile trebuie să fie
provocatoare, stimulative, oferindu-i pacientului un sentiment de satisfacţie.
Prezentarea clară a scopului urmărit
Pacienţii care înţeleg scopul temelor pentru acasă au o probabilitate mai mare
de a progresa şi de a încheia cu succes terapia (Addis şi Jacobson, 2000).
Psihoterapeutul trebuie să încerce să elaboreze sarcini care să fie conforme cu
viziunea pacientului cu privire la problema sa şi la soluţia pe care el o întrezăreşte.
Atâta timp cât terapeutul nu este sigur că pacientul este de acord cu motivele pentru
care o sarcină este prescrisă, el poate formula următoarea întrebare : „Înţelegeţi
motivul pentru care vă recomand această temă?”
Planul de rezervă
Terapeutul trebuie să discute cu pacientul posibilele dificultăţi în realizarea
sarcinii şi să propună un plan de a face faţă acestora. La nevoie, terapeutul şi
pacientul pot exersa, în timpul şedinţelor de terapie, diferite metode de depăşire a
obstacolelor anticipate.
Introducerea temei pentru acasă în programul psihoterapeutic
După ce terapeutul a conceput tema pentru acasă, ţinând cont de caracteristicile
menţionate anterior, aceasta va fi prezentată pacientului.
Elaborarea detaliilor temei
Înainte de a încredinţa pacientului prima temă (în discuţia directă, se pot folosi
şi alţi termeni similari, acceptabili pentru pacient), terapeutul trebuie să-i explice
acestuia importanţa terapeutică a metodei. Unui absolvent de liceu, care s-a descurcat
bine la şcoală, terapeutul îi poate spune: „Având în vedere că succesul dv. ca elev s-a
datorat faptului că aţi studiat acasă ceea ce vi s-a predat în clasă, mă întreb ce aţi
spune dacă v-aş recomanda anumite activităţi pe care să le exersaţi acasă, pe baza a
ceea ce am discutat noi aici?”
În schimb, unui pacient care a avut probleme şcolare, propunerea unei sarcini
se poate face prin analogie cu un anumit aspect al vieţii în care pacientul a avut
succes. Cu un sportiv de performanţă, de exemplu, terapeutul poate discuta despre
147
faptul că exersarea loviturilor libere la antrenamente este esenţială pentru a şuta bine
în cursul unui meci.
Dacă pacientul are o atitudine pozitivă şi înţelege scopul temelor pentru acasă,
terapeutul va proceda la atribuirea primei sarcini.
Prezentarea temei
După ce s-a asigurat că pacientul apreciază importanţa temei pentru acasă,
terapeutul poate trece la explicarea detaliilor pe care le implică sarcina respectivă.
Pentru început, terapeutul şi pacientul trebuie să confirme că sunt de acord cu
obiectivele principale ale terapiei. Apoi, terapeutul trebuie să-i explice pacientului în
ce fel tema pentru acasă se subordonează acestor obiective. O temă dată trebuie să fie
în concordanţă atât cu nivelul motivaţiei, cât şi cu preferinţele pacientului. Astfel,
cuiva căruia nu îi place cititul, nu trebuie să i se ceară să citească. Dimpotrivă, unui
pacient care iubeşte gimnastica aerobică, i se pot recomanda exerciţii fizice de acest
gen. Având în vedere că pacienţii preferă să aleagă, trebuie să li se prezinte mai
multe variante ale unei teme.
De asemenea, după descrierea temei, terapeutul poate întreba pacientul dacă o
