ECHIPAMENTE ŞI

INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE
Conducţia termică în regim
nestaţionar
 Conducţia termică în regim nestaţionar impune considerarea:
t = t ( x, ), sau t = t (r, )
Rezolvarea ecuaţiilor lui Fourier (pentru corpuri plane sau cilindrice), pentru
transfer termic unidirecţional într-un corp omogen, fără surse interne de căldură,
conduce la soluţii sub formă criterială:
 =  ( , Fo, Bi)
unde:
 - criteriul de temperatură, reprezentând o temperatură relativă exprimată
prin diferite relaţii în funcţie de forma corpului şi condiţiile limită;
 - criteriul geometric cu valorile:
x
 , pentru plăci plane;
dim ensiunea caracteris tică (grosimea pla c i i )
r
 , pentru cilindri;
raza exterioar ă
 Fo - timpul relativ sau criteriul Fourier, cu valorile:
a
Fo  ,
2
x
unde:
a este difuzivitatea termică,
este timpul de încălzire,
x este dimensiunea caracteristică.
Bi - criteriul Biot cu valorile:
dim ensiunea caracteris tică
Bi    , pentru plăci plane;

r
Bi    exterior , pentru cilindri;

relaţii în care:
 - conductivitatea termică;
 - coeficient complex de transfer termic.
Coeficientul complex de transfer termic reprezintă suma dintre coeficientul
de transfer termic prin radiaţie (r) şi cel prin convecţie (c):
c + r
Putem considera, pentru o mai bună aproximare a câmpului termic, plăcile
plane drept corpuri subţiri sau masive.
 Considerând că temperatura la suprafaţa corpului încălzit rămâne constantă în
timp, obţinem condiţia la limită de gradul I, putând scrie:
t = t0 pentru ,
deci criteriul de temperatură, , are valoarea:
tf  t

tf  t0
unde tf este temperatura fluidului iar t şi t0 reprezintă temperatura iniţială şi
finalabricatului.
Cunoscând criteriul de temperatură, putem determina, grafic, cu uşurinţă
timpul de încălzire-răcire ( la anumite temperaturi date, pentru diferite puncte din
secţiunea corpului încălzit (placă sau cilindru), sau variaţia temperaturii diferitelor
secţiuni în timp t = t ( x, ); t = t ( r, ).
 În cazul condiţiei limită de gradul III şi t = t0 pentru = 0, situaţie în care
temperatura corpului fluid (sursa caldă) rămâne constantă în timp, criteriul de
temperatură va fi dat de relaţiile:
tf  ts t  tc
s  şi c  f pentru plăci plane sau cilindri
tf  t0 tf  t0
în care:
tf - temperatura fluidului;
ts, tc - temperatura suprafeţei şi centrului piesei.
Dacă se consideră un anumit punct, cum ar fi de exemplu un punct de pe
suprafaţa sau linia axială a cilindrului (de rază R), atunci temperatura este
determinată numai de două criterii, Biot şi Fourier:
s = s (Bi, Fo) şi c = c (Bi, Fo)
unde:
R
Bi 

şi
a
Fo 
R2
 Criteriul lui Biot exprimă dependenţa temperaturii de dimensiunea liniară a
corpului şi condiţiile de transmitere a căldurii la limita corpului. Criteriul lui Fourier
trebuie să descrie variaţia temperaturii în timp, dar el conţine şi dimensiunea
corpului, exprimând o dependenţă inversă foarte pronunţată a valorii criteriului de
dimensiunea liniară a corpului. De aceea, în dependenţa criteriului Fourier de
dimensiunea liniară predomină dependenţa criteriului Fourier de timp. Din acest
punct de vedere, criteriul Fourier nu poate fi considerat convenabil pentru
caracterizarea timpului. Acest considerent reprezintă neajunsul utilizării criteriului
lui Fourier, deoarece dimensiunea liniară intră în criteriul lui Biot şi ar fi de dorit ca,
în cel de-al doilea criteriu, aceasta să aibă o importanţă secundară sau să nu fie deloc
considerată.
Dacă al doilea criteriu – în acest caz, criteriul lui Fourier - ar exprima
dependenţa directă de dimensiunea liniară a corpului, acest lucru nu ar fi prea
important; dar dependenţa inversă dă naştere la un fenomen anormal. Pentru corpuri
masive, în care factorul de timp ar trebui să fie evident mai mare, criteriul lui Fourier
dă o valoare mai mică decât pentru corpurile mici, ceea ce face ca amplasarea
curbelor pe diagrama de calcul să nu fie reală.
 De aceea, în locul criteriului lui Fourier, s-a luat în calcul un criteriu care
reprezintă produsul Fo (Bi)2. Acest criteriu poate fi numit criteriul lui Boussinesq şi
se notează Bq:

2 a   2  R 2 2
Bq  Fo  ( Bi )    a
2 2 2
R  
În acest criteriu influenţa dimensiunii liniare este exclusă. În acest fel, rezultă
pentru suprafaţa şi centrul cilindrului:
s = s (Bi, Bq) şi c = c (Bi, Bq)
Introducerea criteriului lui Boussinesq, ca parametru care ţine seama de
influenţa timpului, face ca în reprezentarea grafică de calcul curbele să aibă o
amplasare mai normală. Curbele pentru valori mari ale criteriului lui Biot au o formă
mai apropiată de orizontală, iar pentru corpuri masive calculul precis se poate face
atât pentru sfârşitul, cât şi pentru începutul încălzirii.
 În practică, calculele fazei iniţiale a încălzirii se întâlnesc la încălzirea pieselor
masive, mai ales a lingourilor. Pentru aceste cazuri, diagramele permit obţinerea
unor rezultate precise.
Astfel, se pot face calculele încălzirii lingourilor mari în cuptoare, atât pentru
faza iniţială cât şi pentru faza finală a încălzirii, iar cu cât piesa este de dimensiuni
mai mari cu atât rezultatul este mai precis.
Criteriul lui Boussinesq este egal cu:
a
Bq   2  
2
APLICAŢII ALE TRANSFERULUI
DE CĂLDURĂ ÎN INSTALAŢIILE
TERMICE INDUSTRIALE
 În marea majoritate a instalaţiilor termice industriale, transmiterea căldurii se realizează prin
toate mecanismele fundamentale: conducţie, convecţie, radiaţie. Acest schimb complex de căldură
se ia în consideraţie prin aşa numitul coeficient complex de transmitere a căldurii.

Transferul prin conducţie. Conducţia propriu-zisă are loc în cazul în care piesele sunt
aşezate în incintă pe o vatră sau atunci când se încălzeşte o topitură într-un creuzet.

Transferul prin convecţie reprezintă procesul termic de bază în orice cuptor, deoarece
produsul de încălzit este întotdeauna înconjurat de un mediu gazos, cu excepţia cuptoarelor cu
vid.

În cazul cuptoarelor industriale încălzite cu combustibili, în care gazele arse reprezintă

purtătorul căldurii, acestea sunt într-o continuă mişcare pe lângă produsele de încălzit iar
transferul de căldură are loc prin convecţie cu circulaţie forţată.

Transferul de căldură prin radiaţie se poate considera predominant în cuptoarele electrice

cu rezistori, cuptoarele de combustie cu tuburi radiante şi cuptoarele tip muflă.

În spaţiul util al cuptoarelor cu combustie, cuptoare în care piesele sunt încălzite direct de
gaze, transferul de căldură are loc prin conducţie în interiorul vetrei, prin convecţie a gazelor de
ardere, prin radiaţie de la suprafaţa pereţilor înconjurători şi prin radiaţie de la gaze.

În cazul cuptoarelor încălzite direct prin intermediul gazelor de ardere, până la temperatura
de regim de maxim 800°C, transmisia prin radiaţie este redusă (suprafeţele pereţilor înconjurători,
care transferă căldura prin radiaţie spre piesă, se definesc ca suprafeţe indirecte).
Cazul general
al încălzirii
directe
În figura este schema generală a unei piese încălzite într-un cuptor industrial.

Transferul de căldură se realizează ţinând cont de următoarele valori:

tg - temperatura gazului;
tb - temperatura pereţilor spre incintă;
tp - temperatura piesei;
Qp - cantitatea de căldură acumulată în piesele din şarjă.
Qgp - cantitatea de căldură cedată prin radiaţie şi convecţie piesei, de gazele arse;
Qgb - cantitatea de căldură transmisă de gaze, prin radiaţie şi convecţie, pereţilor
interiori;
Qbg - cantitatea de căldură cedată de pereţi gazelor de ardere;
Qbp = Qgb - Qbg - cantitatea de căldură radiată de pereţi spre piesă;
Qa, Qtp - cantitatea de căldură pierdută prin pereţi (acumulată în pereţi şi
transferată mediului ambiant).
Într-un proces termic industrial, şarja primeşte, în unitate de timp, o cantitate de căldură de la
pereţi şi gaze, astfel:
Qp = Qgp + Qbp
Cantitatea de căldură primită de şarjă reprezintă un principal indice de proiectare a cuptoarelor
industriale deoarece în funcţie de Qp se determină şi timpul necesar de egalizare a temperaturii în
masa pieselor din şarjă.
Pentru determinarea lui Qp se utilizează schema de transfer din figura folosind şi notaţiile:
Sb - suprafaţa pereţilor la interior;
Sp - suprafaţa liberă exterioară a piesei;
αb - coeficient de transmisie a căldurii prin convecţie spre pereţi;
αp - coeficient de transmisie a căldurii prin convecţie spre piesă;
αgb - coeficient de transmisie a căldurii prin radiaţia gazelor de ardere spre perete;
αbp - coeficient de transmisie a căldurii prin radiaţia pereţilor spre piesă;
αgp - coeficient de transmisie a căldurii prin radiaţie a gazelor de ardere spre piesă;
εb - raport de emisie a suprafeţei pereţilor;
εp - raport de emisie a piesei.
 Cantitatea de căldură primită de pereţi prin convecţie şi
radiaţie de la gazele de ardere este:
  
