„Luceafărul” M.

Eminescu

 Mihai Eminescu, scriitor care aparține galeriei Epocii Marilor Clasici, alături de Ion
Creangă, Ioan Slavici, I.L.Caragiale, s-a remarcat ca poet prin forța de sinteză a izvoarelor
autohtone și universale, prin imaginație bogată și fantezie creatoare, prin înălțarea filosofică,
dar și printr-o excepțională putere de expresie, excelând în tiparele aforistice. Este comsiderat
cel mai mare reprezentant al romantismului românesc și ultimul mare poet romantic european
(în linie cronologică), integrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui curent: V. Hugo,
Byron, Shelley, Puskin, Lamartine.
„Luceafărul" este o capodoperă a creației românești și o sinteză a gândirii
eminesciene. Poemul apare în Almanahul Societății Academice „România jună" din Viena, în
aprilie 1883; în august 1883, este publicat în revista "Convorbiri literare" și inclus, ulterior, în
volumul antum „Poesii".
Poemul a fost creat intre anii 1880 si 1882, cunoscand cinci variante; cea definitiva
numara 98 de strofe si atinge perfectiunea formei si a fondului de idei. Principala sursă de
inspirație o constituie folclorul, Eminescu valorificând un basm popular românesc cules din
Oltenia de germanul Richard Kunisch și publicat la Berlin, în 1861. Acesta se intituleaza
„Fata în grădina de aur" și se axează pe prezentarea poveștii de iubire dintre o fiică de împărat
și un zmeu; ea îi cere acestuia să devină muritor, iar, în timp ce el mergea la Creator pentru a
cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în lume cu un fiu de împarat, Florin. Zmeul se
răzbună, prăvălind o stâncă peste cea care l-a trădat. Eminescu versifică acest basm, schimbă
finalul („Fiti fericiți…/ Atât de fericiți cât viața toată/ Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată”)
și accentuează problematica omului de geniu. Întruparea zmeului (geniul) pornește de la un
mit fundamental al spiritualității românesti, mitul Zburatorului (demon arhaic de factură
malefică, personaj care inoculează tinerelor fete primii fiori ai iubirii, dezlănțuie puternice
pasiuni erotice).
             O altă sursă importantă de inspirație o constituie filozofia; astfel, conceptia lui Arthur
Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu și omul comun, filozofia greacă (cerul și
pământul se află la originea lumii, personajul mitologic Hyperion este fiul Cerului), filozofia
indiană (sistemul gândirii cosmogoniei își are originea în culegerea „Rig-Veda") sunt
sintetizate și asimilate poetic. Propria viata a poetului este ridicată la rangul de symbol,
devenind izvor de inspirație.
„Luceafărul” este o meditatie romantică pe tema condiției geniului în lume- ,fiinta
duală, prinsă între viață și moarte, pasiune și renunțare, soartă și nemurire; este un poem al
contrariilor ca semn al universalității, sintetizând temele și motivele eminesciene dar și o
alegorie pe tema geniului. Se poate remarca interferența genurilor literare: epic-firul narativ,
liric-proiecția lirică si filozofică, dramatic-succesiunea de scene, dialogul, intensitatea trăirilor
sufletești, ceea ce reprezintă o constantă a romantismului            
 Tema este de natură filozofică asupra omului de geniu, o poveste de iubire cu
simboluri, metafore care încifrează idei filozofice, atitudini, sentimente, viziuni asupra
existentei. De altfel, problematica geniului este filonul care sustine poemul, iar însemnarea
eminesciană găsită pe unul dintre manuscrise lămurește concepția poetului asupra destinului
fiintei superioare: "În descrierea unui voiaj în tările române, germanul Kunisch povestește
legenda Luceafărului. Aceasta e povestea, iar înțtelesul alegoric ce i-am dat-o este că, dacă
geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe
pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe
pământ și i-am dat acest înțeles alegoric."