apreciază drept potrivită pentru el şi dacă doreşte să sugereze vreo modificare. O
metodă eficientă de a estima dacă pacientul este dispus să realizeze sarcina este de a-
i solicita chiar acestuia să evalueze personal, pe o scală de la 1 la 100, probabilitatea
de a duce la bun sfârşit sarcina respectivă. Dacă pacientul indică o probabilitate
redusă, terapeutul îl poate întreba care sunt obstacolele pe care le întrevede şi îl poate
ajuta să găsească metode de a le depăşi. Ca alternativă, în loc de a încerca depăşirea
obstacolelor, terapeutul poate modifica sarcina, până când pacientul va deveni
încrezător în ducerea la bun sfârşit a sarcinii.
Terapeutul este dator, din mai multe motive, să expună în scris prezentarea
temei şi să înmâneze pacientului o copie a acestei prezentări (R. Kamins, 2006). Ca
urmare, va exista, în primul rând, un risc mai mic ca pacientul să uite ori să nu
înţeleagă elementele specifice ale temei pe care o va avea de realizat. În al doilea
rând, prin prezentarea scrisă, terapeutul îi comunică indirect pacientului seriozitatea
şi importanţa sarcinii încredinţate. În acest fel, pacientul nu va mai risca să uite, pur
şi simplu, că are de făcut o temă. Studiile au demonstrat că probabilitatea realizării
temei este mai mare dacă aceasta este prezentată în scris, în loc de a fi prezentată
doar verbal (Cox, Tisdelle şi Culbert, 1988). Pentru pacienţii mai în vârstă poate fi
necesar, de asemenea, să li se reamintească sarcina, printr-un apel telefonic în cursul
săptămânii. Dacă doreşte, terapeutul poate oferi pacientului posibilitatea de a-l
contacta în cazul în care are anumite nelămuriri cu privire la temă.
După ce pacientul a realizat cu succes câteva sarcini mai uşoare, terapeutul
poate avea în vedere prescrierea unor sarcini mai complexe. Ca regulă esenţială,
sarcina încredinţată trebuie să fie suficient de dificilă pentru ca realizarea ei să creeze
pacientului un sentiment de mândrie, dar nu atât de grea încât pacientul să nu o poată
duce, cu suficient de mare probabilitate, la bun sfârşit. Dacă o temă este complexă
prin natura sa, terapeutul trebuie să ia serios în considerare opţiunea exersării ei de
către pacient în timpul şedinţei de terapie. În acest mod, clinicianul se poată asigura
de capacitatea pacientului de a efectua sarcina respectivă.
Momentul prezentării temei
De regulă, temele pentru acasă sunt date către sfârşitul şedinţelor de terapie.
Trebuie însă lăsat suficient timp, pentru ca pacientul să poată să pună întrebări şi să
înţeleagă clar ce are de făcut.
În continuare, prezentăm un scurt dialog terapeutic menit să ilustreze
prezentarea şi selecţia unei teme în prima şedintă de terapie (R. Kamins, 2006).
148
Un bărbat de vârstă medie, om de ştiinţă, se prezintă la terapeut acuzând o
irascibilitate manifestată din ce în ce mai frecvent. După o evaluare diagnostică,
terapeutul ajunge la părerea că izbucnirile nervoase ale pacientului sunt legate de un
abuz progresiv de alcool. Când terapeutul îl întreabă dacă întrezăreşte vreo relaţie
între crizele sale de furie şi consumul de băuturi alcoolice, pacientul nu o neagă a
