Cap1 Merged

Concepte fundamentale ale macroeconomiei
CAPITOLUL 1.
CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MODELĂRII
MACROECONOMCE
1.1. Structura mecanismului macroeconomic
Teoria microeconomică studiază deciziile agenţilor economici (persoane sau firme) precum
şi interacţiunile acestor decizii pe diverse pieţe. Scopul teoriei microeconomice este acela de a
explica modul de formare a preţurilor pe diverse pieţe precum şi determinarea cantităţilor de bunuri
şi servicii schimbate. De asemenea, teoria microeconomică studiază efectele reglementărilor
adoptate de puterea publică (de exemplu guvernul) asupra preţurilor şi cantităţilor din bunurile şi
serviciile individuale schimbate pe diverse pieţe.
Teoria macroeconomică studiază economia naţională şi economia mondială, precum şi
modul în care se formează şi evoluează agregatele macroeconomice. Scopul teoriei macroeconomice
este acela de a explica preţurile medii precum şi venitul total, producţia totală şi utilizarea globală a
forţei de muncă. De asemenea, teoria macroeconomică mai studiază efectele pe care le au acţiunile
de reglementare ale puterii publice (impozite, cheltuieli publice, deficit public) asupra veniturilor
totale şi ansamblului locurilor de muncă.
Elemente şi conexiuni
Decidenţii
Decidenţii sunt reprezentaţi de agenţii economici. În figura 1.1 se pot identifica trei tipuri de
decidenţi:
1. gospodăriile
2. firmele (unităţile economice)1
3. guvernul (autoritatea publică, administraţia publică).
O gospodărie este reprezentată de orice grup de persoane care locuiesc împreună şi iau
decizii ca un tot unitar.
Fiecare individ din economie poate fi privit ca o gospodărie. Totuşi, unele gospodării sunt
formate dintr-o singură persoană, altele constau în familii sau grupuri de indivizi fără legături de
1
Deşi termenul de „firmă” este impropriu folosit în limba română, în continuare va fi folosit pentru simplificare.
1
Macroeconomie
rudenie (cum ar fi doi sau trei studenţi ce împart un apartament). Fiecare gospodărie are necesităţi
nelimitate dar şi resurse limitate.
O firmă (înterprindere, unitate economică) este o organizaţie care utilizează resurse şi
produce bunuri şi servicii. Toţi producătorii sunt firme, indiferent de dimensiune sau de tipul
producţiei. De exemplu, fermierii, băncile, companiile de asigurări, producătorii de maşini etc. sunt
consideraţi firme.
Administraţia publică (guvernul) este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un

mecanism de respectare a acestora, stabileşte impozite şi taxe pentru gospodării şi firme, produce
bunuri publice şi servicii ca de exemplu apărarea naţională, sănătate publică, transport sau educaţie.
Prin modificarea legilor, regulilor, a impozitelor şi cheltuielilor, puterea publică căuta să
influenţeze alegerile (deciziile) firmelor şi gospodăriilor.
Gospodăriile, firmele şi puterea

Gospodării publică iau decizii economice. Gospodăriile
decid cât din forţa de muncă, pământ,
capital şi abilităţi antreprenoriale să vândă
Bunuri şi Muncă,
servicii Pământ, sau să închirieze în schimbul salariilor,
Capital,
Bunuri şi Taxe
Abilităţi
rentelor, dobânzilor şi profiturilor. De
servicii
antreprenoriale asemenea, vor decide ce proporţie din venit
vor cheltui pentru diverse tipuri de bunuri şi
servicii disponibile. Administraţia publică
decide care sunt bunurile şi serviciile
Piaţa bunurilor Administraţi Piaţa factorilor
şi serviciilor e publică finanţate şi produse de ea, precum şi nivelul
impozitelor plătite de gospodării şi firme.
Cheltuieli Bunuri şi Taxe Salarii,
pentru servicii Rente, Aceste decizii luate de gospodării,
bunuri şi Dobânzi, firme şi administraţia publică se
servicii Profituri
coordonează pe pieţele bunurilor şi
factorilor, şi sunt reglementate prin reguli
stabilite şi implementate de administraţia
Firme publică. Pe aceste pieţe preţurile se
ajustează permanent astfel încât să se
menţină echilibrată cererea şi oferta.
Figura 1.1
Pieţele
Este acceptabil să considerăm că piaţa reprezintă orice modalitate prin care vânzătorii şi
cumpărătorii iau contact, schimbă informaţii şi fac afaceri împreună. Un exemplu îl reprezintă piaţa
pe care petrolul este vândut şi cumpărat, piaţa mondială a petrolului. Piaţa este dată de reţeaua de
producători de petrol, utilizatori şi intermediari ce cumpără şi vând pe piaţa mondială a petrolului. În
cele mai multe cazuri decidenţii nu se întâlnesc fizic, ei iau legătura prin telefon, fax sau computere.
2
În figura 1.1, se identifică două tipuri de pieţe: piaţa bunurilor şi piaţa factorilor de producţie.
Pe piaţa bunurilor se schimbă servicii şi bunuri, iar pe piaţa factorilor se cumpără şi se vând factori
de producţie.
Factorii de producţie reprezintă resursele productive ale economiei. Ei se clasifică în patru

tipuri:
1. munca (forţa de muncă)
2. pământ
3. capital
4. abilităţi antreprenoriale (manageriale).
Munca reprezintă timpul şi efortul pe care oamenii îl alocă pentru producţia de bunuri şi
servicii; ea este răsplătită prin salarii.
Pământul reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi
servicii. Acest factor de producţie nu se rezumă doar la terenurile folosite în agricultură; el înseamnă
totalitatea resurselor naturale oferite de planetă. Preţul acestui factor de producţie este renta.
În teoria economică, capitalul2 reprezintă totalitatea echipamentelor, clădirilor, utilajelor şi
altor bunuri fabricate ce sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii. Preţul capitalului este
dobânda.
Abilităţile antreprenoriale (manageriale) sunt un tip special de resursă umană prin care se
organizează ceilalţi trei factori de producţie, se iau deciziile de afaceri, se fac inovaţii, se asumă
riscul afacerilor. Acest factor de producţie este recompensat prin profit.
Gospodăriile şi firmele decid asupra tranzacţiilor ce se efectuează pe piaţa bunurilor şi

respectiv piaţa factorilor aşa cum se arată în fig.1.1. Gospodăriile decid cât din muncă, pământ şi
capital vor vinde sau închiria pe piaţa factorilor. Ele vor primi venituri sub formă de salarii, rente,
capital sau profit. De asemenea, gospodăriile decid cum vor cheltui veniturile pentru bunuri şi
servicii produse de firme. Firmele decid ce cantităţi de factori de producţie vor cumpăra, cum le vor
utiliza în producţie, ce bunuri şi servicii vor produce şi în ce cantităţi. Rezultatul producţiei este
vândut pe piaţa bunurilor.
Fluxurile rezultate în urma acestor decizii sunt reprezentate în fig.1.1. Liniile punctate
reprezintă fluxurile de factori de producţie dintre gospodării şi firme, respectiv fluxurile de bunuri şi
servicii dintre firme şi gospodării. Liniile continue reprezintă fluxuri de direcţii opuse care vor
indica plăţile efectuate în schimbul factorilor de producţie, a bunurilor şi serviciilor.
2
În ceea ce priveşte capitalul, s-au consemnat mai multe definiţii:
a) Adam Smith definea capitalul ca fiind acea parte a stocului din care se aşteaptă venit;
b) În cadrul contabilităţii naţionale capitalul este diferenţa dintre valoarea totală a activelor şi datorii;
c) În management, capitalul fix reprezintă suma investită în fabrici şi echipamente, iar capitalul circulant este suma cu
care valoarea activelor curente (împrumuturi, sume de primit, cash etc.) depăşeşte datoriile pe termen scurt;
d) În teoria economică, capitalul reprezintă toate bunurile tangibile produse de oameni şi care pot fi utilizate pentru
fabricarea altor bunuri, inclusiv serviciile care au valoare socială.
3
Macroeconomie
Procesul alegerii (deciziei) publice este dat de regulile şi reglementările impuse de

administraţia publică, taxele şi impozitele stabilite precum şi bunurile şi serviciile utilizate. În fig.1.1
este reprezentată de asemenea decizia puterii publice.
Coordonarea deciziilor
Probabil cel mai izbitor fapt ce reiese din deciziile luate de gospodării, firme şi administraţia
publică este acela că, în mod uzual, acestea sunt conflictuale. Apare problema de punere în
concordanţă a deciziilor luate de gospodării, firme şi administraţia publică (guvern), deoarece
gospodăriile pot oferi un tip de muncă iar firmele să ceară alt tip, respectiv firmele pot oferi anumite
bunuri şi servicii iar gospodăriile să ceară altele.
Rolul coordonării acestor decizii este asumat de pieţe. Pieţele coordonează deciziile
individuale prin procesul de ajustare (modificare) a preţurilor. Deciziile de producţie şi consum, de
vânzare şi cumpărare sunt ajustate în mod continuu şi echilibrate prin intermediul modificării
preţurilor.
Uneori preţurile sunt fixe (rigide). De exemplu, administraţia publică poate impune
plafonarea rentelor sau un salariu minim, ceea ce nu va fi în concordanţă cu planurile vânzătorilor şi
cumpărătorilor. În aceste condiţii va acţiona un alt mecanism. O posibilitate este aceea în care
clienţii aşteaptă la coadă şi vor fi serviţi după principiul primul venit – primul servit. O altă
posibilitate este ca stocurile firmelor şi gospodăriilor să funcţioneze ca o supapă de siguranţă. Astfel,
dacă preţul fixat este prea scăzut, firmele vor vinde mai mult decât ar dori şi dimensiunea stocului se
va diminua. Dacă preţurile fixate sunt prea mari, atunci firmele vor vinde mai puţin decât ar dori, iar
stocurile vor creşte.
Totuşi, modificarea stocurilor şi cozile reprezintă doar soluţii temporare şi nu sunt în
concordanţă cu planurile de vânzare şi cumpărare, deci sunt necesare ajustări ale preţurilor.
De asemenea, pe piaţă se stabileşte ce bunuri şi servicii vor fi produse.
În final, deciziile de coordonare ale pieţei determină cine consumă bunurile şi serviciile
produse. Astfel talentul, îndemânarea şi resursele rare vor fi evaluate la preţuri ridicate, iar
proprietarii lor vor primi o parte mai mare din outputul economiei. Pentru resurse, îndemânare şi
talent obişnuit se va primi un preţ scăzut, iar proprietarii acestora vor primi o parte mai mică din
output.
Piaţa reprezintă una dintre alternativele mecanismelor de coordonare a deciziilor. Cealaltă
alternativă este aceea a mecanismului de comandă.
Un mecanism de comandă este o metodă de a determina ce, cât şi unde vor fi produse
bunurile şi serviciile precum şi cine le va consuma prin utilizarea unei structuri organizaţionale
ierarhice, în care oamenii vor respecta instrucţiunile primite.
O economie în care acţionează mecanismele de coordonare al pieţei se numeşte economie de
piaţă. În economia reală însă există şi coexistă ambele mecanisme de coordonare a activităţii
economice. O economie în care funcţionează atât mecanismele de coordonare de piaţă cât şi cele de
comandă se numeşte economie mixtă.
4
Economia Statelor Unite ale Americii, de exemplu, utilizează pe scară largă mecanismele
pieţei pentru coordonarea deciziilor gospodăriilor şi firmelor, însă nu sunt excluse şi mecanismele
de comandă. Cu alte cuvinte economia americană este o economie mixtă.
Politica economică. Politica economică se defineşte prin acţiunile administraţiei publice
(guvernului) şi ale instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei.
În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. În primul rând ei încearcă să
determine consecinţele politicilor alternative. De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul
reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. În al doilea rând economiştii
evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite
obiectivele politicii economice.
Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea
teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. De-a lungul anilor, ca
răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică, economiştii au
dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.
S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:
- eficienţă;
- echitate;
- creştere economică;
- stabilitate.
În condiţiile în care s-a realizat eficienţa economică costurile de producţie sunt cât mai
scăzute posibil iar consumatorii sunt cât mai satisfăcuţi de combinaţia de bunuri şi servicii produse
şi consumate. Eficienţa economică generală implică trei condiţii distincte şi anume: eficienţa
producţiei, eficienţa consumului şi eficienţa schimbului.
O producţie eficientă se realizează în condiţiile în care fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea
cu costurile cele mai mici posibile. Aceste costuri includ atât costurile interne specifice firmei, cât şi
costurile externe, impuse de mediul în care activează firma. Un consum eficient este realizat atunci
când fiecare gospodărie este maxim posibil satisfăcută (conform propriei evaluări) de cumpărarea şi
consumul bunurilor şi serviciilor de pe piaţă. Un schimb eficient este atins în condiţiile în care
fiecare este specializat într-o activitate ce-i permite să obţină beneficiul economic maximum posibil.
În condiţiile atingerii eficienţei economice nu este posibilă îmbunătăţirea situaţiei unei persoane fără
ca altcineva să îşi îmbunătăţească satisfacţia iniţială, (optimul de tip Pareto).
Echitatea reprezintă corectitudinea economică sau justiţia economică. O economie eficientă

nu este în mod necesar şi echitabilă, deoarece se poate ajunge ca o minoritate să obţină venituri
foarte mari în timp ce marea majoritate a populaţiei obţine venituri foarte mici. O asemenea situaţie
va fi privită ca inechitabilă de către majoritatea populaţiei, dar nu şi de cei ce au venituri mari. Dacă
5
Macroeconomie
economiştii s-au pus de acord în ceea ce priveşte o definiţie unanim acceptată a eficienţei
economice, în ceea ce priveşte noţiunea de echitate, încă nu s-a ajuns la un numitor comun.
Echitatea rămâne însă o noţiune despre care oamenii au păreri diferite.
Creşterea economică este dată de sporirea veniturilor şi producţiei pe persoană. Ea rezultă

din aplicarea de inovaţii tehnologice, din acumularea unor mari cantităţi de echipamente productive
şi de creşterea standardelor educaţionale.
Societăţile sărace se pot transforma în societăţi bogate prin intermediul creşterii economice.
Totuşi, şi creşterea economică are un cost, cost ce rezultă din utilizarea excesivă a resurselor
naturale sau a distrugerii mediului ambiant. Totuşi, acestea nu sunt urmări inevitabile ale creşterii
economice, ci există şi posibilitatea protejării resurselor şi a mediului.
Creşterea economică poate fi impulsionată sau descurajată prin intermediul măsurilor de
politică economică adoptate de către administraţia publică (guvern). De exemplu, reducerea taxelor
ce privesc cercetarea şi dezvoltarea pot stimula creşterea, în timp ce creşterea taxelor în ceea ce
priveşte conservarea resurselor o poate întârzia. În analiza politicilor economice economiştii trebuie
să pună în evidenţă atât modul în care se poate atinge rata dorită a creşterii economice cât şi efectele
pe care le au aceste politici asupra ansamblului vieţii economice şi sociale.
Stabilitatea economică este dată de absenţa fluctuaţiilor din cadrul ratei de creştere
economică, a nivelului şomajului şi a preţurilor. În cea mai mare parte teoria macroeconomică s-a
dezvoltat pentru a explica aceste probleme şi mulţi economişti s-au specializat în determinarea
politicilor economice care „calmează” economiile instabile.
1.2 Instrumentele analizei macroeconomice
1.2.1 Modele şi date
Rolul acestui paragraf este acela de a prezenta principalele instrumente cu care se poate lucra
în domeniul analizei economice, respectiv a teoriei economice pozitive.
Teoria economică pozitivă oferă metode şi instrumente prin care se analizează modul în care
a evoluat economia în trecut şi se previzionează cum va evolua aceasta în viitor. De exemplu, se
caută să se explice orientarea consumului de la automobile de dimensiuni mari, cu un consum mare
de combustibili, către automobile cu un consum redus de carburanţi şi de dimensiuni mai mici,
datorită creşterii preţurilor combustibililor.
Teoria economică normativă oferă judecăţi de valoare asupra fenomenelor şi proceselor
economice. Astfel, una din întrebările la care se caută răspuns prin intermediul teoriei economice
normative este următoarea: “Este necesar ca societatea să păstreze un petrol scump şi rar prin
creşterea taxelor pentru utilizarea acestuia, fapt ce va influenţa cererea de automobile?”
Analiza economică utilizează ca punct de plecare date şi modele economice.
6
Prin noţiunea de model vom înţelege un mod de reprezentare a realităţii prin care se
efectuează o serie de ipoteze simplificatoare despre fenomenele şi procesele reale studiate şi prin
care se descrie modul în care se înţelege fenomenul sau procesul respectiv.
Această reprezentare simplificată a realităţii – modelul – trebuie să surprindă însă elementele

esenţiale ale fenomenului sau procesului analizat, pe de o parte, iar pe de altă parte, să nu fie prea
complicat, astfel încât să permită o analiză coerentă şi eficientă.
Datele ce vor fi introduse în modele permit, pe de o parte, cuantificarea proceselor şi

fenomenelor studiate, iar pe de altă parte, sunt utile în procesul testării modelelor elaborate. Din
mulţimea datelor înregistrate este necesară extragerea şi determinarea datelor relevante pentru
descrierea fenomenului şi includerea în modele doar a acestora, renunţându-se la cele
nesemnificative.
Modele economice
Un model trebuie să aibă următoarele caracteristici:

a) consistenţă logică: relaţiile dintre elementele modelului trebuie să surprindă aspectele
esenţiale, fiind logice şi determinante în explicarea comportamentului sistemului real.
b) validitate: va indica modul în care modelul surprinde realitatea. Un model care nu
surprinde realitatea în mod corespunzător nu poate fi folosit în analize.
c) simplitate: în cazul în care trebuie să se decidă între două modele care descriu realitatea
în mod asemănător, criteriul după care se va alege unul dintre modele pentru analize este
simplitatea acestuia.
Analiza unei probleme presupune parcurgerea a trei etape:
1. observarea fenomenului;
2. elaborarea modelului;
3. testarea modelului şi efectuarea prognozelor.
Parcurgerea acestor etape este dificilă în cazul realităţii economice. Aceasta datorită faptului
că oamenii nu se comportă întotdeauna raţional, urmărind doar profitul, maximizarea utilităţii sau
reducerea costurilor. În multe situaţii comportamentul uman nu poate fi redus la sintagma “celelalte
elemente rămân nemodificate”. Comportamentul uman nu poate fi redus la legi ştiinţifice, ci doar la
tendinţe şi direcţii de acţiune. Acestea se pot însă manifesta în raport cu o multitudine de factori ce
pot ţine de structura internă a omului, de atitudinea sa socială de civilizaţie sau de prejudecăţi.
Pentru a verifica validitatea modelelor elaborate este necesară utilizarea datelor economice,
precum şi evidenţierea celor mai importante influenţe.
O altă problemă ce trebuie rezolvată este aceea a culegerii datelor. În unele ştiinţe, cum este
fizica sau chimia, se pot efectua experimente pentru verificarea ipotezelor (aceste ştiinţe sunt ştiinţe
7
Macroeconomie
experimentale). Economia nu este o ştiinţă experimentală, deoarece fenomenele economice nu pot fi

separate din context, din viaţa reală, pentru a se analiza separat reacţiile la diverşi stimuli. În acest
context este posibil să urmărim şi să înregistrăm variaţia variabilelor economice implicate în model
fără a interveni în mod decisiv în evoluţia acestora sau să păstrăm constante anumite variabile.
Date economice
Surse de date
Pentru a obţine şi utiliza date, economiştii apelează la două surse fundamentale de date.
Prima dintre acestea este sursa ”primară”, respectiv direct agenţii economici: firme sau gospodării.
În cazul firmelor datele provin din situaţia contabilă, respectiv din bilanţul contabil anual, balanţa
contabilă, precum şi din alte sisteme de înregistrare la nivelul firmei (mişcarea stocurilor de
exemplu). În cazul gospodăriilor datele provin din anchete şi sondaje întreprinse de cercetători, şi
constau în răspunsurile directe date de acestea cu privire la comportamentul uzual: achiziţii de
bunuri şi servicii, economisire, utilizarea timpului liber etc. A doua sursă de date este cea a
organizaţiilor specializate, private sau publice, interne sau internaţionale. În România principala
organizaţie care colectează date cu privire la situaţia economică este Institutul Naţional pentru
Statistică. Alte organizaţii de la care se pot obţine date sunt: Banca Naţională a României, Institutul
de cercetări pentru Calitatea Vieţii, institute private de sondaj (IRSOP, IMAS, etc.), băncile
comerciale, bănci de date computerizate ş.a.
Printre organismele internaţionale ce oferă date cu privite la situaţia economică găsim
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, OECD, FAO, Organizaţia Naţiunilor Unite,
agenţiile de rating (Moody’s, Standard and Poor, ş.a.) etc.
1.2.2 Organizarea datelor
1. Tabele de date
Cea mai întâlnită formă de prezentare a datelor este cea tabelară. Un tabel de date trebuie să
conţină, în mod necesar, următoarele elemente:
a) titlul tabelului – în care se specifică datele ce sunt conţinute în acesta;
b) informaţii specifice: unităţi de măsură, unităţi temporale, unităţi de evaluare (moneda în care
s-a şi unitatea de măsură a acesteia), locul în care s-a făcut înregistrarea precum şi momentul
în care s-a efectuat;
c) conţinutul efectiv al tabelului – cu informaţiile specifice cerute;
d) sursa de date, respectiv instituţia care a furnizat datele respective şi publicaţia în care o face
(eventual pagina la cere pot fi regăsite).
De exemplu să presupunem că ne interesează evoluţia Produsului Intern Brut în statele din

Europa centrală şi de est în anii de tranziţie către economia de piaţă. Aceste date pot fi regăsite,
8
printre altele, în raportul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare: “Transition Report
2000”:
Tabelul 1.1
Evoluţia Produsului Intern Brut real în ţările din Europa Centrală şi de Est
(procente, variaţie anuală)
An Ţara
F.R.Y.
Albania Bulgaria Croatia Cehia Ungaria Macedonia Polonia România Slovacia Slovenia
1990 -10,0 -9,1 -7,5 -1,2 -3,5 -7,5 -11,6 -5,6 -0,4 -7,5
1991 -28,0 -11,7 -17,0 -11,5 -11,9 -17,0 -7,0 -12,9 -15,9 -8,9
1992 -7,2 -7,3 -11,7 -3,3 -3,1 -21,1 2,6 -8,8 -6,7 -5,5
1993 9,6 -1,5 -0,9 0,6 -0,6 -9,4 3,8 1,5 -3,7 2,8
1994 9,4 1,8 0,6 2,7 2,9 -2,7 5,2 3,9 4,6 5,3
1995 8,9 2,1 1,7 5,9 1,5 -1,6 7,0 6,9 6,8 4,1
1996 9,1 -10,9 4,3 4,1 1,3 0,9 6,1 3,9 7,0 3,2
1997 -7,0 -7,4 6,3 1,2 4,0 1,5 6,9 -6,6 5,7 3,7
1998 8,0 3,5 2,5 -2,2 4,9 2,9 4,8 -5,4 4,4 3,9
1999 7,3 2,0 -0,3 -0,2 4,2 2,7 4,1 -3,2 1,9 3,8
Sursa: Transition Report 2000, European Bank for Reconstruction and Development, 2000, pag. 65
1. Serii de timp
O serie de timp este dată de nivelul unei variabile la diverse momente de timp. Informaţiile
pot fi prezentate sub formă de tabel sau sub formă grafică. De exemplu, dacă pentru România
extragem din Tabelul 1.1 evoluţia PIB şi o reprezentăm grafic vom obţine figura 1.2.
Evolutia PIB in Romania in perioada 1990-1999
10.0
Variatie anuala a
PIB (procente)
5.0
0.0
-5.0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
-10.0
-15.0
-20.0
Ani Legenda: Romania
Sursa:
Transition Report 2000, European Bank for Reconstruction and Development, 2000, pag. 65
Figura 1.2
9
Macroeconomie
Un grafic trebuie să conţină următoarele elemente:
a) titlul graficului – care va descrie datele prezentate;

b) axele gradate, în care pe axa OX vom regăsi timpul, exprimat în unităţi de măsură
corespunzătoare, iar pe axa OY variabila ce va fi măsurată;
c) unităţile de măsură, unităţi de evaluare şi momentul evaluării;
d) reprezentarea efectivă a datelor (sub formă de histogramå de exemplu);
e) sursa de date, respectiv instituţia care a furnizat datele şi publicaţia din care provin;
f) legenda graficului – care va conţine alte informaţii considerate a fi necesare.
Observaţie. Reprezentarea datelor sub formă grafică este în multe situaţii foarte sugestivă şi
eficientă. Totuşi, cu ajutorul acestora se pot manipula unele prezentări. De exemplu, prin
modificarea scalei cu care se măsoară variabila considerată amplitudinea variaţiilor va apare mai
redusă în intensitate sau mai mare, în raport cu scala folosită.
De exemplu, dacă în cazul anterior, pe scala axei OY se va mări unitatea de măsură, acelaşi
grafic reprezentat în figura 1.3 este:
Evolutia PIB in Romania in perioada

1990-1999
15.0
Variatie anuala a PIB (procente)
10.0
5.0
0.0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
-5.0
-10.0
-15.0
Ani
Sursa: Transition Report 2000, European Bank for Reconstruction and Development, 2000, pag. 65
Figura 1.3.
10
4. Date încrucişate
Seriile de timp descriu evoluţia în dinamică a unui anumit proces sau fenomen economic. În
statică însă apar situaţii în care este necesar să se pună în evidenţă legăturile care există între diverse
fenomene economice. Pentru aceasta se utilizează tabele de date încrucişate. Datele încrucişate
evidenţiază, pentru un anumit moment, modul în care o anumită variabilă economică este corelată
cu anumite grupuri de indivizi sau cu o altă variabilă economică.
De exemplu, în tabelul 1.2 este prezentată dependenţa dintre ratele de ocupare (nivelul
populaţiei ocupate) şi grupe de vârstă în anul 1998 în România.
Tabelul 1.2.
Ratele de ocupare pe grupe de vârste şi medii în anul 1998
Ratele de ocupare (%)
Grupe de vârstă
Urban Rural Total
15-24 ani 26,1 52,1 39,9
25-34 ani 76,8 79 79,5
35-49 ani 80,6 83,5 83,2
50-64 ani 37,6 75,3 57
65 ani si peste 4,9 54,1 32,5
Sursa datelor: Anuarul statistic al României 1999, pe baza datelor din AMIGO 1998
5. Indici
În analizele efectuate este necesar ca în multe situaţii să se pună în evidenţă evoluţia unei
anumite variabile în timp. Această evoluţie poate fi descrisă prin intermediul indicilor.
Un indice este un număr real, pozitiv, care indică evoluţia unei variabile faţă de o valoare de
bază dată. Acesta se calculează ca raport între valoarea variabilei în perioada curentă şi valoarea
aceleiaşi variabile în perioada de bază (sau de referinţă).
Perioada de bază considerată poate fi atât fixă cât şi variabilă. În cazul în care aceasta este
fixă, atunci avem indici cu bază fixă, iar dacă este variabilă (perioada de bază o constituie petmenent
perioada anterioară celei curente), atunci avem indici cu bază în lanţ.
Observaţie. Indicele poate fi exprimat şi procentual. În acest caz numărul rezultat din
raportarea valorilor indicatorului în perioadele curentă şi respectiv de referinţă se înmulţeşte cu 100.
Exemplu. În tabelul 1.3 este prezentată dinamica populaţiei ocupate în perioada 1993-1998 în
România:
11
Macroeconomie
Tabelul 1.3.
Dinamica populaţiei ocupate în România
(la sfârşitul anului)
An 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Nr. Persoane (mii) 10062 10011 9493 9379 9023 8813
Indice cu bază fixă (%) 100 99,49 94,34 93,21 89,67 87,58
Indice cu bază în lanţ (%) 100 99,49 94,829 98,79 96,20 97,67
Indici agregaţi
In unele situaţii este necesară evidenţierea evoluţiei unui sector (agregat), în condiţiile în
care sunt cunoscute variaţiile părţilor componente. În acest caz se construiesc indicii agregaţi,
pornind de la indicii individuali şi de la ponderile pe care le au părţile componente.
Relaţia de calcul este:
n
I = ∑ ik ⋅ g k
k =1
cu:
I – indicele agregat;
ik – indicele individual al componentei k;
gk – ponderea (greutatea specifică) a componentei k în total în perioada de bază;
n – numărul total de componente.
Exemplu. Vom considera nivelul şi structura şomerilor în România în anii 1996 şi 1997,
descrisă în tabelul 1.4.
Tabelul 1.4.
Efectivul şi structura şomerilor pe grupe de vârstă
în România în anii 1996-1997
Grupe de vârstă Numărul şomerilor Structura numărului Indici individuali
(persoane) de şomeri (%) (gi) (%)
1996 1997 1996 ik
15-24 ani 382548 328129 48,32 85,77
25-34 ani 196066 181040 24,8 92,33
35-49 ani 177838 165686 22,5 93,16
50-64 ani 33170 30590 4,34 92,22
65 de ani şi peste 1247 1032 0,15 82,75
TOTAL 790869 706477 100 89,32
Sursa datelor: AMIGO 1996,1997
Atunci indicele general se mai poate calcula astfel:

I = 0 ,8577 ⋅ 0 ,4832 + 0 ,9233 ⋅ 0 ,248 + 0 ,9316 ⋅ 0 ,225 + 0 ,9222 ⋅ 0 ,0434 + 0 ,8275 ⋅ 0 ,0015
I = 0 ,8932
12
Indicele preţurilor de consum
Unul dintre cei mai cunoscuţi şi utilizaţi indici din economie este indicele preţurilor de
consum (IPC). Acest indice se calculează lunar şi reprezintă un indice agregat al preţurilor bunurilor
şi serviciilor achiziţionate de către gospodării. Evoluţia acestuia este descrisă atât pe componente
individuale (cheltuieli pentru lapte, carne, pâine, chirii, transport etc.), la nivel de agregare mediu, pe
categorii de bunuri şi servicii (pentru bunuri alimentare, bunuri nealimentare şi servicii) precum şi la
nivel total, agregat. IPC este cel mai cunoscut indicator care măsoară variaţiile în costul vieţii. În
multe situaţii, variaţia anuală a IPC este echivalată cu nivelul inflaţiei.
Calculul indicelui preţurilor de consum se efectuează în două etape. În prima etapă se
calculează evoluţia preţului pentru fiecare categorie de bun sau serviciu inclusă în cadrul coşului de
consum. În a doua etapă se calculează indicele preţurilor de consum pe baza ponderilor pe care le au
diverse produse şi categorii de produse în coşul de referinţă, precum şi pe baza indicilor individuali
(după metodologia descrisă anterior).
Variabile nominale şi variabile reale

În ultimii 10 ani salariul mediu a crescut în România de la 2200 lei în 1990 la 2.200.000 lei
în anul 2000. La prima vedere am fi tentaţi să spunem că în ultimii 10 ani veniturile medii au crescut
în România de 1000 de ori. Este adevărat, dar aceste cifre nu arată şi nivelul bunurilor şi serviciilor
ce pot fi achiziţionate cu aceşti bani. Pentru a face diferenţa dintre veniturile încasate şi ceea ce se
poate achiziţiona cu aceste venituri vom defini venitul nominal şi venitul real.
Venitul nominal este suma obţinută de o persoană la un moment dat, în preţurile perioadei
curente.
Venitul real este dat de cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu venitul
nominal; cu alte cuvinte va fi determinat pe baza venitului nominal şi a modificărilor survenite în
preţurile bunurilor de consum.
În multe situaţii suntem interesaţi de variaţia unor diferiţi indicatori şi atunci pentru a analiza
aceasta vom utiliza variabilele considerate fie în preţurile perioadei curente fie în preţurile perioadei
de bază. De exemplu: în cazul salariului mediu, chiar dacă acesta a crescut în termeni nominali de
1000 de ori, în termeni reali acesta s-a redus la jumătate faţă de cel din 1990, datorită creşterii mai
rapide a preţurilor decât a veniturilor.
În cadrul analizelor economice nu doar venitul este analizat în expresie reală şi în expresie
nominală, ci şi toate celelalte variabile cu exprimare valorică, monetară.
Relaţia de bază între o mărime nominală şi o mărime reală este:
A
a=
p
unde:
a este mărimea reală considerată;
A este mărimea nominală considerată (exprimată în preţurile perioadei curente);
p este nivelul preţurilor (în cadrul analizelor în dinamică este indicele preţurilor – în diverse
forme ).
13
Macroeconomie
De exemplu, Produsul Intern Brut al României a cunoscut o creştere permanentă în expresie

nominală după 1990, în timp ce în expresie reală a cunoscut fluctuaţii, respectiv atât scăderi cât şi
creşteri (vezi tabelul 1.5).
Tabelul 1.5.
Evoluţia Produsului Intern Brut în România în perioada 1993-1998
Indicator An
1993 1994 1995 1996 1997 1998
Produs Intern Brut
(mld. lei, preţuri curente) 20035,7 49773,2 72135,5 108919,6 252925,7 368260,7
Indicele P. I. B . real
(%, preţuri comparabile 80,6 83,8 89,8 93,4 87,7 83,0
1990)
Măsurarea dinamicii variabilelor economice

Pentru măsurarea variaţiei variabilelor economice discrete se utilizează următorii indicatori:
Indicatori relativi
A A
(1) Indicele: I A = 1 (sau exprimat procentual: I A = 1 ⋅ 100 ), cu A1 nivelul
A0 A0
indicatorului în perioada curentă, A0 nivelul în perioada de bază, iar IA este indicele
variabilei analizate în perioada curentă faţă de perioada de bază).
A A − A0 ∆ A
(2) Ritmul: rA = 1 − 1 = 1 = sau rA = I A − 1
A0 A0 A0
A 
(respectiv rA =  1 − 1 ⋅ 100 sau rA = I A − 100 pentru exprimarea procentuală).
 A0 
An A
(3) Indicele mediu de creştere: I A = n (sau I A = n n ⋅ 100 în formă procentuală),
A0 A0
cu An nivelul variabilei în perioada n; A0 nivelul variabilei în perioada de bază, iar n
– numărul de perioade din intervalul analizat).
An
(4) Ritmul mediu de creştere: r A = I A − 1 = n −1
A0
Indicatori absoluţi
(1) Modificarea absolută: ∆ A = A1 − A0 ; arată cu câte unităţi s-a modificat nivelul

curent al variabilei A faţă de perioada de bază.
A − A0
(2) Variaţia medie: ∆ A = n ; unde n reprezintă numărul de perioade studiate; An
n
nivelul variabilei în perioada n, A0 este nivelul variabilei în perioada de bază.
14
1.2. Principii ale sistemului contabilităţii naţionale
1.2.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise

Sistemul Conturilor Naţionale s-a dezvoltat ca un cadru conceptual şi evaluează indicatorii
de bază cu care operează macroeconomia: nivelul producţiei / output, venit şi cheltuieli. În cadrul
acestui sistem se estimează: Produsul Intern Brut3 (PIB), Produsul Naţional Brut4 (PNB) şi celelalte
agregate macroeconomice.
Pentru a înţelege aceste concepte este util să studiem fluxul circular al veniturilor dintre
gospodării şi firme, pentru o economie cu cei doi decidenţi de bază din figura 1.4, aşa cum este
arătat în figura 1.1.
GOSPODĂRII
oferta de bunuri şi Cererea (cheltuieli)

servicii pentru bunuri şi servicii cheltuieli pentru
salarii, rente, dobânzi,profituri
(plata factorilor de producţie)
ofertă de factori de
producţie
FIRME
Figura 1.4
Gospodăriile vând, iar firmele cumpără muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale.
Pentru aceşti factori, firmele plătesc gospodăriilor salarii pentru muncă, dobânzi pentru utilizarea
capitalului, rente pentru utilizarea pământului şi profituri pentru abilităţile antreprenoriale. Firmele
vor reţine o parte din profit – cea care nu este distribuită gospodăriilor, şi de asemenea o parte din
venitul gospodăriilor. Venitul total obţinut de gospodării, ca plată pentru serviciile oferite reprezintă
venitul agregat (Y).
Firmele vor vinde, iar gospodăriile vor cumpăra şi consuma bunuri şi servicii de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Cheltuielile totale efectuate de către gospodării pentru aceste bunuri şi
servicii reprezintă cheltuielile (personale) de consum (sau Consumul - C).
De asemenea, firmele cumpără şi vând echipamente de tip capital (productive) pe piaţa
bunurilor. O parte a acestor echipamente nu se vor vinde şi vor fi adăugate stocurilor deja existente.
Atunci când o firmă adaugă outputul nevândut la stocuri, putem aprecia că firma îşi cumpără
propriile produse. Achiziţionarea unei noi fabrici, unui echipament nou, clădiri şi creşterea stocurilor
reprezintă investiţii (I).
Venitul Y poate fi consumat sau economisit (acumulat). Acumulările (economisirea - S)
reprezintă partea din venit ce rămâne după efectuarea cheltuielilor de consum. Firmele îşi finanţează
investiţiile împrumutând economiile gospodăriilor (de pe piaţa financiară).
Cei care cumpără producţia (agregată) vor plăti o sumă egală cu cheltuielile agregate, iar
vânzătorii producţiei agregate vor plăti o sumă egală cu venitul agregat. Cum cheltuielile agregate
3
GDP – Gross Domestic Product (engl);
4
GNP – Gross National Product (engl);
15
Macroeconomie
sunt egale cu veniturile agregate putem evalua producţia agregată (totală) prin două metode ce vor
conduce la acelaşi rezultat. Astfel, producţia agregată (PIB) este egală (ca valoare) cu cheltuielile
totale şi respectiv cu veniturile totale.
Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor reprezintă fundamentul determinării produsului
intern brut şi cheia înţelegerii modului în care fluxurile investiţionale se concretizează în creşterea
stocului de capital.
Dacă vom privi această variantă simplificată a economiei (în care s-au omis sectorul
guvernamental şi cel exterior) şi fără a ţine cont de deprecierea capitalului, taxele indirecte şi
transferurile firmelor, atunci venitul total şi PIB sunt echivalente cu venitul agregat sau outputul
agregat.
Prima relaţie este cea dintre outputul produs şi cel vândut:
Y=C+I (1.1)
Următorul pas este acela de a stabili o relaţie între economisire, consum şi PIB. Gospodăriile
vor încasa venitul agregat Y ; o parte a acestuia va fi alocată consumului (C), iar o altă parte va fi
economisită (S), deci avem:
Y=C+S (1.2)
Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă:
C+I=Y=C+S (1.3)
Partea stângă a relaţiei (1.3) conţine componentele cererii, iar partea dreaptă arată alocarea
venitului. Această relaţie evidenţiază faptul că outputul produs este egal cu outputul vândut.
Valoarea outputului produs este egală cu venitul total încasat, iar venitul încasat va fi la rândul său
cheltuit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, sau economisit.
Din (1.3) rezultă:
I=Y–C=S (1.4)
Această identitate indică faptul că într-o economie simplă valoarea investiţiilor este egală cu
valoarea acumulărilor (economisirii).
Preţurile pieţei şi costul factorilor. Prin însumarea tuturor cheltuielilor finale pentru bunuri
şi servicii se obţine produsul intern evaluat la preţurile pieţei. O altă modalitate de evaluare a
bunurilor şi serviciilor este costul factorilor, care constă în însumarea costului tuturor factorilor de
producţie utilizaţi pentru obţinerea acestor bunuri şi servicii.
Pentru economia simplificată, cum nu există administraţia publică (guvern) şi prin urmare
nici impozite sau subvenţii, valoarea bunurilor şi serviciilor evaluate la preţurile pieţei respectiv la
costul factorilor este aceeaşi.
1.2.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise
Un model macroeconomic mai complet este format din patru sectoare: gospodării, firme,
administraţia publică şi restul lumii (sectorul extern). Vom considera de asemenea trei pieţe
agregate: piaţa factorilor, piaţa bunurilor şi serviciilor, respectiv piaţa financiar/monetară (vezi
figura 1.5).
16
S
Acumularea gospodăriilor
NT
Gospodării Guvern
C
G Împrumuturi publice
Y
Pieţele Pieţele Pieţele

factorilor bunurilor financiare
I NX
Împrumuturi
Y C externe
NX
Firme G Restul
lumii
Împrumuturile firmelor
Figura 1.5
În fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor, gospodăriile încasează veniturile (Y) de la

firme şi efectuează cheltuieli de consum (C); firmele cheltuiesc pentru investiţii (I), guvernul
achiziţionează bunuri şi servicii (G); iar restul lumii primeşte exportul net (NX). Evident,
venitul agregat este egal cu cheltuielile agregate.
Gospodăriile economisesc (S) din venit şi plătesc taxe nete (NT); aceste componente
părăsesc fluxul circular. Firmele împrumută pentru a finanţa investiţiile, iar guvernul şi
restul lumii iau bani cu împrumut pentru a-şi finanţa deficitele sau dau bani cu împrumut din
excedente.
În figura 1.5 nu reiese faptul că firmele plătesc la rândul lor impozite şi pot primi subvenţii.
Această situaţie poate fi interpretată astfel: taxele nete plătite de către firme vor fi plătite de
gospodăriile ce deţin acele firme. De exemplu, impozitul pe profitul firmei poate fi văzut ca o
diminuare a venitului primit de gospodăriile ce sunt proprietarele firmei, ceea ce este
echivalent cu faptul că gospodăria primeşte tot profitul firmei şi apoi îşi plăteşte impozitele.
17
Macroeconomie
Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse

resurse, iar acestea se numesc cheltuieli publice (sau achiziţii guvernamentale G). Veniturile publice
provin din impozite şi taxe directe (Td) ce se impun asupra veniturilor (salarii, rente, dobânzi,
profituri) şi din taxe indirecte (Te) impuse asupra bunurilor şi serviciilor.
Administraţia publică utilizează impozitele şi taxele totale pentru a plăti cheltuielile proprii
(G) şi pentru transferuri (GTR).
TA = Td + Te (1.5)
Transferurile reprezintă sume de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor

şi firmelor ca ajutoare sociale, alocaţii de şomaj, subvenţii etc.
Transferurile nu se includ în venitul naţional sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori
adăugate sau unui output net. Taxele (TA) şi transferurile (TR) (TR = GTR + BTR, unde GTR
reprezintă transferurile administraţiei publice iar BTR reprezintă transferurile firmelor5), reprezintă
doar o redistribuire a veniturilor între plătitorii de taxe şi cei care primesc ajutoarele şi subvenţiile.
În schimb cheltuielile publice pentru bunuri şi servicii (G) crează output net şi prin urmare va
conduce la o creştere a producţiei firmelor ce oferă aceste bunuri şi servicii, respectiv o creştere a
consumului gospodăriilor care primesc veniturile corespunzătoare. Prin urmare, cheltuielile G vor fi
incluse în PIB.
Produsul naţional poate fi evaluat atât la preţurile pieţei (incluzând impozitele indirect pe
bunuri şi servicii), cât şi la preţurile de producţie (costul factorilor sau la preţurile primite de
producători după plata taxelor indirecte).
Produsul intern brut exprimat la preţurile pieţei măsoară produsul intern inclusiv taxele
indirecte pentru bunuri şi servicii. Produsul intern brut exprimat în costul factorilor măsoară
produsul intern exclusiv taxele indirecte pe bunuri şi servicii.
Măsurând C, I şi G la preţurile pieţei vom obţine valoarea adăugată sau outputul net al
economiei închise astfel:
PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6)
PIB la costul factorilor PIBcf = C + I + G – Te + Sv6 (1.7)
Partea dreaptă a ecuaţiei (1.7) reprezintă PIB măsurat prin însumarea cheltuielilor pentru
bunuri şi servicii finale, respectiv o măsură a outputului net, fiecare exprimată la costul factorilor.
Partea stângă reprezintă PIB măsurat ca sumă a veniturilor; el este exprimat la costul factorilor,
deoarece prin plata factorilor şi a profiturilor, firmele plătesc gospodăriilor exact valoarea outputului
net măsurată la preţurile pieţei, fără taxele indirecte.
Deci outputul, cheltuielile şi venitul ca măsuri ale PIB la costul factorilor sunt egale.
5
Pentru simplificarea notaţiilor, în continuare vom ţine cont doar de GTR, iar prin transferurile TR vom înţelege doar
GTR.
6
Sv reprezintă subvenţiile pentru exploatare sau producţie
18
Rolul administraţiei publice (a guvernului) în fluxul circular este descris în figura 1.6.
I PIBpp
C+I+G
C
G Te
C+I+G-Te
S
Gospodării Putere publică Firme
TR- Td
PIBcf + TR - Td
Ycf
YD
Observaţii:
Te nu conţine subvenţiile pentru bunuri şi servicii;
BTR nu este inclus în acest flux.
Figura 1.6.
Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri (GTR)

şi diminuate prin taxele directe (Td) şi astfel vom obţine venitul disponibil (YD). Acest indicator
agregat arată venitul pe care gospodăriile îl pot cheltui sau economisi7:
YD = PIBcf +GTR – Td (1.8)
Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + Td (1.9)
Din (1.7) şi (1.9) obţinem:
C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te +Sv (1.10)
7
Relaţia ce exprimă venitul disponibil plecând de la PIB evaluat la preţurile pieţei este: YD = PIBp + TR – TA.
19
Macroeconomie
De aici rezultă alte două relaţii importante:
S + Td + Te = I + G + TR (1.10a)
S – I = G + TR – TA (1.10b)
Partea stângă a relaţiei (1.10a) evidenţiază componentele care părăsesc fluxul circular al
plăţilor, în timp ce partea dreaptă conţine componentele care intră în fluxul circular. Totalul ieşirilor
trebuie să fie egale cu totalul intrărilor pentru a avea o înregistrare corectă în conturile naţionale.
Relaţia (1.10b) arată faptul că reţinerile nete din fluxul circular (S – I), respectiv surplusul
financiar al sectorului privat, trebuie să fie exact acoperite de intrările nete din sectorul public (G +
TR – TA) (sau deficitul bugetar).
Sectorul privat (ca întreg) va înregistra un surplus doar dacă guvernul înregistrează un
deficit şi reciproc.
Dacă analizăm figura 1.3 vom observa că indicatorii agregaţi Td, Te şi GTR pot fi sintetizaţi
prin taxele nete (NT), cu NT = TA – GTR. Atunci când cheltuielile publice depăşesc taxele nete
(G > NT) guvernul înregistrează un deficit bugetar, deficit care va fi finanţat din împrumuturi de pe
piaţa financiară.
Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii.