Qgb  Sb   b  t g  t b  Sb  gb   b  t g  t b 
În cazul unui regim termic stabilizat, pierderile de căldură prin
pereţi (Qtp – Qa) sunt următoarele:
Qa = 0
Qtp = Sb qb
unde:
qb - pierderile de căldură pe unitatea de suprafaţă (fluxul
termic prin 1m2 de zidărie).
Analizând figura, se remarcă:
Qgb= Qtp + Qa + Qbg + Qbp
Deci, cantitatea de căldură transmisă pereţilor interiori de
către gaze este egală cu pierderile de căldură plus cantitatea de
căldură transmisă gazelor şi piesei.
 Relaţia devine:
Q gb  Sb  q b  Q bg  Q bp

iar:

Q bg  Sp   b  gbp  t b  t p 
unde:
 gbp - coeficient de transmisie a căldurii prin radiaţie a gazelor

de la temperatura peretelui la temperatura piesei.

Cantitatea de căldură rezultată din radiaţia pereţilor spre
piesele din şarjă, fără a se ţine seama de cantitatea de căldură
absorbită de gaze, este:
 
Qbp  S p   bp   bp  t b  t p ,

cu:
1
 bp 
1 SP  1 
   1
 p Sb   b 
 Valoarea lui εbp este calculată considerând suprafaţa piesei
Sp înconjurată complet de Sb.
(C1   p  C; C2   b  C)

Cantitatea de căldură reală radiată de pereţi spre şarjă, ţinând

cont de căldura absorbită de gaze, este dată de relaţia:
Qbp = Q/bp – Qbg,
şi anume:
 
Q bp  Sp   bp   bp   b  gbp  t b  t p 
Cantitatea de căldură primită de şarjă, prin radiaţie şi
convecţie direct de la gaze, este:
  
Qgp  Sp   p  gp  t g  t p  Sp   p  t g  t p 
 Înlocuind valorile lui Qgp şi Qbp în relaţia
Qp = Qbp + Qgp
obţinem:
Q p  Sp   bp   bp   b   gbp  t b  t p   Sp   gp   p   p  t g  t p 

Deci
Q p  Sp   t b  t p   bp   bp   b   gbp   t g  t p   gp   p   p  
în care putem considera:
 p   b  (15  29), ( W / m 2 0 C) ;

αp = 0,83
b  p

tg = tb + (100-300)°C
 Raportul (K = Sp / Sb) dintre suprafaţă radiantă a pereţilor şi a
piesei este de o deosebită importanţă pentru calculul coeficientului
global de transfer al căldurii spre piesă. La valori mici ale lui K
(adică Sp << Sb), coeficientul εbp are o valoare mare, deci
coeficientul global de schimb de căldură αtot creşte. Această
situaţie este dezavantajoasă, deoarece se utilizează un cuptor
foarte mare pentru piese mici, crescând pierderile de căldură şi
căldura înmagazinată. Pentru valori termice sub 800°C se
recomandă valori mari pentru K, deoarece în acest caz ponderea
transferului prin convecţie este mărită şi viteza gazului este mai
mare. Totodată, şi la temperaturi superioare lui 800°C, se poate
mări ponderea transferului prin convecţie, prin folosirea de
arzătoare din care gazele ies cu viteză mare (100 – 2000 m/s). În
acest caz, aproximativ 48 % din căldura utilă va fi transmisă prin
convecţie, 44 % prin radiaţie de la pereţi şi 8 % prin radiaţia gazelor.
 Relaţia de calcul a lui Qp se poate scrie (considerând tb = tg):
 
Qp  Sp  t g  t p   bp   bp   b  gbp  gp   p   p 
Notând
 tot   bp   bp   b  gbp  gp   p   p   r  c

în care: αtot - coeficient complex de transfer termic; αr - coeficient

de transmisie a căldurii prin radiaţie şi αc - coeficient de transfer
termic prin convecţie .
 r   bp   bp   b  gbp  gp   p

Înlocuind în relaţia anterioară, se obţine:


Q p  S p   tot t g  t p 