priori, dar se arată extrem de ambivalent cu privire la o asemenea legătură. La
sfârşitul primei şedinţe, după stabilirea unui bun contact cu pacientul, terapeutul îi
propune acestuia o temă pentru acasă.
Terapeutul: Deci, în esenţă, dvs. consideraţi că aveţi o problemă legată de
aceste accese de furie care tind să se agraveze.
Pacientul: Da, aşa este. Mă enervez ca din senin, iar apoi spun sau fac lucruri
pe care ulterior le regret.
Terapeutul: Şi se pare că nu puteţi identifica motivul pentru care vă enervaţi
astfel, dar simţiţi nevoia să cunoaşteţi acest motiv, înainte de a învăţa cum să-l
controlaţi.
Pacientul: Da, exact.
Terapeutul: Aţi menţionat că sunteţi meteorolog. Mă întrebam dacă aţi accepta
să faceţi un experiment.
Pacientul: Sigur (râzând), dacă este de folos.
Terapeutul: Bine, în regulă. Lăsaţi-mă să vă explic despre ce este vorba, iar dv.
îmi veţi spune dacă credeţi că poate fi util. De fiecare dată când vă enervaţi, aş vrea
să scrieţi pe o bucată de hârtie ce anume se petrece în acele momente. Este imposibil
să fiţi conştient de tot ce se întâmplă, de aceea vă rog să notaţi în mod special data,
ora, cu cine şi unde vă aflaţi, ce anume beţi sau mâncaţi (dacă este cazul), precum şi
presiunea atmosferică. Sper că, după câteva săptămâni, veţi fi capabil să sesizaţi
anumite legături.
Pacientul: Da, până acum nu m-am gândit să urmăresc ce anume ar putea fi
asociat cu izbucnirile mele, dar aş dori să mai adaug ceva. Când aţi menţionat
presiunea atmosferică, mi-am amintit că s-ar putea să fiu sensibil şi la alte aspecte
climatice, precum vremea închisă sau însorită, aşa încât voi nota şi aceste lucruri.
Terapeutul: Mi se pare logic. De asemenea, vă rog să notaţi orice altceva
consideraţi dvs. relevant.
În această discuţie terapeutică, terapeutul introduce o temă pentru acasă
adaptată obiectivului terapiei (respectiv, identificarea motivului irascibilităţii) şi
trasează o sarcină, în acord cu convingerile pacientului. Terapeutul nu încearcă să-şi
impună părerea că accesele de furie ale pacientului sunt asociate abuzului de alcool,
ceea ce ar putea fi interpretat drept o atitudine inadecvată şi lipsită de respect din
partea terapeutului. În plus, această atitudine ar fi condus la abandonarea terapiei de
către pacient.
Dimpotrivă, terapeutul propune un experiment adaptat profilului profesional al
subiectului, menţinând astfel colaborarea şi diminând rezistenţa acestuia. Intervenţia
este în conformitate cu nivelul de motivaţie al pacientului (aflat în stadiul
contemplaţiei), fiind o sarcină observaţională şi nu una comportamentală. În fine,
terapeutul nu prescrie tema înainte de a stabili o bună alianţă terapeutică cu
pacientul. Doar în acest moment, terapeutul poate desemna o temă pentru acasă
centrată pe scopul pacientului de a înţelege sursa irascibilităţii sale, o premisă
esenţială a schimbării. Terapeutul reuşeşte să propună o sarcină agreabilă
pacientului, care să-i permită acestuia să descopere anumite conexiuni cu cauzele
acceselor sale de furie.
149
9.6 Verificarea efectuării temei
În general, temele prescrise la încheierea unei şedinţe trebuie întotdeauna