Firmele exportă bunuri şi servicii către restul lumii, dar şi importă bunuri şi servicii din
exterior. Dacă din valoarea exporturilor X vom scădea valoarea importurilor (IM) se obţine exportul
net (NX).
Dacă exporturile nete sunt pozitive (X > IM), atunci fie restul lumii împrumută de la
economia internă, fie vor vinde active cumpărate anterior de pe pieţele financiare.
Dacă exporturile nete sunt negative (X < IM) atunci economia internă fie va împrumuta de la
restul lumii, fie va vinde active străine achiziţionate anterior.
Importurile reprezintă o „scurgere” de bani din fluxul circular, iar exporturile reprezintă
intrări („injecţii”) de bani în fluxul circular.
În acest moment putem oferi o definiţie completă a produsului intern brut pentru o economie
deschisă.
Produsul Intern Brut măsoară outputul produs de către factorii de producţie interni
indiferent de proprietarii acelor factori. PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
finale produse în ţară într-o perioadă dată.
Aşa cum am mai arătat, veniturile totale (agregate) primite de gospodării sunt egale cu
cheltuielile totale (finale)(C + I + G + Nx), şi de asemenea egale cu sumele cheltuite pentru consum
(C) plus economisirea (S), plus sumele ce reprezintă taxele nete (NT), cu alte cuvinte, PIB la
preţurile pieţei este:
20
C + I + G + Nx = PIBp = C + S + NT (1.11)
NT = TA – GTR (1.11’)
Din (1.11) se pot deduce alte două ecuaţii (similar cu relaţiile (1.10a) şi (1.10b)):
S + TA + IM = I + G + GTR + X (1.11a)
S–I = G + GTR – TA + Nx (1.11b)
Interpretarea acestor relaţii este similară cu cele anterioare, dar pentru o economie deschisă.
Rearanjând termenii ecuaţiei (1.11a) obţinem:
I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12)

Această relaţie ne permite să identificăm indicatori agregaţi importanţi ce vor explica
mecanismul financiar al investiţiilor.
• economiile private (ale gospodăriilor): S = (Y – NT) – C;
• surplusul bugetar al puterii publice: BS = (NT – G);
• economiile la nivelul naţional: NS = S + (NT – G) = Y – C – G;
• împrumuturi de la restul lumii: - Nx = (IM – X).
Se poate observa că termenul (Y – NT) reprezintă venitul personal disponibil agregat (YD).
Dacă I > NS atunci investitorii interni trebuie să împrumute de la restul lumii o sumă egală cu
I – NS = IM – X.
În figura 1.7 este reprezentată semnificaţia relaţiei macroeconomice (1.11):
NX TA TA
I
Y S
G YD
C
C
TR TR
Figura 1.7.
Legăturile dintre PIB şi PNB, PNB şi VN (Venitul Naţional). Produsul naţional brut
(PNB) măsoară venitul total obţinut de cetăţenii unei ţări, indiferent de ţara în care ei îşi alocă
factorii de producţie. PNB este de asemenea valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse prin
intermediul factorilor de producţie în proprietatea gospodăriilor şi firmelor naţionale.
Produsul Intern Brut şi Produsul Naţional Brut sunt diferite deoarece, pe de o parte, firmele
şi cetăţenii străini produc o parte a outputului din interiorul ţării, iar profiturile şi dobânzile sunt
returnate către restul lumii, iar pe de altă parte, unii agenţi economici naţionali deţin resurse
productive în alte ţări iar profiturile şi dobânzile revin proprietarilor interni. Diferenţa dintre sumele
primite din exterior şi plăţile făcute către exterior reprezintă venitul net din străinătate (sectorul
extern) deci:
PNB = PIB + venitul net din străinătate
21
Macroeconomie
Capital şi Investiţii. Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin

dimensiune şi rol.
Capital sunt fabricile, echipamentele, clădirile, stocurile de materiale şi semifabricate
utilizate în producerea altor bunuri şi servicii. Stocul de capital este influenţat de două fluxuri de
bază: investiţiile şi deprecierea.
Investiţiile se concretizează în achiziţionarea a noi bunuri de capital de către firme.
Deprecierea reprezintă scăderea valorii stocului de capital datorată uzurii fizice şi morale şi
se mai poate numi consumul capitalului. Suma totală cheltuită pentru creşterea stocului de capital şi
a înlocuirii capitalului depreciat se numeşte investiţie brută.
Investiţia netă este dată doar de creşterea stocului de capital, deci investiţia netă este egală cu
investiţia brută minus deprecierea. Vom avea:
PNB - deprecierea (consumul de capital) = Produsul Naţional Net (PNN)
PIB – deprecierea capitalului = Produsul Intern Net (PIN)
Avuţie şi Economisire (Acumulare). Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor

bunurilor deţinute de populaţie. Dimensiunea avuţiei depinde de fluxul veniturilor. Acumularea
(economisirea) contribuie la creşterea avuţiei, în timp ce dezacumularea (dezeconomisirea) conduce
la descreşterea acesteia.
Stocurile reprezintă bunuri păstrate de firme în mod curent pentru producţie sau vânzări
viitoare. Bunurile din stocuri neutilizate în cursul perioadei curente pentru producţie sau vânzare
sunt considerate bunuri de capital. Creşterea stocurilor reprezintă investiţii în capital lucrativ.
Descreşterea stocurilor este considerată ca o investiţie negativă sau dezinvestiţie.
În figura 1.8 se prezintă un rezumat al celor prezentate până acum.
Venitul net Venitul net

provenit din provenit din Deprecierea
străinătate străinătate capitalului
Taxe
G indirecte Rente
PNB la
I PIB PNN Venit Profituri
preţurile
la la Naţional
pieţei
NX Preţurile Preţurile Venituri din
pieţei pieţei muncă personală
VN=PNNcf în activităţi
C proprii
Salarii
Cheltuielile Definiţia PIB Definiţia Definiţia Contravaloarea
în PNB Produsului Venitului factorilor de
Naţional Net Naţional producţie
Figura 1.8.
22
Venitul naţional este produsul naţional net al economiei evaluat la costul factorilor şi se
calculează ca diferenţă dintre PNB la costul factorilor şi depreciere.
Observaţie: Deprecierea se mai poate măsura şi ca valoare totală a amortizării (sau

amortizarea) într-o anumită perioadă.
1.1.3. Metode de măsurare a fluxurilor
Pentru a determina PIB va trebui să calculăm:
a) valoarea totală (agregată) a bunurilor şi serviciilor produse de sectorul privat şi sectorul

public în decursul unui an – care reprezintă metoda de producţie (outputurilor) sau
metoda valorii adăugate;
b) valoarea cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii finale efectuate în decursul unui an
– metoda cheltuielilor;
c) valoarea outputului naţional calculată la costul factorilor ca sumă a plăţilor pentru
factorii de producţie utilizaţi – metoda veniturilor.
a) Metoda producţiei
Partea de producţie a conturilor naţionale măsoară fluxul bunurilor şi serviciilor produse în
perioada considerată. Prin această metodă se evaluează producţia agregată de bunuri şi servicii
pentru consum final şi bunuri de investiţii produse de totalitatea firmelor din ţară într-o anumită
perioadă (de obicei un an). Astfel vom măsura valoarea totală a bunurilor şi serviciilor finale
produse sau, echivalent, suma valorilor adăugate din economie.
Bunurile/serviciile finale sunt acele bunuri şi servicii achiziţionate de ultimul utilizator.

Acestea sunt fie bunuri cumpărate de gospodării, fie bunuri de capital achiziţionat de firme. În
aprecierea bunurilor de capital se presupune că acestea nu sunt folosite integral într-o secvenţă a
procesului de producţie.
Bunurile/serviciile intermediare sunt bunuri (semifabricate sau parţial finisate) sau servicii
ce vor forma inputuri pentru producţia altor firme şi vor fi utilizate în întregime în procesul de
producţie.
Valoarea adăugată reprezintă creşterea valorii bunurilor ca urmare a procesului de

producţie. Se calculează ca diferenţă dintre valoarea outputului firmei şi costul bunurilor şi
serviciilor folosite ca inputuri de către firmă pentru producerea acelui output.
23
Macroeconomie
Outputul tuturor industriilor (sectoarelor) este înregistrat în conformitate cu prevederile

Clasificărilor Standard Industriale (Standard Industrial Clasification – SIC) şi se adună pentru
obţinerea outputul total.
Totuşi se vor efectua câteva „ajustări” pentru a obţine valoarea outputului total:
- vor fi scăzute creşterile artificiale ale valorii stocurilor datorate inflaţiei (aprecierea
stocurilor);
- se va scade venitul net din străinătate;
- se vor remedia „erorile reziduale” (discrepanţele statistice).
Această metodă este descrisă în tabelul 1.4.

Tabelul 1.4
Operaţie Sector Valoare
Agricultură, silvicultură şi piscicultură
Plus Minerit
Plus Industrie manufacturieră
Plus Construcţii
Plus Petrol, electricitate, apă
Plus Transporturi
Plus Comunicaţii
Plus Comerţ
Plus Asigurări, bănci
Plus Administraţie publică şi apărare
Plus Sănătate publică şi educaţie
Plus Alte servicii
Plus Închirieri locuinţe
= Output intern total
Minus Aprecierea stocurilor
Plus/Minus Erori reziduale
Plus/Minus Venitul net din străinătate
= PNB la costul factorilor*
Minus Consum capital
= Venit naţional
*Notă. Se remarcă faptul că s-a obţinut PNBcf (la costul factorilor) şi de aceea nu sunt
evidenţiate impozitele pe produs, taxele şi subvenţiile (vezi Anexa 1.1)
b) Metoda cheltuielilor
Prin această metodă se calculează volumul total al cheltuielilor8 efectuate de gospodării şi
firme în cadrul unui an. Se vor include:
- cheltuielile consumatorilor pentru bunuri şi servicii (C);
- cheltuielile autorităţilor publice pentru bunuri şi servicii (G);
- investiţiile firmelor (I);
- exportul net (Nx);
- modificarea stocurilor (sunt incluse ca cheltuieli nominale împreună cu investiţiile).
8
Cheltuielile agregate nu includ toate bunurile cumpărate de populaţie şi de firme, ci doar cheltuielile finale. Cheltuielile
ce nu fac parte din acestea sunt: bunuri şi servicii intermediare, bunuri uzate şi active financiare.
24
Suma acestor componente formează PIB la preţurile pieţei. În cazul în care dorim să obţinem
PIB la costul factorilor, atunci vor trebui efectuate câteva ajustări.
Datele statistice colectate sunt exprimate la preţurile pieţii şi pot fi (uneori sunt) distorsionate
de impozite şi subvenţii care nu reflectă costul real. De exemplu, subvenţiile reduc în mod artificial
preţurile pieţei şi vor fi adăugate, în timp ce impozitele indirecte cresc preţurile şi prin urmare vor fi
scăzute:
Costul factorilor = preţul pieţei + subvenţii – taxe indirecte
Evaluarea la preţurile pieţei reprezintă un principiu ce nu este aplicat în mod uniform

deoarece există anumite componente ale PIB (sau PNB) dificil de evaluat. Serviciile publice sunt
evaluate prin costuri, deci salariile angajaţilor autorităţii publice sunt considerate ca o contribuţie a
acestora la formarea PIB (PNB).
Cheltuielile publice de bunuri şi servicii sunt cheltuieli efectuate la toate nivelele puterii
publice, deci vor include şi cheltuielile cu apărarea naţională, justiţie şi ordine publică, iluminarea
străzilor, colectarea gunoiului etc. Ele nu includ transferurile (TR).
O altă ajustare se va efectua în ceea ce priveşte preţurile produselor exportate, respectiv a
preţurilor produselor importate (prin considerarea taxelor vamale).
Metoda cheltuielilor este prezentată în tabelul 1.6.

PIB: Determinare prin metoda cheltuielilor
Tabelul 1.6.
Valoare în
Indicator Simbol anul de bază Procent în PIB
(milioane
dolari)
Cheltuieli pentru Consum personal C 4.402 62,89
Plus Investiţii interne brute * I 1.135 16,21
Plus Cheltuieli publice pentru G 1.501 21,44
achiziţionarea de bunuri şi servicii
Plus Exportul net de bunuri şi servicii NX - 40 - 0,57
Plus Modificarea stocurilor cs. 2 0,03
= Produsul Intern Brut** la preţurile P.I.B. pp 7.000 100,0
pieţei
* I = Investiţii interne nete + Deprecierea capitalului

** Discrepanţe (diferenţe) statistice = 0
c) Metoda veniturilor
Prin această metodă se evaluează totalul veniturilor încasate de populaţie şi firmele din ţară
în decursul unui an. Aceste venituri pot fi sub formă de salarii, rente, profituri etc.
Compensaţiile salariale reprezintă totalitatea plăţilor efectuate de firme pentru angajaţi.
Acestea vor include salariile nete primite de angajaţi în fiecare săptămână sau lună plus taxele
reţinute pe câştiguri, plus contribuţiile pentru fondurile de pensii şi securitate socială.
Profiturile corporaţiilor sunt profiturile totale înregistrate de corporaţii. O parte a acestor

profituri va fi plătită gospodăriilor ca dividende şi o parte reţinută de corporaţii ca profit nedistribuit.
25
Macroeconomie
Dobânzile nete reprezintă valoarea dobânzilor încasate de gospodării pentru împrumuturile

acordate, minus dobânzile pentru sumele luate cu împrumut de către gospodării.
Rentele reprezintă veniturile ce provin din închirierea pământului sau a altor inputuri
aducătoare de venituri; se includ veniturile provenite din închirierea locuinţelor etc.
Veniturile proprietarilor reprezintă un amestec din elementele prezentate anterior. De

exemplu, un mic întreprinzător (self-employment) alocă firmei sale muncă, capital şi chiar pământ
sau clădiri. Contabilitatea venitului naţional include aceste venituri într-o categorie specială, separat.
Suma acestor 5 componente ale venitului formează venitul intern net la costul factorilor.
Pentru a se obţine PIB vor trebui ajustate datele de la costul factorilor la preţurile pieţei şi de la
valoarea netă la valoarea brută.
Vor fi excluse din calcule transferurile (cum ar fi bursele studenţilor, pensiile sau ajutorul de
şomaj) deoarece acestea nu reprezintă plăţi pentru contribuţii la obţinerea producţiei, ci sunt
transferuri de la un grup de persoane la altul.
De asemenea, se vor efectua ajustări în ceea ce priveşte profitul nedistribuit al companiilor şi
surplusul sectoarelor naţionalizate ce este plătit guvernului (autorităţii publice).
1.2.4. Rezumat al relaţiilor macroeconomice
Relaţia macroeconomică de bază stabilită în secţiunea 1.2.2. este:

C + I + G + Nx = Y = C + S + NT
Pornind de la această relaţie, vom arăta (în tabelul 1.8) legăturile dintre indicatorii
macroeconomici.
Alocarea P.N.B. după venituri
Tabelul 1.8
Indicator Simbol Valoare
(mild.$)
Produsul intern brut (la preţurile pieţii) PIB 7000
Plus Venitul net din străinătate VNS 26
= Produsul naţional brut (la preţurile pieţei) PNBp 7026
Minus Consumul de capital (Amortizarea) A 735
= Produsul naţional net (la preţurile pieţii) PNNp 6291
Minus Impozite indirecte Te 595
Minus Transferuri ale firmelor BTR 25
Plus Subvenţii de exploatare Se 14
= Venit naţional (PNN la costul factorilor) VN 5685
Minus Profituri nete ale firmelor: PNF 560
- impozit pe profituri firmelor; TPF 276
- dividende; D 164
- economiile nete ale firmelor. SNF 120
Minus Contribuţii pentru asigurările sociale CAS 517
Minus Dobânzi nete DN 378
Plus Transferuri publice GTR 737
Plus Venitul private din dobânzi: VDP 553
- dobânzi nete (+); DN 378
- dobânzi plătite de guvern (+); DPG 151
26
- dobânzi încasate de guvern (-); DIG 93

- dobânzi plătite de consumatori firmelor (+). DPCF 117
plus Dividende D 164
plus Transferuri ale firmelor BTR 25
= Venit personal VP 5709
Minus Impozite pe venitul personal TVP 905
= Venitul personal disponibil VPD(YD) 4804
Minus Economii personale SP 282
Minus Transferuri către străinătate TF -3
Minus Dobânzi plătite de consumatori firmelor DPCF 117
= Cheltuieli de consum C 4402
În final este important să reamintim o serie de probleme ce sunt implicate de aceste evaluări
(unele fiind deja menţionate):
- problema dublei înregistrări;
- problema transferurilor;
- subestimarea valorii bunurilor şi serviciilor ce nu sunt oferite pe piaţă (care nu sunt
înregistrate);
- serviciile neplătite nu sunt incluse (de exemplu contribuţia casnicelor la formarea PIB);
- colectarea datelor poate fi inadecvată sau cu erori; astfel, o parte a informaţiilor este
colectată cu alte scopuri (cum ar fi returnarea unor taxe deja plătite);
- creşterea „economiei negre” („pieţei negre”, economia subterană) – datorită activităţilor
economice nedeclarate – şi prin urmare neimpozitate.
Comentarii:
Între produsul naţional net la preţurile pieţei şi venitului naţional există patru componente
care pot fi clasificate în trei minore şi una majoră. Impozitele indirecte (Te) constituie componenta
majoră. Acestea reprezintă diferenţa dintre preţul plătit de cumpărător şi cel încasat de vânzător
pentru bunurile finale. Sumele încasate de vânzători (evident, fără impozitele indirecte) reprezintă
costul factorilor, de aceea Te trebuie scăzut din PNN pentru a ajunge la venitul naţional. Deci venitul
naţional este în esenţă produsul naţional net măsurat la costul factorilor şi nu la preţurile pieţii.
Impozitele indirecte (Te) sunt de asemenea o componentă a impozitelor şi taxelor totale (TA), care
reprezintă o parte a veniturilor ce intră în PIB (respectiv PNB).
Prima componentă minoră este dată de transferurile firmelor (BTR) care în esenţă sunt
cadouri către fundaţii non-profit. Acestea trebuie scăzute, deoarece reprezintă o parte a încasărilor
firmelor care nu este venit al factorilor. Mai târziu vom adăuga înapoi BTR pentru a trece de la
Venitul Naţional (VN) la Venitul Personal (VP).
Discrepanţele statistice reprezintă diferenţa dintre valorile PNB, măsurat după metoda
veniturilor şi respectiv după metoda producţiei şi se datorează faptului că bazale statistice pentru
măsurarea prin cele două metode sunt independente şi mai mult sau mai puţin, diferă una de
cealaltă. Metoda veniturilor se bazează pe informaţii privind taxele asupra veniturilor personale şi
ale corporaţiilor, a plăţii în conturile fondurilor pentru şomaj şi securitate socială şi fondurilor pentru
şomaj, în timp ce metodele producţiei se bazează pe vânzări, stocuri şi alte date din domeniul
comercial. În general cele două metode nu conduc la acelaşi rezultat.
Aceste discrepanţe (statistice) sunt incluse în acumulare (S) din relaţia (1.11), întrucât
veniturile ce nu apar în cheltuielile productive se presupun a fi acumulare.
27
Macroeconomie
Un alt element minor (de legătură între PNN şi VN) este dat de subvenţiile plătite de
autoritatea publică firmelor din sectorul public. Astfel outputul acestor firme este măsurat prin
metoda producţiei la valoarea vânzărilor. Dacă aceste firme înregistrează pierderi, atunci, evident,
cheltuielile pentru factorii de producţie depăşesc valoarea vânzărilor, diferenţă ce va fi privită ca o
subvenţie. Deci, aceste subvenţii vor fi adăugate PNN pentru a obţine VN. În relaţia (1.11)
subvenţiile vor fi înregistrate ca impozite negative pentru metoda veniturilor.
Componentele venitului naţional sunt salariile angajaţilor, profiturile nete ale corporaţiilor9,
dobânzile nete, veniturile din rente, veniturile proprietarilor (arătate în tabelul 1.4) precum şi venitul
net din străinătate
Trecerea de la venitul naţional la venitul personal presupune scăderea veniturilor care nu
ajung la persoane şi adăugarea veniturilor care sunt transferate către persoane şi neevidenţiate în
venitul naţional (cum ar fi transferurile sau dobânzile plătite de guvern).
Astfel, pentru a se obţine venitul personal (VP) se vor scădea profiturile nete ale firmelor
(PNF) şi contribuţiile pentru Asigurări Sociale (CAS) şi vor fi adăugate transferurile (GTR), venitul
personal din dobânzi, dividendele şi transferurile firmelor (BTR).
Revenind la relaţia (1.11), vom sublinia faptul că TN (taxele nete) din partea de venit-
reprezintă venituri nete din taxe şi impozite, respectiv rezultatul net ce derivă din scăderea
transferurilor din taxele brute. Privite din alt punct de vedere, transferurile guvernului (GTR) nu
reprezintă plăţi pentru outputul curent, deci nu vor figura în G, dar vor fi reflectate ca taxe şi
impozite negative.
9
Profiturile firmelor şi veniturile proprietarilor se determină ca valoare netă, fără câştigul de capital datorat creşterii
preţurilor stocurilor existente ( în acest scop se efectuează ajustări în evaluarea acestora).
28
Concepte fundamentale ale modelării macroeconomice
Anexa 1.1
INDICATORI SINTETICI – METODE DE CALCUL
I. Produsul Intern Brut (P.I.B)

1.1 Metoda valorii adăugate
V.A.B. - valoare adaugata bruta
Ten - impozite indirecte nete

 (impozite indirecte - subventii)

TV - taxe vamale
P.I.B.pp = V.A.B.cf + Ten + TV – SB unde: 
SB - servicii bancare
pp - preturile pietei

cf - costul factorilor


P.I.B.pp = V.A.B.pp + TV - SB
1.2. Metoda utilizării producţiei finale (metoda cheltuielilor)

Cp - consum privat
Cpb - consum public

Cp + Cpb = consum final

FBCF - formarea bruta de capital
P.I.B.pp = Cp + Cpb + FBCF + (X – Im) + VS 
fix (investitia bruta)
VS - variatia stocurilor

X - export
Im - import

1.3. Metoda veniturilor
n
P.I.N.cf = ∑ VF
i =1
i
VFi - venitul factorului i

SVPS - soldul veniturilor primare

P.I.N.pp = P.I.N.cf + Ten 
in raport cu restul lumii
A - deprecierea capitalului (amortizarea)
P.N.N.cf ( V.N.) = P.I.N.cf + SVPS
P.I.B.pp = P.I.N.cf + Ten + A
Observaţie: Subvenţiile (Se) şi transferurile efectuate de firme (B.TR) sunt deja

considerate în VFi.
29
Macroeconomie
II. Produsul Naţional Brut (P.N.B.)

SVASpp − Soldul valorii adaugate
P.N.B.pp = P.I.B.pp + SVASpp 
brute in raport cu restul lumii
III. Produsul Intern Net şi Produsul Naţional Net (P.I.N. şi P.N.N.)

 k
P.I.N.cf = ∑ V.A.N.cf
j Metoda valorii adăugate brute
III.1.  j =1 (V.A.N.jcf pe ramuri sau sectoare )
P.I.N. = P.I.N. + Ten j = 1,k
 pp cf
 n
P.I.N.cf = ∑ VFi Metoda costului factorilor agenţilor

III.2.  i =1
economici
P.I.N. = P.I.N. + Ten
 pp cf
P.I.N.pp = C + FNC + (X - Im) Metoda utilizării finale

III.3. 
P.N.N.cf = P.I.N.cf + SVANS
 FNC - formarea neta de capital

SVANS - Soldul veniturilor agentilor
nationali si straini

IV. Alte relaţii
P.N.N.pp = P.N.B.pp - A = P.N.B.cf + Ten - A

P.N.N.pp = P.I.B.pp + SVANS - A

4.1. 
P.N.N.cf = P.I.B.pp + SVANS - A - Ten
P.N.N.cf (V.N.B.) = P.I.B.pp + SVANS - Ten
V.N.D. - Venitul National Disponibil

4.2. V.N.D. = V.N. + S.T.S. 
S.T.S. - Soldul transferurilor cu restul lumii
4.3. Metoda valorii adăugate (producţiei)
 I.P. - impozite pe produs, inclusiv
 taxa pe valoarea adaugata

P.I.B = V.A.B. + I.P. + T.V. – S.P. 
T.V. - taxe vamale
S.P. - subventii pe produs si pentru import
4.4. Metoda veniturilor
 R - remunerarea salariatilor
 E.B.E. - excedentul brut de expolatare

P.I.B. = R + E.B.E. + I.P.R.I. – S.E. 
 I.P.R.I. - impozite pe productie si import
S.E. - subventii de exploatare si import
30
Fluctuaţiile agregatelor macroeconomice şi cauzele acestora
CAPITOLUL 2
FLUCTUAŢIILE AGREGATELOR MACROECONOMICE ŞI
CAUZELE ACESTORA
2.2. Static şi dinamic
Creşterea economică reprezintă dezvoltarea capacităţii unei economii de a produce

bunuri şi servicii şi se măsoară prin creşterea Produsului Intern Brut real. Dinamica
producţiei, inflaţia şi şomajul sunt principalele elemente ce caracterizează ciclurile
economice. Un ciclu economic reprezintă fluctuaţia activităţii economice a unei ţări,
caracterizată de o creştere a indicatorilor economici agregaţi urmată de o scădere a acestora.
Producţia (outputul) potenţială reprezintă nivelul producţiei ce ar putea fi atins în
condiţiile utilizării complete a tuturor factorilor de producţie. Acest nivel tinde să crească lin
(pe linia trendului) în timp, pe măsură ce nivelul factorilor de producţie se dezvoltă. Creşterea
populaţiei conduce la creşterea nivelului forţei de muncă; investiţiile în educaţie şi utilajele
noi cresc stocul de capital uman şi fizic, iar progresul tehnic conduce la creşterea
productivităţii pentru orice stoc dat de factori. Outputul potenţial se mai numeşte outputul
utilizarii complete a factorilor. Diferenţa dintre producţia potenţială a economiei şi producţia
efectivă realizată este o măsură a capacităţii de creştere.
PIB nominal reprezintă valoarea outputului total din economie, exprimat în preţurile
perioadei curente, respectiv ale perioadei în care a fost produs.
PIB real reprezintă valoarea producţiei totale produsă într-o perioadă exprimată însă în
preţurile unui anumit an de bază (de referinţă). Cu alte cuvinte PIB, real va măsura
modificările producţiei fizice din economie între două perioade diferite prin evaluarea
producţiei din cele două perioade în aceleaşi preţuri.
Pentru a trece de la PIB nominal la PIB real este necesară utilizarea unui indicator care
să reflecte evoluţia preţurilor tuturor bunurilor din economie. Datorită faptului că un indice al
preţurilor va măsura modificarea nivelului mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor incluse
în calcul, vom utiliza mai multe tipuri de indici.
Cei mai importanţi indici utilizaţi pentru măsurarea nivelului preţurilor sunt:
1) Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
2) Deflatorul PIB;
3) Indicele preţurilor de producţie (IPP).
1. Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş
de bunuri şi servicii reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie
tipică.
31
Macroeconomie
2. Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi

serviciilor incluse în PIB*.
PIB Nominal
Deflatorul PIB = ⋅ 100 (2.13)
PIB Real
Există trei deosebiri fundamentale între IPC şi deflator:
- deflatorul include un grup de bunuri şi servicii mult mai mare decât cel utilizat în
calculul IPC;
- IPC măsoară evoluţia preţurilor unui coş dat de bunuri, acelaşi în fiecare an (ceea
ce nu este cazul pentru deflator);
- IPC include şi preţurile produselor importate, în timp ce deflatorul include doar
preţurile bunurilor produse în interiorul ţării.
3. Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile

anterioare consumului final (incluzând preţurile materiilor prime şi
semifabricatelor).
Scopul principal al determinării IPC şi deflatorului PIB îl reprezintă măsurarea

inflaţiei.
Rata inflaţiei reprezintă creşterea generală a preţurilor într-o anumită perioadă
(exprimată procentual).
Rata creşterii economice este dată în principal de rata creşterii PIB real.
Rata şomajului reprezintă proporţia populaţiei care, aptă fiind de muncă şi în căutarea
unei slujbe, nu poate găsi de lucru într-o anumită perioadă.
L−N U
Vom nota u = ⋅ 100 = ⋅ 100 ; unde: u = rata şomajului, U – numărul de
L L
şomeri; L – populaţia totală aptă de muncă şi în căutarea unei slujbe; N – populaţia ocupată.
O relaţie dintre creşterea economică reală şi modificările ratei şomajului este dată de
legea Okun. Aceasta afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de
creştere a PIB peste o rată a trendului de 2,25%.
∆u = -0,5 (ry – 2,25) (2.1)

Din comparaţiile efectuate între modificările PIB, şomaj şi rata inflaţiei s-a constatat
că în general reducerea ratei şomajului conduce la creşterea ratei inflaţiei. Această relaţie
dintre şomaj şi inflaţie este evidenţiată de curba Phillips.
*
Deflatorul PIB se exprimă statistic prin intermediul indicelui general al preţurilor (IGP).
32
2.2. Cererea agregată şi oferta agregată
Elementele cheie în analiza producţiei, inflaţiei, creşterii economice şi rolului

politicilor economice sunt cererea agregată (CeA), respectiv oferta agregată* (OA). Rolul
modelului CeA – OA este de a explica şi previziona fluctuaţiile PIB real de-a lungul trendului
şi fluctuaţiile nivelului preţurilor. Modelul utilizează o curbă a cererii agregate, respectiv o
curbă a ofertei agregate, fiecare dintre acestea fiind determinate ca o relaţie dintre PIB şi
nivelul preţurilor.
Nivelul de echilibru al producţiei şi preţurilor rezultă la intersecţia celor două curbe
(CeA şi OA). Pe de altă parte, faptul că oferta de produse este limitată la un moment dat
constituie o problemă importantă a politicii economice şi necesită o abordare separată.
Până în anii ‘60 teoria macroeconomică era axată în mod special pe analiza cererii, dar
în ultimii ani s-a reliefat rolul tot mai important deţinut de ofertă. Mulţi economişti au afirmat
că aceasta deplasare a centrului de greutate (de la cerere către ofertă) a fost determinată de
scăderea creşterii economice şi inflaţia ridicată înregistrate de ţările industrializate în anii ‘70.
Cantitatea agregată de bunuri şi servicii produse într-o anumită perioadă se evaluează
prin PIB real, iar dinamica preţurilor medii ale tuturor acestor produse este dată de deflatorul
PIB.
Cererea agregată de bunuri şi servicii a economiei naţionale reprezintă cantitatea
bunurilor şi serviciilor solicitate de gospodării, firme, autoritate publică şi sectorul extern.
Astfel, cererea agregată depinde de deciziile gospodăriilor, firmelor, puterii publice şi a
restului lumii.
CeA depinde doar de cantitatea de bunuri şi servicii ce formează PIB real şi a nivelului
preţurilor. Dacă vom menţine constante toate celelalte influenţe asupra CeA in afara nivelului
preţurilor, atunci CeA va avea o pantă negativă. Prin urmare, o creştere a nivelului preţurilor
va conduce la scăderea cantităţii cerute.
Oferta de bunuri şi servicii (OA) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi servicii
finale (în expresie valorică) produse de toate firmele din economie. OA se exprimă ca relaţie
între cantitatea de bunuri şi servicii oferită şi nivelul preţurilor, celelalte elemente fiind
menţinute constante. Această relaţie depinde de modul în care este considerat timpul. Astfel,
vom distinge două abordări:
a) curba ofertei agregate pe termen lung (OAL) care va indica relaţia dintre PIB real
oferit şi nivelul preţurilor în condiţiile în care PIB real este egal cu PIB potenţial,
respectiv în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie. În acest caz,
nivelul PIB real este independent de nivelul preţurilor, astfel încât OAL este o
dreaptă verticală la nivelul potenţial al PIB.
b) curba ofertei agregate pe termen scurt (OAS) va indica relaţia ce există între PIB
real şi nivelul preţurilor pe termen scurt, în condiţiile în care celelalte elemente
care influenţează programul de producţie rămân nemodificate (salarii constante,
nivelul preţurilor materiilor prime, etc). Curba OAS are o pantă pozitivă deoarece
*
În literatura anglo-saxonă se utilizează notaţiile: AD – Aggregate Demand şi respectiv AS – Aggregate Supply.
33
Macroeconomie
costurile firmelor cresc pe măsura creşterii producţiei fizice (datorită cantităţii

limitate de factori) şi ca urmare este necesar un preţ mai mare pentru a stimula
creşterea outputului dar şi pentru faptul că preţurile mari sunt atractive pentru noii
întreprinzători (OASt = f ( pt-1 )) . Curba OAS are panta pozitivă deoarece creşterea
preţurilor atrage firmele din ramurile cu profit mai mare (OASt = f ( pt-1 )), iar pe
de altă parte sporirea volumului producţiei este însoţită de creşterea cererii.
OAL OAL
Nivelul preţ. ( deflatorul PIB 1990=1)
OAL
OAS0
150
140 OAS1 Discrepanţă

a b c OAS2
inflaţionistă
130 Discrepanţă Ocupare
recesionistă completa
120
CeA0 CeA2
CeA1
5 6 7 5 6 7 5 6 7
PIB Real (Miliarde dolari 1990) PIB Real (Miliarde dolari 1990)
PIB Real (Miliarde dolari 1990)
(a) Sub echilibrul ocupării complete (b) Echilibrul pe T.L. (c) Peste echilibrul pe termen lung
c
7
PIB real (miliarde dolari 1990 )
Ocupare
completă PIB potenţial
6
b
Discrepanţă
inflaţionistă
5
Discrepanţă a PIB real actual
recesionistă
1 2 3 4 An
(d) Fluctuaţiile PIB real
Figura 2.1.
Figura2.1 a) reprezintă un nivel al echilibrului pe termen scurt sub nivelul celui pe
termen lung (anul 1).
Figura 2.1 b) reprezintă echilibrul pe TS ce este egal cu cel pe TL (anul 2)
Figura 2.1 c) reprezintă echilibrul pe TS peste echilibrul pe TL (anul 3)
Figura 2.1 d) arată modul în care fluctuează PIB real în jurul PIB potenţial în cursul
unui ciclu economic.
Echilibrul economic pe termen scurt se atinge în punctul în care PIB real cerut este
egal cu PIB real oferit, respectiv la intersecţia curbei CeA cu curba OAS.
Echilibrul economic pe termen lung este atins în punctul în care PIB real egalează PIB
potenţial, în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie (vezi figura 2.1.).
34
2.3. Veniturile şi cheltuielile de consum. Efecte de multiplicare
Pentru a explica de ce outputul real fluctuează în jurul nivelului potenţial, teoriile

economice pornesc de la interdependenţa dintre output şi cheltuieli: cheltuielile determină
outputul şi venitul, dar şi outputul şi venitul determină cheltuielile. Pentru a arăta acest
mecanism vom utiliza un model Keynesian simplu de determinare a venitului agregat, în care
se presupune că preţurile rămân constante în timp. În acest caz, curba OA va fi orizontală. Mai
târziu vom relaxa această ipoteză, însă concluziile se vor păstra.
Cererea agregată (CeA) este dată de:
CeA = C + I + G + Nx (2.2)
Dar CeA reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii doresc să le
cumpere, în timp ce investiţiile şi consumul sunt evidenţiate în contabilitatea naţională
precum cantităţi de bunuri şi servicii cumpărate efectiv, inclusiv modificările – voluntare sau
nu – de stocuri. Astfel vom face distincţie între cererea agregată efectivă, (CeAE), măsurată în
contabilitatea naţională şi conceptul economic de cerere agregată (CeA) care reprezintă
cererea planificată, dorită.
În Sistemul Conturilor Naţionale avem CeAE = C + I + G + Nx, dar diferenţa IU =
CeAE – CeA va reprezenta modificarea neplanificată a stocurilor, respectiv atunci când
cererea agregată (CeA) nu este egală cu outputul Y, atunci Y – CeA = IU.
Prin definiţie, producţia (outputul) de echilibru (respectiv venitul) este acel nivel al
producţiei Y pentru care CeA este egală cu outputul:
CeA = Y (IU = 0) (2.3)
Concluzii:
a) În condiţiile în care preţurile şi salariile sunt constante în timp, atunci outputul se
află în echilibru pe termen scurt dacă CeA egalează outputul produs;
b) CeA determină nivelul de echilibru al outputului;
c) La echilibru IU = 0, iar consumatorii cumpără întreaga cantitate pe care doresc să o
achiziţioneze;
d) Orice proces de ajustare a outputului bazat pe modificarea stocurilor (IU) va
conduce la deplasarea către nivelul de echilibru.
Funcţia de consum şi cererea agregată. Prima componentă a cererii agregate (CeA)

este consumul personal (C), iar acesta poate fi definit în raport cu nivelul venitului prin
intermediul funcţiei de consum:
C = C + cY, C >0, 0<c<1 (2.4)
În relaţia (2.4), componenta C reprezintă consumul autonom (sau incompresibil), care
va arăta nivelul consumului în momentul în care venitul este zero, sau consumul minim
necesar subzistenţei, indiferent de venit. Y reprezintă venitul agregat (total), iar c reprezintă
înclinaţia marginală pentru consum (propensiunea pentru consum) (IMC), care este o funcţie
de venit.
35
Macroeconomie
Dacă vom considera o economie simplă, fără a include sectorul public şi sectorul
extern, atunci acumularea este egală cu venitul minus consumul:
S=Y–C (2.5)
S = - C + (1-c)Y (2.6)
în care s = (1-c) se numeşte înclinaţie marginală pentru economisire (acumulare) (IMS).
Cea de-a doua componentă a cererii agregate, investiţiile, pot fi exprimate în raport cu
nivelul producţiei (Y) şi al ratei dobânzii r, I = f(y,r). Pentru moment vom presupune că
investiţiile planificate se menţin constante la nivelul I şi făcând abstracţie pentru moment de
G şi NX, obţinem:
CeA = C + I = C + I + cY = A + cY (2.7)
Relaţia (2.7) arată faptul că CeA depinde de cheltuielile autonome ( A ) şi nivelul
venitului (Y), iar figura 2.2 ilustrează conexiunile dintre componente.
Observaţii
CeA=Y Pentru orice nivel al outputului
CeA= A +c.Y
CeA
(venitului) din stânga lui Yo (IU <0)
IU >
firmele vor constata faptul că cererea
0 depăşeşte oferta şi astfel nivelul
E stocurilor descreşte. În aceste condiţii
firmele vor mări producţia către nivelul
I de echilibru Yo.
A
Pentru niveluri de producţie din
IU < dreapta lui Yo (Y > Yo), oferta depăşeşte
0
C= C + c Y cererea şi cantitatea de bunuri produsă
şi nevândută va conduce la creşterea
C
(nedorită) a stocurilor (IU > 0 ).
În aceste condiţii firmele vor
45 Y
reduce producţia, care va tinde la Yo.
0
c=IMC reprezintă panta
Yo
Output, Venit
funcţiei de consum, respectiv a curbei
CeA.
Figura 2.2
În continuare vom utiliza expresiile cererii agregate (2.7) şi relaţia (2.3) pentru a
determina nivelul de echilibru al outputului, Yo; prin înlocuirea expresiei (2.7) în (2.3)
obţinem condiţia de echilibru:
Y = A + cY ⇒ (1-c)Y = A , respectiv
1
Yo = ⋅ A = α⋅ A (2.8)
1− c
1
În această relaţie α = se numeşte multiplicator.
1− c
Multiplicatorul reprezintă cantitatea cu care se modifică outputul în condiţiile în care

cererea agregată autonomă creşte cu o unitate.
36
Acelaşi rezultat se obţine dacă plecăm de la ecuaţia formării PIB, pe care o

diferenţiem considerând constante achiziţiile guvernului (G) şi taxele (T):
Y = C (Y − T ) + I + G ⇒ dY = dI + c' ⋅dY
dY 1 (2.8’)
dI = (1 − c' )dY ⇒ =
dI 1 − c'
Se constată că derivata funcţiei de consum, (C’) este tocmai IMC, deci C’ = c.
∆Y
Din definiţia anterioră avem: α = , deci: ∆Y = α ∆ A (2.9)
∆A
2.4. Sectorul public ( guvernul)
Politica fiscală. Autoritatea publică influenţează în mod direct nivelul de echilibru al

venitului prin componenta G, care este o parte a cererii agregate, şi prin componentele TA şi
TR, componente ce afectează relaţia dintre producţia, venitul Y şi venitul disponibil YD. În
concluzie vom avea:
CeA = C + I + G (2.10)
*
C = C + cYD = C + c·(Y + TR – TA) (2.11)
Cu c = IMC, respectiv proporţia din venitul disponibil alocată consumului.