verificate la începutul şedinţei următoare. Acest lucru demonstrează pacientului că
terapeutul ia în serios sarcina şi o consideră importantă pentru succesul
tratamentului. Terapeutul recapitulează pe scurt tema propusă şi se interesează cum a
decurs efectuarea ei. Există mai multe răspunsuri posibile: pacientul a realizat-o fie
complet, fie parţial sau deloc, fie a modificat-o.
În cazul în care pacientul a îndeplinit sarcina, terapeutul nu trebuie să dea o
notă pacientului, ci mai degrabă să-şi exprime susţinerea şi curiozitatea, punând
întrebări de genul: Cum a mers? Ce aţi învăţat? Pacienţii trebuie, de asemenea,
apreciaţi pentru faptul că au realizat sarcina respectivă. Dacă pacientul consideră că
tema a fost utilă, următoarea temă va trebui construită pornind de la succesul obţinut.
Dacă, dimpotrivă, pacientul crede că sarcina nu a fost folositoare, terapeutul va
trebui să-i ofere acestuia argumente suplimentare. În cele din urmă, specialistul
trebuie să privească tema pentru acasă ca pe un experiment din care se obţin
informaţii valoroase, indiferent dacă sarcina a fost dusă la bun sfârşit sau nu. Ce
anume nu a fost folositor? Ce se poate face pentru ca tema să devină mai folositoare?
Când pacientul realizează doar parţial sarcina, terapeutul trebuie să capete informaţii
în legătură cu acest aspect. Pacientul nu a exersat atât de mult pe cât i se ceruse? A
efectuat pacientul doar o parte a sarcinii şi cealaltă deloc? Dar, înainte de a afla de ce
sarcina a fost realizată doar parţial, terapeutul trebuie să felicite pacientul pentru ceea
ce a făcut (R. Kamins, 2006). Tema pentru acasă nu trebuie să devină o sursă de
controverse între terapeut şi pacient, ci o modalitate de a obţine schimbarea
pacientului.
Numai după ce terapeutul a dat încurajări pacientului, cei doi vor analiza
motivele pentru care activitatea nu a fost finalizată. Aceste motive pot fi reprezentate
de impedimente de ordin practic (absenţa mijloacelor de transport), bariere
atitudinale (perfecţionism) sau alegerea unei teme inadecvate. Sau, ar putea fi posibil
ca pacientul să fi realizat doar o parte a sarcinii şi să fi modificat cealaltă parte, dar să
se limiteze la a declara doar partea care a fost realizată. Cunoscând cauzele
modificării, terapeutul şi pacientul pot discuta despre dificultăţile întâmpinate de
pacient, precum şi despre modul în care poate fi pregătită mai bine următoarea
sarcină.
Atunci când pacientul modifică tema încredinţată, ceea ce se întâmplă destul de
frecvent, aceasta poate fi din cauză că nu a înţeles-o. În acest caz, terapeutul trebuie
să explice de ce s-a produs această neînţelegere. Nu a expus terapeutul tema în scris?
A fost aceasta prea complicată pentru pacient? Cel mai adesea, însă, pacientul
modifică deliberat instrucţiunile. Dacă există o bună alianţă terapeutică, atunci
modificarea este, de regulă, în bine, pacientul realizând că poate învăţa mai multe
dacă face această modificare. Terapeutul trebuie să urmărească mai mult obiectivele
şi scopul sarcinii decât detalii specifice.
În fine, este posibil ca pacientul să nu-şi fi făcut deloc tema pentru acasă. După
R. Kamins (2006), noncomplianţa parţială sau totală a pacientului ar putea fi
determinată de o insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări
empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei pacientului la obiectivele
tratamentului sau de respingerea de către pacient a modului în care a fost concepută
respectiva sarcină. De asemenea, este posibil ca terapeutul să fi evaluat greşit nivelul
motivaţiei pentru schimbare a pacientului.
150
A.A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii eficiente constă în
capacitatea terapeutului de a-l determina pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi
diferite, îndeosebi între şedinţele de psihoterapie. Măsura în care pacientul se
angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes şi eşec în terapie.
“Fără sarcini specifice pentru acasă (activităţi in vivo) este puţin probabil să se
producă modificări semnificative în tulburările fobice, obsesivo-compulsive sau în
disfuncţiile sexuale” (G. T. Wilson, C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall,
1984).
În finalul prezentării noastre, vom reda un fragment de dialog menit să
ilustreze modul în care sunt prescrise temele pentru acasă în programul terapeutic.
Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul tău în
legătură cu incidentul legat de fosta lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai
lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa, istoria se
va repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile de bază ale
căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am amânat
această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei spune
soţului tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru care
s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de faptul că
eşti năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai
asemenea sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău despre
această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga încrederea
colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe
copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste servicii se
pot transforma într-un interludiu romantic? Obiecţia ta majoră este faptul că aceste
amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă din
răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o
conferinţă ca să conducă pe nu ştiu cine cu maşina la gară …
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre secretară,
ci vei aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă
celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul soţului tău. Tocmai am
luat masa de seară şi mă anunţi că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de
rol continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom lua masa
cu nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se transforme
într-o discuţie mai lungă.
151
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i spun şi nu
vreau să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.
Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi să-mi
dai un telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill datorită
faptului că eu sunt cea care te presează şi te împinge de la spate. Vreau să faci acest
lucru pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am
tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte imbolduri.
152
REZUMAT
Specialiştii în psihoterapie comportamentală recunosc importanţa şi