Dacă vom presupune că puterea publică cheltuieşte o sumă constantă G, menţine
constant nivelul transferurilor (TR) şi colectează proporţia t din venit sub formă de taxe şi
impozite, atunci relaţia (2.11) devine:
C = C + c TR + c(1-t)Y (2.12)
În ecuaţia (2.12) consumul gospodăriilor depinde în primul rând de venitul disponibil,

şi nu de venit în general, deoarece impozitele şi taxele reduc nivelul venitului posibil a fi
consumat la venitul disponibil (YD). De asemenea, relaţia mai arată faptul că se consumă o
proporţie c din venitul disponibil, în timp ce din venitul agregat se consumă o proporţie c(1-t),
(cu (1-t) proporţia din venit ce rămâne la dispoziţia consumatorilor după plata impozitelor şi
taxelor ).
CeA = ( C + cTR + I + G )+ c(1-t)Y = A + c(1-t)Y (2.13)
Sectorul public va acţiona asupra cererii agregate (CeA) prin G (cheltuielile publice),
TA = (1-t)Y (impozit şi taxe), respectiv TR (transferuri).
*
Pentru simplificare, Tf este inclus în TA (relaţia (2.6b) din Rezumatul analitic).
37
Macroeconomie
Politica fiscală se referă la deciziile autorităţii publice în ceea ce priveşte nivelul

cheltuielilor publice, al transferurilor precum şi structura şi nivelul taxelor şi impozitelor.
O politică de stabilizare constă în acţiuni ale autorităţii publice îndreptate spre
controlul nivelului outputului şi menţinerii sale cât mai aproape de nivelul ocupării complete
a factorilor.
Relaţia de echilibru este:

1
Yo = CeA, adică Yo = A +c(1-t)Yo ⇔ Yo = A = αG A (2.14)
1 − c(1 − t )
Comparând ecuaţiile (2.14) şi (2.8) vom observa următoarele diferenţe:
a) cheltuielile autonome A conţin două componente suplimentare, şi anume

cheltuielile publice ( G ) precum şi transferurile ( TR );
b) multiplicatorul αG este mai mic decât α deoarece taxarea venitului conduce la
scăderea cererii de consum: c(1-t) < c.
De exemplu, pentru c = 0,7 şi t = 0,2 avem:
1 1
αG = = = 2,17 < 3,333
1 − c(1 − t ) 1 − 0,56
c = c(1-t) reprezintă înclinaţia marginală către consum respectiv proporţia din

venitul agregat destinată consumului.
c
Un stabilizator automat este orice mecanism economic care reduce dimensiunea
modificării outputului ca rezultat al modificării cererii autonome.
Un sistem de impozitare proporţional reprezintă un exemplu bun de stabilizator

automat. Un alt stabilizator automat îl reprezintă ajutorul de şomaj (care permite şomerilor să
consume chiar dacă aceştia nu au de lucru). Aceste câştiguri vor conduce la o scădere a cererii
mai puţin accentuată decât dacă aceştia nu vor avea deloc câştiguri.
Scăderea investiţiilor va avea un efect mai mic în prezenţa unui stabilizator automat
(printr-o reducere mai puţin accentuată a producţiei) decât în absenţa acestuia.
Cu alte cuvinte, prezenţa unui stabilizator automat în economie va reduce nivelul
fluctuaţiilor.
c) Ambii multiplicatori (α şi αG) pot fi scrişi într-un mod similar pe baza ideii de
modificare:
∆Y ∆Y
α= , αG = (2.15)
∆A ∆A
38
(Aceste relaţii nu sunt identice datorită faptului că A , cheltuielile autonome, au

structuri diferite în cele două exprimări).
O expresie mai generală a multiplicatorului se obţine plecând de la ecuaţia de
echilibru Y = C( Y – T) + I + G , pe care o diferenţiem, considerând că toţi factorii sunt
variabili:
dY = C’ · (dY – dT) + dI + dG
De aici rezultă:
− C' ⋅dT + dI + dG
dY = (2.15’)
1 − C'
Din (2.15’) se obţine multiplicatorul investiţiilor dacă dT = dG = 0, precum şi
multiplicatorul achiziţiilor guvernului făcând dI = dT = 0.
Dacă în ecuaţia de echilibru din care s-a dedus (2.8’) considerând că taxele sunt
funcţie de Y, T = t(Y), atunci obţinem:
dY = C' ⋅(dY − t' dY ) + dI + dG` şi
dI + dG
dY = , unde c = C’, t = t’. (2.16)
1 − c ⋅ (1 − t )
În cazul particular T = τ ⋅ Y, avem d(τ⋅Y) = τ ⋅ dY + Y⋅ dτ, şi prin urmare expresia

multiplicatorului devine:
− c ⋅ Y ⋅ dτ + dI + dG
dY = (2.17)
1 − c ⋅ (1 − τ )
În continuare vom analiza efectele politicii fiscale, respectiv ale modificărilor
cheltuielilor publice, impozitelor şi transferurilor.
1) Efectele modificărilor cheltuielilor publice (∆G) pot fi determinate egalând variaţia

venitului de echilibru cu variaţia cererii agregate, celelalte elemente rămânând nemodificate
( C , TR , I ):
∆Y = ∆ G + c(1-t) ∆Y (2.16’)
Astfel, modificarea venitului la echilibru va fi:
∆Yo = αG ⋅ ∆G (2.17’)
2. Efectul modificării ratei de impozitare t la o nouă rată t’, cu t’ < t , rezultă din
1
relaţia :
∆Yo = -cYo∆t + c(1-t’) ∆Yo (2.18)
cY0
sau ∆Yo = - ∆t (2.19)
1 − c(1 − t ' )
1
Pentru a verifica rezultatul din relaţia (2.18) vom calcula prin intermediul relaţiei (2.14) outputurile Y1 şi Y0 ,
care corespund ratelor de taxare t, respectiv t’ şi apoi se va efectua diferenţa dintre cele două expresii:
∆ Y0 = Y1 –Y0.
39
Macroeconomie
Primul termen al relaţiei (2.18) indică dimensiunea modificării cheltuielilor de la

nivelul iniţial (corespunzător lui Y0 ) la cel determinat de reducerea taxelor.
Al doilea termen indică modificarea cererii agregate determinată de un venit mai mare.
Cum ∆t = t’-t < 0, relaţia (2.19) indică o creştere a venitului la echilibru (∆Yo > 0).
Prin urmare, o reducere a impozitelor (respectiv a ratei de taxare) conduce la creşterea
nivelului veniturilor.
3) Efectul creşterii transferurilor este de acelaşi tip cu al cheltuielilor publice, dar cu o

dimensiune mai mică, deoarece doar o parte a transferurilor este consumată (c⋅ TR ), iar
cealaltă parte este economisită (s⋅ TR ).
Un alt efect interesant menţionat de teoria economică este paradoxul acumulării.

Am demonstrat anterior că nivelul de echilibru al venitului Yo este stabil. Este
interesant de urmărit modul în care nivelul venitului afectează modificările economisirii. Dacă
vom scade consumul din ambele părţi ale identităţii macroeconomice fundamentale vom
obţine:
I+G=S+T
O creştere a nivelului dorinţei de acumulare de la nivelul iniţial (S0 + T) la nivelul (S1

+ T) va conduce, pe de o parte la scăderea nivelului venitului de la Y0 la Y1, dar pe de altă
parte, şi la scăderea nivelului realizat al acumulării la (S + T)1 , cu alte cuvinte şi la scăderea
venitului, deci a investiţiilor. În figura 2.3 sunt explicate grafic aceste modificări:
S1+T
I+G S0+T
S+T
(S+T)0 I+G
(S+T)1
Y1 Y0 Y
Figura 2.3
Dimensiunea descreşterii (creşterii) venitului determinată de deplasarea acumulării S

depinde de panta dreptei (S + T) şi de panta dreptei (I + G).
De asemenea, depinde şi de starea iniţială a economiei Y0.
40
Relaţia dintre panta dreaptei S + T şi dimensiunea modificării nivelului de echilibru al

venitului rezultă din aplicarea multiplicatorului αG la modificarea cererii de investiţii sau a
cheltuielilor publice.
Paradoxul acumulării ne ajută să înţelegem o controversă mai veche în ceea ce
priveşte rolul economiilor şi a cheltuielilor. Comportamentul economiei depinde de nivelul la
care se afla, respectiv dacă sunt sau nu sunt ocupaţi complet factorii de producţie.
În condiţiile în care cererea agregată se află la un nivel scăzut, iar economia are
resurse disponibile, paradoxul acumulării arată că o reducere a dorinţei (tendinţei) de
acumulare va creşte nivelul cheltuielilor precum şi nivelul de echilibru al venitului. Astfel,
societatea va beneficia de o creştere a outputului şi a utilizării forţei de muncă. În condiţiile în
care cererea de investiţii este autonomă, atunci o modificare a tendinţei de economisire nu va
modifica nivelul dorit al investiţiilor.
Dacă economia se află în condiţiile unui echilibru pe termen lung, respectiv o utilizare
completă a factorilor de producţie, o creştere a tendinţei de acumulare pentru fiecare nivel al
venitului va conduce la o creştere a economisirii din venitul realizat prin utilizarea completă a
factorilor. Cererea de consum se va diminua, şi ca urmare trebuie să crească cererea de
investiţii pentru restabilirea echilibrului la utilizarea completă a factorilor. Astfel, pe termen
lung, societatea ar putea beneficia de creşterea dorinţei de acumulare stimulând investiţiile şi,
prin urmare, se va obţine sporirea stocurilor de capital şi a nivelului producţiei.
În această secţiune s-a pus accentul pe analizele pe termen scurt, înainte ca preţurile şi
salariile să aibă timp să se ajusteze. Cum acumulările planificate depind de nivelul venitului,
în acest caz venitul este cel care reglează diferenţele dintre economiile şi investiţiile
planificate.
Paradoxul acumulării demonstrează că o modificare a nivelului acumulărilor
planificate (înclinaţiei către acumulare) conduce la modificarea nivelului de echilibru a
venitului. Dacă nu intervin modificări în nivelul economiilor, atunci acestea trebuie să
egaleze nivelul planificat al investiţiilor.
Bugetul guvernamental (public). Bugetul guvernamental (public) reprezintă

descrierea planurilor de cheltuieli şi respectiv a finanţării acestora de către sectorul public
(guvernamental) la nivel naţional sau local.
Cheltuielile publice (guvernamentale) sunt date de cantitatea de bunuri şi servicii
cumpărate în timpul unui an precum şi de dimensiunea transferurilor.
Surplusul bugetar (BS) este mărimea veniturilor publice (provenite din taxe şi
impozite) ce depăşeşte cheltuielile publice (care constau din achiziţii de bunuri şi servicii (G)
respectiv transferuri (GTR).
BS = TA - G - GTR (2.20)
Un surplus bugetar negativ, respectiv un nivel al cheltuielilor mai mare decât cel al
taxelor, reprezintă deficit bugetar (BD). Dacă vom presupune că există doar un sistem de taxe
proporţionale, respectiv TA = t ⋅ Y, atunci relaţia (2.20) devine:
41
Macroeconomie
BS = tY – G - GTR (2.20’)
În figura 2.4 este prezentată legătura dintre venitul agregat şi nivelul cheltuielilor
publice:
Cheltuieli publice
B.S
G + GTR
B.D
Y
Y0
Figura 2.4
În acest grafic cheltuielile publice sunt constante, independente de venit, în timp ce

impozitele sunt proporţionale cu venitul agregat . Astfel pentru un nivel scăzut al venitului
agregat, bugetul înregistrează deficit, în timp ce un nivel ridicat al venitului agregat generează
surplus bugetar.
Aşa cum am precizat în secţiunea anterioară, modificările cheltuielilor publice (∆G)
influenţează venitul agregat (relaţia 2.17’), astfel G reprezintă un instrument de politică
fiscală activă.
O creştere a cheltuielilor publice ( G ) se reflectă în reducerea surplusului sau creşterea
deficitului. Dar creşterea lui G are ca efect creşterea venitului agregat, deci şi a veniturilor
din impozite.
În acest caz se poate întâmpla ca veniturile din taxe să crească mai mult decât
creşterea cheltuielilor publice, şi atunci nu este obligatorie reducerea surplusului bugetar.
Pentru a explica această situaţie, se utilizează relaţiile (2.20’) şi (2.17’) şi vom obţine
modificările din surplusul bugetar (fără a ţine cont de GTR ):
 1  (1 − c)(1 − t )
∆BS = t ⋅ ∆Y - ∆ G = t ⋅ αG∆ G - ∆ G =  − 1 ∆G = − ∆G (2.21)
1 − c(1 − t )  1 − c(1 − t )
Din relaţia anterioară observăm că dacă ∆ G > 0 ⇒ ∆BS < 0, cu alte cuvinte o creştere
a cheltuielilor publice va reduce BS, dar cu mai puţin decât sporul în achiziţiile guvernului.
Astfel, o creştere a cheltuielilor publice G va conduce la creşterea nivelului outputului
de echilibru. Pentru un nivel dat al ratei de impozitare, o creştere a veniturilor din taxe
conduce la atenuarea scăderii surplusului bugetar.
42
Similar, vom analiza efectul creşterii ratei de impozitare asupra surplusului bugetar.
Ştim că o creştere a ratei de impozitare conduce la scăderea nivelului venitului agregat.
Astfel, ar părea că o creştere a ratei de taxare conduce la scăderea surplusului bugetar în
condiţiile menţinerii constante a cheltuielilor publice. În realitate, efectul va fi invers,
respectiv creşterea ratei de impozitare conduce la creşterea surplusului bugetar. Astfel, pentru
un nivel dat al G, o creştere a ratei de impozitare va reduce venitul de echilibru şi va creşte
surplusul bugetar2.
În cazul în care cheltuielile guvernului şi veniturile din taxe vor creşte cu aceeaşi
sumă, iar investiţiile se menţin constante, atunci în relaţia (2.15’) facem dG = dT şi dI = 0 şi
se va obţine multiplicatorul bugetului echilibrat:
− c ⋅ dG + dG 1 − c dY
dY = = ⋅ dG ⇒ = 1. (2.22)
1− c 1− c dG
Surplusul bugetar nu este o modalitate semnificativă de a măsura eficienţa politicii

fiscale. Principala deficienţă este aceea că surplusul se poate modifica şi datorită cheltuielilor
autonome private. Dacă vom căuta să măsurăm modul în care politica fiscală afectează nivelul
venitului agregat, atunci este necesară evidenţierea unui indicator independent de situaţia
economică, respectiv de faza ciclului economic în care se află.
Un astfel de indicator ar putea fi surplusul bugetar rezultat din utilizarea completă a
factorilor (BS*):
BS* = tY* - G - TR unde Y* reprezintă nivelul venitului agregat în condiţiile utilizării
complete a factorilor.
Diferenţa dintre bugetul cu utilizarea completă a factorilor şi cel curent este:
BS* - BS = t(Y* - Y). (2.23)
Această diferenţă este o componentă ciclică a bugetului. În condiţii de recesiune

această componentă tinde să fie negativă, iar în condiţii de redresare economică poate fi
pozitivă.
2
Se impune precizarea că aceste concluzii nu se pot extinde la o analiză pe termen lung.
43
Macroeconomie
Anexa 2.1
APENDIX MATEMATIC
I. Identităţi fundamentale într-o economie închisă cu două tipuri de agenţi

(gospodării – firme)
Y=C+I (2.1) Venitul (outputul) produs şi vândut (cerere)

Y=C+S (2.2) Venitul încasat şi cheltuit (alocarea venitului)
I=Y–C=S (2.3) Relaţia de echilibru între acumulare şi investiţii
într-o economie închisă
II. Identităţi fundamentale într-o economie cu trei tipuri de agenţi ( gospodării –

firme- putere publică)
a) într-o economie închisă
PIBpp = C + I + G (2.4) PIB exprimat la preţurile pieţei

PIBcf = C + I + G – Te + SP (2.5) PIB exprimat la costul factorilor (SP – subvenţii
pe produs)
YD = PIBcf + TR – Td (2.6) Venitul personal disponibil
YD = PIBpp + TR – TA (2.6’)
YD = C + S (2.7) Alocarea venitului personal disponibil
PIBcf = C + S – TR + Td (2.8)
TA = Td + Te (2.9) Taxele şi impozite totale
S – I = G + TR – TA (2.10) Diferenţa acumulare – investiţii
NT = TA – GTR (2.11) Taxele nete
b) într-o economie deschisă
NX = X – Im (2.12) Soldul balanţei comerciale

C + I + G + NX = PIBpp =
= C + S + NT (2.13) Relaţia de echilibru cerere-ofertă
I = S + (NT – G) + ( Im – X) (2.14) Volumul investiţiilor într-o economie deschisă
S = (Y – NT) – C (2.15) Acumularea gospodăriilor
BS = NT – G (2.16) Surplusul bugetar
NS = S + (NT – G) =
= Y–C–G (2.17) Acumulările nete la nivel naţional
- NX = Im – X (2.18) Împrumuturi de la restul lumii
VPd = Y – NT (2.19) Venitul personal disponibil
PNB = PIB + VNS (2.20) Formarea Produsului Naţional Brut
PNN = PNB – A (2.21) Formarea Produsului Naţional Net
44
PIN = PIB – A (2.22) Formarea Produsului Intern Net
III. Analiza pieţei bunurilor şi serviciilor
CeA = C + I + G + NX (2.23) Cererea agregată

C= C+cY (2.24) Funcţia de consum
C > 0, 0 < c < 1
S = - C + (1 – c) Y (2.25) Funcţia de acumulare (economisire)
1–c=s
la echilibru, CeA = Y (2.26)
Y = C + c Y + I + G + NX (2.27)
1
Y= A (2.28)
1− c
1
cu A = C + I + G + NX , α = multiplicatorul simplu al politicii bugetare
1− c
Vom introduce distinct venitul disponibil şi taxele în modelul considerat:
C = C + c Yd = C + c ( Y + TR – TA) =
= C + c TR + c (1 – t) Y (2.29)
CeA = ( C + c TR + I + G + NX) + c (1 – t) Y =
= A + c (1 – t) Y
Cum la echilibru CeA = Y rezultă:

1
Y= ⋅ A = α G⋅ A (2.30)
1 − c (1 − t )
1
Cu α G= multiplicatorul politicii bugetare
1 − c (1 − t )
IV. Efecte ale politicii de relansare economică bugetară
Modificarea cheltuielilor publice:

∆Y = ∆G + c (1 − t ) ∆Y ⇒ ∆Y = α G ⋅ ∆G (2.31)
Modificarea volumului transferurilor :

∆Y = c ⋅ α G ⋅ ∆TR (2.32)
Observaţie: Modificarea volumului taxelor este similară cu cea a volumului

transferurilor dar de semn contrar.
45
Macroeconomie
Modificarea nivelului ratei de impozitare:

∆Y = −c ⋅ Y ⋅ ∆t + c (1 − t ) ⋅ ∆Y ⇒
c ⋅Y
∆Y = − ⋅ ∆t (2.33)
1 − c (1 − t )
Legătura dintre modifcarea cheltuielilor publice şi modificarea surplusului bugetar:
∆BS = −
(1 − c ) ⋅ (1 − t ) ⋅ ∆G (2.34)
1 − c (1 − t )
Notaţii
Y - outputul (PIB), venitul agregat

CeA - cererea agregată BTR - transferuri ale sectorului privat
PIBpp - Produsul Intern Brut la GTR - transferuri ale sectorului public
preţurile pieţei SP – subvenţii pe produs
PIBcf - Produsul Intern Brut la X - exporturi
costul factorilor Im - importuri
C - consumul NX - soldul balanţei comerciale
I - investiţiile t - rata medie de taxare
G - cheltuielile publice (impozitare)
YD - venitul disponibil S - acumularea (economiile)
C - consumul autonom s - înclinaţia marginală către
c - înclinaţia marginală către economisire
consum ∆Q - modificarea unui indicator
TA - taxe totale α - multiplicatorul simplu
Te - taxe indirecte αG - multiplicatorul simplu al
Td - taxe directe politicii bugetare
NT - taxe nete A - amortizarea
TR -transferuri publice BS - surplusul bugetar
46
Macroeconomie
CAPITOLUL 3
MECANISMUL PIEŢEI
Introducere
Piaţa este un mecanism de alocare a resurselor. Pe o piaţă liberă consumatorii, producătorii
şi proprietarii factorilor de producţie interacţionează, fiecare dintre aceştia căutând maximizarea
satisfacţiei (pentru consum, profit sau rente). Elementele cheie sunt preţurile şi profiturile, acestea
semnalând modul în care resursele ar trebui alocate sau realocate pe piaţă. În sistemul pieţei există
trei tipuri de agenţi (actori) economici. Consumatorii şi producătorii interacţionează pe pieţele
bunurilor, iar producătorii şi proprietarii de factori de producţie (pământ, muncă, capital)
interacţionează pe pieţele factorilor de producţie.
Aşa cum Adam Smith a demonstrat, „mâna invizibilă*” a sistemului pieţei libere va conduce
la alocarea optimală a resurselor. Totuşi, economia reală nu este o economie de piaţă liberă. În toate
sectoarele economiilor moderne există „imperfecţiuni” care împiedică alocarea eficientă a
resurselor de către mecanismul pieţei. Aceste „defecte” ale pieţei provin din concurenţa imperfectă,
externalităţi** şi „pieţele absente”.
Pieţele financiare (pieţele activelor) sunt pieţe pe care banii, acţiunile, locuinţele şi alte
forme ale avuţiei sunt schimbate.
În acest capitol vom prezenta un model prin care explicăm comportamentul economiei
naţionale şi dinamica sa.
3.1. Capital, investiţii şi rata dobânzii

Stocul de capital al unei economii este dat de totalitatea uzinelor, echipamentelor, clădirilor
şi stocurilor de bunuri (materii prime, semifabricate, produse finite).
Investiţiile reprezintă achiziţii de bunuri de capital ce vor fi utilizate pentru producerea altor
bunuri şi servicii. Prin intermediul investiţiilor stocul de capital al unei economii va creşte cu
investiţiile nete (investiţiile brute minus deprecierea capitalului).
Utilizând o serie de timp în figura 3.1 sunt prezentate relaţiile dintre aceşti indicatori.
Investiţiile private ( I ) reprezintă investiţiile firmelor plus investiţii în locuinţe noi şi variaţia
stocurilor.
O parte a investiţiilor este efectuată de autoritatea publică, iar o parte a stocului de capital
este deţinută de sectorul public. În Sistemul Contabilităţii Naţionale investiţiile publice sunt incluse
în cheltuielile guvernamentale (G). Cu alte cuvinte, investiţiile publice reprezintă o parte a
cheltuielilor guvernamentale ce asigură realizarea infrastructurii capitalului social.
Rata dobânzii este suma de bani primită de proprietar şi plătită de cel care a luat cu
împrumut capitalul şi se exprimă procentual faţă de totalul împrumutului.
Vom face distincţie între rata nominală a dobânzii Rn şi rata reală a dobânzii r, astfel încât
rata reală este egală cu rata nominală a dobânzii minus inflaţia π:
*
Adam Smith – An Enquiry into The Nature and Causes of the Wealth of Nations. A.Campbell, R.M.Skinner, Eds,
GLASGOW, 1976.
**
Externalităţile apar atunci când costurile şi beneficiile private sunt diferite de costurile şi beneficiile sociale. Costul
social nu reprezintă doar costul individual, ci costul pe care îl suportă întreaga societate pentru bunul respectiv. Costul
social include atât costul privat, cât şi alte costuri. Diferenţa dintre costul privat şi costul social reprezintă valoarea
externalităţii. În condiţiile în care costul social este mai mare decât costul privat atunci avem de-a face cu externalităţi
negative, iar în caz contrar cu externalităţi pozitive. „Pieţele absente” reprezintă bunurile publice şi bunurile „speciale”
(sănătate, educaţie etc) ce nu sunt schimbate pe o anumită piaţă.
68
Mecanismul pieţei
r = Rn - π (3.1.)
Preţul capitalului (respectiv venitul adus de acesta) este dat de rata reală a dobânzii. O
influenţă majoră în deciziile de investiţii private o au rata aşteptată a profitului şi rata reală a
dobânzii.
Observaţii
1) În zona a) se poate observa
Investiţii nete că investiţiile brute au cunoscut
(preţuri constante)
Investiţii brute fluctuaţii. În anii de recesiune (t =

2, 4, 6) investiţia brută a scăzut, iar
(a) Investiţii
în anii de relansare a crescut rapid.

O parte a investiţiei brute a
înlocuit capitalul scos din uz.
Această componentă (investiţiile de
înlocuire) a crescut relativ lin şi nu
Investiţii de
înlocuire a cunoscut fluctuaţii prea mari.
2) Investiţiile nete, care
1 2 3 4 5 6
reprezintă creşterea stocului de
An
capital, vor fluctua în mod
asemănător investiţiilor brute.
3) În zona b) este reprezentată
(preţuri constante)
(b) Stoc de capital
evoluţia stocului de capital în

perioada analizată. O creştere a
stocului de capital se înregistrează
în toată perioada, cu evoluţii mai
lente în anii de recesiune şi mai
rapide în anii de relansare.
Anul 1 2 3 4 5 6
Figura 3.1
Dacă celelalte elemente rămân nemodificate*, cu cât va fi mai mare rata aşteptată a
profitului, cu atât vor fi mai mari şi investiţiile. Fondurile utilizate pentru finanţarea investiţiilor pot
fi împrumutate sau deţinute de proprietarii firmelor; indiferent de sursa acestor fonduri, important
este costul de oportunitate, care este dat de rata reală a dobânzii. Rata reală a dobânzii pierdute
(datorită faptului că suma nu a fost dată cu împrumut) este costul de oportunitate pentru utilizarea în
investiţii a profitului reţinut.
Astfel, cu cât este mai scăzută rata reală a dobânzii, cu atât vor fi mai mari investiţiile.
Cererea de investiţii (CeI) este relaţia dintre nivelul planificat al investiţiilor şi rata reală a
dobânzii, dacă celelalte elemente rămân nemodificate.
În figura 3.2 se prezintă curba cererii de investiţii pentru rata medie a profitului aşteptat:
*
Dintre numeroasele influenţe ce se exercită asupra ratei aşteptate a profitului, fazele ciclului economic şi inovaţiile
tehnologice (progresul tehnic) sunt cele mai importante. Fazele ciclului economic influenţează rata aşteptată a profitului
deoarece vânzările şi ratele de utilizare ale capitalului variază conform fazelor ciclului economic. În ceea ce priveşte
progresul tehnic, după ce firmele reuşesc să dobândească experienţă în utilizarea noilor tehnologii, se aşteaptă la
scăderea costurilor şi creşterea ratei profitului.
69
Macroeconomie
Observaţie
r O modificare a ratei reale a
dobânzii va determina o deplasare
12 --
de-a lungul curbei cererii de
10 -- investiţii; cu cât rata dobânzii este
CeI = f(r) mai scăzută, cu atât investiţiile
Rata reală a dobânzii
8 -- planificate sunt mai mari. Curba

cererii de investiţii are panta
( % , anuală )
6 --
negativă, ceea ce corespunde
4 -- ipotezei că o reducere a ratei
dobânzii creşte profitabilitatea
2 -- stocului de capital şi astfel conduce
CeI la creşterea cheltuielilor pentru
investiţiile planificate.
Investiţii
Figura 3.2
Poziţia curbei cererii de investiţii este determinată, pe de o parte, de panta funcţiei CeI, iar
pe de altă parte de nivelul investiţiilor autonome I , ceea ce într-o formă simplă, liniară va fi:
I = I - br, b>0 (3.2)
Firmele vor analiza doar investiţiile care le pot aduce un profit suplimentar, profit ce nu va fi
obţinut în cadrul unei singure perioade (an), ci pe o perioadă mai mare. Pentru a estima beneficiul
net al unei investiţii este necesară calcularea valorii prezente nete a veniturilor viitoare în raport cu
un factor de discont (de actualizare).
Din acest motiv, estimarea veniturilor viitoare aduse de un anumit proiect de investiţii
trebuie actualizată cu o rată a discontului (rată de actualizare) pentru a obţine valoarea prezentă.
Acest proces este similar cu calculul dobânzilor compuse, dar inversat.
Rata de actualizare reprezintă costul de oportunitate al capitalului, care este în realitate rata
dobânzii, respectiv sumele ce pot fi obţinute cu risc zero (de exemplu dobânzile obţinute prin
depozite la bănci cu risc de faliment scăzut, cele garantate de stat sau la CEC). Valoarea prezentă a
fluxurilor de venit anuale se compară cu costul achiziţionării şi instalării bunurilor de capital (KC).
Dacă valoarea prezentă este mai mare decât costul, atunci venitul net actualizat este pozitiv
şi se va demara investiţia, iar dacă acesta este negativ (cost mai mare decât valoare prezentă) atunci
investiţia nu se va mai efectua.
Acest proces poate fi descris în raport cu fluxurile de venit actualizate astfel:
Y1 Y2 Yn n
Yt
PV = +
(1 + r ) (1 + r ) 2
+ ... +
(1 + r ) n
= ∑
t =1 (1 + r )
t
(3.3)
Venitul (Y) obţinut în urma investiţiei este actualizat în fiecare an în raport cu rata de
actualizare (r) pentru perioada considerată (n ani). În acest caz rata de actualizare va avea o expresie
zecimală şi nu procentuală (30% = 0,3).
În relaţia (3.3) avem:
PV – valoarea prezentă;
Y – venitul adus de investiţie (Yt venitul din anul t);
n – numărul de ani de funcţionare a proiectului;
r – rata de actualizare.
70
Mecanismul pieţei
O abordare alternativă bazată pe aceleaşi principii este aceea care porneşte de la rata internă
a venitului (RIV). Astfel, putem scrie:
n
Yt
PV = ∑ cu x = RIV.
t =1 (1 + x )
t
Firmele estimează valoarea ratei interne a venitului (RIV) care conduce la o valoare prezentă
egală cu costul bunurilor de capital, adică determină x astfel încât PV = KC.
Firmele cu un comportament raţional vor investi doar dacă RIV este mai mare decât rata
dobânzii, respectiv x este mai mare decât r.
Rata internă a venitului se mai numeşte şi eficienţa marginală a capitalului (EMK). Firmele
vor investi şi îşi vor creşte stocul bunurilor de capital până la punctul în care EMK este egală cu rata
dobânzii. Evident, eficienţa marginală a capitalului descreşte atunci când stocul de capital creşte
peste o anumită limită, astfel, analog celorlalţi factori de producţie, respectă legea productivităţii
marginale descrescătoare.
Deci EMK descreşte odată cu creşterea capitalului, iar curba descrescătoare ce figurează
capitalul în raport cu EMK reprezintă curba cererii de capital. Panta negativă a curbei provine şi
din faptul că cele mai profitabile investiţii vor fi efectuate primele, iar cele mai puţin profitabile vor
fi analizate ulterior, pentru acestea înregistrându-se nivele mai scăzute de productivităţi marginale.
Profitul de echilibru al firmei (maxim) se va obţine în punctul în care eficienţa marginală a
capitalului este egală cu rata dobânzii, respectiv pentru EMK = r.
Investiţiile agregate la nivel naţional sunt finanţate din economiile (acumulările) agregate şi
din împrumuturi de la restul lumii. Împrumuturile din exterior provin fie din acumulările private, fie
din acumulările publice (guvernamentale) şi sunt determinate de deciziile gospodăriilor şi de
politica fiscală şi bugetară publică.
Totuşi, sursa cea mai importantă pentru finanţarea investiţiilor o reprezintă economisirea
gospodăriilor din economia naţională. Printre cei mai importanţi factori ce influenţează acumularea
gospodăriilor şi deciziile de consum se pot aminti: rata reală a dobânzii, venitul disponibil, puterea
de cumpărare a avuţiei nete, veniturile aşteptate în viitor.
Rata reală a dobânzii. În condiţiile în care celelalte elemente rămân nemodificate, cu cât
este mai scăzut nivelul ratei reale a dobânzii, cu atât va fi mai mare consumul şi în consecinţă, o
acumulare mai mică. Astfel, o creştere a consumului într-un an determină o acumulare mai scăzută,
iar dobânzile ce ar putea fi obţinute prin acumulare sunt pierdute.
Cu alte cuvinte, costul de oportunitate al consumului este dat de rata reală a dobânzii. Acest
cost de oportunitate are semnificaţii diferite pentru cei care se împrumută sau cei care dau cu
împrumut. Pentru persoanele care se împrumută, va creşte consumul în anul curent, dar va scădea
acumularea (sau consumul) în anul următor datorită plăţii unor dobânzi mai mari. Pentru persoanele
care dau cu împrumut, o creştere a consumului presupune scăderea acumulărilor, deci pierderea
dobânzilor ce ar putea fi obţinute prin împrumutarea banilor respectivi.
Efectul ratei reale a dobânzii asupra cheltuielilor de consum este un exemplu pentru
principiul substituţiei. În condiţiile în care costul de oportunitate al unei acţiuni creşte, atunci
oamenii vor alege o altă acţiune în locul ei. În acest caz, creşterea costului de oportunitate a
consumului curent conduce la scăderea acestui consum curent şi înlocuirea lui cu un consum viitor.
Venitul disponibil. Cu cât este mai mare venitul disponibil al gospodăriilor, în condiţiile în
care celelalte elemente rămân nemodificate, cu atât va fi mai mare atât consumul cât şi acumularea.
Puterea de cumpărare a activelor nete. Evident, în viaţa reală o gospodărie deţine anumite
proprietăţi, are o anumită avere, precum are şi datorii. Averea netă (activele nete) a unei gospodării
va fi dată de averea deţinută, minus datoriile sale. Puterea de cumpărare a gospodăriei (sau a
activelor nete deţinute de o gospodărie) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi
achiziţionată cu aceste active. O putere de cumpărare mare conduce la un consum mare la nivelul
gospodăriilor (ceilalţi factori rămânând neschimbaţi).
71
Macroeconomie
Puterea de cumpărare este direct influenţată de nivelul preţurilor, deoarece o creştere a

preţurilor conduce la scăderea averii reale şi de aici la scăderea consumului.
Veniturile viitoare aşteptate. Dacă o gospodărie se aşteaptă să câştige în viitor mai mult,
atunci şi consumul său va fi mai mare. Aşa cum am văzut, cheltuielile de consum şi acumulare sunt
influenţate de mai mulţi factori şi dintre aceştia vom analiza doi, şi anume rata dobânzii şi venitul
disponibil.
Rata reală a dobânzii, care reprezintă costul de oportunitate al consumului, determină
alocarea pe termen lung a venitului disponibil între consum şi acumulare.
Venitul disponibil este cel care pe termen scurt influenţează în mod decisiv consumul şi
acumularea, aşa cum am menţionat şi în capitolul 2, secţiunea 2.4.
Utilizând un raţionament similar ca cel pentru cererea de investiţii (CeI), pot fi introduse
funcţiile cererii de consum şi a ofertei de economii.
Funcţia cererii de consum (CeC) arată relaţia dintre cheltuielile de consum şi rata reală a
dobânzii (dacă celelalte elemente rămân nemodificate).
Funcţia ofertei de economii (OS) arată relaţia dintre economii (acumulare) şi rata reală a
dobânzii.
În figura 3.3 sunt reprezentate grafic cele două funcţii.
r r
B
B OS
A
A
CeC
CeCB CeCA OSA OSB
(a) Cheltuieli pentru consum (b) Acumulare
Figura 3.3
Observaţii
1. Pentru cele două curbe prezentate în figura 3.3 am presupus că celelalte influenţe asupra
consumului şi acumulării rămân nemodificate. Una din cele mai importante influenţe o are venitul
disponibil. Cum acesta este constant ( YD ) de-a lungul celor două curbe, atunci valoarea consumului
plus cea a economiilor formează venitul disponibil:
CeCA + OSA = (YD )
CeCB + OSB = (YD )
2. Pentru fiecare nivel al ratei dobânzii, cheltuielile de consum plus economiile egalează
venitul disponibil. Orice creştere a ratei reale a dobânzii va conduce la scăderea consumului şi la
creşterea economiilor (deplasarea din A în B).
3. Dacă venitul disponibil creşte, atunci vor creşte atât consumul cât şi acumularea, deci
curbele CeC şi OS se vor deplasa către dreapta (translaţie). Dimensiunea deplasării va fi dată de
către înclinaţia marginală către consum (IMC) respectiv înclinaţia marginală către economisire
(IMS).
72
Mecanismul pieţei
4. Influenţele puterii de cumpărare a activelor nete şi a veniturilor viitoare aşteptate asupra

curbelor CeC şi OS sunt de sensuri contrare (creşterea puterii de cumpărare conduce la creşterea
consumului şi scăderea acumulării).
Pentru un nivel dat al venitului disponibil, o creştere a puterii de cumpărare sau o creştere a
veniturilor aşteptate va determina creşterea consumului, respectiv deplasarea curbei CeC către
dreapta, şi scăderea economiilor, deplasarea curbei OS către stânga. Pentru a explica modificările
ratei reale a dobânzii şi abordarea pe termen lung este necesară includerea pieţei financiare şi a
sectorului extern, şi din acest motiv vom aborda acest subiect în capitolul următor.
3.2. Modelul IS – LM
Modelul IS – LM arată legăturile existente între sectorul bunurilor şi serviciilor şi sectorul
monetar, legătura ce există între pieţele bunurilor şi cea a activelor financiare. În figura 3.4 este
prezentată structura modelului.
Venit
Pieţele activelor Pieţele bunurilor
Bani Certificate
de depozit • Cerere agregată
• Cerere • Cerere • Output/oferta agregată
• Ofertă • Ofertă
Rata dobânzii
Politică Politică
monetară bugetară şi fiscală
Figura 3.4
Variabilele de bază ce fac legătura dintre pieţe sunt PIB / PNB şi rata dobânzii.
Teoria macroeconomică modernă (neokeynesianismul) se fundamentează pe modelul IS –
LM deoarece acesta oferă un instrument simplu şi puternic de analiză a efectelor politicilor fiscale
şi monetare asupra producţiei şi a ratei dobânzii.
3.2.1. Piaţa bunurilor şi serviciilor. Modelul IS
Funcţia IS reprezintă sectorul real al economiei şi explică mecanismul său de funcţionare.

Curba IS arată legătura ce există între ratele dobânzilor şi nivelul outputurilor pentru care
cheltuielile planificate egalează venitul agregat (PNB,PIB).
Cu alte cuvinte, fiecare punct de pe curba IS arată combinaţia de venit agregat şi rate ale
dobânzilor pentru care investiţiile planificate sunt egale cu acumulările planificate. Curba IS poate
fi determinată atât grafic cât şi analitic. În figura 3.5 este ilustrată deducerea grafică a acesteia
73
Macroeconomie
utilizându-se 4 cadrane. În analiza efectuată s-au presupus preţurile constante şi o economie închisă.
Citirea figurilor se efectuează în sens opus acelor de ceasornic, de la (5.a) la (5.d).
Economii
(c) Economii ( b)
So
Funcţia de S=I
economisire
S1
45 Investiţii
Yo Y1 Venit agregat I0 I1
IS
Rata
A dobânzii
ro
CeI
B r1
Venit
agregat
Yo Y1 Io I1 Investiţii
(d) (a)
Figura 3.5
Cadranul (5a) prezintă legătura dintre investiţii şi rata dobânzii, respectiv cererea de capital,
sau curba eficienţei marginale a capitalului.
Cadranul (5b) reprezintă condiţia de echilibru pentru o economie închisă, respectiv
Economii = Investiţii (S = I), iar geometric este reprezentat de prima bisectoare.
Cererii de investiţii din (5a) îi corespunde în 5(b) acumularea necesară acoperirii acesteia.
În cadranul (5c) sunt descrise funcţiile de acumulare analizate în 3.1. Se presupune că
economiile au o legătură directă cu venitul astfel încât panta acestor funcţii este pozitivă şi depinde
de înclinaţia marginală către economisire (IMS). Echilibrul obţinut în (5b) pentru economii este
proiectat în (5c) şi astfel vom obţine venitul agregat necesar generării nivelului corespunzător de
economii pentru realizarea echilibrului.
Cadranul (5d) prezintă curba IS. Pe cele două axe avem venitul agregat (Y) care corespunde
celui din cadranul (5c) şi rata dobânzii ce corespunde cadranului (5a). Deci, proiecţia cadranelor
(5c) şi (5a) în cadranul (5d) conduce la un punct unic de echilibru, respectiv combinaţia de rate de
dobânzi şi venit agregat ce determină egalitatea dintre acumularea planificată şi investiţiile
planificate, respectiv curba IS. Punctele A şi B ale curbei IS s-au identificat prin mecanismul
prezentat mai sus.
74
Mecanismul pieţei
Cheltuielile publice pot fi uşor ataşate modelului prin adăugarea lor orizontală în cadranul
(5a), la curba CeK, ceea ce va genera o deplasare către dreapta a acestei curbe cu G unităţi,
respectiv va fi I + G.
Pentru a descrie influenţa modificării impozitelor vom începe cu cadranul 5c, în care curba
acumulării se va deplasa către dreapta cu T, respectiv va deveni S + T.
În nici unul din cele două cazuri analiza fundamentală nu este modificată, iar curba IS va
conţine şi cheltuielile publice precum şi impozitele corespunzătoare.
Modificarea pantei curbei IS depinde de:

• Elasticitatea investiţiilor în raport cu dobânda. Cu cât investiţia este mai senzitivă la
rata dobânzii, cu atât IS tinde către orizontală;
• Înclinaţia marginală către economisire (IMS). Cu cât IMS este mai mare, cu atât IS tinde
către verticală (este mai înclinată);
• Rata de impozitare. Creşterea ratei de impozitare conduce la rotirea curbei IS către
stânga (se apropie de orizontală) în timp ce scăderea ratei de taxare roteşte către dreapta
curba IS (tinde spre verticală).
Deplasările curbei IS rezultă din:

• Modificarea cheltuielilor publice (G). O creştere a cheltuielilor publice va deplasa curba
IS la dreapta, în timp ce o readucere a lor o va deplasa către stânga;
• Modificarea volumului absolut al impozitelor (T). O creştere a impozitelor va deplasa
curba către stânga, în timp ce o scădere a acestora o va deplasa către dreapta.
Curba IS (Investment – Saving, Investiţii – Acumulare) descrie sectorul real, sectorul

bunurilor şi serviciilor din economie şi reprezintă echilibrul în condiţiile în care cererea agregată de
bunuri şi servicii este egală cu oferta agregată (pentru orice punct al curbei), respectiv CeA = Y.
De asemenea, se poate determina curba IS analitic, utilizând condiţia de echilibru pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
Expresia cea mai generală a curbei IS este:
(IS): Y = c ⋅ [Y − t (Y )] + G + I (r ) (3.4)
(cu c = IMC - înclinaţia marginală pentru consum)
Diferenţiind (3.4) şi considerând G constant, vom obţine:
d Y = c ⋅ [d Y − t' ⋅dY ] + I' ⋅d I
d I 1 − c ⋅ (1 − t' )
= < 0 deoarece I' < 0 (vezi Figura 3.2)
dY I'
De aici rezultă că panta curbei IS este negativă.
În capitolul 2 (secţiunea 2.3.) am arătat că cererea agregată (CeA) este: CeA = C + I + G,

astfel:
Y = C + c TR + c(1-t)Y + I - br + G sau
Y = A + c Y – br, cu A = ( C + c TR + I + G ) iar c = c(1-t)
Din această relaţie rezultă forma simplificată a curbei IS:
1
IS): Y = αG( A - br), cu αG = (3.4’)
1 − c(1 − t )
Analiza acestei ecuaţii confirmă afirmaţiile anterioare:
1. Dacă investiţiile sunt puternic senzitive în raport cu rata dobânzii, atunci coeficientul b
este mare, iar curba IS este aplatizată (se apropie de orizontală). În consecinţă modificări
mici ale ratei dobânzii conduc la modificări mari ale venitului agregat. Reciproc, pentru
un coeficient b mic (corespunzător unei senzitivităţi reduse), curba IS tinde către
75
Macroeconomie
verticală, respectiv modificările ratei dobânzii nu au o influenţă prea mare asupra

outputului/venitului agregat.
2. Deplasare mare a cheltuielilor autonome A conduce de asemenea la o modificare mare a
nivelului de echilibru al venitului. Astfel, puterea publică poate influenţa nivelul
venitului agregat (Y) prin intermediul instrumentelor de politică bugetară G şi TR.
Analog deplasării lui A se vor comporta şi componentele sale, respectiv o creştere a
cheltuielilor publice (G) sau a transferurilor (TR) deplasează curba IS către dreapta.
Dimensiunea deplasării depinde de mărimea multiplicatorului
O reducere a (G) sau (TR) deplasează curba IS către stânga.
3. Nivelul venitului depinde şi de multiplicatorul αG. Cu cât este mai mare acest
multiplicator, cu atât mai mult va creşte venitul. Mărimea multiplicatorului depinde de
înclinaţia marginală către consum (IMC) şi de rata de impozitare (t). O creştere a lui t
conduce la reducerea multiplicatorului. Evident, o rată de taxare ridicată va conduce la
un venit disponibil redus şi de aici şi acumulări reduse, deci o curbă IS ce tinde să fie
orizontală.
4. Din relaţia (3.4’) se poate scrie explicit formula ratei dobânzii:
A Y
r= − (3.5)
b αG ⋅b
Din această relaţie este uşor de analizat modul în care parametrii consideraţi (instrumentele
politicii fiscale de exemplu) influenţează rata dobânzii. Astfel, rata dobânzii este influenţată direct
(pozitiv) de modificările cheltuielilor autonome A (cu toate componentele acestora) şi este
influenţată negativ (invers) de senzitivitatea investiţiilor (b) şi dimensiunea multiplicatorului (αG).
Curba IS reprezintă punctele de echilibru ale pieţei bunurilor şi serviciilor. În consecinţă,
punctele ce se află deasupra curbei IS caracterizează o situaţie cu exces în ofertă de bunuri (EOB),
iar punctele de sub curba IS reprezintă un exces de cerere de bunuri (ECB).
3.2.2. Pieţele activelor financiare. Modelul LM
Pieţele activelor financiare sunt pieţe pe care se schimbă bani, certificate (bonds-uri),
acţiuni, case şi alte forme ale avuţiei.
În economia reală, există o mare varietate de active financiare, iar acestea sunt
tranzacţionate în fiecare zi pe pieţele respective în volume uriaşe. O clasificare a acestor active este
prezentată în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
1. Active financiare
• Depozite la vedere şi monedă
• Alte depozite
• Instrumente de creditare (certificate, bonds-uri)
• Asigurări de viaţă şi rezervele fondurilor de pensii
• Alte active financiare
3. Active tangibile (în expresie fizică)
Agregatele monetare. Stocul de bani (banii cash care circulă în economie sub formă de
monedă sau bancnote) reprezintă un activ ce poate fi utilizat curent şi rapid pentru efectuarea de
plăţi.
Există diferite definiţii referitoare la „agregatele monetare”, şi toate acestea reprezintă forme
ale „banilor”. Pentru analiza macroeconomică sunt relevante două definiţii, şi anume: masa
monetară (banii, moneda) în sens restrâns M1şi masa monetară în sens larg M2:
76
Mecanismul pieţei
• M1 = banii cash, bancnote şi monede în circulaţie +

+ depozite la vedere în băncile comerciale (mai puţin depozitele altor bănci,
ale guvernului şi guvernelor străine) +
+ cecuri de călătorie eliberate de instituţii nonbancare +
+ alte depozite (de tip cecuri sau carduri sau cărţi de credit: ATS = automatic
transfer from savings).
• M2 = M1 + depozite de o zi cu dobândă fixă (overnight repurchase agreement) +

+ depozite de o zi cu dobândă variabilă (overnight eurodollars) +
+ depozite la Fonduri Mutuale* +
+ conturi de depozite bancare +
+ depozite bancare pentru economisire (pe termen mediu şi lung) +
+ depozite pe termen scurt.
Masa monetară în sens larg oferă indicaţii asupra lichidităţii din economie, în timp ce masa
monetară în sens restrâns defineşte resursele financiare utilizate pentru tranzacţii curente – cele ce
sunt opuse economisirii.
Modificarea definiţiilor** (conţinutului) agregatelor monetare se efectuează în raport cu
inovaţiile financiare şi modificările instituţionale. Nu există un pachet unic de active care în orice
condiţii să formeze oferta de monedă şi de aceea aceste definiţii pot fi depăşite.
Certificate de depozit (bond-uri). Un certificat de depozit reprezintă un act prin care cel care
se împrumută acceptă să plătească celui de la care a împrumutat o anumită sumă la o dată
specificată (la maturitatea certificatului) iar în restul timpului să plătească o anumită dobândă
anuală. Certificatele de depozit sunt emise de guvern, municipalităţi şi corporaţii. Ratele dobânzilor
pentru certificate sunt diferite, în raport cu cel care împrumută, şi reflectă gradul de risc al
împrumutului, respectiv riscul de neplată.
Un certificat perpetuu (perpetuity) este acela prin care se promite plata unei dobânzi pentru
totdeauna (fără a se returna suma iniţială).
Acţiunile. Acţiunile reprezintă (sau dau) dreptul proprietarului asupra unei părţi din profitul
unei întreprinderi. Acţionarii pot încasa venitul sub două forme: fie sub formă de dividende, fie prin
creşterea valorii acţiunilor datorită reinvestirii profitului obţinut. În urma reinvestirii se crează
premisele obţinerii unor profituri viitoare mai mari, în plus faţă de creşterea valorii acţiunilor.
Astfel, pe piaţa acţiunilor la bursă preţul acestora poate creşte şi în acest caz acţionarii
înregistrează un câştig de capital, fie poate să scadă, iar acţionarii înregistrează pierderi de capital.
Venitul adus de acţiuni este dat de suma dintre dividende şi câştigul de capital.
Active reale. Activele reale (sau activele tangibile) sunt date de utilaje, pământ, alte structuri
durabile deţinute de corporaţii, bunurile de folosinţă îndelungată precum şi locuinţele gospodăriilor.
În raport cu tipurile activelor, vom avea venituri diferite.
Valoarea acţiunilor şi certificatelor de depozit deţinute de agenţi poate fi adăugată la avuţia
reală (tangibilă) din economie pentru a se obţine averea totală a agenţilor.
În teoria macroeconomică, pentru o mai bună delimitare a activelor, le vom împărţi în două
categorii şi anume: bani (monedă) şi celelalte active (active purtătoare de dobândă).
*
Depozit la fonduri mutuale pe termen scurt. Acestea pot fi retrase în orice moment. Fondurile mutuale investesc
sumele în proiecte pe termen scurt în general. Totuşi, eventualele împrumuturi pe termen lung efectuate de unele
instituţii vor fi excluse din M2 şi incluse în M3.
**
Definiţiile utilizate în Marea Britanie: M0 – masa monetară în sens restrâns (introdusă în 1984) şi M4 – masa
monetară în sens larg (introdusă în 1987)
M0 – conţine bancnotele şi monedele în circulaţie şi acceptate de Banca Angliei + depozitele la vedere.
M4 – conţine bancnotele şi monedele în circulaţie + depozitele private şi publice + conturile societăţilor.
77
Macroeconomie
Cererea reală şi nominală de bani. Cererea nominală de bani reprezintă sumele cerute de
agenţi (în monedă naţională) la un moment dat sau într-o anume perioadă.
Cererea reală de bani reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată cu
sumele cerute de agenţi. Se calculează ca raport între cererea nominală de bani şi nivelul preţurilor.
Cantitatea nominală de bani raportată la nivelul preţurilor reprezintă masa monetară reală.
Cererea reală de bani formează cererea de masă monetară reală.
Tot astfel, putem să definim masa reală de certificate ca fiind cantitatea de certificate (în
expresie monetară), raportată la nivelul preţurilor.
Restricţia bugetară privind averea impune ca, pe pieţele activelor, cererea de masă monetară
reală (L) plus cererea reală de certificate (CB) să fie egală cu avuţia financiară reală a agenţilor
 WN 
  , cu P – nivelul preţurilor:
 P 
 WN 
L + CB =   (3.6)
 P 
Avuţia reală a unei economii constă în masa monetară reală şi valoarea reală a certificatelor
(OB):
M  WN 
+ OB =   (3.7)
P  P 
unde M reprezintă stocul nominal de bani/masa monetară nominală sau oferta nominală, iar OB
reprezintă oferta de certificate de depozit.
Relaţia (3.6) este o restricţie, în timp ce relaţia (3.7) reprezintă relaţia contabilă a
existentului de avuţie financiară din economie. Din (3.6) şi (3.7) rezultă:
M
(L - ) + (CB –OB) = 0 (3.8)
P
M
Restricţia bugetară (3.8) indică faptul că dacă piaţa monetară este în echilibru (L = ), şi
P
piaţa certificatelor este în echilibru, (CB = OB). În cazul în care există un exces de cerere de
M
monedă (L > ) va exista un exces al ofertei de certificate (OB > CB).
P
Cererea de masă monetară reală depinde de nivelul venitului agregat real deoarece agenţii
păstrează monedă pentru a-şi achita cheltuielile, care la rândul lor depind de venit. Cererea de bani
depinde de asemenea de costul păstrării banilor, cost care este dat de dobânzile pierdute de cei care
păstrează banii în loc să îi utilizeze pentru achiziţionarea altor tipuri de active. Cu cât rata dobânzii
este mai mare, cu atât mai puţini bani (cash) se vor păstra la fiecare nivel al venitului.
Cererea pentru masa monetară poate fi separată în trei componente:
• Cererea pentru tranzacţii curente, care în teoria clasică este descrisă ca fiind necesară
pentru a face legătura dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al încasării
veniturilor. Dimensiune acestei cereri depinde de:
- diferenţa temporară dintre momentul efectuării cheltuielilor şi cel al încasării
veniturilor;
- dimensiunea încasărilor şi cheltuielilor.
Cererea pentru tranzacţii depinde de nivelul venitului agregat şi nu de rata dobânzii.
• Cererea de siguranţă este dată de banii necesari acoperirii unor cheltuieli neprevăzute.
În teoria clasică, unde se presupune că nu există incertitudine, această componentă nu
78
Mecanismul pieţei
există. Keynes a grupat cererea pentru tranzacţii şi cea de siguranţă într-un singur
element ce depinde de nivelul venitului.
• Cererea speculativă de bani. Această noţiune a fost introdusă pentru prima dată de
Keynes. Necesitatea acestei cereri derivă din pierderile înregistrate prin variaţia cursului
acţiunilor (în special prin scăderea cursului). Deci, rolul principal al cererii speculative
de masă monetară este acela de a suplini pierderile pricinuite de scăderea cursurilor
acţiunilor, obligaţiunilor şi altor tipuri de active riscante.
În aceste condiţii, cererea speculativă de bani depinde de pierderile sau câştigurile anticipate
pe pieţele speculative. Dorinţa indivizilor de a păstra bani în locul altor active financiare formează
preferinţa pentru lichiditate. Pe baza relaţiilor ce există între preţul activelor speculative şi rata
dobânzii se pot face următoarele ipoteze:
o Atunci când preţul activelor speculative este mare (iar rata dobânzii este scăzută),
speculatorii se aşteaptă ca preţul certificatelor să scadă, deci se înregistrează o pierdere
de capital. Ei vor încerca să evite astfel de pierderi prin vinderea acestor active şi
sporirea masei speculative de bani. Deci, pentru rate scăzute ale dobânzii se manifestă
preferinţe mari pentru lichiditate. De asemenea costul de oportunitate al păstrării banilor
este scăzut.
o Atunci când preţurile certificatelor sunt scăzute (şi ratele dobânzilor înalte) speculatorii
anticipează creşteri ale preţurilor activelor speculative şi deci un câştig. În consecinţă, ei
vor prefera să păstreze acţiuni şi certificate în locul banilor. Cu alte cuvinte, rate înalte
ale dobânzilor conduc la scăderea preferinţei pentru lichiditate. În aceste condiţii costul
de oportunitate al păstrării banilor este mare.
Suma totală a preferinţelor pentru lichiditate din economie formează cererea de bani şi este
reprezentată grafic în figura 3.6. Curba preferinţei pentru lichiditate exprimă relaţia dintre cererea
de bani şi rata dobânzii.
Chiar dacă fiecare individ are aşteptări diferite în ceea ce priveşte evoluţiile viitoare ale
activelor riscante sau ratei dobânzii, agregarea cererilor individuale conduce la o curbă a
preferinţelor continuă, reprezentată în figura 3.6. Se constată că la orice nivel al lui Y, care fixează
(mai mult sau mai puţin) cererea pentru tranzacţii, se obţine o scădere a cererii speculative atunci
când rata dobânzii creşte. De asemenea, la orice rată a dobânzii dată, care fixează cererea
speculativă , pe măsură ce creşte Y va va spori şi cererea pentru tranzacţii, mărind astfel cererea
totală.
Pentru o rată a dobânzii r1 mare, preţurile activelor speculative este mic, de aici aşteptări ale
speculatorilor ca preţul acestora să crească, implicit un câştig de capital, iar cererea speculativă este
minimă (eventual zero), deci vor fi ceruţi bani (L1 ) doar pentru tranzacţii curente şi pentru
siguranţă.
În condiţiile unei rate a dobânzii scăzute (r2 ) şi preţurile activelor mari, deţinătorii de active
anticipează o scădere a preţurilor acestora, şi în consecinţă pentru evitarea pierderilor le vor vinde,
deci creşte cererea speculativă de bani (L2 în figura 3.6). Partea orizontală a curbei preferinţelor
pentru lichiditate se mai numeşte capcana lichidităţii.
În această zonă cererea de bani este infinit elastică în raport cu rata dobânzii, şi reducerii
ulterioare ale ratei dobânzii, vor conduce la creşterea dorinţei de a păstra masa monetară în
numerar. Rezultă că aşteptările celor care doresc o dezvoltare internă prin creşterea investiţiilor
(prin capital împrumutat la o rată a dobânzii mică) vor eşua, deoarece orice creştere a ofertei de bani
pentru reducerea suplimentară a ratei dobânzii nu va avea rezultatul scontat, deoarece populaţia va
prefera păstrarea banilor, iar politicile monetare vor fi ineficiente în aceste condiţii.
79
Macroeconomie
Rata
dobânzii
M
r P
ro
L
r’
L M L’ Masa
monetară
P
Figura 3.6
M 
Linia verticală   reprezintă oferta reală de monedă care se consideră independentă de
 P
rata dobânzii deoarece este fixată de către autorităţile pieţei monetare. Curba cererii de bani L
corespunde unui nivel fixat al venitului agregat Y. Dacă venitul agregat este Y1 (cu Y1 > Y), atunci
curba cererii de bani L se deplasează la dreapta iar rata de echilibru a dobânzii va creşte (pentru o
ofertă de monedă menţinută constantă).
Modificări ale ratei dobânzii se pot obţine prin:

• deplasări ale curbei lichidităţilor ca rezultat al modificării preţurilor aşteptate pentru
certificate;
• o deplasare a ofertei de masă monetară determinată de autorităţi. Observăm că o creştere
M 
a masei monetare reale   în zona orizontală, (respectiv cea a capcanei lichidităţilor)
 P
va lăsa nemodificată rata dobânzii, suplimentul de masă monetară fiind păstrat de
populaţie. Astfel, politica monetară devine slabă şi ineficientă.
Cererea reală de bani depinde de nivelul outputului/venitului agregat şi de rata dabânzii,

deci:
L (y, r) = k (y) + l (r) (3.9)
unde k (y) este cererea pentru tranzacţii (CeT), iat l(r) este cererea speculativă (CeS) de
bani. Cele două funcţi care compun cererea reală de bani sunt reprezentate grafic în figura 3.7.
Dacă în concordanţă cu definiţiile anterioare vom presupune existenţa unor relaţii liniare
între variabile, atunci cererea reală de masă monetară poate fi scrisă astfel:
80
Mecanismul pieţei
L (y, r) = kY – h ⋅ r k, h > 0
(3.9’)
Parametrii k şi h reflectă senzitivitatea cererii de masă monetară reală în raport cu veniturile

agregate şi rata dobânzii. Relaţia (3.9’) arată faptul că pentru un nivel dat al venitului cererea de
bani depinde descrescător de rata dobânzii, respectiv depinde crescător de nivelul venitului.
CeT
CeS
l (r)
k(y)
y r
Figura 3.7
Echilibrul pe piaţa monetară şi curba LM
Curba LM (Loan- Money or Liquidity – Money) sau curba de echilibru pe piaţa monetară
arată combinaţia de rate ale dobânzii şi nivele ale venitului/outputului agregat astfel încât cererea
reală de masă monetară să fie egală cu oferta. Toate punctele situate pe curba LM indică echilibre
posibile ale pieţii monetare.
Curba LM reprezintă sectorul monetar al unei economii şi se poate figura în sistemul cu

patru cadrane. În figura 3.8 este prezentat acest sistem. Cadranul a) indică cererea speculativă de
bani în raport cu rata dobânzii. Curba este de pantă negativă, ceea ce arată relaţia inversă dintre
preţurile activelor şi rata dobânzii.
Cadranul b) prezintă curba ofertei de masă monetară. Proiectând cererea speculativă din a)
în b), vom obţine nivelul cererii speculative de masă monetară. Dacă vom presupune că doar
cererea pentru tranzacţii curente este semnificativă, atunci pentru un nivel fixat al ofertei de masă
monetară diferenţa dintre ofertă şi cererea speculativă va fi cererea pentru tranzacţii curente şi
reciproc, astfel ca suma celor două componente să formeze cererea totală care este egală cu oferta
totală.
Curba ofertei reale de monedă va fi deci o dreaptă paralelă cu a doua bisectoare (va face un
M 
unghi de 1350 cu axele) şi la intersecţia cu axele vom găsi acelaşi nivel   .
 P
Fiecare punct de pe această dreaptă (în zona pozitivă) indică distribuţia masei monetare între
cererea pentru tranzacţii curente şi cererea speculativă, deci, dat fiind un anumit nivel al cererii
speculative, (din a) rezultă şi cererea pentru tranzacţii.
În cadranul c) se prezintă relaţia care există între cererea pentru tranzacţii curente şi nivelul
venitului (Y) necesar pentru obţinerea acelei cereri. Panta acestei curbe este pozitivă şi arată faptul
că odată cu creşterea venitului creşte şi cererea pentru tranzacţii curente pentru a se acoperi
creşterea numărului şi volumului tranzacţiilor. Proiectând cererea pentru tranzacţii curente din
81
Macroeconomie
cadranul b) în cadranul c) vom obţine pe axa OX nivelul venitului de echilibru necesar unei
asemenea cereri.
Cerere de bani pentru tranzacţii

(c) ( b)
Curba ofertei de
bani
Yo Y’ Venit agregat Cerere

lo l1
speculativă
Rata
r0 dobânzii
A ro
B
r’
r’
Yo Y’ Venit lo l1 Cerere
agregat speculativă
(d) (a)
Figura 3.8
În cadranul 4 (d) este figurată curba LM, cea care dă dependenţa dintre venitul /outputul
agregat (Y) şi rata dobânzii (r). Din proiecţia venitului de echilibru Y din cadranul c) şi cea a ratei
dobânzii din cadranul a) se obţine, la intersecţie, un punct al curbei LM. Pornind din diverse puncte
(cereri speculative / rate de dobânzi) vom obţine prin astfel de proiecţii curba LM.
Panta curbei LM depinde de:

• elasticitatea cererii speculativă de bani în raport cu rata dobânzii. Cu cât această
elasticitate este mai mare, cu atât curba LM este mai plată (înclinaţie mai mică).
• senzitivitatea cererii pentru tranzacţii curente faţă de modificările venitului agregat. Cu
cât această senzitivitate este mai mare, cu atât curba LM tinde către verticală (pantă mai
mare).
Deplasarea curbei LM rezultă din modificarea ofertei de masă monetară. O creştere a

acesteia determină deplasarea către dreapta a curbei LM, iar o scădere determină deplasarea către
stânga.
82
Mecanismul pieţei
Fiecare punct de pe curba LM indică perechea venit agregat – rată a dobânzii pentru care
cererea de bani este egală cu oferta de bani, şi va descrie în consecinţă echilibrul sectorului
monetar.
Curba (LM) se determină analitic din egalitatea dintre cererea de masă monetară (3.9) şi
oferta de masă monetară astfel:
M
LM: = k ⋅ Y – hr (3.10)
P
sau
1 M
r =  kY −  (3.10a)
h P
Concluzii
1. Cu cât dependenţa cererii de bani faţă de venit (măsurată de k) va fi mai mare şi
dependenţa cererii de rata dobânzii (măsurată de h) va fi mai mică, cu atât curba LM va tinde către
verticală.
O cerere de bani relativ insensibilă la rata dobânzii (h = 0) conduce la o curbă LM verticală.
Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, adică avem un h mare, curba LM devine
orizontală.
M 
2. Oferta reală de masă monetară   se menţine constantă de-a lungul curbei LM. Rezultă
 P
că orice modificare a ofertei de monedă conduce la deplasarea curbei LM.
M 
Dacă, de exemplu, creşte oferta reală de bani, în figura 3.6 dreapta verticală   se va
 P
deplasa la dreapta iar pentru noul echilibru rata dobânzii va fi mai mică. Pentru a restabili echilibrul
pieţei monetare la un nivel dat al venitului (Y0 sau Y1), noul punct de echilibru poate fi găsit prin
deplasarea spre dreapta şi în jos a curbei LM în cadranul 4 (d). Astfel, pentru fiecare nivel al
venitului, rata dobânzii la echilibru trebuie să fie mai mică, iar populaţia va păstra o cantitate mai
mare de monedă.
De asemenea, pentru fiecare nivel al ratei dobânzii (presupus a se menţine constant), nivelul
venitului trebuie să fie mai mare, respectiv să obţinem o creştere a cererii pentru tranzacţii curente
şi o absorbţie a suplimentului de ofertă de masă monetară. Aceste puncte pot fi determinate din
condiţia de echilibru a pieţei (3.10).
3) Orice punct din dreapta şi sub curba LM indică un exces de cerere de bani (ECM), iar
punctele din stânga (sus) a curbei (LM), indică un exces de ofertă de bani (EOM).
Din relaţia (3.8) rezultă de asemenea că un exces de ofertă de bani (EOM) conduce şi la un
exces de cerere de certificate de depozit (active speculative).
3.3. Echilibrul pieţelor
Modelul (IS) – (LM) este obţinut din combinarea curbelor (IS) şi (LM), respectiv a
echilibrelor pe cele două pieţe, cea a bunurilor şi serviciilor şi cea monetară. Modelul IS – LM va
arăta combinaţia de output/ venit naţional şi rată a dobânzii care conduc simultan la echilibre pe
ambele pieţe (în ambele sectoare: cel real şi cel monetar), astfel că economia este privită ca un
întreg.
Punctul de echilibru este unic, iar grafic este reprezentat în figura 3.9, prin venitul Y0 şi rata
dobânzii r0.
83
Macroeconomie
Orice punct din afara curbelor IS şi LM reprezintă dezechilibre pentru ambele sectoare
(monetar şi real) din economie. Deplasarea acestor puncte către nivelul de echilibru conduce la
modificarea simultană a venitului şi ratei dobânzii.
Rata
dobânzii EOB
I
EOM M
I
ECB
EOM
r0 II E
EOB
IV
ECM
III
L ECB S
ECM
0 Y
Yo Venit
Naţional
Figura 3.9
Pentru a studia aceste deplasări vom face două ipoteze:
1. Producţia (outputul) creşte ori de câte ori există un exces de cerere de bunuri (ECB) şi
scade ori de câte ori există un exces de ofertă de bunuri (EOB). Această ipoteză descrie
comportamentul firmelor faţă de scădere sau creşterea stocurilor.
2. Rata dobânzii creşte ori de câte ori există un exces de cerere de bani (ECB) şi scade atunci
când există un exces de oferte de bani (EOM); ajustarea derivă din faptul că un exces de cerere de
bani conduce la un exces de ofertă de active speculative. În tendinţa de a obţine mai mulţi bani,
agenţii economici vor vinde certificate, ceea ce va conduce la scăderea preţului acestora sau la
creşterea ratei dobânzii*.
Din mai multe motive este util să condiţionăm dinamica indicatorilor prin ipoteze
rezonabile. Una dintre aceste condiţionări este ipoteza că piaţa monetară se ajustează rapid la
schimbări, în timp ce piaţa bunurilor se ajustează mai lent.
Atunci când piaţa monetară este în dezechilibru, ea se poate ajusta rapid prin vânzarea –
cumpărarea de certificate, rata dobânzii se ajustează de asemenea rapid, astfel încât piaţa monetară
se presupune în echilibru majoritatea timpului. Orice deplasare de la punctul de echilibru pe piaţa
monetară va fi aproape instantaneu corectată printr-o modificare a ratei dobânzii, astfel încât să se
revină pe curba LM, deci la echilibru.
Piaţa bunurilor se ajustează în schimb mai lent, deoarece firmele trebuie să-şi modifice
programele de producţie, ceea ce necesită un timp suplimentar.
*
Pentru a explica mecanismul vom considera un exemplu simplu. Se consideră un certificat de depozit (o perpetuitate),
prin care se promite deţinătorului plata a 5$ anual pentru tot restul vieţii deţinătorului. Dacă venitul (rata dobânzii) adus
de un alt activ este de 5%, atunci perpetuitatea se vinde pentru 100$.
Să presupunem acum că venitul adus de acest activ creşte la 10%. Atunci preţul perpetuităţii va scădea la 50$,
deoarece doar la acest preţ perpetuitatea aduce un profit de 10%, relativ la cei 50$. Astfel, preţul unui certificat şi
venitul adus de acesta sunt invers proproţionale.
84
Mecanismul pieţei
Pentru punctele de sub curba (IS) deplasarea se face de-a lungul curbei (LM) în sensul
creşterii venitului şi ratei dobânzii, iar pentru punctele de deasupra curbei IS deplasarea se face de-a
lungul curbei LM prin scăderea ratei dobânzii şi a venitului către punctul de echilibru E.
Pentru a determina analitic punctul E, respectiv venitul de echilibru şi rata dobânzii
corespunzătoare vom rezolva sistemul:
(IS): Y = αG ( A - br) (3.11)
1 M
(LM): r =  kY − 
h P
Prin înlocuirea lui r din curba (LM) în ecuaţia curbei (IS) obţinem soluţia:
b M αG
Y0 = Γ A + Γ ⋅ ⋅ cu Γ = (3.12)
h P b
1 + kα G ⋅
h
Ecuaţia (3.12) arată că nivelul de echilibru al venitului depinde de două variabile exogene:
M 
cheltuielile autonome A şi masa monetară reală   .
 P
Evident, nivelul de echilibru al venitului va fi cu atât mai mare cu cât este mai mare A ,
M 
respectiv cu cât este mai mare   .
 P
Din relaţia (3.12) se obţin încă doi multiplicatori foarte importanţi, şi anume multiplicatorul
politicii bugetare şi multiplicatorul politicii monetare:
∆Y
a) Multiplicatorul politicii bugetare Γ = 0
∆G
∆Y0 b
b) Multiplicatorul politicii monetare = ⋅Γ
M h
∆
P
Ambii multiplicatori includ ajustările ratei dobânzii. Multiplicatorul politicii fiscale va
indica modul în care variaţia cheltuielilor publice influenţează nivelul de echilibru al producţiei
(venitului agregat) dacă vom menţine masa monetară nemodificată. Multiplicatorul politicii
monetare va indica influenţa pe care o are creşterea masei monetare reale asupra nivelului de
echilibru al venitului dacă vom menţine politica bugetară şi fiscală nemodificată.
Pentru a determina factorii ce influenţează rata dobânzii vom înlocui (3.12) în ecuaţia curbei
(LM) şi vom obţine:
k 1 M
r0 = ⋅ Γ ⋅ A − ⋅ (3.13)
h h + kb ⋅ α G P
Această relaţie ne arată faptul că, la echilibru, rata dobânzii depinde de parametrii politicii
fiscale şi de masa monetară. Cu cât nivelul masei monetare reale este mai mare, cu atât este mai
scăzut nivelul ratei dobânzii.1
Plecând de la condiţiile de echilibru ale celor două pieţe, stabilite prin ecuaţiile IS – LM în
forma lor generală:
IS: Y = C [Y − t( Y )] + I (r ) + G
M
LM: = k ( y ) + l (r )
p
1
Un alt tip de reprezentare în 4 cadrane a curbelor IS şi LM este prezentat în anexa 3.2. Deplasările curbei IS datorate
politicilor de tip fiscal, ale curbei LM datorată politicilor de tip monetar şi ale echilibrului celor două pieţe sunt
reprezentate grafic în anexă .
85
Macroeconomie
Prin diferenţiere se ajunge la sistemul:

dY = C' ⋅[dY − t' ⋅dY ] + I' ⋅dr + dG = C' ⋅(1 − t' ) ⋅ dY + I' ⋅dr + dG
M
0 = k' ⋅dY + l' ⋅dr (întrucât = constant).
p
Rezolvând acest sistem de ecuaţii (prin înlocuirea în prima ecuaţie a diferenţialei dr dedusă
din ce-a de-a doua) se obţine multiplicatorul politicii fiscale prin G care include interacţiunea celor
două pieţe:
1
dY = ⋅ dG (3.12’)
I' ⋅k'
1 − C' ⋅(1 − t' ) +
l'
Se remarcă similitudinea cu (3.12), întrucât C’ = c, t’ = t, I’ = b, (vezi 3.2) k’ = k şi l’=h
(vezi 3.9.). Faţă de αG acest multiplicator este mai mic întrucât conţine la numitor termenul
pozitiv I’ k’ / l’. Acest termen măsoară descreşterea investiţiilor provocată de creşterea ratei
dobânzii ca urmare a deplasării pe curba LM a variabilelor Y şi r.
Multiplicatorul politicii fiscale prin taxe, cu t(Y) = τ ⋅ Y are forma:
− c ⋅Y
dY = ⋅ dτ
I' ⋅k'
1 − c ⋅ (1 − τ ) +
l'
Aici este vorba de o reducere a taxelor de la nivelul τ0 la τ1, ca urmare ∆ τ = τ1 - τ0 < 0, iar
termenul – c ⋅ Y ⋅ dτ măsoară efectul modificării taxării asupra creşterii consumului şi deci şi a
venitului agregat, Y.
Se observă că cei doi multiplicatori fiscali sunt în esenţă asemănători.
3.4. Piaţa forţei de muncă

Economiştii au dezvoltat o ramură separată a teoriei economice, numită economia muncii,
pentru a analiza modul în care cererea şi oferta influenţează veniturile salariaţilor şi modul în care
acţionează aceştia pe piaţa muncii.
Analiza pieţei muncii poate oferi un mijloc suplimentar de înţelegere a legăturii dintre
productivitate, cerere de forţă de muncă şi salarii.
Prin înţelegerea forţelor care influenţează cererea şi oferta de forţă de muncă se pot
determina motivele pentru care anumite persoane aleg să nu muncească, precum şi să se identifice
cauzele şomajului. În acest context, un rol important îl joacă preferinţele şi sentimentele celor ce
oferă forţă de muncă. De altfel, una dintre metodele de creştere a productivităţii muncii este aceea
de a oferi salariaţilor o motivaţie corespunzătoare.
Forţa de muncă (L) este dată de totalul angajaţilor (N) şi al şomerilor (Ş):
L=N+Ş (3.14)
Cererea de forţă de muncă. Curba cererii de forţă de muncă arată nivelul forţei de muncă
pe care firmele doresc să îl utilizeze corespunzător diverselor nivele ale salariului real. Pentru a
determina această curbă vom introduce noţiunea de funcţie de producţie. Aceasta descrie relaţia
între factorii de producţie (capital K şi forţă de muncă N) şi nivelul producţiei Y. Forma generală a
unei funcţii de producţie este:
86
Mecanismul pieţei
Y = F(N, K ) (3.15)
unde N – reprezintă numărul de salariaţi;
K - capitalul utilizat (presupus constant pentru simplifcare);
Y – nivelul outputului (producţiei).
Dacă vom presupune că nivelul capitalului ( K ) este constant, atunci singura variabilă a
funcţiei de producţie este N.
Forma dependenţei dintre output (Y) şi forţa de muncă ocupată (N) este descrisă în figura
3.10.
În prima zonă (pentru N < N1) funcţia de producţie este convexă, ceea ce reprezintă
randamente crescătoare la scară, iar în zona a doua (pentru N > N1) avem o funcţie concavă, ceea
ce conduce la randamente descrescătoare la scară.
Y
( )
Y = F N, K
Observaţie
La nivelul maxim al YML
avem YmL = YML, iar în dreapta
acestui punct avem YmL < YML
N1 N2
Y N
N
YML
YmL
N1 N2
N
Figura 3.10
Când o firmă măreşte numărul salariaţilor, atunci creşterea outputului este indicată de
productivitatea marginală a muncii YmL (MPL). Creşterea veniturilor datorată creşterii numărului
salaraţilor, respectiv creşterea costurilor sunt date de:
 ∆Y 
∆R = p ⋅   ⋅ ∆N (3.16)
 ∆N 
∆C = W ⋅ ∆N (3.17)
W – reprezintă salariul nominal iar p – nivelul preţurilor.
Y
YML = (productivitate medie a muncii)
N
∆Y
YmL = (productivitatea marginală a muncii)
∆N
87
Macroeconomie
Firma va continua să angajeze salariaţi până în momentul în care ∆R = ∆C, astfel:

 ∆Y 
p⋅   ⋅ ∆N = W ⋅ ∆N sau
 ∆N 
 ∆Y  W
 = w cu w = (3.18)
 ∆N  p
Cu alte cuvinte, nivelul optim al angajărilor se atinge în punctul în care productivitatea
marginală a muncii este egală cu salariul real.
Din relaţia (3.18) se poate determina funcţia cererii de forţa de muncă:

w = f(N) (3.19)
cu f’(N) < 0 (datorită legii productivităţii marginale descrescătoare).
Oferta de forţă de muncă. Curba ofertei de forţă de muncă indică ce cantitate de muncă
planifică gospodăriile să o ofere în raport cu salariile reale oferite de firme.
Gospodăriile vor determina oferta de muncă individuală maximizându-şi satisfacţia, ce va fi
descrisă de funcţia de utilitate U, sub restricţia bugetară:
 Max U = U ( Y e , S )

Y = W ( T − S ) = W e ( T − S ) (3.20)
 p e

unde Ye – venit aşteptat;
pe – preţul aşteptat;
S – timp liber;
T – timp total disponibil.
Din (3.20) rezultă (prin determinarea lui N = T – S şi agregare) curba ofertei de muncă:
g(N) = we ; g’(N) > 0 (3.21)
În figura 3.11, sunt reprezentate cele două curbe într-un sistem de axe cu forţa de muncă
ocupată (N) ca abscisa şi salariu real (w) ca ordonată.
w
w = f(N) we = g(N)
w0
N0
N
Figura 3.11
Intersecţia curbelor cererii şi ofertei de muncă indică punctul de echilibru al pieţei muncii.
În acest moment avem toate elementele necesare pentru a interconecta toate pieţele,
respectiv piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi piaţa forţei de muncă (prin intermediul
funcţiei de producţie (3.15) şi a variabilelor din modelul pieţei muncii.
88
Mecanismul pieţei
ANEXA 3.1
APENDIX MATEMATIC
Modelul IS-LM într-o economie închisă
A. Piaţa bunurilor şi serviciilor

CeA = Y = C + I + G (3.1) Cererea agregată
C = C + c YD (3.2) Funcţia de consum
C ≥ 0, c ∈ ( 0, 1)
YD = Y – TA + TR (2.3) Venitul disponibil
TA = T0 + t Y (3.4) Taxe şi impozite
T0 ≥ 0, t ∈ ( 0, 1)
I (r) = f (r ) = I0 – b r (3.5) Funcţia de investiţii
OA = Y = C + S + TA (3.6) Alocarea venitului
S = S0 + (1 – c) YD = (3.7) Funcţia de economisire
= S0 + s YD
CeA = OA = Y (3.8) Echilibrul pieţei bunurilor şi
serviciilor
1
αG = (3.9) Multiplicatorul politicii bugetare şi
1 − c (1 − t )
fiscale pe piaţa bunurilor şi serviciilor
Y = αG ⋅ A − b ⋅αG ⋅ r (3.10) Ecuaţia curbei IS la echilibru

A 1
r= − ⋅Y (3.10’) Ecuaţia curbei IS la echilibru
b b ⋅αG
Efecte ale politicii bugetare şi fiscale pe piaţa bunurilor şi serviciilor (fără piaţa financiară):
∆ Y = α G ⋅ ∆G = α G ⋅ ∆I 0 (3.11) Efectul modificării cheltuielilor publice

↑ G, ↑ I0 ⇒ ↑ Y
∆Y = − c ⋅ α G ⋅ ∆TA (3.12) Efectul modificării taxelor
↑ TA ⇒ ↓ YD ⇒ ↓ Y
∆Y = − c ⋅ α G ⋅ Y ⋅ ∆ t (3.13) Efectul modificării ratei de taxare
↑ t ⇒ ↓ YD ⇒ ↓ Y
∆Y = − b ⋅ α G ⋅ ∆ r (3.14) Efectul modificării ratei dobânzii
↑r⇒↓Y
Efectele modificării parametrilor exogeni asupra multiplicatorului şi PIB:
↑ c ⇒ ↑ αG ⇒ ↑ Y modificarea înclinaţiei către consum
⇒↓s⇒↓S⇒↓I⇒↓Y
↓ t ⇒ ↑ αG ⇒ ↑ Y modificarea ratei de impozitare

⇒ ↓ TA ⇒ ↑ YD ⇒ ↑ I ↑ C ⇒ ↑ Y
B. Piaţa monetară
MD / p = k Y – h r (3.15) cererea de masă monetară

k ≥ 0, h ≥ 0
89
Macroeconomie
MS / p = M (3.16) oferta reală de masă monetară

p
(exogenă)
M /p=M /p= M
D S
(3.17) ecuaţia de echilibru pe piaţa
p
monetară
1 M h
Y= ⋅ − ⋅r (3.18) Ecuaţia curbei LM
k p k
k 1 M
r= ⋅Y − ⋅ (3.19) Ecuaţia curbei LM
h h p
Efecte ale politicii monetare asupra PIB şi ratei dobânzii:
1 M 
∆Y = ∆  (3.20) Efectul modificării masei monetare
k  p
asupra PIB
↑ M ⇒↑Y
1 M 
∆ r = ⋅ ∆  (3.21) Efectul modificării masei monetare
h  p
asupra ratei dobânzii
↑ M ⇒↑r
h
∆Y = − ⋅ ∆ r (3.22) Efectul modificării ratei dobânzii
k
asupra PIB
↑r⇒↓ Y
1
∆Y = − ⋅ M ⋅ ∆p (3.23) Efectul modificării preţurilor asupra
k
PIB
↑p⇒↓Y
1
∆ r = ⋅ M ⋅ ∆p (3.24) Efectul modificării preţurilor asupra
h
ratei dobânzii
↑p⇒↑r
C. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară

Din ecuaţiile curbelor IS şi LM:
Y = αG ⋅ A − b ⋅αG ⋅ r (3.10)
k 1 M
r= ⋅Y − ⋅ (3.19)
h h p
rezultă:
b M
Y = Γ⋅ A+Γ⋅ ⋅ (3.25) sau
h p
k 1 M
r= ⋅Γ⋅ A − ⋅ (3.26)
h h + k ⋅ b ⋅αG p
90
Mecanismul pieţei
αG 1
cu Γ = = (3.27) multiplicatorul politicii bugetare şi
b k
1 + k ⋅αG ⋅ 1 − c (1 − t ) + ⋅b
h h
fiscale
Observaţie: multiplicatorul politicii bugetare într-o economie închisă este mai mic decât
multiplicatorul simplu al politicii bugetare (cel asociat doar pieţei bunurilor şi serviciilor): Γ ≤ α G .
Efecte ale politicilor bugetară şi monetară asupra PIB şi ratei dobânzii
∆Y = Γ ⋅ ∆ G ↑G⇒↑ Y (3.28) Efectul modificării cheltuielilor
publice asupra PIB
∆Y = Γ ⋅ ∆ TR ↑ TR ⇒ ↑ Y (3.29) Efectul modificării transferurilor
asupra PIB
∆Y = −c ⋅ Γ ⋅ ∆ TA ↑ TA ⇒ ↓ Y (3.30) Efectul modificării taxelor asupra
PIB
b M 
∆Y = ⋅ Γ ⋅ ∆  ↑ M ⇒ ↑ Y (3.31) Efectul modificării masei monetare
h  p 
asupra PIB
k
∆r= ⋅Γ ⋅ ∆G ↑G⇒↑ r (3.32) Efectul modificării cheltuielilor
h
publice asupra ratei dobânzii
k
∆r= ⋅ Γ ⋅ ∆ TR ↑ TR ⇒ ↑ r (3.33) Efectul modificării transferurilor
h
k
∆ r = −c ⋅ ⋅ Γ ⋅ ∆ TA ↑ TA ⇒ ↓ r (3.34) Efectul modificării taxelor asupra
h
ratei dobânzii
1 M 
∆r = − ⋅ ∆  (3.35) Efectul modificării masei monetare
h + k ⋅ b ⋅αG  p 
↑ M ⇒↓r
D. Piaţa forţei de muncă

Y = F ( N, K ) (3.36) Funcţia de producţie
YML = Y / N (3.37) Productivitatea media a muncii
∆Y
YmL = (3.38) Productivitatea marginală a muncii
∆N
 ∆Y 
∆ R = p ⋅  ⋅ ∆N =
 ∆N  (3.39) Modificarea venitului în raport cu
= p ⋅ YmL ⋅ ∆N
forţa de muncă
∆C = W ⋅ ∆N (3.40) Modificarea costului în raport cu
forţa de muncă
∆Y W
= YmL = =w (3.41) Condiţia de echilibru pe piaţa muncii
∆N p
91
Macroeconomie
La nivelul gospodăriilor, alegerea cantităţii de muncă oferite ţine cont de satisfacţia muncii
(respectiv a venitului adus de muncă, a consumului determinat de venitul obţinut) şi de timpul liber
(L) pe care doreşte să îl aibă fiecare gospodărie. Astfel, problema alegerii gospodăriilor este:
(
Max U = U Y e , L )

 W (3.42)
Y = p e (T − L ) = w (T − L )
e
În urma rezolvării acestei probleme rezultă la nivel individual oferta de muncă a gospodăriei
în raport cu salariul real aşteptat we.
Notaţii
CeA – cererea agregată
Y - outputul (PIB), venitul D
C - consumul L sau M - cererea de masă monetară
S
I - investiţiile M - oferta de masă monetară
G - cheltuielile publice M - oferta nominală de monedă
YD - venitul disponibil (stabilită de Banca Centrală)
C - consumul autonom p - nivelul preţurilor
c - înclinaţia marginală către k - senzitivitatea cererii de
consum monedă pentru tranzacţii curente
TA - taxe totale h - senzitivitatea cererii de
TR -transferuri publice monedă pentru speculaţii
T0 - taxe autonome Γ - multiplicatorul cheltuielilor
t - rata medie de taxare publice (politicii bugetare)
(impozitare) într-o economie închisă
r - rata dobânzii N - forţa de muncă utilizată în
b - senzitivitatea investiţiilor în economie
raport cu rata dobânzii F(N, K ) - funcţia de producţie
I0 - investiţiile autonome YML - productivitatea media a
S - acumularea (economiile) forţei de muncă
s - înclinaţia marginală către YmL - productivitatea marginală a
economisire forţei de muncă
S0 - acomularea autonomă W - salariul nominal
OA - oferta agregată w - salariul real
∆Q - modificarea unui indicator L - timpul liber la nivelul
αG - multiplicatorul simplu al gospodăriei
politicii bugetare T - timpul total disponibil
U - funcţia de utilitate a
gospodăriei
92
Macroeconomie
Anexa 3.2
Efectele politicilor fiscale şi monetare asupra curbelor IS, LM şi a echilibrului pe pieţele

bunurilor şi serviciilor şi monetară
I0
r
I1
r0
i(r) + g S0
S1
y
i+g 450 y1 y0
(i + g) 0
(s + t) 0 (s + t)0
i+g=s+t
(s + t)1
s+t
Figura 3.2.1. Curba IS: influenţa modificării acumulării
r
M
r0
l(r)
Cerere L
y
speculativa 450 y0 y1
M
p0
M
= l (r ) + k ( y ) k(y)
p0 M
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3.2. 2.Curba LM: echilibrul pieţei monetare
86
Mecanismul pieţei
r M1
I
M0
r2
r1
r0
l(r) L
S
Cerere L
y0 y
speculativa 450 y1
M
M p1
= l (r ) + k ( y ) k(y)
p0 M
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3.2.3. Modificarea punctului de echilibru în cazul

unui şoc al preţurilor
r
g1 M
I1
I0
g0 r2
r0
i(r) + g1 i(r) + g S1
0
L
S0
y2 y1 y
i+g 450 y0
(i + g) 0
(s + t) 0
i+g=s+t
(s + t)1
y2
s+t
Figura 3.2.4. Modificarea punctului de echilibru în cazul
politicii fiscale: modificarea lui g
87
Macroeconomie
I1 M
r
I0
g r2
r0
i(r) + g S1
L
S0
y
i+g 450 y0 y2 y1
(i + g)
(s + t) 0 s + t1(y)
i+g=s+
s + t0(y)
s+t
Figura 3. 2. 5. Deplasarea curbei IS în cazul politicii fiscale:

modificarea ratei de impozitare t (y)
r
I
M0 M1
r0
r2 L0
l(r) r1 S
Cerere L1
y0 y
speculativa 450
y2
y1
M0
p0
∆M k(y)
M1
p0
Cerere pentru
tranzactii
Figura 3. 2. 6. Efectele modificării politicii monetare:
modificarea masei monetare
88
Macroeconomie
CAPITOLUL 4
SECTORUL EXTERN. AJUSTĂRI ÎNTR-O ECONOMIE
DESCHISĂ
4.1. Concepte fundamentale în comerţul internaţional
Raţiunile comerţului. Ţările lumii efectuează schimburi de bunuri din mai multe cauze:
¾ Datorită condiţiile climatice unele bunuri nu sunt disponibile peste tot în lume; multe dintre
bunurile agricole sunt în această situaţie;
¾ Resursele naturale nu sunt distribuite în mod egal în lume. De exemplu unele ţări nu deţin
rezerve de petrol sau cărbune, în timp ce pentru alte ţări aceste resurse sunt în exces;
¾ Tehnologiile şi aptitudinile nu sunt, de asemenea, distribuite în mod uniform. Unele ţări au
un nivel tehnologic mai ridicat iar altele mai scăzut şi de aici tendinţa de a produce bunuri
diferite;
¾ Deoarece factorii de producţie şi resursele naturale tind să fie imobile, este mai convenabilă
specializarea în producţia bunurilor ce utilizează factori pentru care există un avantaj în
fabricaţie şi exportul bunurilor astfel obţinute în schimbul unor produse care nu pot fi
fabricate în condiţii eficiente. Specializarea şi schimbul cresc nivelul producţiei în întreaga
lume şi asigură posibilitatea atingerii unui nivel de trai mai ridicat.
Principiul avantajului comparativ. Legea costurilor comparative demonstrează că ţările

pot câştiga din specializare, iar schimbul bunurilor arată diferenţele de cost relativ în producerea
acelor bunuri.
Dacă bunurile sunt produse în condiţii de concurenţă perfectă în fiecare ţară, atunci preţurile
vor reflecta costurile (la echilibru preţ = cost marginal), iar aceste costuri reflectă cantităţile de
factori de producţie (pământ, capital, muncă şi alte resurse) utilizate în procesul productiv*.
Pentru a prezenta legea costurilor comparative să presupunem că două ţări, A şi B, schimbă
doar două bunuri g1 şi g2. Ambele ţări au dimensiuni comparabile ale stocului de capital şi forţă de
muncă, dar în ţara A sunt condiţii mai bune pentru producerea bunului g1 în timp ce în B agenţii
economici sunt specializaţi în producerea bunului g2. Presupunem că factorii de producţie sunt
utilizaţi complet şi resursele utilizate sunt aceleaşi în fiecare ţară pentru producerea bunurilor
respective. În tabelul 4.1 este prezentată numeric situaţia celor două ţări:
Tabelul 4.1
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) g1/g2
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 2000 400 100 100 20 4 5
B 400 2000 50 50 8 40 0,2
Producţie
totală 2400 2400 150 150 16 16 1
înainte de
specializare
Observaţie:
*
Această abordare se bazează pe teoria schimbului elaborată de D.Ricardo, sau pe teoria costului muncii. El a afirmat
că valoarea unui produs depinde pe termen lung de costurile de producţie, iar cantitatea de muncă utilizată pentru
producerea acestora poate fi considerată ca etalon al costurilor de producţie.
96
Sectorul extern. Ajustări într-o economie deschisă
În acest exemplu am considerat doar un singur factor de producţie, forţa de muncă, pentru a
explica diferenţele dintre eficienţele ţărilor considerate. În ciuda acestor simplificări, concluziile
rămân aceleaşi pentru cazul general.
Ţara A are un avantaj comparativ în producerea bunului g1 în comparaţie cu g2, deoarece

productivitatea medie a muncii YMLg1 este de 5 ori mai mare decât YMLg2 (se observă din ultima
coloană). Cu acelaşi raţionament observăm că ţara B are un avantaj comparativ în producerea
bunului g2.
Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea bunului în care este mai eficientă, atunci
rezultatul este prezentat în tabelul 4.2:
Tabelul 4.2
Ţara producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 4000 - 200 - 20 -
B - 4000 - 100 - 40
Producţie
totală după 4000 4000 200 100 20 40
specializare
Câştigul net din specializare este de 1600 unităţi din g1 şi 1600 unităţi din g2 (vom neglija
faptul că productivitatea muncii scade atunci când forţa de muncă se deplasează de la o activitate de
alta).
În acest exemplu fiecare ţară se specializează în producţia bunului în care este mai eficientă
faţă de resursele fizice deţinute şi necesare pentru producţie. Dar, în termenii schimbului comercial,
decizia de specializare în producerea unui bun sau a altuia se bazează pe perspectivele de câştig
(deci şi dependenţa de preţuri) dacă producţia se modifică, adică:
g A PA
Pentru ţara A: P1A ⋅ g1A > P2A ⋅ g 2A sau 1A > 2A
g2 P1
g 2B P1B
Pentru ţara B: P2B ⋅ g 2B > P1B ⋅ g1B sau
> (4.1)
g1B P2B
Unde: Pi A , Pi B , g iA , g iB (i = 1,2) sunt preţurile respectiv cantităţile din bunurile considerate
produse în ţările A şi B.
În acest moment nu putem spune care produs este mai ieftin în ţara A sau B. Pieţele sunt
acelea care modifică raportul preţurilor în raport cu cererea şi oferta din fiecare produs în ţările
considerate. Date fiind rapoartele relative ale preţurilor, atunci schimbul şi împărţirea câştigului
depinde de cursul de schimb, care încă nu a fost introdus în discuţie.
Principiul avantajului absolut. Dacă una dintre ţări este mai eficientă în producţia ambelor
bunuri, atunci aceasta are un avantaj absolut. Să presupunem că modificăm condiţiile iniţiale
prezentate în tabelul 4.1. Noua situaţie este descrisă în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) g1/g2
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 2000 1200 100 100 20 12 1,67
B 1800 400 100 100 18 4 4,5
Producţie
totală 3800 1600 200 200 19 8 -
înainte de
specializare
97
Macroeconomie
În acest exemplu forţa de muncă utilizată în ambele ţări este aceeaşi, iar diferenţa dintre
productivităţi se explică prin eficienţa mai mare a capitalului şi a celorlalţi factori de producţie.
Astfel, în ţara A există un avantaj absolut la ambele bunuri, dar un avantaj comparativ la producţia
bunului g2, bun pentru care avantajul absolut este mai mare (12/4). Ţara B are un avantaj
comparativ pentru bunul 1, pentru care există dezavantaj absolut minim, (minim (20/18, 12/4) =
= 20/18).
Chiar dacă una dintre ţări are avantaj absolut, atunci poate fi profitabil pentru aceasta să se
specializeze în producţia acelui bun pentru care are avantaj relativ mai mare iar ţara ce este în
dezavantaj absolut să se specializeze în producţia bunului cu dezavantajul relativ mai mic.
Astfel, dacă ţara A se specializează în producţia bunului g2 şi dacă 10% din resurse le alocă
pentru producţia lui g1, în timp ce ţara B se specializează exclusiv în producerea bunului g1,
rezultatul acestei deplasări este evidenţiat în tabelul 4.4.
Tabelul 4.4
Ţara Producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 400 2160 20 180 20 12
B 3600 - 200 - 18 -
Producţie
totală 4000 2160 220 180 18,2 12
după
specializare
Câştig 200 560 - - - 0,8 +4
Rezultatul unui comerţ liber este acela că în ambele ţări nivelul de trai va creşte. Dar
salariile reale, care se bazează pe productivitatea absolută, vor fi mai mari în ţara A decât în ţara B.
Câştigul din comerţ. Utilizând acelaşi exemplu, vom arăta câştigul din comerţ prin
intermediul curbei posibilităţilor de producţie (figura 4.1).
g1 Observaţii:
1. Frontiera de producţie este
liniară deoarece se presupune că nu
7600 Înainte de există randamente descrescătoare la
deplasarea resurselor de la un bun la
7280
specializare
altul.
T
2. Segmentele AA şi BB sunt
frontierele de producţie pentru cele
două ţări (înainte de specializare).
Segmentul TT indică frontiera de
producţie pentru ambele ţări
(cumulate) înainte şi după specializare.
Cele două axe vor arăta cantităţile din
cele 2 bunuri produse în total. Limita
Câştig din comerţ
maximă (pe cele două axe) va indica
4000 A
producţia maximă ce poate fi obţinută
dacă resursele sunt alocate doar pentru
3600 B producerea unui singur bun.
4. Orice alocare a factorilor de
producţie între cele două extremităţi va
După arăta un punct de pe frontiera generală
specializare de producţie. De exemplu, dacă ne
referim la ţara A, atunci alocarea de
B A T g2 muncă (20, 180) conduce la punctul
800 2400 3200 4800 (400, 2160) de pe segmentul AA.
Alocaţia (220, 180) reprezintă punctul
(4000, 2160) de pe curba TT.
Figura 4.1
98
De asemenea, observăm că termenii de schimb comercial, definiţi ca raportul g1/g2 trebuie să

fie cuprinşi între raportul costurilor interne de oportunitate din cele două ţări (1,67 : 1 şi 4,5 : 1).
Comerţul va continua atâta timp cât raportul costurilor interne de oportunitate în cele două ţări este
diferit.
Termenii de schimb comercial descriu proporţia în care se schimbă bunurile produse de cele
două ţări. În realitate bunurile fizice sunt schimbate contra unui preţ plătit în diverse monede. Dacă
termenii schimbului vor fi măsuraţi prin intermediul indicelui termenilor de schimb ITS atunci vom
avea:
Indicele preturilor bunurilor exportate

ITS = ⋅ 100
Indicele preturilor bunurilor importate
Indicele pentru anul de bază este 100. O îmbunătăţire a termenilor de schimb comercial se
obţine în cazul creşterii indicelui termenilor de schimb (ITS), ceea ce va indica faptul că dat fiind un
volum al exporturilor, pentru contravaloarea acestor exporturi se poate obţine o cantitate mai mare
de bunuri importate.
O scădere a acestui indice va indica o înrăutăţire a termenilor de schimb (raport nefavorabil),
ceea ce va face ca pentru acelaşi volum al exporturilor să se importe o cantitate mai mică de bunuri.
Rezumând cele prezentate până acum constatăm:
1. Atunci când două ţări au relaţii comerciale, fiecare dintre acestea va exporta produsele
pentru care deţine un avantaj comparativ. Aceasta se va întâmpla indiferent de productivitatea
absolută din cele două ţări.
2. Câştigul obţinut din schimb este dat de creşterea outputului total datorită specializării
fiecărei ţări în produsele pentru care deţine avantaj relativ.
3. Împărţirea câştigului între ţări depinde de raportul preţurilor produselor schimbate.
Aceasta va fi definită prin intermediul termenilor de schimb comercial, definit mai simplu ca raport
al preţurilor pe care ţările le primesc pentru bunurile exportate şi preţurile plătite pentru bunurile
importate. Dacă preţurile la export cresc relativ la preţurile la import, atunci termenii de schimb se
îmbunătăţesc.
4. Pe termen lung diferenţele dintre productivităţile absolute tind să fie eliminate prin
deplasarea forţei de muncă şi a altor resurse către regiunile cu productivitate înaltă.
Teoria schimburilor comerciale de asemenea atrage atenţia că transferul resurselor de la

producţia unui bun către altul poate conduce la pierderi de eficienţă şi de asemenea, transportul
bunurilor între ţări – care este la rândul lui costisitor – poate influenţa avantajul costurilor relative.
O revizuire substanţială a teoriei schimburilor a fost adusă de economiştii suedezi Eli
Heckscher şi Bertil Ohlin. Dacă economiştii secolului al XIX-lea reduceau factorii de producţie la
munca echivalentă, analizele efectuate de către Heckscher şi Ohlin au subliniat şi modul în care
oferta diferită de factori de producţie influenţează schimbul.
Raţionamentul dezvoltat de aceştia se fundamentează pe ipoteze simplificatoare: se
presupune că fiecare ţară este caracterizată de competiţia perfectă, utilizare completă a factorilor şi
costuri constante în toate ramurile. Fiecare factor de producţie are aceeaşi calitate în toate ţările şi
nu există costuri de transport sau bariere în calea comerţului. Cum aceste ipoteze nu sunt îndeplinite
simultan în viaţa reală, atunci modelul elaborat de Heckscher şi Ohlin oferă în primul rând tendinţe
şi nu rezultate concrete, verificabile.
Dotările cu factori de producţie sunt diferite de la ţară la ţară. Aceasta se va reflecta în
preţurile factorilor de producţie şi va afecta structura producţiei în fiecare ţară. Ca rezultat al
schimbului veniturile aduse de factori se vor deplasa între ţări, iar salariile şi ratele dobânzilor din
cele două ţări devin relativ egale.
99
Macroeconomie
Dacă acest fenomen se manifestă pe termen lung, atunci şi preţurile factorilor se apropie în
cele două ţări. Această situaţie poate fi realizată în condiţiile unei mişcări libere a factorilor de
producţie pe plan mondial. Cum în realitate deplasarea factorilor este restricţionată, atunci libera
circulaţie a bunurilor produse cu aceşti factori poate fi un substitut pentru deplasarea acestora, iar
efectul va fi acelaşi, de egalizare a preţului factorilor.
Acest rezultat mai poate fi întâlnit sub numele de teorema de egalizare a preţurilor
factorilor. Teorema este aplicabilă în urma unor ipoteze foarte restrictive, ipoteze ce nu sunt
îndeplinite în viaţa reală în totalitate.
Evoluţia conceptului de avantaj comparativ. Avantajul comparativ se fundamentează pe

dotarea cu factori: muncă, resurse naturale şi capital financiar. Această noţiune are în prezent o
semnificaţie mai largă decât cea dată de Adam Smith (cel care a introdus conceptul de avantaj
absolut) şi de David Ricardo (care a introdus conceptul de avantaj comparativ). Conform înţelesului
iniţial al avantajului absolut, o ţară exporta un bun dacă acesta era produs la costul cel mai mic.
David Ricardo observa că piaţa alocă resursele naţionale către ramurile în care ţara respectivă este
mai eficientă în fabricarea altor bunuri. Ambele tipuri de avantaj sunt necesare pentru a înţelege
modul în care se derulează comerţul interregional.
Versiunea modernă a teoriei ricardiene presupune că unul dintre factorii de producţie,
respectiv munca, este diferit ca volum şi calitate la ţările (regiunile) implicate în schimburi
comerciale.
Teoria schimburilor comerciale s-a dezvoltat şi în alte direcţii. Versiunea dominantă a
teoriei avantajului comparativ, datorată la început economiştilor Ohlin şi Heckscher, se bazează pe
ipoteza că toate naţiunile au tehnologii asemănătoare dar sunt dotate cu factori de producţie (resurse
naturale, capital sau muncă) în mod diferit. Naţiunile care dispun de factori abundenţi vor avea un
avantaj comparativ şi astfel vor exporta bunurile rezultate din ramurile care ce folosesc aceşti
factori dar vor importa bunurile pentru care înregistrează dezavantaj comparativ. De exemplu,
Korea de Sud exportă produse care înglobează un consum intensiv de muncă, Suedia exportă oţel
(deoarece deţin minereuri de fier pur), sau ţările dotate cu teren arabil sau materii prime vor exporta
produse agricole şi materii prime. Este evident că diferenţierea ţărilor în dotarea cu factori a jucat
un rol important în dezvoltarea unor ramuri industriale şi în stabilirea structurii comerţului.
Această viziune a fost însuşită de multe guverne în elaborarea politicilor destinate creşterii
competitivităţii. Fundamentarea politicilor numai pe aprecierea avantajului comparativ al ramurilor
care exportă mai mult este însă o abordare simplistă.
S-au făcut multe eforturi pentru a adânci şi extinde teoria avantajului comparativ bazată pe
factorii de producţie. O mare parte a acestor preocupări s-a concretizat prin utilizarea modelelor
economico-matematice pentru evaluarea efectelor unor scenarii de evoluţie în comerţul
internaţional. Aceste modele au utilizat o serie de ipoteze simplificatoare cum ar fi: utilizarea a doar
doi factori de producţie (munca şi capitalul), presupunerea că bunurile produse sunt identice în toate
ţările şi că funcţiile de producţie sunt de asemenea identice în toate ţările.
Testarea empirică a avantajului comparativ a fost şi este dificilă. Tocmai de aceea, în
abordările mai „rafinate” s-au introdus clasificări şi dezagregări mai detaliate ale factorilor (cum ar
separarea factorului muncă în muncă necalificată şi muncă calificată sau evidenţierea capitalului
uman şi a capitalului „fizic” ataşat muncii). De asemenea, au fost relaxate o serie de ipoteze ce
privesc mobilitatea factorilor de producţie. În pofida creşterii mobilităţii factorilor, care ar fi putut
conduce la scăderea volumului comerţului internaţional, acesta a continuat să prospere.
O parte a unor cercetări empirice recente (Fay Dutchin – Economia structurală) au
reconfirmat paradoxul Leontief. Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson a fost de asemenea utilizat
pentru a elucida „misterul” paradoxului Leontief. Leamer (1980) a rezolvat acest paradox
demonstrând că SUA a fost exportator net atât de muncă cât şi de capital în perioada studiată de
Leontief.
100
O nouă paradigmă în evaluarea eficienţei comerţului exterior s-a conturat odată cu apariţia
unor lucrări (dintre care se remarcă cele ale lui Michael E. Porter). Aceasta este datorată faptului că
teoriile existente nu au putut explica în întreaga sa complexitate evoluţia comerţului internaţional.
Se pot invoca multe exemple care atestă faptul că teoria avantajului comparativ fundamentată pe
contribuţia factorilor de producţie nu acoperă toate cazurile semnificative.
Astfel de exemple ar putea fi:

1. Korea de Sud a fost capabilă să-şi extindă exportul de produse din unele ramuri
intensiv consumatoare de capital, deşi nu dispunea de o dotare satisfăcătoare de
capital fix (oţel, construcţii navale, automobile). În schimb SUA, cu o economie
puternic dotată cu muncă calificată şi capital, a înregistrat o scădere a cotei de piaţă
pentru ramuri ca maşini-unelte, semiconductori şi produse electronice sofisticate.
2. O mare parte a comerţului mondial are loc între ţări industrializate care au dotare
similară cu factori de producţie. Mai mult, cercetările au demonstrat că schimbul are
loc cu produse care consumă aceeaşi proporţie de factori.
3. În multe industrii nu se explică ipotezele standard ale teoriei avantajului comparativ.
Astfel, ipotezele potrivit cărora nu funcţionează economia la scară, că tehnologiile
sunt identice, că bunurile nu sunt diferenţiate sau faptul că dotarea cu factori este
fixă (constantă), ori faptul că factorii de producţie (şi în special munca calificată şi
capitalul) nu se deplasează între naţiuni nu sunt realiste pentru explicarea
competitivităţii multor ramuri industriale. În cel mai bun caz teoria avantajului
comparativ este utilă pentru a explica tendinţele majore în comerţul mondial.
4. De asemenea, teoria avantajului comparativ nu este satisfăcătoare pentru
explicarea competitivităţii la nivelul firmelor. Costul factorilor rămâne important în
industriile dependente de resursele naturale şi unde se utilizează în proporţie mare
munca necalificată. În multe industrii se oferă explicaţii parţiale; aceasta se întâmplă
în mod special în acele ramuri care utilizează tehnologii sofisticate şi muncă foarte
calificată. Avantajele economiei la scară sunt implicate în multe industrii, multe
produse fiind diversificate.
5. Globalizarea are efecte deosebite asupra competiţiei nu numai în ramurile
manufacturiere dar şi în servicii. Firmele se concurează folosind strategii globale,
vânzând şi cumpărând peste tot şi localizând activităţile acolo unde factorii sunt
ieftini. Astfel, globalizarea decuplează firmele de dotarea cu factori a unei singure
ţări.
Noul concept propus de Porter este „avantajul competitiv” generat de creşterea

productivităţii la nivel naţional, al ramurilor sau firmelor. Conceptul este aplicabil la nivel
microeconomic, nivel regional şi al unităţilor economice, dar focalizarea în cadrul cestei abordări
este orientată către rolul întreprinderilor în crearea eficienţei maxime şi a competitivităţii. Autorul
susţine că eficienţa şi prosperitatea depind de crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea
afacerilor, iar aceasta depinde de instituţiile care susţin acest „mediu”. Prosperitatea şi
competitivitatea nu reprezintă un joc cu sumă nulă, multe naţiuni pot să îşi îmbunătăţească simultan
productivitatea şi bogăţia. Succesul depinde organizarea politicilor, a legislaţiei şi a instituţiilor
care asigură cadrul necesar creşterii productivităţii. Însă productivitatea şi competitivitatea necesită
specializare. Aceasta se obţine prin crearea unor grupuri de firme interconectate care acoperă toate
verigile procesului de producţie, de la aprovizionare până la desfacere şi care sunt prezente într-o
anumită zonă geografică sau economică.
„Aglomerarea” a fost semnalată în ştiinţele regionale, geografice sau sociale dar nu s-a făcut
legătura cu competiţia internaţională, în care inputurile / factorii de producţie sunt accesibili din
diverse locuri (datorită reducerii cheltuielilor de transport). Avantajul competitiv realizează
interconectarea acestor concepte într-o viziune nouă. Porter susţine că „aglomerările” favorizează
inovaţiile, accelerează creşterea productivităţii şi creează condiţii pentru dezvoltarea unor noi firme.
101
Macroeconomie
Fenomenul de globalizare nu frânează formarea „grupurilor” întrucât creează condiţii pentru

localizări favorabile, eliminând barierele comerciale şi pentru investiţii.
De asemenea, se atribuie guvernelor roluri constructive şi acţiuni realizabile în direcţia
asigurării mediului de afaceri şi de competitivitate. Distincţia dintre politicile sociale şi economice
devine artificială întrucât ambele sunt legate în definirea mediului pentru competiţia productivă.
Astfel rezultă că axistă o dependenţă între politicile guvernului şi ale firmelor în asigurarea
productivităţii naţionale.
Din această logică se desprinde concluzia că avantajul competitiv al firmelor nu depinde
numai de managementul intern ci are rădăcini adânci în „grupurile industriale”. Astfel, strategiile de
conducere a firmelor trebuie gândite în cadrul „grupului”. Acesta a devenit un concept care impune
o nouă gândire economică şi de organizare a efortului de dezvoltare. Aplicaţii deosebit de
interesante se întrevăd pentru ţările în curs de dezvoltare.
Avantajul competitiv al firmelor în industriile globale. Pentru a înţelege noţiunea de

avantaj competitiv vom pleca de la unitatea de bază a analizei care este ramura industrială. Aici este
locul în care se hotărăşte dacă avantajul competitiv determinant. Totuşi, nu se poate vorbi despre o
strategie unică a competiţiei. Cele mai importante aspecte ce determină strategiile competitive sunt:
a) structura ramurii în care firmele concurează;
b) poziţionarea firmei în cadrul ramurii.
În orice ramură se analizează cinci forţe ale competitivităţii (vezi Figura 4.2)
1. pericolul intrării unor noi competitori;
2. puterea de negociere a reţelei de aprovizionare;
3. rivalitatea dintre competitorii existenţi în sistem;
4. puterea de negociere a cumpărătorilor;
5. pericolul unor produse de substituţie.
6.
Strategia firmei,
structura şi rivalităţile
Condiţii privind cererea

Condiţii privind factorii
Industrii legate şi
susţinătoare
Figura 4.2
Avantajul competitiv al firmelor îşi are sursa în managementul modern al activităţilor,

orientat către eficienţă.
Competiţia internaţională însă diferă de la o industrie la alta. Aceasta se derulează în
contextul în care industria internaţională este, în esenţă, o reuniune de industrii naţionale, însă
fenomenul globalizării conduce la „industria globală” în care poziţia competitivă a unor firme într-o
ţară determină semnificativ poziţia ei în alte ţări. Firmele vor confirma avantajul creat în ţara de
origine prin avantajele pe care le vor dobândi în alte ţări.
102
În cazul extrem al industriilor multinaţionale nu mai există avantajul naţional sau

competitivitatea internaţională. De aici decurg şi strategii diferite de cele clasice. Esenţiale sunt în
acest context două dimensiuni:
¾ configuraţia participării naţiunilor în lanţul de acţiuni;
¾ coordonarea tuturor activităţilor disparate.
Factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional

Din modul în care firmele creează şi susţin avantajul competitiv în industriile globale rezultă
principiile pe baza cărora se înţelege rolul ţării „mamă”. Succesul unei naţiuni în realizarea
avantajului competitiv într-o industrie rezultă din asigurarea condiţiilor pentru crearea acestuia prin:
1. condiţii privind factorii (muncă, resurse, capital, etc.);
2. condiţii privind cererea;
3. asigurarea industriilor susţinătoare sau cu care se cooperează (aval - amonte);
4. strategia firmei, structura şi rivalitatea.
Aceste elemente conduc la crearea climatului de realizare a competitivităţii. Factorii

descrişi anterior formează un sistem cu interacţiuni.
Dezvoltarea competitivităţii economiei naţionale depinde de productivitatea ramurilor

economice. Principalele etape în dezvoltarea productivităţii sunt:
¾ atragerea resurselor (angajarea factorilor);
¾ atragerea investiţiilor;
¾ crearea inovării
¾ dezvoltarea avuţiei.
În figura 4.3 este prezentat modul în care interacţionează etapele descrise.
atragerea resurselor atragerea Crearea Creşterea

(angajarea factorilor) investiţiilor inovării avuţiei
Figura 4.3
Unul dintre actorii de bază ai noului scenariu de dezvoltare din cadrul comerţului
internaţional este guvernul. Acesta este cel care poate decide dacă sprijină sau frânează dezvoltarea
economiei prin măsurile de politică economică şi socială pe care le adoptă. În acest context
definirea scopurilor economiei naţionale pe alt temei decât creşterea productivităţii pe termen lung
este o eroare care conduce la politici macroeconomice improprii dezvoltării.
Cele mai importante elemente de care trebuie să ţină seama guvernul în elaborarea politicilor
macroeconomice pe termen lung sunt:
¾ firmele concurează în industrii, nu în ţări diferite. Politicile de succes asigură condiţiile

pentru competiţie, dar rolul guvernului este unul indirect.
¾ Dinamismul conduce către avantaj competitiv, nu la avantaj de cost pe termen scurt;
¾ Avantajul competitiv al unei naţiuni într-o industrie este relativ;
103
Macroeconomie
¾ Prosperitatea economică naţională impune ca industriile să se perfecţioneze calitativ

prin adoptarea de noi tehnologii, crearea de structuri de piaţă corespunzătoare
industriilor globale, atragerea de noi investiţii etc.
¾ Avantajul competitiv în industrie este de cele mai multe ori concentra şi din punct de
vedere geografic;
¾ Durata acestui proces este, de regulă, mai mare de 10 ani.
Restricţii asupra schimbului (comerţului). Prin extinderea comerţului internaţional

firmele naţionale intră în concurenţă cu parteneri externi, fapt ce ar putea stimula scăderea
costurilor de producţie şi creşterea eficienţei În ciuda câştigurilor evidente oferite de comerţul
internaţional, naţiunile adoptă frecvent restricţii în ceea ce priveşte dimensiunea schimbului pentru
a-şi proteja economiile de efectul competiţiei cu străinătatea.
O astfel de atitudine este numită protecţionism, iar restricţiile asupra comerţului pot
cunoaşte diverse forme:
• tarife = taxe asupra importurilor;
• cote = limitarea fizică a cantităţii dintr-un bun importat;
• subvenţii = plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de a reduce preţurile lor
sub cele ale concurenţei externe;
• reglementarea (controlul) cursului de schimb = limitarea sumelor în monedă străină
disponibile pentru plata importurilor;
• controlul fizic = limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul ţării
(embargoul).
Argumentele generale ce susţin protecţionismul sunt:

• protejarea unei industrii noi sau în dezvoltare – cazul industriei tinere;
• eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe;
• protejarea economiei interne de şomajul datorat importurilor prea multor bunuri;
• protejarea industriilor strategice (cum ar fi cele siderurgice şi oţelului sau construcţia de
nave);
• protejarea economiei interne de o competiţie neloială, incorectă, (în particular de politica
de dumping). În condiţiile în care producţia excedentară este vândută în străinătate la
preţul de cost (doar pentru acoperirea costului marginal) sau este utilizat în producţie o
forţă de muncă ieftină (cum ar fi cea a copiilor) atunci ţările afectate iau măsuri
protecţioniste.
Totuşi, protejarea industriilor (sectoarelor) interne de concurenţă externă pentru a le asigura

supravieţuirea nu este un argument întotdeauna viabil. Pe termen lung, protecţia conduce la o
pierdere de eficienţă şi inventivitate, iar în eventualitatea revenirii în competiţia internaţională
firmele protejate nu vor putea face faţă datorită scăderii competitivităţii şi a dotărilor insuficiente.
Costul protecţiei este suportat în general de către consumatori, care sunt obligaţi să plătească
un preţ mai mare şi au la dispoziţie un panel mai restrâns de bunuri din care să poată alege. De
asemenea, comerţul internaţional poate fi cea mai bună metodă de formare a legăturilor dintre ţări şi
de promovare a cooperării internaţionale. Încercările de intervenţie în comerţul internaţional – sub o
formă sau alta – poate conduce la un comerţ deficitar, din care să rezulte pierderi pentru toată
lumea.
Nu se poate afirma faptul că, dacă o ţară are avantaj comparativ în producerea unui anumit
bun, avantajul acesteia va continua la infinit. Producţia se modifică permanent, tehnologiile de
asemenea şi de aceea avantajul comparativ se poate deplasa de la o ţară la alta. De exemplu,
avantajul comparativ clasic al Marii Britanii, în ceea ce priveşte producţia de textile din bumbac, s-a
deplasat către ţările producătoare de bumbac. Schimbările în avantajul comparativ constituie o
cauză majoră a şomajului structural.
104
Înfiinţarea Pieţei Unice Europene (PUE) de către Uniunea Europeană (UE) este un exemplu
de teorie a comerţului internaţional pusă în practică. Ideea că înlăturarea tuturor barierelor din calea
comerţului va conduce la creşterea producţiei şi schimbului a fost pusă în practică. Crearea Pieţei
Unice Europene a fost unul din primele obiective pentru ţările semnatare ale Tratatului de la Roma.
4.2. Balanţa de Plăţi Externe (B.P.)