eficacitatea utilizării timpului din afara şedinţelor de terapie, în scopul îmbunătăţirii
rezultatelor acestora.
Termenul “temă pentru acasă” se referă la orice sarcină încredinţată pacientului
pentru a fi efectuată în intervalul dintre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi
comportamentală, automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea unei
convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru acasă a
devenit baza terapiilor cognitiv-comportamentale, în conformitate cu accentul pus de
aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri soluţii pentru
problemele lor.
Tema pentru acasă poate ajuta pacienţii să se restabilească mai rapid şi să se
menţină astfel timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această formă de
tratament este un factor predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei.
Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate influenţa favorabil
rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri (Kamins, 2006): posibilitatea de
exersare a abilităţilor proprii, extinderea rolului terapiei, estimarea nivelului de
motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de schimbare, contribuţia la prevenirea
recăderilor, implicarea partenerilor de viaţă, forţa proprie.
S-a demonstrat că alianţa terapeutică joacă un rol esenţial pentru reuşita
terapiei. Alianţa terapeutică reprezintă un parteneriat, un acord între pacient şi
specialist referitor la obiectivele terapiei şi la sarcinile pe care aceastea le implică.
Terapeuţii ştiu că o temă pentru acasă nu poate fi elaborată şi prescrisă decât
după ce a fost realizat acordul respectiv. Nerespectarea acestei condiţii are adesea
drept consecinţă noncomplianţa pacientului la sarcina propusă. O temă pentru acasă
nu trebuie administrată înainte de stabilirea alianţei terapeut-pacient.
Având în vedere că temele se bazează pe obiective, cu cât obiectivele sunt mai
relevante pentru terapie, cu atât temele respective vor fi mai utile. Obiectivele pot fi
fundamentate pe orice orientare teoretică, dar ele trebuie să fie legate direct de
problemele pentru care pacientul urmează terapia, să facă posibilă evaluarea
rezultatelor obţinute şi, ca urmare, să permită terapeutului şi pacientului să decidă
asupra momentului în care terapia va fi încheiată. Obiectivele semnificative asigură
implicarea efectivă a pacienţilor în realizarea lor. Pacienţii vor fi mai predispuşi să-şi
facă temele atunci când terapeutul indică teme adecvate în raport cu viziunea proprie
a pacientului asupra problemelor sale. Obiectivele trebuie să fie realiste şi realizabile.
Există numeroase tipuri de teme posibile, în funcţie de obiectivele terapiei.
Aceste tipuri de teme trebuie fixate de comun acord de terapeut şi pacient si sunt:
modelul euristic de complianţă, modelul schimbării si prezentarea problemei de către
pacient. Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care sarcina pentru acasă
poate fi adaptată optim la necesităţile pacientului. Atribuirea unor teme doar pe baza
diagnosticului ar presupune că o “singură măsură se potriveşte tuturor”.
Sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia în care terapeutul aplică acele
strategii care sunt congruente cu stilul de învăţare al pacientului.
Elementele esenţiale care pot optimiza complianţa pacientului la sarcinile
pentru acasă: semnificaţia, fezabilitatea, implementarea progresivă, prezentarea clară
a scopului urmărit, planul de rezervă, introducerea temei pentru acasă în programul
153
psihoterapeutic, elaborarea detaliilor temei, prezentarea temei, momentul prezentării
temei.
Temele prescrise la încheierea unei şedinţe trebuie întotdeauna verificate la
începutul şedinţei următoare. Acest lucru demonstrează pacientului că terapeutul ia
în serios sarcina şi o consideră importantă pentru succesul tratamentului. Când
pacientul realizează doar parţial sarcina, terapeutul trebuie să capete informaţii în
legătură cu acest aspect. Atunci când pacientul modifică tema încredinţată, ceea ce se
întâmplă destul de frecvent, aceasta poate fi din cauză că nu a înţeles-o. Este posibil
ca pacientul să nu-şi fi făcut deloc tema pentru acasă. După R. Kamins (2006),
noncomplianţa parţială sau totală a pacientului ar putea fi determinată de o
insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări empatice dintre terapeut
şi pacient, de lipsa aderenţei pacientului la obiectivele tratamentului sau de
respingerea de către pacient a modului în care a fost concepută respectiva sarcină. De
asemenea, este posibil ca terapeutul să fi evaluat greşit nivelul motivaţiei pentru
schimbare a pacientului.
Măsura în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa
dintre succes şi eşec în terapie.
CUVINTE CHEIE
 Timp extraterapeutic
 Tema pentru acasa
 Alianta terapeutica
 Noncomplianta
 Obiective semnificative
 Modele de concepere a temelor pentru acasa
 Optimizarea compliantei
 Verificarea temei pentru acasa
1) Ce reprezintă tema pentru acasă?