Balanţa de Plăţi este un instrument care înregistrează tranzacţiile rezidenţilor unei ţări cu
restul lumii.
Ca orice balanţă contabilă, balanţa de plăţi ca întreg trebuie să fie în echilibru. Pentru
explicarea rezultatelor este importantă analiza performanţelor secţiunilor componente. Există două
mari conturi ale balanţei de plăţi: contul curent şi contul de capital.
Ce-a de-a treia componentă este contul acordurilor oficiale* (sectorul oficial)
În Contul curent se evidenţiază comerţul cu bunuri şi servicii precum şi plăţi sub formă de
transferuri.
Deci, contul curent înregistrează plăţile pentru importul bunurilor şi serviciilor, câştigurile
(încasările) din exportul bunurilor şi serviciilor, dobânzile nete plătite străinătăţii şi transferurile
nete (cum ar fi ajutoarele externe).
Soldul Contului curent se calculează ca diferenţă dintre valoarea exporturilor şi valoarea
importurilor, la care se adună dobânzile nete şi transferurile nete.
Serviciile includ plăţile pentru transporturi, drepturi de autor, dobânzi; de asemenea sunt
incluse venitul net al investiţiilor precum şi dobânzile şi profiturile încasate din exterior, mai puţin
venitul străinilor obţinut din activităţile desfăşurate în interior. Transferurile constau în burse,
cadouri, ajutoare pentru calamităţi etc.
Astfel, „balanţa vizibilă” sau balanţa comercială cuprinde importul şi exportul bunurilor în
timp ce balanţa invizibilă înregistrează serviciile comerciale şi transferurile (legate de transporturi
maritime, aviatice, asigurări, bănci, turism, dobânzi şi profituri, transferuri publice, transferuri
private).
O regulă simplă a balanţei de plăţi arată că orice tranzacţie ce constă într-o plată făcută de
rezidenţii interni conduce la o creştere a deficitului balanţei de plăţi.
Contul curent este în surplus dacă exporturile depăşesc importurile plus transferul net către
străinătate.
Contul de capital înregistrează achiziţiile şi vânzările de active financiare ca acţiuni,
certificate de depozit şi obligaţiuni, pământ.
Surplusul contului de capital, care se mai numeşte flux net de capital către interior, apare
atunci când încasările din vânzarea activelor speculative, pământului, depozitelor bancare şi altor
active depăşesc plăţile pentru achiziţionarea de active străine.
Contul acordurilor oficiale înregistrează modificarea rezervelor oficiale ale ţării. Rezervele
oficiale sunt reprezentate de activele financiare străine deţinute de stat şi administraţie (banca
centală). O creştere a rezervelor oficiale conduce la o balanţă a acordurilor curente negativă.
Motivul este acela că deţinerea de active străine este privită ca o investiţie în străinătate,
ceea ce în contul de capital este evidenţiată cu semnul minus, ca şi în contul acordurilor oficiale.
Suma soldurilor celor trei conturi este întotdeauna zero. Astfel, pentru plata deficitului de
cont curent fie vom împrumuta din exterior fie vom descreşte rezervele oficiale pentru acoperirea
deficitului.
Creşterea rezervelor oficiale se mai numeşte surplus total al balanţei de plăţi.
Astfel, rezumând cele prezentate anterior avem:
Surplusul balanţei de plăţi = creşterea rezervelor oficiale =
= surplusul contului curent + fluxul net privat de capital către interior.
Dacă atât contul curent cât şi contul de capital privat înregistrează deficit, atunci balanţa de
plăţi totală este în deficit şi astfel banca centrală va pierde rezerve.
*
De multe ori contul de capital este separat în două părţi:
1. tranzacţiile sectorului privat;
2. tranzacţiile privind rezervele oficiale (ale autorităţii publice) – contul acordurilor oficiale.
105
Macroeconomie
Pentru a înţelege mai bine aceste relaţii, în figura 4.2 este prezentată dinamica balanţei de
plăţi pe componente în perioada 1980-2000, ca procent din PIB nominal.
5
Contul de capital
4
3
(procente in PIB)
2
Balanta de plati
1
0
-1
-2 Rezerve oficiale
-3
-4
-5 Contul curent
1980 1985 1990 1995 2000

An
Figura 4.2
Observaţie:
În perioada anilor ‘80 fluctuaţiile balanţei de plăţi au fost relativ mici, în timp ce anii ’90 au
fost caracterizaţi de un deficit accentuat, care a scăzut spre sfârşitul anilor ’90 şi a crescut după
1991.
Contul curent reflectă în oglindă contul de capital, respectiv un cont curent negativ a fost
însoţit de un cont de capital pozitiv (s-a împrumutat de la restul lumii); variaţiile balanţei contului
acordurilor oficiale sunt mici în comparaţie cu cele ale contului de capital sau al celui curent.
Politici de corectare a deficitului

Un deficit al balanţei de plăţi arată că pe termen scurt populaţia unei ţări are un standard de
viaţă mai înalt decât cel pe care şi-l poate permite prin propriile resurse. O asemenea situaţie poate
fi menţinută pe termen lung doar dacă există rezerve suficiente. În absenţa acestora, nici o ţară nu
poate continua la nesfârşit menţinând o balanţă de plăţi deficitară.
Politici ce pot corecta balanţa de plăţi sunt:
• devalorizarea ratei de schimb pentru a face exporturile mai ieftine şi importurile mai
scumpe;
• controlul importurilor care se poate face la desfacerea cu amănuntul;
• politici de reducere a cheltuielilor (consumului). Prin acestea se reduce nivelul cererii
interne pentru toate bunurile, inclusiv pentru cele importate. Aceasta are însă un cost înalt
în raport cu producţia internă şi cu utilizarea forţei de muncă;
• politici de substituire a cheltuielilor – prin care să se modifice cheltuielile prin deplasarea
acestora de la achiziţionarea bunurilor importate către cele produse în interior. Un
exemplu în acest sens este creşterea preţurilor bunurilor importate relativ la cele interne
prin impunerea taxelor vamale;
• subvenţii sau ajutoare pentru exportatori;
• creşterea ratelor dobânzilor interne pentru a atrage fluxuri de capital.
106
4.3. Ratele (cursurile) de schimb
Piaţa monetară a schimburilor externe (piaţa valutară) este piaţa internaţională pe care o
monedă naţională poate fi schimbată contra alteia. Preţul la care o monedă se schimbă cu alta se
numeşte rata de schimb sau curs de schimb. Acest indicator se defineşte numeric prin cantitatea de
monedă străină ce revine pe unitate monetară naţională, sau invers.
Referindu-ne la România, cursul de schimb al leului reprezintă preţul leului exprimat în alte
monede. Ca şi orice alt preţ, cursul de schimb este determinat de raportul cerere – ofertă.
Cererea de lei (Ce.Lei) pe piaţa externă reprezintă suma pe care agenţii economici doresc să
o cumpere într-o anumită zi pentru un anumit curs de schimb dacă vor găsi un vânzător.
Oferta de lei (O.Lei) reprezintă suma pe care agenţii doresc să o vândă pe piaţă dacă vor găsi
un cumpărător.
Există două motive pentru care legea cererii se aplică şi monedei naţionale: efectul
tranzacţiilor şi efectul câştigului de capital aşteptat.
Efectul tranzacţiilor provine din exporturile firmelor româneşti şi din costul tranzacţiilor.
Cererea de monedă naţională depinde de cererea străinilor pentru bunuri interne, ceea ce implică
necesitatea de a avea moneda internă pentru a le plăti. Pentru o valoare aşteptată dată a monedei, cu
cât este mai scăzută valoarea acesteia faţă de acel nivel, cu atât este mai mare câştigul de capital
aşteptat din păstrarea monedei interne şi ca urmare este mai mare cantitatea de monedă cerută.
Oferta de monedă depinde de cererea agenţilor interni pentru bunuri străine (pentru
importuri) ceea ce necesită monede străine pentru a le plăti. Schimbul monedei interne pentru cele
străine va creşte oferta de monedă internă.
În figura 4.3 se prezintă nivelul de echilibru al ratei de schimb, care se determină în punctul
în care cererea (Ce.Lei) şi oferta (O.Lei) sunt egale.
Valoarea monedei unei ţări depinde în ultimă instanţă de performanţele sale în comerţul
internaţional. Un surplus al balanţei comerciale indica o cerere mai mare de bunuri interne,
respectiv o cerere mai mare de monedă naţională. În acest caz, cursul de schimb va fi relativ ridicat
în raport cu alte monede. Un deficit al balanţei comerciale va indica un exces de ofertă de monedă
internă şi în consecinţă o monedă slabă.
Curs de schimb O.Lei

e Ce’.Lei
Observaţii:
• cursul de schimb e este
Ce.Lei definit aici ca „unităţi de
monedă străină pentru o
O’.Lei
e’ E’ cantitate de monedă
B
internă”;
e E • deplasarea curbei cererii

Ce.Lei în Ce’.Lei va
A
determina o creştere a ratei
Ce’.Lei de schimb de la e la e’,
e’’ E’’
respectiv o deplasare din
E în E’;
O.Lei
O’.Lei Ce.Lei • o deplasare a curbei ofertei

din O.Lei în O’.Lei va
reduce rata de schimb de
echilibru în E’’ (respectiv
0 Q Q’Q’’
Valoare (lei) e’’).
Figura 4.3
107
Macroeconomie
O deplasare a cererii de monedă poate fi determinată de:

• o creştere a preferinţelor străinilor pentru bunurile importate;
• o creştere a venitului restului lumii;
• un flux de capital către interior;
• speculaţiile;
O creştere a importurilor şi a fluxurilor de capital către exterior vor determina o creştere a
ofertei de monedă naţională.
Măsurarea cursului de schimb (e). Există mai multe moduri de a se măsura cursul de
schimb (e).
Unul dintre modurile convenţionale de măsurare se numeşte cursul de schimb nominal
bilateral, prin care se exprimă preţul monedei străine în moneda naţională. Acesta este bilateral în
sensul că este o rată de schimb a unei monede în raport cu alta şi nominală deoarece specifică rata
de schimb în termeni nominali, adică lei/euro, lei/ lire sterline, lei/ yen japonez sau lei /dolar etc.
Cursul de schimb nominal bilateral poate fi exprimat în două moduri:
moneda straina moneda nationala
sau .
moneda nationala moneda straina
Adesea dorim să caracterizăm deplasările monedei naţionale faţă de alte monede printr-un
singur număr şi nu prin cursuri de schimb separate în raport cu fiecare dintre monedele străine.
Astfel dorim un indice care să reflecte în general cursul de schimb, cu caracteristici asemănătoare
indicelui general al preţurilor. Acest indice se numeşte rata efectivă sau multilaterală şi reprezintă
preţul unui coş reprezentativ de valute străine, fiecare multiplicată cu ponderea comerţului cu ţara
respectivă.
Pentru a înţelege mai bine aceasta vom considera un exemplu simplu, descris în tabelul 4.6,
în raport cu dolarul american.
Tabelul 4.6
Moneda Pondere a Rata de schimb (e) Indicele Indicele
comerţului Anul 1 Anul 2 cursului de ponderat
SUA schimb bilateral
Dolar canadian 0,4 1,34 1,41 105,22 42,09
Yen japonez 0,25 107 96 89,72 22,43
Lira sterlină 0,2 0,68 0,63 92,65 18,53
Euro 0,15 1,3877 1,20 86,47 12,97
TOTAL 1,00 - - 96,02
*Cursul (rata) de schimb este definit ca unităţi de monedă străină pe dolar USA.
Din tabel se poate observa că modificările globale a cursului de schimb depind în mare
măsură de ponderea comerţului cu ţara respectivă şi de evoluţia cursurilor de schimb nominal.
Cu alte cuvinte indicele cursului de schimb efectiv măsoară evoluţia cursului de schimb
nominal mediu, iar în tabelul 4.6 se observă că rata de schimb multilaterală a scăzut cu 3,98% (de la
100 la 96,02%).
Pentru a şti însă dacă bunurile interne au devenit mai ieftine sau mai scumpe decât bunurile
din străinătate, mai trebuie să evidenţiem evoluţia preţurilor interne şi în străinătate. Astfel vom
obţine cursul de schimb efectiv real sau, simplu, cursul de schimb real.
Cursul de schimb real este raportul dintre preţurile străine şi interne măsurat în aceeaşi
monedă. El va măsura competitivitatea ţării în comerţul internaţional.
Deci, cursul real de schimb este definit* ca:
*
În cazul când rata de schimb nominală (e) se exprimă prin cantitatea de monedă străină pe o unitate de monedă
naţională (dolar/leu) atunci numărătorul relaţiei (4.2) se înmulţeşte cu 1/e.
108
Pf ⋅ e
R= (4.2)
P
unde Pf – nivelul preţurilor din străinătate;

P – nivelul preţurilor interne;
e – preţul în lei a unei unităţi monetare străine (de exemplu lei/dolari).
Numărătorul (Pf . e) exprimă preţurile din străinătate măsurate în lei iar numitorul (P)
reprezintă preţurile interne; astfel cursul real de schimb exprimă raportul preţurilor din străinătate şi
cele interne.
Creşterea cursului de schimb real arată că bunurile şi serviciile din străinătate au devenit
mai scumpe decât cele interne şi de aici rezultă o creştere a competitivităţii bunurilor interne.
Aceasta poate fi o consecinţă a deprecierii monedei naţionale, a creşterii preţurilor externe, Pf sau a
scăderii preţurilor interne, P.
Reciproc, scăderea lui R arată faptul că bunurile interne devin mai scumpe şi ca urmare mai
puţin competitive.
Pentru a calcula cursul real de schimb R prin utilizarea relaţiei (4.2) este necesară
cunoaşterea indicelui preţurilor (general sau de consum) din ţările cu care avem relaţii comerciale
(în loc de Pf) precum şi cel al preţurilor interne (în loc de P). Prin intermediul acestora vom ajusta
cursul efectiv (nominal) de schimb la modificările preţurilor externe şi interne.
Teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC). Această teorie explică modul în care se
formează echilibrul cursului de schimb între două monede în raport cu nivelul preţurilor din cele
două ţări. Valoarea unei monede relativ la cealaltă depinde de puterea de cumpărare relativă a celor
două monede în ţările de provenienţă. Cu alte cuvinte cursul de schimb se va stabili în punctul în
care puterea de cumpărare a unei unităţi de monedă este aceeaşi în fiecare ţară*.
Cursul de schimb ce exprimă paritatea puterilor de cumpărare se referă la cursul de schimb
nominal, care menţine cursul de schimb real constant pentru o anumită perioadă, ca de altfel şi
nivelul competitivităţii internaţionale. Ţările în care inflaţia este mai mare decât a restului lumii vor
înregistra o depreciere a cursului de schimb, în timp ce ţările cu o inflaţie scăzută vor înregistra o
apreciere a ratei de schimb. Această relaţie dintre cursul de schimb şi inflaţie este foarte importantă
pentru politica de redresare a balanţei de plăţi externe. Evident, pe termen scurt sunt posibile devieri
de la paritatea puterilor de cumpărare, pe termen lung însă această teorie pare adevărată.
Cursuri de schimb flexibile (flotante). Cursurile de schimb flexibile (flotante, libere) sunt
acele cursuri care se formează ca echilibru între cererea şi oferta de monedă pe piaţa de schimb
valutar internaţională. Cursurile de schimb flexibile au următoarele caracteristici:
• la încheierea unei afaceri de livrare a unor bunuri de către un partener străin cu plata în
viitor în moneda străină nu vom şti exact cât va trebui plătit datorită fluctuaţiilor ce pot
interveni în cursul de schimb. Acest fapt tinde să descurajeze comerţul internaţional. Este
posibil să se ia o măsură de prevedere împotriva acestei situaţii prin achiziţionarea
anticipată a monedei necesare de pe pieţele de schimb valutar;
• într-un sistem al cursurilor de schimb libere acţiunile speculative tind să stabilizeze cursul
pe termen lung prin faptul că se va cumpăra moneda atunci când este slabă şi se va vinde
atunci când este puternică;
• într-un sistem de cursuri flotante, balanţa de plăţi trebuie să se autocorecteze permanent.
Un deficit care rezultă din deprecierea monedei naţionale (ce reduce preţul exporturilor
*
Puterea de cumpărare a banilor este dată de cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate pentru o unitate de
monedă ($, Euro, etc).
109
Macroeconomie
interne) poate conduce la creşterea cererii şi de aici prin creşterea cantităţii vândute se
poate restabili echilibrul balanţei de plăţi.
Într-un sistem de cursuri flotante „curat”, Banca Naţională permite stabilirea cursului de
schimb absolut liber pe pieţele externe de schimb. Aceasta conduce la faptul că rezervele oficiale
pentru tranzacţii şi implicit soldul balanţei de plăţi sunt zero: ca urmare, cursul de schimb se
stabileşte astfel încât suma conturilor curente şi de capital să fie nulă.
În practică, sistemul cursurilor de schimb flotante (pus în practică începând cu 1973) nu este
unul „curat”. De fapt acesta este un sistem „condus”, sau cu „fluctuaţii murdare” (managed, dirty
floating). Într-un sistem al cursurilor de schimb condus, Banca Centrală intervine pe piaţă prin
vânzarea-cumpărarea de valută străină pentru influenţarea cursurilor de schimb. Evident, rezervele
pentru tranzacţii nu vor mai fi zero în acest caz.
O monedă se depreciază atunci când, într-un sistem de cursuri flotante, devine mai ieftină
în raport cu alte valute. O monedă se apreciază atunci când devine mai scumpă în raport cu alte
monede străine.
Cursuri de schimb fixe. Cursurile de schimb fixe înlătură incertitudinea asociată cursurilor
flexibile. Sistemul cursurilor de schimb fixe a fost introdus prin Acordul de la Bretton Woods
(1944) şi a devenit efectiv în 1947. Prin acest sistem se intenţiona stabilizarea comerţului mondial şi
stimularea dezvoltării sale. Fondul Monetar Internaţional (FMI)) a fost de asemenea înfiinţat pentru
a asista ţările a căror balanţă de plăţi este deficitară, înregistrând dificultăţi în plata datoriilor
externe. Sistemul a fost abandonat în 1974.
În cadrul acestui sistem fiecare monedă are un preţ fixat, care ţine seama de raportul cerere-
ofertă, iar băncile naţionale din fiecare ţară trebuiau să intervină pe pieţele valutare ori de câte ori
apăreau modificări radicale, astfel încât evoluţia cursului de schimb să se menţină într-o plajă de 1%
până în 1971 şi de 2,25% până în 1974.
Intervenţiile pe pieţele de schimb valutar se efectuează de către Banca Centrală prin
vânzarea sau cumpărarea de valută.
De exemplu, dacă balanţa de plăţi a SUA este în deficit faţă de Japonia, atunci cererea de
yeni japonezi la schimb cu dolarii depăşeşte oferta de yeni pentru schimb cu dolarii. Dacă cele
două ţări ar fi convenit să facă comerţ în condiţiile unei rate de schimb fixe atunci, pentru
restabilirea echilibrului pe piaţă, Banca Centrală a Japoniei va cumpăra pe piaţa valutară excesul de
dolari plătind cu yeni. Pentru monedele internaţionale /valute intervenţiile se pot efectua pe piaţa
valutară internă sau pe pieţele valutare internaţionale. În cazul monedelor naţionale fără circulaţie
internaţională intervenţiile Băncilor centrale proprii se efectuează în special pe piaţa internă de
schimb valutar pentru a acoperi deficitul balanţei de plăţi.
Balanţa de Plăţi va măsura în acest caz cantitatea de monedă străină cu care Banca Centrală
trebuie să intervină pe piaţă. Astfel, atât timp cât Banca Naţională deţine suficiente rezerve, se poate
interveni pe piaţă pentru menţinerea unui curs de schimb constant. Dacă o ţară înregistrează însă în
mod constant deficite ale balanţei de plăţi, atunci rezervele Băncii Naţionale se pot epuiza şi va
avea loc o devalorizare a monedei naţionale.
Devalorizarea are loc în acest caz ca un proces deliberat de reducere a cursului de schimb
relativ la alte valute (ieftinirea monedei naţionale) şi are drept obiectiv creşterea competitivităţii
exporturilor şi scumpirea importurilor. În cadrul acestui sistem (de rate fixe), în multe situaţii ţările
au ajuns să înregistreze dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi.
Revalorizare este procesul invers, care presupune creşterea cursului de schimb (scumpirea
monedei naţionale). Devalorizarea nu conduce în mod necesar la o îmbunătăţire a balanţei de plăţi
în următoarele cazuri:
• cererea pentru exporturi este inelastică; atunci o devalorizare nu va creşte încasările din
exporturi şi astfel nu apar în mod necesar venituri suplimentare;
110
• partenerii de afaceri (celelalte ţări) efectuează la rândul lor devalorizări ale monedei,
atunci se poate pierde câştigul iniţial;
• în economia internă trebuie să existe un exces de capacităţi de producţie care să permită
acoperirea cererii de exporturi.
Combinaţia dintre un regim de cursuri fixe şi cel de cursuri flotante considerând o zonă
fixată de variaţie a ratei de schimb se mai numeşte regim (zonă) ţintă.
Într-un regim ţintă Banca Centrală caută să menţină cursul de schimb între o limită
inferioară şi una superioară. În interiorul zonei ţintă, cursul este determinat de raportul dintre cerere
şi ofertă.
Avantajul de bază al cursurilor de schimb fixe este acela că elimină incertitudinea din
comerţul internaţional.
Cele mai importante dezavantaje sunt:

• dacă rata de schimb iniţială este prea mare (prea depărtată de punctul de echilibru) atunci
va fi dificil de obţinut un echilibru al balanţei de plăţi;
• politicile economice interne vor fi supuse necesităţii de a menţine cursul extern al
monedei naţionale;
• cursurile de schimb fixe sunt supuse unor mari presiuni speculative.
Impactul iniţial al unei deprecieri sau devalorizări poate determina o deteriorare a contului
curent. În economiile industrializate aceasta se întâmplă deoarece materiile prime importate au
preţuri mai mari şi de aici rezultă o creştere a costurilor, dar şi a preţurilor bunurilor furnizate la
export. Efectul unei deprecieri ar putea fi susţinut printr-o creştere a nivelului exporturilor şi
substituirea bunurilor importate cu cele interne, astfel încât contul curent să înregistreze un surplus.
În figura 4.4 este prezentat acest efect ce se numeşte şi curba J.
Balanţa de Q
plăţi
surplus
+
0
P timp
M
deficit
-
N
Figura 4.4
O depreciere iniţială (ce pleacă din punctul M) va conduce în prima fază la deteriorarea
contului curent. În punctul N deprecierea îşi face efectul în ceea ce priveşte exporturile iar contul
curent începe să se îmbunătăţească până ajunge în punctul Q.
Sistemul Monetar European (SME). Propunerea iniţială pentru implementarea unui

Sistem Monetar European (SME) a fost făcută în Raportul Werner (1969), care presupunea
realizarea monedei unice europene în anul 1980. Stabilirea SME a necesitat un studiu preliminar de
pregătire în vederea obţinerii monedei unice europene.
111
Macroeconomie
Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM). Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM) era un

sistem de cursuri de schimb fixe în care pentru fiecare monedă era dat un curs mediu faţă de
celelalte valute din SME. În plus, pentru fiecare valută se permitea o fluctuaţie de 2,5% în jurul
acelei valori medii. Dacă în cursul schimburilor se atingea pragul de 2,25% deasupra sau sub
nivelul stabilit atunci Banca Naţională era fi obligată să intervină pentru menţinerea cursului stabilit
prin vânzare – cumpărare de monedă. Finanţarea acestor operaţiuni se efectua şi prin intermediul
Fondului de Cooperare pentru Moneda Europeană.
4.4. Echilibrul şi ajustări ale acestuia într-o economie deschisă

În această secţiune se adaugă sectorul extern şi comerţul internaţional în cadrul modelului IS –
LM. Pentru început vom presupune că deşi nivelul preţului este dat, oferta satisface orice cerere.
Mai târziu se va relaxa această ipoteză.
Cea mai importantă modificare a modelului este aceea că outputul intern nu este determinat
doar de consumul intern ci şi de cererea pentru export, adică:
Cheltuieli pentru bunuri interne:

= A + NX = (C + I + G) + (X – Z)
= (C + I + G) + NX (4.3)
unde X reprezintă importul, Z exportul iar NX – soldul balanţei comerciale.
Cum cheltuielile interne (A) depind de rata dobânzii (r) şi de venitul agregat (Y), exporturile
depind de venitul străinătăţii (Yf) şi rata de schimb R, iar importurile depind de venitul agregat şi
de rata reală a dobânzii, putem scrie:
(IS): Y = A(Y, r) + X (Yf, R) – Z(Y, R) = A(Y, r) + NX(Y, Yf, R) (4.4)
Într-o economie deschisă curba IS include exporturile nete ca o componentă a cererii

agregate.
Faptul că o parte a venitului va fi cheltuită pentru bunuri importate conduce la verticalizarea
curbei IS faţă de cazul unei economii închise; o reducere a ratei dobânzii va conduce la o creştere
mai mică a venitului şi producţiei pentru restabilirea echilibrului pieţei.
Înclinaţia marginală către importuri (z) se calculează ca raport între sporul de importuri şi
cel de venituri (z = ∆Z/∆Y), arătând cât din veniturile suplimentare realizate se cheltuieşte pentru
importuri.
Multiplicatorul cheltuielilor publice αG introdus în capitolul 2 devine α *G (nu se ţine cont de
piaţa monetară):
1
α ∗G = < αG (4.5)
1 + z − c(1 − t )
Exporturile sunt determinate de Yf şi R. O depreciere reală va creşte cererea pentru bunuri

interne, deplasând curba IS către dreapta. De asemenea, o creştere a Yf şi a cheltuielilor străinătăţii
va conduce la creşterea exporturilor nete.
Efectele unei creşteri a cererii externe vor fi creşterea ratei dobânzii, a producţiei interne şi a
gradului de ocupare a factorilor.
Efectele unui şoc în venituri şi exporturi nete sunt sintetizate în tabelul 4.7.
112
Tabelul 4.7
Creşterea Creşterea veniturilor Depreciere reală
cheltuielilor interne externe
Venit (Y) + + +
Export net (Nx) - + +
Fluxurile de capital şi balanţa de plăţi. Pe plan internaţional, capitalul este perfect mobil
atunci când investitorii pot achiziţiona active în orice ţară doresc cu un cost scăzut al tranzacţiilor şi
într-o sumă nelimitată.
Faptul că ratele dobânzilor influenţează fluxul de capital şi balanţa de plăţi are o implicaţie
deosebită pentru politica de stabilizare.
Fluxurile de capital (FC) depind de diferenţele dintre rata internă a dobânzii (r) şi ratele
dobânzilor din străinătate (rf), astfel că surplusul balanţei de plăţi (BP) este:
BP = Nx(Y, Yf, R) + FC(r – rf) (4.6)
Astfel, în multe situaţii, ţările trebuie să facă faţă problemei politicii pe care să o adopte,
deoarece un cont curent deficitar conduce la înrăutăţirea fluxurilor de capital, astfel încât va exista
un conflict între echilibrul intern şi cel extern.
Echilibrul extern există atunci când balanţa de plăţi are un sold apropiat de zero. Altfel,
banca centrală va pierde sau va câştiga rezerve. Echilibrul intern este atins atunci când economia se
află la nivelul ocupării complete a factorilor.
În condiţiile unei mobilităţi perfecte a capitalului, există echilibru extern doar dacă r = rf.
Din ecuaţia (4.6) putem deduce curba BP de-a lungul căreia balanţa de plăţi este echilibrată (BP =
= 0). În figura 4.5 este prezentat într-un sistem de axe venit agregat – rată a dobânzii, relaţia dintre
balanţa de plăţi şi venitul de echilibru.
În acest moment putem identifica în cele 4 cadrane din figura 4.5, raportul dintre contul
curent şi contul de capital.
În zona E1 există un deficit al balanţei de plăţi şi o subutilizare a factorilor.
r Observaţii:
• Echilibrul intern se
E4 E3 atinge pentru producţia
Surplus, Surplus, Y* în condiţiile utilizării
subutilizare suprautilizare complete a factorilor;
a factorilor a factorilor
• De-a lungul dreaptei
E
BP = 0, balanţa de plăţi
Rata dobânzii
rf BP=0 este în echilibru;
E1 E2 • Punctele de deasupra
Deficit, Deficit, BP corespund surplusu-
subutilizare suprautilizare lui, în timp ce punctele
a factorilor a factorilor de sub BP corespund
deficitului balanţei de
plăţi.
Y
Y*
Venit intern, output
Figura 4.5
113
Macroeconomie
O politică monetară expansionistă va îmbunătăţi situaţia utilizării factorilor dar, va înrăutăţi

balanţa de plăţi întrucât scade rata internă a dobânzii r şi capitalul se deplasează către exterior. În
acest context fluxurile de capital, sensibile la rata dobânzii, sugerează soluţia problemei: o creştere a
ratei dobânzii va conduce la finanţarea deficitului comercial. Aceasta arată faptul că pentru
atingerea echilibrului intern şi extern trebuie utilizate simultan atât politici fiscale şi bugetare cât şi
politici monetare*.
Fiecare punct de echilibru intern se află la intersecţia curbelor IS şi LM. În aceste condiţii
ajustările depind în mod esenţial de regimul cursului de schimb.
Modelul Mundell – Fleming extinde analiza pentru economii cu o perfectă mobilitate a

capitalului.
a) În condiţiile unor cursuri de schimb fixe ţările nu pot adopta o politică monetară
independentă. Ratele dobânzilor nu pot devia mult de la cele existente pe plan mondial. Orice
încercare de a duce o politică monetară independentă va conduce la fluxuri de capital şi la
necesitatea intervenţiei în economie, astfel încât rata dobânzii să revină la nivelul celei
internaţionale.
Pentru a explica această concluzie vom prezenta lanţul de cauzalitate asociat unei politici
monetare şi consecinţele sale. În tabelul 4.8 sunt analizate efectele provocate de modificarea
variabilelor deja introduse, săgeţile Ê şi Ì indicând creşterea sau scăderea indicatorului respectiv.
Astfel, orice încercare de a diminua masa monetară va conduce la pierderea de rezerve,
determinând astfel necesitatea unei politici monetare expansioniste şi masa monetară revine la
nivelul iniţial.
Politica fiscală/bugetară expansionistă este în schimb mult mai eficientă.
Tabelul 4.8
Acţiune Simbol Explicaţie
Creşterea ratei dobânzii r1 > r0 -
1. Scăderea ofertei de monedă MÌ Decizia băncii centrale
2. Creşterea ratei dobânzii rÊ -
4. Flux de capital spre interiorul ţării FCÊ Decizii ale străinilor de a investi în interior
4. Surplus al BP BPÊ -
5. Presiune pentru aprecierea monedei eÊ -
6. Intervenţie pentru vânzarea monedei - Intervenţia băncii centrale pentru a
interne şi cumpărarea valutelor străine menţine rata de schimb constantă
7. Creşterea masei monetare MÊ -
8. Scade rata dobânzii rÌ -
9. Se revine la nivelele iniţiale ale ratei r0, M0, -
dobânzii, masei monetare şi balanţei de BP0
plăţi
Pentru o ofertă de masă monetară iniţial constantă (M0), expansiunea fiscală/bugetară

deplasează curba IS la dreapta şi astfel vor creşte atât outputul cât şi rata dobânzii. Rate înalte ale
dobânzii conduc la fluxuri de capital către interior iar cursul de schimb se va revaloriza. Pentru
menţinerea unui curs de schimb fix banca centrală va fi nevoită să crească oferta de bani, ceea ce
conduce la creşterea ulterioară a venitului agregat. Echilibrul se va restabili atunci când oferta de
monedă a crescut suficient astfel încât să readucă rata dobânzii la nivelul iniţial (r = rf).
*
În 1999 Premiul Nobel pentru economie a fost acordat lui R.Mundell pentru contribuţiile sale la analiza pieţelor de
capital şi a politicilor macroeconomice în acest context.
114
b) În condiţiile unor cursuri de schimb perfect flexibile banca centrală nu va interveni pe

piaţa monetară deoarece cursul de schimb se ajustează automat, astfel încât să se păstreze echilibrul
balanţei de plăţi (BP = 0). Orice deficit al contului curent trebuie finanţat prin fluxuri de capital din
exterior, iar un surplus al contului curent conduce la fluxuri de capital către exterior (restul lumii).
Modificările cursului de schimb vor conduce la echilibru, respectiv suma dintre conturile
curente şi de capital va fi zero.
În condiţiile mobilităţii perfecte a capitalului şi a ratelor de schimb flexibile, fluxurilor de

capital au un impact deosebit de puternic asupra cererii. Dacă rata internă a dobânzii scade sub rf
atunci capitalul se va deplasa către exterior, ceea ce va conduce la deprecierea monedei, cu un
câştig de competitivitate rezultând o creştere a cererii pentru bunuri interne (curba IS se deplasează
la dreapta). Invers, dacă r > rf, atunci capitalul se va deplasa către interior, ceea ce conduce la
aprecierea monedei, o pierdere de competitivitate şi o scădere a cererii pentru bunuri interne (curba
IS se va deplasa la stânga).
În reprezentarea înlănţuită, un astfel de proces de ajustări (cu P şi Pf constante) arată astfel:
(r < rf) ⇒ (FC către exterior) Ê ⇒ eÌ ⇒ XÊ ⇒ NxÊ

(IS se deplasează la dreapta) şi
(r > rf) ⇒ (FC către interior) Ê ⇒ eÊ ⇒ XÌ ⇒ NxÌ
(IS se deplasează la stânga).
Este important să precizăm că eÌ înseamnă depreciere, iar eÊ - apreciere, indiferent de

modul în care este definit indicatorul e.
O creştere a cererii străinătăţii pentru bunuri interne la un curs de schimb (e0) şi rată a
dobânzii (r0) va determina un exces de cerere de bunuri (ECB) şi IS se va deplasa la dreapta. Este
atins un nou punct de echilibru al pieţei (Y1, r1), cu r1 > rf. Capitalul tinde să se deplaseze către
interior, iar surplusul balanţei de plăţi rezultat va conduce la aprecierea monedei. Din această
apreciere bunurile interne devin mai puţin competitive, iar curba IS se deplasează înapoi la stânga
către nivelul de echilibru iniţial. În final se remarcă faptul că o creştere a exporturilor (sau o
expansiune fiscală/bugetară) nu afectează nivelul iniţial al outputului. Rezultatul va fi o apreciere a
monedei şi o modificare a exporturilor nete:
XÊ ⇒ ECB ⇒ IS la dreapta ⇒ (r1 > rf; Y1 > Y0) ⇒ (FC spre interior) Ê ⇒
⇒ BPÊ ⇒ eÊ ⇒ (Y0, r0)
Expansiunea bugetară/fiscală (care se poate obţine prin reducerea taxelor sau creşterea
cheltuielilor publice G) va determina o creştere a cererii agregate interne asemănătoare creşterii
exporturilor. În acest caz va avea loc efectul de substituţie (compensare) deoarece o apreciere a
monedei va reduce exporturile nete*.
Concluzia ce derivă este aceea că şocurile asupra cererii nu vor influenţa nivelul de echilibru
al outputului în condiţiile ratelor de schimb flexibile şi o perfectă mobilitate a capitalului.
O expansiune monetară (respectiv o creştere a ofertei de bani M1 > M0) va deplasa curba LM
la dreapta în punctul de echilibru (Y1, r1), cu Y1 > Y0.
Cum r1 < rf, fluxul de capital se va îndrepta către exterior, iar balanţa de plăţi va înregistra
deficit şi cursul de schimb va cunoaşte o depreciere. Economia internă va deveni mai competitivă şi
exporturile nete vor creşte,astfel că IS se va deplasa la dreapta intr-un nou punct de echilibru (Y2, r2)
cu r2 = rf şi Y2 > Y1.
*
Reamintim că efectul de compensare apare ca urmare a faptului că o creştere a dobânzilor va reduce investiţiile.
115
Macroeconomie
Astfel prin intermediul politicii monetare au crescut exporturile nete. Deplasările succesive
de la (Y0, r0) la (Y1, r1) şi (Y2, r2) pot fi explicate prin intermediul ecuaţiei de echilibru pe piaţa
M1
monetară L(r, Y) = . Cum r nu poate diferi de rf, Y va creşte astfel încât cererea de bani să
P
egaleze oferta (pentru preţuri constante). Acest proces poate fi rezumat astfel:
 M1 M 0 
 >  ⇒ LM se deplasează la dreapta ⇒ (Y1, r1 < rf) ⇒ (FC către exterior) Ê ⇒ BPÌ
 P P 
⇒ eÌ ⇒ NxÊ ⇒ IS se deplasează la dreapta ⇒ (Y2, r2).
În tabelul 4.9 sunt sintetizate concluziile acestei secţiuni:
Tabelul 4.9
Efectele politicilor monetară şi fiscală în condiţii de mobilitate perfectă a capitalului
Cursuri fixe Cursuri flexibile
Expansiune monetară
Outputul nu se modifică, se pierd rezerve egale cu Creştere a outputului, îmbunătăţire a balanţei de plăţi,
creşterea masei monetare depreciere a cursului de schimb.
Expansiune Bugetară/ fiscală
Creştere a outputului, înrăutăţire a BP Output nemodificat, reducerea exporturilor nete, aprecierea
cursului de schimb.
Influenţa preţurilor într-o economie deschisă. În această secţiune vom înlocui ipotezele
preţurilor interne fixe şi ale capitalului perfect mobil cu cele ale preţurilor variabile şi a capitalului
ce nu este perfect mobil. Astfel, ecuaţia BP nu va mai fi o dreaptă orizontală. Considerând Yf , Pf şi
rf constante, ecuaţia (4.6) devine:
BP = X(P, e) – Z(Y, P, e) – FC (r) (4.7)

(cu FC(r) = fluxul de capital net către exterior).
Componentele BP din relaţia 4.7 sunt descrise astfel:
∂X
a) funcţia exporturilor X = X(P, e), cu <0⇒ (PÊ ⇒ XÌ)
∂P
∂X
< 0 ⇒ (eÊ ⇒ XÌ)
∂e
∂Z
b) funcţia importurilor Z = Z(Y, P, e), cu > 0 ⇒ (YÊ ⇒ ZÊ)
∂Y
∂Z
> 0 ⇒ (PÊ ⇒ ZÊ)
∂P
∂Z
> 0 ⇒ (eÊ ⇒ ZÊ)
∂e
∂CF
c) funcţia fluxului de capital FC = FC(r), cu < 0 ⇒ (rÊ ⇒ CF către exterior Ì)
∂r
Echilibrul contului curent în expresie monetară, respectiv surplusul balanţei de plăţi vor fi:
X – Z = PX(P, e) – Pf ⋅ e ⋅ Z(Y, P, e) (4.8)
BP = Nx(Y, P, e) – FC(r) (4.9)
Din relaţia (4.9) rezultă că BP = 0 dacă Nx(Y, P, e) = FC(r).
116
Într-un sistem cu rate de schimb fixe ecuaţia (4.9) indică deficitul (surplusul) balanţei de
plăţi. Într-un sistem cu rate de schimb flexibile BP = 0 şi ecuaţia (4.9) indică punctul de echilibru
al cursului de schimb e.
Prin relaţia (4.9) se poate determina forma curbei BP (pentru BP = 0) din faptul că
exporturile nete sunt egale cu fluxul net de capital către exterior. Utilizând reprezentarea în 4
cadrane descrisă la modelul IS – LM vom obţine curba BP în cadranul I (figura 4.6). Pentru un nivel
dat al preţurilor externe Pf şi un curs de schimb fixat e şi cu nivelul iniţial al preţurilor interne P0
rezultă în cadranul IV funcţia exportului net în raport cu Y (o funcţie descrescătoare).
Fluxul net de capital către exterior este prezentat în cadranul II. Cadranul III conţine
restricţia Nx = FC (export net = flux net de capital). Curba BP arată combinaţiile de rate ale
dobânzii interne şi nivele ale producţiei (r, Y) pentru care exporturile nete sunt egale cu fluxul net
de capital către exterior. Pe curba B0P0 este asigurat echilibrul balanţei de plăţi (BP = 0). Orice
punct de sub BP (zona E1) arată un deficit al balanţei de plăţi, în timp ce orice punct de deasupra BP
(zona E2) indică un surplus al balanţei de plăţi.
Pentru a verifica dacă un punct de echilibru intern (r, Y), situat la intersecţia curbelor IS şi
LM, conduce la un deficit (sau un surplus) al balanţei de plăţi este suficient să suprapunem
diagrama BP peste diagrama IS – LM.
E2
r Surplus P0
BP>0
E1
r1 Deficit
BP<0
II
I
FC(r)
r0
B0
F 45o Y0 Y1 Y
P0X(P0)-Pf ⋅ e ⋅ Z(P0)
III
P0X – pf ⋅ e ⋅ Z = FC IV
X-Z
Figura 4.6
Observaţii:
Pornind de la un nivel iniţial Y0 se determină r0 (urmând schema IV –
III – II – I de succesiune a cadranelor). Aceasta va conduce la punctul
(Y0, r0) pentru care BP = 0. Punctele ce satisfac această condiţie
formează dreapta B0P0.
Precizăm că în relaţia (4.8) , în figura 4.6 şi în continuare se consideră
că rata de schimb este definită ca monedă naţională pe monedă străină.
117
Macroeconomie
ANEXA 4.1
APENDIX MATEMATIC
Pf 1 Pf ⋅ e
R= ⋅ sau R = (4.1) cursul de schimb real
P e P
A + NX = C + I + G + ( X – Z ) =
= ( C + I + G ) + NX (4.2) cererea de producţie
Y = A (Y, r) + X ( Yf , R) – Z ( Y, R) =
= A (Y, r) + NX ( Y, Yf, R) (4.3) producţia internă
1
α G' = (4.4) multiplicatorul politicii fiscal
1 + z − c(1 − t )
BP = NX ( Y, Yf, R) – FC (r – rf) (4.5) ecuaţia balanţei de plăţi
BP = X (P, e) - Z ( Y, P, e) – FC (r) (4.6) ecuaţia balanţei de plăţi

cu:
∆X ∆Z ∆ FC
< 0; > 0; < 0;
∆P ∆Y ∆r
(4.7) dependenţa de parametri
∆X ∆Z ∆Z
< 0; > 0; > 0.
∆e ∆P ∆e
Pf
X − Z = P ⋅ X ( P, e ) − ⋅ Z (Y , P, e ) (4.8) soldul balanţei comerciale
e
sau
X − Z = P ⋅ X (P, e ) − Pf ⋅ e ⋅ Z (Y , P, e ) (4.8’) soldul balanţei comerciale
BP = N X (Y, P, e) – FC (r) (4.9) ecuaţia redusă a balanţei de

plăţi
BP = 0 ⇔ NX (Y, P, e) = FC (r). (4.10) echilibrul balanţei de plăţi
Notaţii
R – curs de schimb real; rf – rata internaţională a dobânzii;

Pf – preţurile din străinătate; Yf – producţia mondială;
P - preţurile interne; z – înclinaţia marginală pentru
e - curs de schimb nominal bilateral; importuri;
A – cererea de produse naţionale; α G∗ - multiplicatorul politicii bugetare
Y – produsul intern brut; în economia deschisă;
C – consumul; c – înclinaţia către consum;
I – investiţiile; t – rata de taxare;
G – cheltuieli publice; BP – balanţa de plăţi;
X – exporturi; FC – soldul balanţei capitalurilor
(Z) Im – importuri;
∆ - operatorul diferenţă (variaţie).
NX – soldul balanţei comerciale;
r – rata internă a dobânzii;
118
Politici macroeconomice
CAPITOLUL 5
POLITICI MACROECONOMICE
5.1. Teorii privind politicile macroeconomice
Politicile macroeconomice privesc modul în care administraţia publică, statul, poate

influenţa economia, procesele şi fenomenele economice.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea economia a fost privită de către economiştii
clasici fie ca o “investigaţie a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” (Adam Smith), fie ca “legi
a ceea ce reglează repartizarea a ceea ce se produce pe pământ” (David Ricardo), fie “legile
mecanicismului capitalist” (Karl Marx). După 1870 economia a început să fie privită ca o
ştiinţă care analizează “comportamentul uman ca o relaţie dintre finalitatea acţiunilor şi
mijloacele şi resursele (limitate) utilizate pentru atingerea scopurilor. Teoria economică clasică
s-a ocupat atât de macroeconomie cât şi de microeconomie, în timp ce teoria economică
neoclasică (cea de după 1870) a fost in esenţă orientată către microeconomie. Odată cu
Keynes, macroeconomia a fost repusă în drepturile naturale, totuşi s-a trecut în cealaltă
extremă, macroeconomia tinzând să fie prioritară faţă de microeconomie. Teoriile economice
moderne – teoria aşteptărilor raţionale, monetarismul, teoria bunăstării, teoria neokeynesiană -
analizează în egală măsură atât procesele macroeconomice, cît şi cele microeconomie.
Economiştii clasici (Adam Smith , Malthus, J.S. Mill, J.B. Say etc.) au evidenţiat faptul
că ştiinţa economică se bazează mai mult pe ipoteze derivate din legile observabile ale
producţiei decât dintr-un proces introspectiv, analitic. Variabilele analizate (cum ar fi oferta
de activităţi antreprenoriale, progresul tehnic din agricultură sau tendinţa limitării numărului
de copii de către gospodăriile de muncitori) erau în esenţă exogene, predeterminate,
independente. Dar asupra economiei nu se poate interveni prin măsuri exogene, piaţa fiind
aceea care reglează procesele şi fenomenele economice. (“mâna invizibilă a piaţei” – Adam
Smith).
Economia neoclasică a fost axată în special pe analize în domeniul microeconomiei,

iar cele mai importante rezultate sunt elaborarea modelului concurenţei perfecte şi a
revoluţiei marginaliste. O altă contribuţie esenţială a neoclasicilor este dezvoltarea analizei
statice comparative (comparate), în care evoluţia proceselor economice nu este analizată ca
variaţie permanentă în timp ci doar ca analiză la două momente de timp diferite. Acest tip de
analiză a fost utilizat cu succes şi în macroeconomie până în anii ’70, după care s-a trecut la
mijloace şi metode mai sofisticate de analiză. Principalii exponenţi ai şcolii neoclasice au fost:
L. Walras, Edgeworth, A. Marshall, V. Pareto, W.S. Jevons, Wicksell, A.C. Pigou etc.
119
Macroeconomie
Revoluţia keynesiană a marcat sfârşitul definitiv al doctrinei “laissez-faire-ului” şi

promovarea intervenţiei statului în economie. Statul poate interveni în economie prin
intermediul cheltuielilor publice, a impozitării dar şi a măsurilor monetare.
Modelul veniturilor şi impozitărilor (diagrama IS – LM) elaborat de Hicks şi Hansen
(1937) reprezintă esenţa economiei keynesiene. În abordarea keynesiană fiecare componentă
din cadrul venitului este “explicată” prin intermediul altor variabile. De exemplu, consumul
este explicat cu ajutorul venitului disponibil şi avuţiei, cererea de bani depinde de venit şi de
rata dobânzii etc. Aceste relaţii au fost prezentate în capitolul 1 iar din fluxul circular într-o
economie observăm că avem de-a face cu un sistem complex, cu legături intercondiţionate
între variabile. În acest sistem veniturile, producţia, preţurile şi şomajul sunt puternic
influenţate de politica fiscală a guvernului.
Hansen a inclus mai târziu în model şi piaţa forţei de muncă; de aici a rezultat un
model care analizează simultan cele trei pieţe: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi
piaţa forţei de muncă.
Clasicii susţineau că salariile şi preţurile sunt flexibile, şi ca urmare rata dobânzii va
stabili echilibrul pe piaţa monetară. În opinia keynesienilor salariul este complet flexibil, şi
de aici posibilitatea atingerii nivelului ocupării complete a muncii prin intermediul fluctuaţiilor
salariului.
În viziunea neoclasică în schimb, apare posibilitatea existenţei şomajului care nu mai
poate fi reglementat, iar de aici rezultă că ocuparea deplină nu poate fi atinsă (datorită
efectului Pigou1).
În ultima jumătate a secolului XX au apărut şi alte concepte care au influenţat decisiv
dezvoltarea teorie economice.
Teoria aşteptărilor raţionale a apărut pentru prima dată într-un articol al lui J.E. Muth
2
(1961) despre piaţa asigurărilor şi piaţa bunurilor. Politicile keynesiene tradiţionale de după
anii ’70 s-au dovedit ineficiente în rezolvarea problemelor economiei Statelor Unite ale
Americii. Astfel, economişti ca R.E. Lucas, T. Sargent sau N. Wallace au dezvoltat ideile lui
Muth prin care se afirmă că, datorită evoluţiei imprevizibile a preţurilor, agenţii economici îşi
formează anumite aşteptări cu privire la evoluţia acestora în viitor. Astfel, orice încercare de
intervenţie sistematică a statului în economie va fi anihilată de anticipările agenţilor
economici care vor prevedea atât evoluţia preţurilor cât şi a posibilelor politici
guvernamentale. Introducerea teoriei aşteptărilor raţionale a condus la utilizarea unui aparat
matematic complex, bazat pe variabile aleatoare, estimări econometrice, teste şi prognoze
probabiliste. Această teorie nu explică însă complet modul de formare a preţurilor, iar
principala critică ce i-a fost adusă este aceea că preţurile nu sunt întotdeauna suficient de
flexibile pentru a “curăţi” piaţa (a o conduce către nivelul de echilibru).
1
Efectul Pigou constă în influenţa pe care activele o au asupra consumului, respectiv relaţia care există între
avuţie şi venit: reducerea preţurilor conduce la scăderea acumulării, de aici la creşterea consumului şi deplasarea
curbei IS către dreapta.
2
120
Monetarismul
Debutul teoriei monetariste este marcat de publicarea de către Milton Friedman3
(1956) a teoriei cantitative a banilor. Cel mai important rezultate obţinut de Friedman şi Şcoala
de la Chicago a fost acela că masa monetară nu este influenţată de rata dobânzii, deci este o
variabilă exogenă care poate fi folosită în politicile de relansare economică.
Friedman şi Meiselman au făcut o comparaţie între modelul “simplu” keynesian şi
cel “monetarist” pentru 20 de cicluri economice din economia S.U.A. şi au căutat să arate că
viteza de circulaţie a banilor este o variabilă mai stabilă decât multiplicatorul keynesian al
venitului. Acest studiu a fost respins de curând, demonstrându-se că modelele complexe
keynesiene au aceeaşi putere explicativă ca şi cele monetariste.
Ultimul sfert de secol a fost dominat de disputa dintre teoriile monetariste şi cele
fiscale. Pe de o parte sunt adepţii lui Milton Friedman, care afirmă că cel mai important factor
prin care se poate reglementa dinamica economiei este masa monetară. De cealaltă parte sunt
economiştii keynesieni şi neokeynesieni care afirmă că veniturile sunt afectate în special de
măsurile care influenţează componentele cererii agregate (consum, cheltuieli publice, taxe şi
impozite). Primii neagă puterea de intervenţie a politicii fiscale în economie, în timp ce ultimii
susţin prioritatea politicii fiscale în raport cu cea monetară. În timp ce monetariştii analizează
măsurile de politică economică pe termen lung, keynesienii efectuează analize predominante
pe termen scurt.
5.2. Politici macroeconomice într-o economie închisă
5.2.1. Politici bugetare/fiscale şi monetare într-o economie închisă

Pentru a descrie efectele politicilor fiscală şi monetară vom utiliza modelul IS – LM. În
figura 5.1 este prezentat efectul unei creşteri a cheltuielilor publice, creştere ce conduce la
deplasarea curbei (IS) către dreapta în poziţia IS’.
Dacă vom presupune că rata dobânzii rămâne nemodificată, atunci venitul se
deplasează din Y în Y’’ (deplasare dată de multiplicatorul descris în capitolul 2).
Încorporând efectele monetare ale creşterii cheltuielilor, atunci datorită sporirii
nivelului producţiei/outputului (Y’’ > Y0) va avea loc creşterea ratei dobânzii, şi ca urmare
nivelul producţiei/outputului va scădea din Y’’ în Y’. Creşterea ratei dobânzii, va „elimina”
anumite cheltuieli private iar creşterea nivelului producţiei/outputului va fi mai mică decât
aceea corespunzătoare cazului în care rata dobânzii rămâne constantă. Acest efect se mai
numeşte efect de compensare şi va reduce dimensiunea multiplicatorului.
Creşterea ratei dobânzii rezultă din:
• necesitatea de a oferi rate înalte ale dobânzii pentru certificatele de depozit emise
de autoritatea publică (în vederea acoperirii cheltuielilor) astfel încât acestea să
devină atractive pentru agenţi;
• creşterea cererii de bani pentru tranzacţii ( cu M constant) datorată creşterii
nivelului producţiei naţionale.
3
121
Macroeconomie
Rata r LM
dobânzii
r’
r0 ISI
IS
0 Y
’’
Yo Y’ Y
Figura 5.1
Deci, „efectul de compensare” se manifestă atunci când o politică fiscală/bugetară

expensionistă determină creşterea ratei dobânzii, reducând astfel cheltuielile private şi
investiţiile private.
M 
O creştere a ofertei de bani   conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea
 P
outputului.
Banca Naţională este aceea care controlează politica monetară prin intermediul
operaţiunilor deschise pe piaţă.
Prin operaţiuni (deschise) pe piaţă banilor Banca Naţională cumpără certificate de
depozit pentru bani (monedă), crescând astfel masa monetară, sau vinde certificate în
schimbul monedei, astfel reducând masa monetară.
În figura 5.2 este prezentat efectul unei creşteri de masă monetară reală, ceea ce
conduce la deplasarea curbei LM la dreapta.
Cum piaţa activelor reacţionează imediat, rata dobânzii va scădea între E şi E1, ceea ce
va stimula investiţiile, venitul crescând către noul punct de echilibru E1, pentru care rata
dobânzii va fi r’.
Mărimea acestor modificări depinde de poziţiile curbelor IS şi LM. Cu cât curba LM
este mai aproape de orizontală, cu atât mai mari vor fi modificările în venit. Dacă cererea reală
de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, prin componenta cererea speculativă, o
modificare a masei monetare va fi absorbită de pieţele activelor financiare cu o modificare
122
mică a ratei dobânzii. Atunci efectele unei achiziţii de certificate de pe piaţă vor genera o
modificare relativ redusă în cheltuielile de investiţii.
Rata r
dobânzii
LM
E LMI
r0
r’ E1
IS
0 Y
1
Yo Y
Figura 5.2
Din contră, dacă cererea reală de bani nu este foarte sensibilă la modificarea ratei
dobânzii, o creştere a ofertei de monedă va determina o modificare semnificativă a ratei
dobânzii şi cu un efect accentuat asupra cererii de investiţii.
Analog analizăm efectul senzitivităţii în raport cu venitul. Dacă cererea reală de bani
este sensibilă la modificarea venitului agregat, atunci o creştere a masei monetare va fi
absorbită cu modificări relativ mici ale venitului agregat, iar nivelul multiplicatorului monetar
este scăzut.
Procesul prin care modificările politicii monetare afectează cererea agregată se
numeşte mecanism de transmitere. Primul pas constă în dezechilibrul de portofoliu determinat
de creşterea masei monetare reale. Cum agenţii vor avea mai mulţi bani lichizi (cash) decât
doresc, vor cumpăra alte active, modificând preţul acestora şi ratele dobânzilor. Ce-a de-a
doua etapă a procesului de transmisie se manifestă atunci când modificările ratei dobânzii
influenţează cererea agregată.
De asemenea este interesant de analizat efectul modificării avuţiei private, modificare
ce este rezultat al deficitului public finanţat prin emisie de certificate de depozit de către
guvern.
• Un deficit bugetar generează în mod normal o creştere a certificatelor deţinute de
agenţi. Aceasta constituie o creştere a avuţiei private, ceea ce conduce la creşterea
consumului peste nivelul venitului agregat curent. Ca urmare componenta avuţie
va spori efectul multiplicatorului.
123
Macroeconomie
• O creştere a avuţiei afectează, inevitabil, şi pieţele financiare. Monetariştii afirmă

că în cazul finanţării deficitului public prin emisia de certificate de depozit, aceasta
va conduce în viitor la un „efect de compensare”. Aceasta derivă din reducerea
preţului certificatelor ca rezultat al creşterii ratei dobânzilor. Scăderea preţului
certificatelor va reduce avuţia deţinătorilor acestora, ceea ce va conduce în
continuare la creşterea nivelului economiilor pentru a se reveni la nivelul anterior
al avuţiei. În aceste condiţii efectul de avuţie va reduce cheltuielile private şi va
diminua efectul de multiplicare. Rezultatul net al celor două tendinţe contradictorii
depinde de puterile lor relative. Dezbaterile dintre monetarişti (cei care susţin cu
preponderenţă politica monetară) şi fiscalişti (cei care susţin cu preponderenţă
politica fiscală şi în general keynesienii) pot fi analizate prin intermediul
modelului IS – LM în ipotezele unor pante diverse pentru cele două curbe.
Monetariştii presupun că cererea de monedă are elasticitate nulă în raport cu rata

dobânzii, (este inelastică), respectiv curba LM este verticală (cazul clasic) sau aproape
verticală. Investiţiile în schimb, depind negativ de rata dobânzi (elasticitate negativă, diferită
de zero).
În figura 5.3 este prezentat efectul unei creşteri a cheltuielilor publice în viziunea
monetariştilor. Curba IS se deplasează în sus (în IS1), dar cum cererea de bani este inelastică,
venitul agregat rămâne nemodificat şi prin urmare tot efectul se va resimţi asupra ratei
dobânzii, care va creşte la r’, şi astfel, politica fiscală este ineficientă. În acest caz soluţia de
creştere a venitului agregat constă în creşterea ofertei de monedă (figura 5.4), creştere ce va
avea un efect maxim asupra venitului agregat.
r Rata
Rata r
LM dobânzii LM LM’
dobânzii
r’ r
r’
r0 IS
ISI
IS
Y Y
0 Y Venit Agregat Y’ Venit
Y
Agregat
Figura 5.3 Figura 5.4
Keynesienii presupun că cererea de bani este elastică în raport cu rata dobânzii, ceea
ce conduce la o pantă pozitivă a curbei LM. Ratele dobânzilor au efecte nesemnificative
asupra cererii de investiţii ceea de face curba IS verticală (sau aproape verticală). Acest aspect
este evidenţiat în figurile 5.5 şi 5.6.
124
În figura 5.5 o creştere a cheltuielilor publice deplasează curba IS către dreapta în ISI,
ceea ce conduce la creşterea venitului agregat de la Y la Y’. În acest caz, politica fiscală are
efect maxim asupra venitului şi nu politica monetară.
Rata dobânzii Rata dobânzii

IS LM
r IS’
IS
LM’
r
LM
r‘
r‘
r
Y Y’ Venit Agregat
Y Y’ Venit naţional
Y
Figura 5.5
Figura 5.6
În figura 5.6 se descrie efectul unei creşteri a ofertei de monedă, care deplasează cuba
LM în LM’, ceea ce va conduce la o creştere nesemnificativă a venitului însoţită însă de o
scădere accentuată a ratei dobânzii.
Astfel, keynesienii afirmă că politicile monetare sunt ineficiente pentru a determina
modificarea venitului.
În situaţia extremă în care cererea de bani devine infinit elastică (pe care Keynes a
definit-o ca fiind capcana lichidităţii) orice creştere a ofertei de bani va fi reţinută doar pentru
masa monetară speculativă. Acest fapt este reprezentat grafic în figura 5.7, prin segmentul AB
din curba LM. În cazul unei capcane a lichidităţii o creştere a stocului de bani (LM1 → LM2)
va fi total ineficientă, iar modificarea venitului poate fi determinată doar prin politici fiscale.
Rata dobânzii
LM
IS LM1
LM2
A B
Venit agregat
Figura 5.7
Elasticitatea cererii de masă monetară în raport cu rata dobânzii nu poate explica

evoluţia economică în cazuri extreme.
125
Macroeconomie
În cazul „normal” reprezentat de figurile 5.1 şi 5.2 atât politicile fiscale cât şi cele
monetare sunt eficiente.
Rezumat al politicilor macroeconomice (pentru preţuri constante)
1. Politici fiscale alternative

Politică Rata dobânzii Consum Investiţii PIB
Reducerea impozitelor pe venit + + - +
Creşterea cheltuielilor publice + + - +
Creşterea subvenţiilor pentru investiţii + + + +
O reducere a impozitelor pe venit va determina o creştere a cererii gospodăriilor, ceea
ce va conduce la o creştere a consumului. Creşterea cererii determină o creştere a ratei
dobânzii, care va determina o scădere a investiţiilor. Efectul cumulat al acestor variaţii va
conduce la creşterea Produsului Intern Brut.
Creşterea cheltuielilor publice conduce la un mecanism similar celui aferent reducerii
impozitelor pe venit, diferenţa fiind dată de faptul că se înregistrează o creştere a cererii
sectorului public şi nu a gospodăriilor.
Creşterea subvenţiilor pentru investiţii determină de asemenea o creştere a cererii
pentru bunuri alocate investiţiilor, dar aceasta este însoţită de o creştere a investiţiilor, dar şi a
ratei dobânzii (care rezultă din creşterea cererii).
2. Mecanismul de transmisie
Modificări Ajustarea portofoliilor Ajustarea Modificarea
ale ofertei → conduce la modificarea → cheltuielilor datorită → outputului datorită
reale de preţurilor activelor modificării ratei modificării cererii
bani financiare şi ratelor dobânzii agregate
dobânzilor
3. Efectele politicilor asupra venitului şi ratelor dobânzilor

Politică Venitul de echilibru Rata dobânzii de echilibru
Expansiune monetară + -
Expansiune fiscală + +
5.2.2 Politici privind cererea şi oferta agregată de bunuri şi servicii într-o economie
închisă
În modelele discutate anterior s-a presupus menţinerea constantă a preţurilor. Totuşi,
una dintre principalele preocupări ale teoriei macroeconomice este problema inflaţiei, deci este
necesară introducerea ipotezei modificării preţurilor în modelele considerate. În continuare
vom utiliza modelele cerere agregată-ofertă agregată (CeA şi OA) prezentate succint în
secţiunea 2.2. Modelul cerere agregată – ofertă agregată (modelul CeA – OA) este o cale de
analiză macroeconomică frecvent utilizată în ultima perioadă este dată de.
În acest model, curba cererii agregate (CeA) nu este aceeaşi cu curba cererii agregate
de masă monetară. Curba CeA poate fi determinată grafic din modelul IS – LM, introducând
nivelul preţurilor ca variabilă endogenă.
126
În figura 5.8 este ilustrat modelul IS – LM (zona A) şi modul în care se obţine curba
CeA (zona B) plecând de la acesta. Punctul de echilibru iniţial este E, punct în care se
intersectează curbele IS şi LM(p), rezultând de aici nivelul venitului agregat şi cel al ratei
dobânzii (Y,r). Corespunzător acestuia în zona B se identifică punctul Z.
În prima parte a analizei vom menţine constantă oferta de masă monetară nominală şi
vom varia nivelul preţurilor. Dacă nivelul preţurilor creşte de la p la p1, cu menţinerea
constantă a ofertei de masă monetară nominală, aceasta va conduce la scăderea masei
monetare reale, şi astfel curba LM se va deplasa la stânga în LM1. Noul punct de echilibru va
fi E1, cu venitul de echilibru Y1. În zona B acesta va fi reprezentat de punctul W.
O creştere ulterioară a preţului în p2 va deplasa LM în LM2 şi urmând aceeaşi
procedură se atinge punctul de echilibru E2 ce va corespunde punctului X de pe curba CeA.
Deci, curba cererii agregate CeA – prezentată în capitolul 1 – are o pantă negativă şi
descrie legătura dintre venitul agregat real sau output şi preţuri. Cum curba CeA derivă din
intersecţia curbelor IS şi LM, toate punctele de pe CeA reprezintă echilibre, pe pieţele
considerate, corespunzătoare unor preţuri diferite.
Rata
dobânzii A.
2 2
LM (p )
IS LM1(p1)
LM(p)
E2
2
r
E1
1
r
E
r
Y2 Y1 Y
Venit agregat real
Nivelul
preţurilor B.
X
p2
W
p1
Z
p
CeA
2 1
Y Y Y
Venit agregat real
Figura 5.8 127

Macroeconomie
Astfel, orice modificare a componentelor cererii autonome sau ale ofertei nominale de
bani (în sensul creşterii acestora) va deplasa curba CeA către dreapta, iar o scădere către
stânga.
Curba ofertei agregate (OA) descrie relaţia ce există între nivelul preţurilor şi outputul
economiei considerate. În capitolul 2, secţiunea 2.2. a fost descrisă oferta agregată, a cărei
pantă este pozitivă.
Curba ofertei agregate keynesiene este orizontală, şi semnifică faptul că firmele oferă
orice cantitate de bunuri cerută pentru nivelul dat al preţurilor.
Curba ofertei agregate clasică (şi neoclasică) este verticală, şi arată faptul că
indiferent de nivelul preţurilor oferta agregată de bunuri şi servicii rămâne nemodificată.
Echilibrul. În figura 5.9 se prezintă punctul de echilibru E al economiei, punct ce

rezultă la intersecţia curbelor CeA şi OA, iar de aici obţinem outputul de echilibru şi nivelul de
echilibru al preţurilor. Dacă guvernul aplică o politică expansionistă (de scădere a taxelor,
creştere a cheltuielilor publice, modificare a ratei de schimb sau creştere a masei monetare)
atunci curba CeA se va deplasa către dreapta în CeA’. Această deplasare conduce la creşterea
venitului în punctul Y1, dar şi a nivelului preţurilor în p1.
Nivel
preţuri
CeA OA
E1
P1 E
A
P CeA’
Y Y1 Y2 Venit real
Figura 5.9
Multiplicatorul keynesian (pentru care preţurile rămân constante) ar arăta o deplasare

în punctul A, corespunzător venitului Y2. Totuşi, datorită creşterii preţurilor efectul
multiplicatorului se va reduce, astfel încât echilibrul se va stabili în punctul E1 (cu venitul
corespunzător, Y1).
În această analiză se presupune că firmele reacţionează la o modificare către dreapta a

curbei CeA (respectiv o creştere a cererii agregate) prin creşterea outputului real. Această
creştere rezultă din faptul că o deplasare de-a lungul curbei OA se face menţinând salariile
constante (pe termen scurt) şi cum nivelul preţurilor creşte, salariile reale scad ceea ce va
conduce la o creştere a outputului real şi a nivelului ocupării forţei de muncă.
Oferta agregată pe termen scurt şi pe termen lung. Pentru această metodă de analiză
este necesar să privim în amănunt caracteristicile curbei OA. În prima etapă vom analiza
128
distincţia între oferta agregată pe termen scurt (OAS) şi oferta agregată pe termen lung
(OAL).
Anterior am presupus că salariile rămân nemodificate de-a lungul oricărei curbe OA şi
în consecinţă orice creştere a preţurilor conduce la scăderea salariului real.
Dacă salariaţii refuză să accepte o reducere a salariului real când creşte nivelul
venitului agregat şi vor cere (prin intermediul sindicatelor) o creştere a salariilor, atunci
venitul şi preţurile nu se pot menţine la nivelul dat de E din figura 5.9.
În figura 5.10 este descrisă situaţia în care punctul iniţial de echilibru este E, pentru
outputul Y şi preţurile P.
Nivel preţuri
A
OAS’
OAL A
OAS
P2 E2
P1 E1
P E
A
CeA’
A
CeA
Y Y1
Venit real
Figura 5.10
O politică expansionistă a guvernului deplasează cererea agregată în CeA’, pentru care

avem un nou punct de echilibru E1, pentru outputul Y1 şi preţurile p1. Acest punct de echilibru
presupune salarii nemodificate. Pentru salarii reale mai mici, firmele vor creşte atât nivelul
outputului cât şi forţa de muncă utilizată. Dacă salariaţii solicită şi obţin creşterea salariilor
nominale şi de aici şi salariile reale, curba OAS se va deplasa către stânga în OAS’.
129
Macroeconomie
Această deplasare are ca efect reducerea outputului şi a nivelului forţei de muncă

utilizate, dar şi o creştere a preţurilor, descrisă prin punctul de echilibru E2. În aceste condiţii
salariul real revine la nivelul lui iniţial întrucât salariul nominal şi preţurile au crescut în
aceeaşi proporţie, iar outputul nominal va fi mai mare, dar pe termen lung outputul real
rămâne nemodificat, înregistrându-se doar o creştere a preţurilor.
Astfel, curba ofertei agregate pe termen lung este verticală (OAL în figura 5.10).
Întârzierile de ajustare. Perioada de timp în care outputul real creşte depinde de viteza
cu care salariile nominale se ajustează creşterii preţurilor. Dimensiunea acestei perioade de
întârziere depinde de anticipările făcute de agenţii economici cu privire la evoluţia preţurilor.
În modelul aşteptărilor raţionale ajustările se efectuează instantaneu, în timp ce în modelul
neoclasic nu există distincţie între oferta agregată pe termen scurt şi oferta agregată pe termen
lung, şi de aici rezultă doar o creştere a preţurilor, nu şi a outputului.
Spirala salarii – preţuri. Spirala salarii – preţuri poate fi ilustrată sugestiv prin
utilizarea curbelor CeA şi OA. Guvernul poate încerca să contracareze tendinţa de revenire a
outputului la nivelul iniţial şi generează un nou şoc în cererea agregată. În figura 5.11, punctul
iniţial de echilibru (E) se află pentru outputul Y şi nivelul preţurilor P. În prima etapă CeA se
deplasează în CeA1, crescând nivelul outputului în Y1 şi al preţurilor în p1.
OAS2
OAL Nivel
Nivel preţuri
preţuri OAS1
P4 E4 OA
OAS CeA CeA’
P3 E3
CeA2
P2 E2 P
P1 E1
CeA1
P
E
CeA
Venit real
Y Y1 Y Y’ Yf
Venit real Ocupare
completă
Figura 5.11 Figura 5.12
Ajustările salariale ulterioare vor determina deplasarea curbei OAS în OAS1 de-a lungul
curbei OAL. Cum nivelul şomajului creşte, guvernul reacţionează printr-un nou şoc aplicat
cererii agregate, ce va deplasa curba CeA1 în CeA2, cu o nouă creştere a outputului şi preţurilor
(în Y1, respectiv p3, însă economia revine pe curba ofertei agregate pe termen lung (OAL),
130
respectiv la nivelul outputului real Y şi preţurilor p4. Succesiunea punctelor E, E1, E2, E3, E4
reprezintă spirala salari – preţuri.
În punctul E4 outputul real este acelaşi din punctul E, însă nivelul preţurilor este în p4.
Outputul a crescut doar în termeni nominali, şomajul a rămas la acelaşi nivel, însă inflaţia a
fost mult mai mare.
Versiunea keynesiană. În figura 5.12, este prezentat punctul de vedere keynesian în
ceea ce priveşte curba OA. Astfel, curba OA are formă de L. De-a lungul zonei orizontale din
OA, orice creştere, (deplasare a curbei CeA) nu determină şi creşterea preţurilor, ci doar a
outputului şi gradului de ocupare al forţei de muncă. În momentul în care se atinge nivelul de
ocupare completă a factorilor de producţie (Yf) orice creştere a cererii agregate CeA va
determina doar creşterea preţurilor, celelalte elemente rămânând nemodificate.
Versiunea neo-clasică. Din punctul de vedere al monetariştilor extremi (sau al
versiunii neoclasice) curba OA este verticală, şi atunci creşterea cererii agregate CeA nu va
determina creşterea outputului nici măcar pe termen scurt, singurul efect fiind acela al creşterii
preţurilor.
5.2.3. Efecte de transmisie ale politicilor de relansare economică într-o economie

închisă
5.2.3.1. Efectele politicilor bugetară şi fiscală de relansare economică
În continuare vom descrie efectele politicilor4 bugetară, fiscală şi monetară într-o
economie închisă. Aceste efecte sunt descrise în figura 5.13 sub forma unor mecanisme de
conexiuni cauzale între principalele agregate macroeconomice.
A. Consecinţe pozitive
(1) Puterea publică (guvernul) poate interveni în activitatea economică printr-o
politică bugetară ce presupune fie majorarea cheltuielilor fie diminuarea
veniturilor. În primul caz, cel al majorării cheltuielilor, puterea publică poate
creşte nivelul achiziţiilor sau al investiţiilor publice, ceea ce va conduce la
creşterea Produsului Intern Brut (şi a veniturilor).
(2) Reducerea impozitelor sau creşterea transferurilor conduce la creşterea
venitului disponibil al agenţilor privaţi din economie.
(3) Creşterea veniturilor totale (Y), prin sporirea cheltuielilor publice sau a
veniturilor disponibile (Ydisp) ori prin reducerea taxelor, va conduce la creşterea
cererii de bunuri şi servicii pentru consum şi la creşterea acumulărilor
(economiilor) private (S).
(4) Creşterea cererii de consum (CeA) conduce prin efectul de multiplicare la o
nouă creştere a P.I.B.
(4’) Majorarea acumulărilor (S) va conduce la o creştere a potenţialului de investire
a sectorului privat. (I).
4
Elementele principale ale mecanismelor şi conexiunilor cauzale prezentate în schemele care urmează au fost
adaptate după J. Genereaux, Politici economice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.
131
Macroeconomie
(4’’) Creşterea investiţiilor va conduce la creşterea P.I.B.

(5) Majorarea P.I.B. şi a investiţiilor private (7’) va creşte cererea de forţă de
muncă .
(6) O cerere mai mare de forţă de muncă va scădea şomajul conjunctural de pe
piaţa muncii.
B. Consecinţe negative
(7) Creşterea cererii de consum peste nivelul ofertei conduce la creşterea nivelului
preţurilor, deci la creşterea inflaţiei. Aceasta derivă din viteza cu care firmele
private se adaptează la modificarea cererii prin oferta de bunuri şi servicii. Cu
cât va fi mai mare viteza de reacţie, cu atât va fi mai mică creşterea preţurilor,
şi reciproc.
(8)+(9) Creşterea inflaţiei (8) şi scăderea şomajului (9) conduc la celebra dilemă
inflaţie-şomaj (curba Philips) care afirmă că o creştere a inflaţiei este însoţită de
o scădere a şomajului şi reciproc.
(10) Creşterea cererii de bunuri şi servicii va conduce la creşterea cererii de bani
(Md).
(10’) Creşterea cererii de bunuri şi servicii va conduce la creşterea ratei dobânzii (r )
în condiţiile menţinerii ofertei de bani nemodificată.
(11) Creşterea cheltuielilor publice, a transferurilor sau scăderea taxelor conduce la
creşterea nevoilor de finanţare ale statului. Cât timp această creştere nu este
susţinută şi de scăderea cheltuielilor sau de creşterea impozitelor, finanţarea se
va efectua prin intermediul împrumuturilor de pe piaţa de capital.
(12) Creşterea nivelului împrumuturilor statului va conduce din nou la creşterea
ratei dobânzii.
(13) Creşterea ratei dobânzii va conduce la scăderea investiţiilor private. Scăderea
investiţiilor private are loc prin două mecanisme, şi anume: datorită
senzitivităţii negative a investiţiilor în raport cu rata dobânzii, pe de o parte, iar
pe de altă parte datorită atragerii unei părţi a capitalului de către stat (prin
emiterea de titluri de stat) va rezulta scăderea ofertei de bani pentru investiţiile
private.
Observaţie. Economiştii monetarişti presupun că efectul scăderii investiţiilor anuleză
complet orice efect de multiplicare al politicii bugetare. Singurul rezultat pe termen lung va fi
dat dor de creşterea inflaţiei în timp ce P.I.B. şi ocuparea forţei de muncă rămân nemodificate
( datorită efectului de substituire - efectul de crowling-out).
(14) Finanţarea cheltuielilor prin împrumuturi conduce la creşterea deficitului
bugetar, respectiv a datoriei publice. Pentru viitor, această creştere a datoriei
publice presupune creşterea nivelului dobânzilor aferente şi de rambursat în
viitor, deci o marjă mai mică în ceea ce priveşte viitoarea politică bugetară.
În concluzie, efectele politicii fiscale de relansare economică utilizată într-o economie
închisă pot fi împărţite în două categorii: pozitive şi negative. Acestea au loc simultan, iar
efectul total depinde de “puterea” relativă a unora în raport cu celelelte. Astfel efectele
pozitive sunt (1), (2), (3),(4), (4’), (4’’), (5), (5’) şi (6) în timp ce efectele negative sunt (7), (8)
+ (9), (10), (10’), (11),(12), (13) şi (14).
132
(4’)
I (7’)
(1)
(4’’) (6)
Y (4) Cererea Şomaj
G conjunctural
Y de muncă
(5)
(3) (9)
Ydisp (7)
CeA, S (8)
Inflaţie(preţuri) Dilema inflaţie-
(2) şomaj
T
Ydisp
Tr (10
Md
10’ (13)
(12)
Rata
(11) dobânzii I
Efect de
Necesitatea de compensare
Deficitul
finaţare a statului (crowding-
(14) bugetar
out)
Marja de manevră a viitoarei

politici bugetare
Figura 5.13. Politici bugetare şi fiscale de relansare într-o economie închisă
133
Macroeconomie
5.2.3.2 Efectele politicilor monetare de relansare economică
Banca Centrală poate interveni pe piaţa monetară fie prin intermediul creşterii ofertei
de masă monetară, fie prin scăderea dobânzii de refinanţare (rata de scont).
În figura 5.14 sunt prezentate efectele unei politici de relansare economică monetară
într-o economie închisă.
(1) Scăderea ratei dobânzii de refinanţare sau creşterea ofertei de masă monetară
conduce la scăderea dobânzilor pe pieţele financiare.
(2) Scăderea ratelor dobânzilor încurajează cu preponderenţă investiţiile, dar şi
consumul.
(3) Creşterea investiţiilor va determina o creştere a producţiei din sectorul real (al
producţiei bunurilor şi serviciilor), cu efect multiplicator asupra Produsului
Intern Brut.
(4) Creşterea cererii de bunuri şi servicii pentru investiţii şi pentru consum va
determina creşterea preţurilor, deci a inflaţiei.
(5) Creşterea producţiei conduce la creşterea cererii de forţă de muncă (a ofertei de
locuri de muncă).
(6) Creşterea ofertei de locuri de muncă va conduce la scăderea şomajului
conjunctural.
(7) Creşterea inflaţiei însoţită de scăderea şomajului conduce la dilema inflaţie –
şomaj.
Aspectele negative ce însoţesc o politică monetară de relansare pot fi sintetizate de-a

lungul lanţului cauzal prezentat anterior astfel:
(1’) Dacă oferta de masă monetară creşte mai repede decât oferta de bunuri şi
servicii atunci politica monetară va alimenta în special procesul inflaţionist şi
nu va stimula în măsură corespunzătoare producţia, şi de aici creşterea
economică dorită.
(2’) Eficienţa politicii monetară de relansare depinde de senzitivitatea investiţiilor,

respectiv a consumului, în raport cu ratele dobânzilor. În multe situaţii
consumul este relativ inelastic faţă de rata dobânzii şi depinde mai mult de
veniturile gospodăriilor. De asemenea, în perioadele de recesiune, firmele pot
să nu reacţioneze la scăderea ratelor dobânzilor prin creşterea investiţiilor, ceea
ce va face ca politica monetară de relansare să fie ineficientă, efectele acesteia
reflectându-se doar în creşterea inflaţiei.
(7’) Politica monetară este de asemenea supusă dilemei inflaţie – şomaj în mod
similar politicii de relansare bugetară.
134
Efect de
multiplicare
Oferta Şomaj
Y locuri de conjunctural
(3)
(5) muncă
(1) (2)
MS Rata dobânzii pe I
pieţele financiare
rd (dobânda de
C
refinanţare)
Inflaţiei Dilema inflaţie-şomaj
(4) (7)
Figura 5.14 Politici monetare de relansare într-o economie închisă
135
Macroeconomie
5.3. Politici macroeconomice într-o economie deschisă
5.3.1. Politici de restabilire a echilibrului într-o economie deschisă

Economiile deschise conţin sectorul extern şi prin urmare se reprezintă prin modele
care includ balanţa de plăţi (B.P.), şi cursul de schimb. În această secţiune vom analiza modul
în care poate fi influenţată balanţa de plăţi (în special prin intermediul modificării cursului de
schimb) pentru a restabili echilibrul (atât în cazul unor cursuri de schimb fixe, cât şi al unor
cursuri de schimb flexibile).
În figura 5.15 este prezentat cazul cursurilor de schimb fixe. Echilibrul intern (punctul
A) se află sub curba B0P0, astfel că, pentru nivelul preţurilor dat P0 (ce menţine echilibrul între
cerere şi ofertă în economia internă) balanţa de plăţi este în deficit.
Vom utiliza politicile fiscale şi monetare pentru a deplasa curbele IS şi LM către
punctul de echilibru E. În continuare se arăta cum poate fi deplasată B0P0 în B1P1, astfel încât
să treacă prin acelaşi punct de echilibru E.
Cea mai utilizată metodă de a deplasa curba BP şi de a elimina surplusul sau deficitul
bugetar, fără a afecta prea mult echilibrul intern, este de a modifica rata de schimb e. O
apreciere a ratei de schimb va creşte preţul exporturilor şi îl va scădea pe cel al importurilor,
reducându-se astfel exportul net şi surplusul balanţei de plăţi pentru orice nivel dat al ratei
dobânzii şi venitului (BP se va deplasa în sus).
În cazul nostru curba BP trebuie să se deplaseze în jos. O depreciere a lui e (o
devalorizare a monedei interne) va creşte exporturile nete şi astfel se va reduce deficitul
balanţei de plăţi.
În cazul cursurilor de schimb flexibile, cursul de schimb, e, se modifică în aşa fel încât
cererea şi oferta de monedă naţională pe pieţele externe să rămână egală, dat fiind nivelul
iniţial de echilibru (r0, Y0). Astfel, modificarea cursului de schimb e va deplasa curba BP la
intersecţia cu IS şi LM.
Presupunând că punctul iniţial de echilibru intern (intersecţia IS cu LM) este (r0, Y0),
atunci datorită modificării cursului de schimb curba BP se deplasează astfel încât să
intersecteze (r0, Y0), (ajustarea se efectuează în mod automat, fără intervenţia puterii publice).
Vom analiza în continuare efectele politicilor monetară şi bugetară/fiscală.

M
a) Ê ⇒ LM se deplasează la dreapta ⇒ (YÊ, rÌ) ⇒ (Y1, r1) ⇒ eÌ ⇒ BP se
P
deplasează la dreapta pentru a atinge punctul de echilibru interior A.
Observaţii:
¾ Cum rata dobânzii scade (r1 < r0) are loc o creştere a fluxurilor de capital către exterior
(Ê FC), o creştere a ofertei de monedă naţională pe pieţele de schimb valutar. O
creştere a outputului (Y1 > Y0) va deplasa de asemenea curba ofertei, prin creşterea
importurilor;
¾ O politică monetară expansionistă va conduce rapid la devalorizarea cursului de
schimb flexibil e.
136
r I1
P0
I0
M1
B E P1
M0
S1
B0
r0 A
S0
L1
B1
L0
Y0 Y
Figura 5.15
 FC spre exterior ↓
b) GÊ ⇒ rÊ ⇒  ⇒ Nx? ⇒ IS se deplasează în raport cu efectul
 Y↑
total (dreapta sau stânga).
Observaţii:
¾ efectul unei politici fiscale asupra cursului de schimb este neclar;
¾ deplasarea curbei ofertei de monedă pe pieţele străine depinde de poziţia
iniţială a BP0 respectiv LM0. Dacă BP este mai puţin înclinată decât LM, atunci o
politică fiscală expansionistă va conduce la o devalorizare a monedei.
Datorită efectelor complementare, politicile de restabilire a echilibrului extern trebuie
să fie în general combinate cu politici de atingere a ocupării complete a factorilor. O politică
de înfiinţare a locurilor de muncă (de exemplu) va înrăutăţi echilibrul extern, iar politicile de
susţinere a unui surplus comercial vor afecta utilizarea forţei de muncă. În general este util să
se combine politicile ce influenţează consumul, ceea ce va determina o modificare a structurii
consumului între bunurile interne şi cele importate, astfel încât să se atingă scopul propus – de
stabilire a echilibrului intern şi extern.
Deci, ca regulă de utilizare a politicilor, este necesar să se aplice simultan mai multe
tipuri de politici (nu doar una singură) astfel încât să se atingă scopurile propuse.
Cursuri de schimb compensatorii (crowling peg). Atunci când într-o anumită ţară
inflaţia depăşeşte creşterea preţurilor din ţările partenere comercial, păstrându-se cursuri de
schimb fixe, aceasta va conduce la o pierdere de competitivitate. Pentru a îndepărta deficitul
produs de această situaţie, multe ţări folosesc o politică a ratelor de schimb compensatorii.
137
Macroeconomie
În condiţiile unei politici a cursurilor de schimb compensatorii, rata de schimb este

depreciată cu diferenţa dintre inflaţiile înregistrate între ţara respectivă şi partenerii
comerciali.
Sterilizarea. Procesele automate de ajustare (care sunt lente) pot fi întrerupte doar prin
operaţii de sterilizare. Băncile centrale apelează frecvent la această politică (de sterilizare)
intervenind pe piaţa monetară prin operaţiuni deschise. Astfel, pentru o ţară ce înregistrează
deficit, banca centrală va cumpăra certificate pe care le va plăti cu valută străină (şi
corespunzător va reduce oferta de monedă naţională) prin achiziţionarea de certificate (titluri
de valoare) astfel încât să restabilizeze oferta de monedă necesară.
Un mecanism de stabilizare (sterilizare a surplusului) funcţionează astfel:

a) Mecanismul automat de stabilizare
M
∆BP > 0 ⇒ Ê ⇒ (ADÊ, ZÊ, rÌ) ⇒ Ê (Flux de capital către exterior) (surplus)
P
M
∆BP < 0 ⇒ Ì ⇒ (ADÌ, ZÌ, rÊ) ⇒ Ì (flux de capital către exterior) (deficit)
P
b) Sterilizarea surplusului
Dacă ∆BP > 0 ⇒ Banca centrală va refuza să crediteze ca rezerve depozitele în valută
străină ale băncilor comerciale;
Dacă ∆BP < 0 ⇒ Banca centrală vinde din rezerve pentru a înlocui pierderile,
cumpărând titluri de valoare.
Procesul de ajustare în condiţiile unor cursuri de schimb flexibile. Ca reacţie la

deplasarea economiei de la punctul de utilizare completă a factorilor (Y*) se va înregistra o
modificare a preţurilor.
Atunci când outputul este aproape de nivelul potenţial preţurile vor creşte, iar outputul
va scădea la nivelul Y, Y < Y*. În condiţiile unui capital foarte mobil balanţa de plăţi este
sensibilă faţă de rata dobânzii. Dacă rata dobânzii scade sub nivelul celei internaţionale (rf),
capitalul tinde să se îndrepte către exterior, ceea ce va conduce la un deficit al balanţei de plăţi
şi o devalorizare a cursului de schimb. Invers, o creştere a ratei dobânzii va determina un flux
de capital către interior, un surplus al BP şi o apreciere a cursului de schimb.
În tabelul 5.1 sunt prezentate efectele pe termen scurt şi pe termen lung asociate unei
expansiuni monetare:
Tabelul 5.1
Perioada M e P Pf ⋅ e/p = R Y
P
Termen scurt + + 0 + +
Termen lung 0 + + 0 0
138
5.3.2. Efecte de transmisie ale politicilor de relansare economică într-o economie

deschisă
În acest paragraf vom prezenta principalele efecte de transmisie ce însoţesc politicile
de relansare economică (fiscale şi monetare) într-o economie deschisă în funcţie de tipul
politicii de schimb - pentru cursuri fixe respectiv pentru pentru cursuri flexibile şi în raport cu
mobilitatea internaţională a capitalurilor.
5.3.2.1 Politici bugetare şi fiscale de relansare economică într-un regim al ratei fixe
de schimb
În figura 5.16 sunt prezentate efectele aşteptate de la o politică de relansare bugetară