2) Relaţia dintre alianţa terapeutică, complianţă, tema pentru acasă şi succesul terapiei.
3) Care sunt modelele de concepere a temelor pentru acasă?
4) Ce presupune verificarea temei pentru acasă?
154
CONCLUZII
Următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru conceperea şi implementarea unei

teme pentru acasă eficiente:
 Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea
eficientă a ascultării reflexive, empatiei, respectului şi autenticităţii;
 Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
 Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a pacientului
pentru schimbare şi ajustarea intervenţiilor în funcţie de acest aspect;
 Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile pacientului;
 Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
 Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
 Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor
pacientului;
 Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de
încrezător pentru a realiza sarcinile respective;
 Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
 La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi prezentarea
în scris a detaliilor.
155
BIBLIOGRAFIE
 Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrată, Editura Polirom,

2000, pp. 125-128.
David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente, Editura Polirom,
2006, p. 140.
Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
 Ellis, A., Reason and emotion in psychotherapy, New York, Lyle
Stuart, 1962, p. 16.
 Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and Behaviors:
New Directions, for Rational Emotive Behavior Therapy, Prometheus Books,
2001.
2004.
2004.
 Haley, J., Why Not Long-Term Therapy?, în : Zeig, J.K, Gilligan,
S.G. (Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and Metaphors, Brunner/ Mazel
Publishers, New York, 1990.
Editura Trei, 2009.
 Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
 Kamins, R., Designing and Assigning Effective Homework, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies
for Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006 Lazarus,
A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John Hopkins University
Press, 1989.
 Lazarus, A.A., Patterns of Adjustement, New York, San Francisco,
Washington, London, Jossey Bass, 1984.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel Inc.,
1987.
 Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy. The second Conference,
New York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.
 Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în O’Donohue,
W., Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 223.
 Zeig, J.K. (Ed. And Commentary), A Teaching Seminar with Milton
Erickson, New York: Brunner/Mazel, 2006.
156

Psihoterapii de Scurta Durata PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihoterapii de Scurta Durata PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Conf. univ. dr. Odette Dimitriu

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de

3. CONŢINUTUL MATERIALULUI DE STUDIU. ORGANIZAREA PE

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

Unitate de studiu 8: Psihoterapia scurtă strategică

Unitate de studiu 9: Valorificarea timpului extraterapeutic prin

DURATA MEDIE DE PARCURGERE

6. TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ

1) Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 Cunoştinţe în domeniul psihologiei personalităţii, psihologiei

RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

Resurse bibliografice obligatorii:

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

1.1 Obiectivele psihoterapiei comportamentale

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este

1.2 Relaţia terapeutică în psihoterapia comportamentală

Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un rol

1.3 Tehnicile psihoterapiei comportamentale

Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,

1.3.1 Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un

1.3.2 Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate,

Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a

1.3.4 Desensibilizarea sistematică

Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea mintală

1.3.5 Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la

1.3.6 Training-ul asertiv

În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este

 Menţionaţi caracteristicile relaţiei terapeutice în psihoterapia

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihologiei

RESURSE NECESARE SI RECOMANDARI DE STUDIU

 Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii, metode şi

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A UNITATII DE STUDIU

De la debutul lor (începutul anilor 1920), psihoterapiile de relaxare tind să

2.1 Origini şi caracteristici generale

După I. Holdevici (1995), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi

2.2 Metode de relaxare

2.2.1 Relaxarea analitică

2.2.2 Antrenamentul autogen

Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu

2.2.3 Hipnoza activă în trepte

“Hipnoza fracţionată” (Kretschmer) este dezvoltată tot mai mult astăzi pe

2.2.4 Reeducarea psihotonă

În cadrul acestei metode elaborate de Ajuriaguerra, terapeutul iniţiază o

2.2.5 Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie

Conform lui Vitoz, autorul acestui model de terapie, nevrozele şi psihozele au

2.2.6 Pedagogia relaxării sau eutonia

Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia, dându-i

Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o

Psihoterapiile de relaxare reprezinta tehnici de terapie sugestiva, cu origini in

 tehnici de terapie sugestiva

1. Menţionaţi principalele caracteristici ale psihoterapiilor de relaxare

Psihoterapiile de relaxare reprezintă tehnici de terapie sugestivă, cu origini în

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

 Cunoştinţe în domeniul psihologiei generale, psihologiei