într-o economie deschisă cu un regim de schimburi valutare fixe. Semnificaţia relaţiilor
cauzale descrise în figura 5.16 este următoarea:
(1) Politica de relansare bugetară se poate efectua prin intermediul achiziţiilor

publice (creşterea acestora) sau a taxelor (prin scăderea volumului impozitelor
sau diminuarea ratei de impozitare). Primul efect constă în creşterea cererii
interne, fie datorită creşterii cheltuielilor publice fie prin creşterea veniturilor
disponibile ale agenţilor economici şi de aici, creşterea cererii acestora.
(2) Datorită creşterii cererii va creşte producţia internă, deci PIB. Efectul de
multiplicare este mai redus decât în cazul unei economii închise deoarece o parte
a cererii se adresează produselor importate.
(3) Creşterea producţiei antrenează o creştere a ofertei de locuri de muncă.
(4) Creşterea ofertei de locuri de muncă va reduce şomajul conjunctural.
(5) De asemenea, creşterea cererii interne exercită o presiune inflaţionistă asupra

economiei, fenomen ce conduce la accentuarea inflaţiei.
(6) O fracţiune din volumul cererii se adresează şi produselor importate şi dată fiind
creşterea cererii vor creşte şi importurile. Datorită creşterii preţurilor produselor
interne produsele externe devin mai competitive pe piaţă şi astfel, se va înregistra
o reorientare a cererii de la produsele interne către cele importate (efectul de
substituţie), ceea ce va determina o nouă creştere a cererii de importuri.
(7) Creşterea preţurilor interne însoţită de creşterea importurilor (datorită regimului

cu rată fixă de schimb) generează o creştere a deficitului balanţei comerciale.
(8) Pe de altă parte, creşterea cererii de bunuri şi servicii antrenează o creştere a

cererii de masă monetară.
139
Macroeconomie
(9) Creşterea cererii de monedă antrenează o creştere a ratelor dobânzilor pe pieţele

financiare.
(10) Creşterea cheltuielilor publice sau scăderea taxelor determină fie creşterea
cheltuielilor statului fie diminuarea veniturilor acestuia, ceea ce pe termen scurt
conduce la creşterea deficitului public, deci la creşterea necesarului de finanţare
al statului.
(11) Acoperirea deficitului public se poate face prin atragerea de resurse interne
(emiterea de certificate de trezorerie) ceea ce va conduce la creşterea ratelor
dobânzilor pe termen lung de această dată.
(12) Creşterea ratelor dobânzilor determină scăderea investiţiilor şi de aici diminuarea

efectului multiplicator asupra PIB.
(13) Pe de altă parte, creşterea ratelor dobânzilor atrage fluxuri de capital din exterior,
ceea ce conduce la creşterea excedentului balanţei capitalurilor.
Cum balanţa comercială este deficitară, iar balanţa capitalurilor este excedentară,
efectul total asupra balanţei de plăţi este incert. Totuşi, acest efect depinde în mare măsură de
gradul de mobilitate al capitalurilor internaţionale.
În raport cu tipul de mobilitate al capitalurilor internaţionale există două situaţii,
respectiv cazul unei mobilităţi puternice (forte) a capitalurilor, respectiv cazul unei mobilităţi
slabe a acestora.
(A) Cazul mobilităţii puternice a capitalurilor ( posibil excedent al balanţei de plăţi)
(14) În acest caz se va înregistra un excedent al balanţei de plăţi, respectiv o intrare

netă de devize. Banca Centrală este obligată să preia devize la un curs de
schimb fix, şi de aici creşte masa monetară în circulaţie.
(15) Creşterea masei monetare conduce la scăderea ratelor dobânzilor.
(16) Scăderea ratelor dobânzilor determină creşterea investiţiilor.
(17) Scăderea ratelor dobânzilor mai determină scăderea fluxurilor de capitaluri

externe şi scăderea excedentului balanţei capitalurilor.
(B) Cazul mobilităţii slabe a capitalurilor internaţionale ( posibil deficit al balanţei

de plăţi)
140
(18) Cum fluxurile de capital externe sunt scăzute, agenţii economici vor schimba
moneda naţională în devize pentru a putea efectua plăţi externe. Aceasta va
determina o scădere a masei monetare în circulaţie.
(19) Diminuarea masei monetare conduce la creşterea ratelor dobânzilor.
(20) Creşterea ratelor dobânzilor determină scăderea investiţiilor, cu toate efectele

ulterioare asupra economiei (scăderea PIB, creşterea şomajului, creşterea
deficitului balanţei de plăţi).
Concluzii
Pentru ca politica de relansare bugetară în condiţiile unei economii deschise la un curs

de schimburi fixe să fie eficientă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
¾ un efect de multiplicare iniţial mare (efectul 2);
¾ cerere de locuri de muncă sensibilă la volumul producţiei (efectul 3);
¾ pondere importantă a şomajului conjunctural în şomajul general. Dacă
ponderea cea mai mare aparţine şomajului structural, politica de relansare bugetară
este ineficientă (efectul 4);
¾ cerere globală relativ inelastică în raport cu preţurile (astfel încât efectul
inflaţionist să fie limitat efectul 5);
¾ slabă înclinaţie către importuri (efectul 6);
¾ cerere de monedă inelastică în raport cu rata dobânzii pentru a se limita efectele
creşterii ratei dobânzii (efectul 9);
¾ puternică mobilitate a capitalurilor astfel încât efectele creşterii ratelor
dobânzilor (de scădere a investiţiilor) să fie compensate de intrările de capitaluri
externe.
141
Macroeconomie
(2) (3) (4)

Oferta de locuri de Şomajul
Y
muncă conjunctural
(1)
Cerere (5)
Inflaţia
internă (7) Deficitul balanţei
comerciale
(6)
Importurile
G Mobilitate puternică a capitalurilor
(excedent al balanţei de plăţi)
(8) Cererea de (12)
T Investiţiile
bani
(9) (a)
(10) (11) Rata
Nevoia de finanţare a
statului dobânzii
(13) Excedentul balanţei

capitalurilor
(b)
(14) (15) (16)
(a) Masa monetară Rat Investiţiile
a
dobânzii
(17)
Excedentul balanţei
capitalurilor
(18) (19) Rata (20)
(b) Masa monetară Investiţiile
dobânzii
Figura 5. 16 Efectele politicilor de relansare bugetară şi fiscală într-o economie

deschisă cu un regim al ratei de schimb fix
142
5.3.2.2 Politici bugetare şi fiscale de relansare economică într-un regim cu rate de

schimb flexibile
În regim de schimburi flexibile, politicile de relansare bugetare au următoarele efecte

dorite, prezentate în figura 5.17 . Efectele de transmisie descrise în figura 5.17 sunt:
(1) Politica de relansare bugetară se poate efectua prin intermediul cheltuielilor
publice (creşterea acestora) sau a taxelor (prin scăderea volumului impozitelor
sau diminuarea ratei de impozitare). Primul efect constă în creşterea cererii
interne, fie datorită creşterii cheltuielilor publice, fie prin creşterea veniturilor
disponibile ale agenţilor economici şi de aici, creşterea cererii acestora.
(2) Datorită creşterii cererii va creşte producţia internă, deci PIB. Efectul de
multiplicare este mai redus decât în cazul unei economii închise deoarece o parte
a cererii se adresează produselor importate.
Efectele de transmisie (1) – (13) sunt similare celor descrise în cazul unui regim
de schimburi fixe, deoarece sectorul real al economiei (producţia de bunuri şi servicii)
reacţionează similar la măsurile de relansare bugetară şi fiscală în ambele regimuri de schimb.
În continuare, vom analiza efectele ce rezultă în economie în cazul celor două tipuri
de mobilitate a capitalurilor internaţionale, respectiv în cazul mobilităţii forte a capitalurilor
(A) şi în cazul mobilităţii slabe a capitalurilor (B).
(A) Mobilitatea puternică a capitalurilor internaţionale

(14) Mobilitate puternică a capitalurilor internaţionale va genera intrări de capital
datorită creşterii ratei dobânzii şi implicit o balanţă de plăţi excedentară. Aceasta
va conduce la aprecierea cursului de schimb în regim de schimburi flexibile.
(15) Aprecierea cursului va genera scăderea competitivităţii produselor interne pe
piaţa internaţională datorită creşterii preţurilor în monedă străină.
(16) Scăderea competitivităţii prin intermediul preţurilor va determina, de asemenea,
o creştere a importurilor datorită scăderii preţurilor produselor importate.
(17) De asemenea, aprecierea cursului de schimb va determina scăderea exporturilor.
(18) Scăderea exporturilor, împreună cu creşterea importurilor conduce la creşterea
deficitului balanţei comerciale, respectiv a deficitului extern.
(19) Un alt efect al scăderii competitivităţii produselor interne este scăderea cererii de
produse interne atât pe piaţa internă cât şi pe pieţele internaţionale.
(B) Mobilitate slabă a capitalurilor internaţionale

(20) O mobilitate scăzută a capitalurilor internaţionale va conduce la o cerere mai
mare de devize din partea agenţilor economici interni (cerere datorată necesităţii
de a-şi acoperi obligaţiile externe), ceea ce într-un regim de schimburi flexibile
va determina deprecierea cursului de schimb.
143
Macroeconomie
(21) Deprecierea cursului de schimb va conduce la creşterea competitivităţii

produselor interne prin scăderea preţului acestora în devize străine.
(22) Datorită creşterii competitivităţii, se va înregistra o creştere a exporturilor,
deoarece produsele interne devin mai atractive (au preţuri mai mici).
(23) De asemenea, deprecierea cursului de schimb determină scăderea importurilor
pentru că produsele străine sunt mai scumpe pe piaţa internă, deci cererea pentru
acestea se va diminua.
(24) Scăderea importurilor, asociate cu creşterea exporturilor determină un excedent
al balanţei comerciale.
(25) Datorită devalorizării monedei naţionale va creşte cererea de produse interne atât
pe pieţele internaţionale cât şi pe piaţa internă datorită datorită efectului de
substituţie.
Concluzii
Eficienţa politicilor bugetare într-un regim de schimburi flexibile depinde de
următoarele elemente:
¾ un efect de multiplicare iniţial mare (efectul 2);
¾ cerere de locuri de muncă sensibilă la volumul producţiei (efectul 3);
¾ pondere importantă a şomajului conjunctural în şomajul general. Dacă
ponderea cea mai mare aparţine şomajului structural atunci politica de relansare
bugetară este ineficientă (efectul 4);
¾ cerere globală relativ inelastică în raport cu preţurile (astfel încât efectul
inflaţionist să fie limitat - efectul 5);
¾ slabă înclinaţie către importuri (efectul 6);
¾ cerere de monedă inelastică în raport cu rata dobânzii, pentru a se limita
efectele creşterii ratei dobânzii (efectul 9);
¾ în cazul unei mobilităţi slabe a capitalurilor internaţionale, produsele interne
devin mai competitive pe pieţele internaţionale. Totuşi, deprecierea cursului de
schimb în condiţiile unei dependenţe puternice a economiei interne de importuri va
genera o creştere a preţurilor interne, prin intermediul inflaţiei importate, deci o
creştere a inflaţiei însoţită de creşterea costurilor de producţie aferente. Creşterea
costurilor produselor interne va determina o scădere a competitivităţii şi de aici se
va intra în cercul vicios al monedei slabe;
¾ importurile şi exporturile trebuie să fie elastice în raport cu variaţia preţurilor
(inclusiv a cursului de schimb) pentru a se realiza stimularea cererii de produse
interne şi inhibarea cererii de produse importate.
144
(2) (3)
Oferta de locuri de (4) Şomajul
Y
muncă conjunctural
(1) Cererea (5)

internă Inflaţia
(7)
Deficitul balanţei
comerciale
(6)
Importurile
G Mobilitate puternică a capitalurilor
sau (excedent al balanţei de plăţi)
(8) Cererea de (12)
T Investiţiile
bani
(a)
(9)
(10) (11) Rata
Nevoia de finanţare a
statului dobânzii
Mobilitate slabă a capitalurilor
(deficit al balanţei de plăţi)
(13) Excedentul balanţei
capitalurilor
(b)
(14) (16) (18)
(a) Aprecierea cursului de Importurile (Z) Deficit extern
schimb (al BP)
(15) Competitivitatea externă (17)
Cererea de produse
a produselor Exporturile
(19) interne
(21) Competitivitatea externă a Exporturile Cererea de produse

(20)
Deprecierea cursului de produselor (22) (24) interne
(b)
schimb
(23) (25) Excedent
Importurile(Z) extern(al BP)
Figura 5.17. Efectele politicilor de relansare bugetară şi fiscală într-o economie

deschisă cu un regim al ratei de schimb flexibile
145
Macroeconomie
5.3.2.3 Politici monetare de relansare economică într-un regim cu rate de schimb

fixe
Într-un regim cu rate de schimb fixe, o politică de relansare monetară (caracterizată fie
prin creşterea ofertei de monedă, fie prin reducerea ratelor dobânzilor directoare utilizate de
Banca Centrală) va avea următoarele efecte (figura 5.18):
(1) favorizarea creditului (prin creşterea ofertei de monedă sau prin reducerea ratelor
dobânzilor directoare) care va conduce în primă instanţă la scăderea ratelor
dobânzilor practicate de băncile comerciale.
(2) scăderea ratelor dobânzilor va conduce la creşterea cererii interne cu efect
multiplicator asupra PIB (efectul 3), care la rândul său va conduce la creşterea
ofertei de locuri de muncă (efectul 4) şi la scăderea şomajului conjunctural (efectul
5).
(6) presiunea crescută exercitată de cererea agregată va conduce la creşterea preţurilor
deci şi a inflaţiei.
(7) de asemenea, vor creşte şi importurile datorită creşterii cererii agregate.
(8) creşterea importurilor însoţită de inflaţie conduce la creşterea deficitului balanţei
comerciale.
(9) scăderea ratelor dobânzilor poate determina şi ieşiri de capital în străinătate, capital
care se va orienta către pieţe de capital cu rate ale dobânzilor mai atractive.
(10) ieşirile de capital vor determina creşterea deficitului balanţei capitalurilor.
(11) deficitul balanţei comerciale însoţită şi de deficitul balanţei capitalurilor va genera
deficitul balanţei de plăţi, ceea ce va exercita o presiune puternică pentru
deprecierea cursului de schimb.
Într-un regim cu rate de schimb fixe, Banca Centrală intervine pentru a împiedica
deprecierea monedei naţionale.
(12) pentru a împiedica deprecierea, Banca Centrală va oferi devize pe piaţa valutară,
achiziţionând monedă naţională.
(13) achiziţiile de monedă naţională conduc la scăderea masei monetare.
(14) scăderea masei monetare conduce la creşterea ratelor dobânzilor.
(15) creşterea ratelor dobânzilor va determina scăderea investiţiilor ceea ce determină
anularea efectului stimulator iniţial.
(16) datorită deficitului balanţei de plăţi, speculatorii anticipează o eventuală
devalorizare a monedei naţionale şi speculează contra acesteia (vor oferi monedă
naţională în exces şi vor forţa Banca Centrală la achiziţii suplimentare de valută).
(17) speculaţiile pot conduce la devalorizarea monedei naţionale, ceea ce va determina:
(18) posibile efecte pozitive, dar acestea depind de mobilitatea internaţională a
capitalurilor (vezi figura 5.15).
Concluzii
Eficienţa politicii de relansare monetară depinde de următorii factori:
¾ cerere de monedă relativ inelastică faţă de rata dobânzii;
¾ investiţii puternic senzitive în raport cu rata dobânzii;
¾ efect de multiplicare mare;
¾ proporţie ridicată a şomajului conjunctural;
¾ ofertă elastică în raport cu preţurile (limitarea inflaţiei);
¾ înclinaţie către importuri scăzută;
¾ slabă mobilitate a capitalurilor.
146
(3) (4) Oferta de (5)
Y Şomajul
muncă
conjunctural
(2)
Cerere (6)
internă Inflaţia
(8) Deficitul balanţei
Oferta de comerciale
monedă Ms (7)
Ratele dobânzilor Importurile
(1) la creditele
comerciale (11)
Ratele directoare ale
dobânzii
(9) (10) Deficitul balanţei

Ieşiri de capital în
străinătate capitalurilor
(12) Intervenţie a Băncii Centrale Investiţiile

(13) (14) (15)
pentru împiedicarea deprecierii Masa Rata (anularea
cursului monetară dobânzii efectelor
reală stimulatorii)
(11) Deficit al balanţei de

plăţi (BP)
(16) (17) Posibilă (18) Posibile efecte pozitive

Speculaţii împotriva
devalorizare (în raport cu mobilitatea
monedei naţionale
capitalurilor–vezi figura 5.17)
Figura 5.18 Politici monetare de relansare în regim cu rate de schimb fixe
147
Macroeconomie
5.3.2.4 Politici monetare de relansare economică într-un regim cu rate de schimb

flexibile
Într-un regim de schimburi flexibile, o politică de relansare monetară (caracterizată

fie prin creşterea ofertei de monedă, fie prin reducerea ratelor dobânzilor directoare utilizate
de Banca Centrală) va avea următoarele efecte (figura 5.19):
În figura 5.19 efectele (1) – (11) sunt similare celor din cazul unui regim cu rate de
schimb fixe ( figura 5.18).
(1) Favorizarea creditului (prin creşterea ofertei de monedă sau prin reducerea
ratelor dobânzilor directoare) va conduce în primă instanţă la scăderea ratelor
dobânzilor practicate de băncile comerciale.
(12) Creşterea deficitului balanţei capitalurilor determină într-un regim de schimburi

flexibile deprecierea cursului de schimb.
(13) Deprecierea cursului de schimb va conduce creşterea competitivităţii produselor

interne.
(14) Creşterea competitivităţii produselor interne determină creşterea exporturilor
(15) Creşterea exporturilor determină un nou efect stimulator asupra PIB.
(16) Deprecierea cursului de schimb mai conduce la scăderea importurilor.
(17) Scăderea importurilor şi creşterea exporturilor (efectul 18) determină scăderea

deficitului extern.
Concluzii
Eficienţa politicii de relansare monetară depinde de următorii factori:
¾ cerere de monedă relativ inelastică faţă de rata dobânzii;

¾ investiţii puternic senzitive în raport cu rata dobânzii;
¾ efect de multiplicare mare;
¾ proporţie ridicată a şomajului conjunctural;
¾ ofertă elastică în raport cu preţurile (limitatea inflaţiei);
¾ înclinaţie câtre importuri scăzută;
¾ slabă mobilitate a capitalurilor,
¾ importurile, respectiv exporturile să fie elastice în raport cu cursul de schimb.
148
(3) (4) Oferta de (5)

Y Şomajul
muncă
conjunctural
(2)
Cerere (6)
internă Inflaţia
(8) Deficitul balanţei
Oferta de comerciale
monedă Ms (7)
Ratele dobânzilor Importurile
(1) la creditele
comerciale (11)
Ratele directoare ale
dobânzii

Ieşiri de capital în
străinătate capitalurilor
Efect
(13) (14) (15)
Competitivitatea stimulator
produselor interne Exporturi asupra PIB
(11) Deficit al balanţei de (12) Deprecierea cursului de

plăţi (BP) schimb (18)
(16) (17)
Deficit
Importuri
Extern(al BP)
Figura 5.19 Politici monetare de relansare în regim cu rate de schimb flexibile
149
Macroeconomie
5.4. Efectele devalorizării monedei
5.4.1 Efecte pozitive şi negative ale devalorizării
Devalorizarea monedei naţionale este efectuată de către Banca Centrală într-un regim
cu rate de schimb fixe iar deprecierea rezultă din deficitul balanţei de plăţi într-o economie cu
regim de schimburi flexibile. În ambele situaţii se pot înregistra următoarele efecte (aceste
efecte sunt în primul rând dorite, fără a avea garanţia de a fi realizate efectiv – figura 5.20):
(1) Devalorizarea monedei naţionale conduce la creşterea preţurilor produselor

importate.
(2) În cazul în care importurile se concentrează în mare măsură pe materii prime,

materiale şi tehnologiei atunci vor creşte şi preţurile interne (inflaţia importată).
(3) Datorită creşterii preţurilor interne are loc o scădere a competitivităţii produselor
exportate (exprimate în monedă străină).
(4) Pe de altă parte, creşterea preţurilor importurilor conduce la scăderea volumului

acestora.
(5) Devalorizarea monedei naţionale generează scăderea preţurilor produselor

exportate (exprimate în monedă străină).
(6) Scăderea preţurilor produselor exportate conduce la creşterea competitivităţii

produselor interne şi de aici la:
(7) Creşterea volumului exporturilor.
(8) Creşterea exporturilor determină creşterea PIB împreună cu toate efectele

acesteia: creşterea ofertei de locuri de muncă şi scăderea şomajului conjunctural.
(9) Scăderea importurilor însoţită de creşterea exporturilor va determina scăderea

deficitului balanţei comerciale.
150
(2) Preţurile (3) Competitivitatea

interne produselor interne
(1) Preţurile
Cererea internă
importurilor
T
G
Importurile comerciale
Devalorizare
PIB (9)
(5) Preţurile (6) Competitivitatea (7) (8) Oferta de

produselor interne Exporturile muncă
exporturilor
Şomaj
conjunctural
Figura 5.20. Efecte pozitive ale devalorizării monedei naţionale
151
Macroeconomie
Efectele descrise anterior au loc doar în cazul unei economii competitive pe plan
internaţional şi a unui comportament concurenţial din partea firmelor interne. Din aceste
considerente vom sublinia şi dezavantajele care pot apare în cazul unei asemenea politici
(figura 5.21).
(1) Efectul – profit al unei devalorizări constă în faptul că exportatorii, păstrându-şi

preţurile în moneda străină (2), vor câştiga la repatrierea valutei un venit mai
mare în moneda naţională, iar volumul exporturilor rămâne nemodificat (3). În
ceea ce priveşte importatorii, dacă vor decide să menţină preţurile interne
nemodificate (pentru a păstra volumul desfacerii), aceştia vor înregistra o scădere
a profitului, iar dacă vor majora preţurile, va scădea volumul desfacerilor.
(4) Aceste efecte vor determina scăderea deficitului balanţei comerciale.
(5) Efectul de concurenţă constă în comportamentul exportatorilor şi importatorilor

în raport cu devalorizarea.
(A) Dacă elasticitatea cererii faţă de preţuri este puternică, vor scădea
importurile şi vor creşte exporturile.
(6) Creşterea exporturilor şi scăderea importurilor determină scăderea deficitului

balanţei comerciale.
(B) Dacă cerea este realativ inelastică în raport cu preţurile, volumul

importurilor va rămâne relativ nemodificat.
(7) Menţinerea nemodificată a importurilor determină creşterea deficitului balanţei

comerciale.
Efectul unei devalorizări nu este de la început favorabil balanţei de plăţi datorită

inerţiei sistemului economic şi efectelor de întârziere. Grafic, forma efectelor unei
devalorizări este aceea a literei J, respectiv în primul an are loc o depreciere a soldului
balanţei comerciale, urmată de o îmbunătăţire progresivă a acestuia. Revenirea la echilibru
se efectuează, în general, după doi – trei ani de la devalorizare (vezi capitolul 4, secţiunea
4.3).
152
(1) (2) (3)

Efect profit Preţuri nemodificate la Volum nemodificat al
export exporturilor
(4)
Devalorizare
Elasticitate mare a cererii faţă Exporturi
de preţuri (6) Deficitul balanţei
comerciale
(A)
Importuri
(5)
Efect concurenţă
Elasticitate mică a cererii faţă

de preţuri (7)
Importuri Deficitul balanţei
nemodificate comerciale
(B)
Figura 5.21. Efectele negative ale devalorizării monedei naţionale
153
Macroeconomie
5.4.2. Cercul vicios al unei devalorizări pentru o monedă slabă
În cazul unei monede slabe există multe situaţii în care o devalorizare nu are efectele
scontate. Aceste situaţii sunt sintetizate în figura 5.22.
(1)
Devalorizare Efect profit
(3)
Preţurile importurilor
(2)
(4)
(11) (5) Ameliorarea slabă sau

Inflaţia deteriorarea competitivităţii
(6)
Volum exporturi-
(4’) importuri aproape
nemodificat
(7)
(8) Creşterea deficitului

Speculaţii împotriva
extern
monedei naţionale
Autoreglare
(9)
(10) (12) Modificarea politicilor
economice
Tendinţa de
depreciere a cursului
Figura 5.22 Cercul vicios al devalorizării unei monede slabe
154
Semnificaţiile efectelor de transmisie descrise în figura 5.22 sunt:
(1) Devalorizarea conduce la efectul de profit care constă în creşterea profiturilor

exportatorilor pentru acelaşi volum al exporturilor.
(2) Creşterea profiturilor exportatorilor ameliorează slab competitivitatea sau chiar

o deteriorează, datorită lipsei de interes a exportatorilor pentru reducerea
costurilor.
(3) Pe de altă parte, devalorizarea conduce la creşterea preţurilor importurilor.
(4) Creşterea preţurilor importurilor conduce la creşterea preţurilor interne (prin

intermediul inflaţiei importate).
(5) Creşterea preţurilor conduce la scăderea competitivităţii produselor interne.
(6) Combinată cu creşterea marjelor de profit ale exportatorilor efectele asupra

volumului exporturilor şi importurilor sunt nesemnificative.
(7) Cum volumul importurilor şi exporturilor rămâne relativ nemodificat se va

înregistra o deteriorare a deficitului comercial datorită devalorizării.
(8) Creşterea deficitului conduce la speculaţii împotriva monedei naţionale.
(9) Speculaţiile vor întări presiunea asupra cursului de schimb, iar în cazul în care
Banca Centrală are o politică slabă, se va înregistra o reducere a rezervelor
valutare ducând la posibilitatea de a susţine în continuare cursul de schimb.
(10) Tendinţa de depreciere a cursului se accentuează, şi de aici autorealizarea

anticipărilor speculative, fapt ce va întări procesul speculativ.
(11) Speculaţiile autorealizate vor determina o nouă devalorizare a cursului de

schimb.
(12) Ciclul descris anterior se poate repeta, astfel încât, pentru a se ieşi din acest
circuit este necesară modificarea politicii economice pentru restabilirea
echilibrului extern.
155
Macroeconomie
5.4.3. Cercul virtuos al unei monede puternice
În cazul unei monede puternice, chiar dacă pe termen scurt o apreciere a acesteia
generează o înrăutăţire a balanţei economice, pe termen lung se realizează o consolidare a
monedei şi o bază stabilă pentru relansare economică şi obţinerea unei balanţe comerciale şi
de plăţi execdentară. În figura 5.23 este prezentat circuitul virtuos al unei monede puternice.
Un curs de schimb stabil (sau o apreciere a acestuia) asigură o putere mai mare a
statului şi firmelor pe piaţa internaţională. Astfel, semnificaţia relaţiilor cauzale descrise în
figura 5.23 este următoarea:
(1) Stabilitatea cursului de schimb menţine preţurile la exporturi constante sau
chiar le diminuează, iar pentru importuri se înregistrează o posibilă scădere a
preţurilor.
(2) Scăderea preţurilor importurilor conduce la scăderea inflaţiei (componenta
datorată inflaţiei importate).
(3) Scăderea inflaţiei şi stabilitatea cursului de schimb induce încredere în moneda
naţională din partea speculatorilor.
(4) Stabilitatea cursului mai generează o presiune puternică din partea concurenţei
externe asupra producătorilor interni şi exportatorilor. Astfel vor scădea
profiturile (6), vor scădea costurile (7) iar exportatorii vor căuta să găsească noi
pieţe de desfacere şi vor creşte calitatea produselor (8).
(5) De asemenea, vor creşte importurile datorită scăderii preţurilor acestora.
(9) Din eforturile de creştere a competitivităţii poate rezulta o creştere a
exporturilor.
(10) Chiar în condiţiile creşterii importurilor, majoritatea exporturilor determină o
îmbunătăţire a soldului balanţei comerciale şi de plăţi.
(11) Speculatorii au încredere în moneda naţională, ceea ce va genera în continuare
un curs stabil.
(12) + (13) Încrederea în moneda naţională şi relansarea exporturilor va avea un
efect multiplicator asupra PIB, cu efectele cunoscute, respectiv creşterea ofertei
de locuri de muncă şi scăderea şomajului conjunctural.
Concluzii
Politicile de relansare economică pot fi sintetizate în următorul tabel:
Mobilitatea Curs de schimb fix Curs de schimb flexibil

capitalurilor Politica Politica Politica de Politica Politica
monetară bugetară/fiscală schimb monetară bugetară/fiscală
Mobilitate Ineficientă Puţin eficientă Puţin Eficientă Eficientă
slabă eficientă
Mobilitate Ineficientă Eficientă Ineficientă Eficientă Puţin eficientă
puternică
156
Curs de schimb puternic şi

stabil
(sau apreciere a monedei)
(1) (4)
Stabilitate sau scădere a Presiunea concurenţei

preţurilor la export externe
(2) (6) (7) (8)
(5)
Profiturile Costurile Calitatea produselor
Scăderea inflaţiei Noi pieţe de desfacere
Importurile
(9)
(3)
Exporturile
(10)
Încredere a speculatorilor (11) Echilibru sau excedent al

în moneda naţională balanţei de plăţi
(12)
PIB
(13)
Oferta de locuri de muncă
Şomajul conjunctural
Figura 5.23. Cercul virtuos al aprecierii unei monede puternice
157
Macroeconomie
CAPITOLUL 6
INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL
6.1. Inflaţia în economiile moderne
Inflaţia este procesul de creştere semnificativă şi persistentă a nivelului preţurilor. În

perioadele în care se manifestă fenomenele inflaţioniste, influenţa preţurilor care cresc este
mai mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al preţurilor va creşte.
De asemenea, inflaţia mai poate fi definită prin scăderea puterii de cumpărare a unei
unităţi monetare (respectiv a cantităţii de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată prin
intermediul unei unităţi monetare).
De obicei, o creştere a nivelului mediu al preţurilor de sub 1% anual nu este
considerată inflaţie. Un nivel al inflaţiei între 1 şi 3 % pe an este considerat rezonabil pentru
o economie în expansiune, iar o astfel de inflaţie se numeşte inflaţie târâtoare. La polul opus
se situează situaţia în care inflaţia este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflaţie.
Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi
controlat în totalitate, ci doar influenţat. Inflaţia nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei
care anticipează corect evoluţia acesteia au de câştigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au
în general de pierdut.
Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de
creştere economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi
de aici o risipă de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.
Este necesar să facem distincţie între inflaţia anticipată şi inflaţia neanticipată.
Inflaţia neanticipată este acea creştere surprinzătoare a preţurilor, creştere care nu a fost
anticipată de către agenţii economici. Acest nivel al inflaţiei poate fi mai mare decât nivelul
real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflaţia anticipată este acea inflaţie pe
care agenţii economici o aşteaptă în decursul perioadei următoare. Procesul inflaţionist
determină o redistribuire a veniturilor între agenţii care împrumută bani şi cei care dau cu
împrumut.
Măsurarea inflaţiei
Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanţi
dintre aceştia sunt:
a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
b) indicele preţurilor de producţie (IPP);
c) indicele general al preţurilor (IGP);
d) deflatorul PIB.
Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă.
158
Inflaţia şi şomajul
Componentele acestui coş şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către
Institutul Naţional de Statistică pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor
din România.
Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare
consumului final, respectiv preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale produselor
finite înainte a fi livrate pe piaţă.
Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie,
respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor
care intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al
inflaţiei.
Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi
serviciilor incluse în PIB, şi se calculează astfel:
PIB nominal
Deflatorul PIB = ⋅ 100
PIB real
Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi
serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza
bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării, indicele general al preţurilor se calculează
ţinând cont şi de produsele importate.
Cele mai generale măsuri pentru inflaţie sunt indicele general al preţurilor şi deflatorul
PIB.
În aprecierea indicatorilor care descriu inflaţia apar şi diverse probleme, cum ar fi:
¾ pentru toţi indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantităţilor
consumate se presupun a fi nemodificate. Această ipoteză nu este absolut corectă
(satisfăcătoare), deoarece pe parcursul unui an apar diverse efecte de substituţie
datorate modificărilor preţurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care
bunurile şi serviciile intră în calculul indicilor corespunzători.
¾ altă problemă o constituie creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor. De
exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la
cele color. Preţurile, de asemenea au crescut, însă nu mai este vorba de acelaşi
produs. În statistică se înregistrează doar creşterea preţului la produsul “televizor”,
fără a se ţine seama ce modificările calitative. Astfel, creşterea preţurilor datorită
creşterii calităţii produselor nu mai poate fi privită drept inflaţie.
¾ în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada
anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada curentă. Pentru acestea nu există
un termen de comparaţie, deci şi estimarea influenţei acestora asupra modificării
preţurilor este dificil de evaluat.
¾ în cazul indicelui preţurilor bunurilor de consum apare problema
reprezentativităţii coşului de bunuri selecţionat pentru a face calculele. Chiar dacă la
începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura
consumului să se modifice, şi de aici şi reprezentativitatea coşului de consum.
159
Macroeconomie
Cauzele inflaţiei
a) Inflaţia prin salarii şi prin costuri
În toate ţările lumii, sindicatele urmăresc interesele membrilor proprii, respectiv
creşterea puterii de cumpărare. Aceasta se realizează în primul rând prin creşterea nivelului
salariilor. Orice creştere a salariilor conduce la creşterea costurilor de producţie, şi de aici, la
creşterea preţurilor, deci la inflaţie.
De asemenea, creşterea costurilor de producţie datorată creşterii preţurilor materiilor
prime, a materialelor sau energiei va determina creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor
finale, contribuind la creşterea inflaţiei.
În cadrul inflaţiei prin costuri o formă distinctă o constituie inflaţia importată. Acest
tip de inflaţie se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern datorită
creşterii preţurilor mondiale (de exemplu la combustibili, materii prime etc.). Creşterea
preţurior pe piaţa mondială va conduce la creşterea costurilor de producţie generate de
bunurile şi serviciile importate, şi de aici creşterea preţurilor interne.
b) Inflaţia prin cerere
Creşterea cererii de bunuri şi servicii mai rapidă decât creşterea ofertei va determina
creşterea preţurilor. În figurile 6.1 şi 6.2 sunt reprezentate grafic două mecanisme de creştere
a preţurilor datorate creşterii cererii de bunuri şi servicii.
În figura 6.1 s-a reprezentat într-un sistem de axe Venit disponibil – output efectele
unei creşteri a cererii datorate majorării a cheltuielilor guvernamentale, G. O creştere a
cheltuielilor publice G cu ∆G va conduce economia din punctul A în punctul E, adică la o
cerere de output Ye mai mare decât YA (punctul iniţial). Dacă şi oferta ar creşte la nivelul
cererii, atunci nivelul preţurilor ar rămâne nemodificat .
Cheltuieli totale
Output C1+I1+∆G1+NX1
Venit disponibil
Cheltuieli totale
C0+I0+G0+NX0
Ye E
∆G
Gap inflaţionist
YA A
Consum C0
Venit disponibil
Figura 6.1
Dacă oferta nu se modifică atât de repede sau chiar deloc, atunci diferenţa Ye – YA
(cererea excedentară) se transformă în inflaţie, respectiv pentru ca economia să atingă un nou
160
punct în care cererea să egaleze oferta vor creşte preţurile. Acest gap inflaţionist va indica
astfel cât de repede se ajustează oferta la cerere, sau cât de mult cresc preţurile.
Un alt exemplu de creştere a cererii, şi implicit a inflaţiei, este descris în figura 6.2.
Într-un sistem de axe venit-preţuri este descris efectul pe care îl are o creştere a veniturilor
asupra cererii, şi implicit asupra preţurilor. O creştere iniţială a veniturilor de la V la V’ va
determina creşterea preţurilor de la p la p’ (dacă oferta rămâne nemodificată). Producătorii
observă creşterea cererii agregate (CeA) şi răspund prin creşterea ofertei agregate (OA). În cea
de-a doua fază, odată cu creşterea ofertei agregate nivelul preţurilor va scădea, însă nu va
reveni la nivelul iniţial. Cu alte cuvinte, efectul total, va fi de creştere a nivelului preţurilor.
Preţuri (p)
CeA’
CeA
OA
O’A
p’
p’’
p’
Venit
V V’ V’’
Figura 6.2
r
LM
E
r’’ LM’
r O
r’ IS’
IS
Y
Y Y’ Y”
Figura 6.3
161
Macroeconomie
c) politica monetară
Creşterea masei monetare (a ofertei de monedă) poate constitui o nouă sursă de
creştere a preţurilor. Dacă oferta de bunuri şi servicii nu se adaptează suficient de repede la
variaţia ofertei de bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul preţurilor,
respectiv va creşte nivelul acestora. Deplasarea curbei IS la dreapta (respectiv o creştere a
ofertei de bunuri şi servicii) determină creşterea ratei dobânzii, şi de aici şi creşterea
preţurilor. Creşterea masei monetare, însoţită de creşterea producţiei, poate conduce la
reducerea ratei dobânzii, de aici la creşterea cererii pentru investiţii, şi implicit la creşterea
preţurilor. În cazul unei întârzieri între momentul creşterii ofertei de monedă şi creşterea
producţiei în cadrul sectorului real, atunci creşterea de masă monetară se îndreaptă în
totalitate către preţuri, respectiv se va regăsi într-o creştere a inflaţiei.
În abordarea monetaristă vom pleca de la relaţia uzuală care descrie legătura dintre
output şi masa monetară:
Mv=py
unde:
M – este masa monetară nominală;
v – este viteza de rotaţie a banilor;
p - reprezintă nivelul preţurilor;
y – reprezintă nivelul outputului real.
Din această relaţie observăm că atâta timp cât nivelul outputului real şi respectiv
viteza de rotaţie rămân nemodificate, orice creştere a masei monetare se transformă în creştere
a preţurilor, deci în inflaţie. Faptul că outputul Y rămâne nemodificat se poate explica prin
ocuparea completă a factorilor, sau prin elasticitatea redusă a producţiei la modificarea masei
monetare.
Politici antiinflaţioniste
În cazul inflaţiei prin costuri una dintre măsurile posibile este controlul preţurilor.
Acesată măsură poate fi implementată însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce
însă la un dezechilibru dintre cerere şi ofertă (cerere mai mare decât oferta), şi în continuare
la dezechilbre structurale majore, cum ar fi creşterea şomajului şi o presiune crescândă asupra
cursului de schimb sau preţurilor. În concluzie, acesata este o măsură puţin recomandată, mai
ales în cadrul unei economii de piaţă. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, însă pe
termen lung sunt mai multe dezavantaje.
În cazul inflaţiei prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor.
Aceasta se poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu
sindicatele prin care să se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru
concomitent cu reducerea corespunzătoare a salariului. Şi această măsură este utilă doar pe
termen scurt, deoarece atât sindicatele cât şi salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în
care să se reducă puterea de cumpărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau
pierderea alegerilor următoare în favoarea partidelor care promit relaxarea politicilor
salariale.
162
Reducerea cererii agregate este o altă măsură antiinflaţionistă ce poate fi aplicată mai
ales în cazul unei inflaţii provocate de şocuri ale cererii. Acesată reducere a cererii agregate
poate fi determinată direct fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin creşterea nivelului
taxelor şi impozitelor, sau indirect prin creşterea ratei dobânzii, iar de aici reducerea cererii
pentru investiţii şi implicit scăderea presiunii inflaţioniste. În acest caz principala problemă
care apare este aceea a scăderii veniturilor, a investiţiilor, de aici creşterea ratei şomajului şi la
influenţarea negativă a creşterii economice viitoare. În acest context, reducerea cererii
agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt, şi însoţită de alte măsuri prin care
să se încurajeze creşterea economică.
O altă modalitate de influenţare a inflaţiei este prin intermediul politicii de venituri.

Acesata presupune să se acţioneze asupra veniturilor şi profituror aşteptate, şi nu asupra
şomajului. Preşedintele american Nixon a propus în 1971 un control strict al preţurilor şi
salariilor (deci un control al profiturilor şi veniturilor salariale). Acesata măsură nu a avut
efect decât pe termen scurt (6 luni) după care au început să apară dezechilibre în alte sectoare,
ceea ce a condus la renunţarea la acest tip de politică. Deficienţele majore ale acestei politici
sunt:
• Veniturile mijlocii sunt puţin afectate de aceste măsuri; întrucât aceste venituri
formează, în statele dezvoltate economic, partea cea mai mare a veniturilor
agregate, impactul politicii este redus. Vor fi mult mai afectate veniturile scăzute
şi cele mari.
• O politică de control severă conduce la controlul alocării resurselor, alocare ce
poate fi neeconomică.
• Întârzierea, lagul dintre momentul introducerii măsurilor de control şi cel al
intrării efective în practică poate genera pierderi de resurse şi ineficienţă atât pe
plan intern cât şi în relaţiile cu exteriorul.
Politica monetară poate influenţa la rândul ei evoluţia inflaţiei. O politică monetară

restrictivă va conduce la creşterea ratelor dobânzilor şi de aici la scăderea cererii. Scăderea
cererii va determina scăderea presiunii inflaţioniste şi de aici reducerea creşterii preţurilor.
O problemă deosebită în cadrul analizei inflaţiei o constituie politica de indexare a
salariilor. În multe ţări sindicatele au obţinut prin negocieri posibilitatea de a include printre
clauzele contractelor de muncă una privitoare la indexarea automată a salariilor în raport cu
costul vieţii. Indexarea tuturor salariilor este o măsură de reducere a inflaţiei în condiţiile în
care creşterea salariilor este inferioară ratei inflaţiei. În plus, se elimină câştigurile
negarantate sau pierderile ce rezultă din erorile de anticipare a ratei inflaţiei.
Cele mai importante probleme sunt generate de faptul că, o reducere a productiviţăţii
muncii ar trebui să conducă la scăderea salariului real, ceea ce sindicatele nu vor accepta, deci
toate pierderile vor fi suportate de către patroni, ceea ce va conduce la scăderea ofertei, deci o
nouă presiune inflaţionistă.
163
Macroeconomie
6.2. Şomajul
Înainte de a face o sinteză a definiţiilor date şomajului în literatura de specialitate,

trebuie precizat că, la origine, noţiunea de şomaj era sinonimă cu aceea de “inactivitate”.
Cuvântul “şomaj” din limba română provine din cuvântul francez “chomage”. La rândul său,
acesta derivă din latinescul “caumare”, fiind provenit de la cuvântul grec “cauma”, care
înseamnă “căldură mare”, din cauza căreia înceta orice activitate.
Definirea indicatorilor statistici ai şomajului

Din punct de vedere statistic, indicatorii prin care se apreciază şomajul sunt de două
feluri:
- indicatori absoluţi;
- indicatori relativi.
Indicatorii absoluţi sau indicatorii de nivel se referă la numărul efectiv de şomeri. Ei se
exprimă în “persoane” (“mii persoane”) şi se determină pentru anumite perioade de referinţă:
lunar, trimestrial sau anual. Numărul şomerilor se calculează şi în corelaţie cu anumite
variabile demografice, ca: vârstă, sex, stare civilă, dar şi ţinând cont de pregătirea
profesională, de nivelul studiilor sau de repartiţia teritorială.
O caracteristică aparte urmărită în ceea ce priveşte analiza şomajului este durata
acestuia. Din acest punct de vedere, se identifică un şomaj de scurtă durată (sub un an) şi un
şomaj de lungă durată (pe o perioadă mai mare de un an).
Şomerii, a doua componentă a populaţiei active, reprezintă o categorie economică a
cărei definire a suscitat numeroase abordări.
În statistica românească, efectivul şomerilor se determină în două variante:
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la Oficiile forţei de muncă şi şomaj, indiferent dacă primeau sau nu alocaţie de
sprijin, ajutor de şomaj, sau alte forme de protecţie socială.
Şomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani şi peste care în decursul perioadei de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode
pentru a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de
plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri sau
răspunsuri la anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un
loc de muncă;
Sunt incluse, de asemenea:
- persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la
lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară
perioadei de referinţă;
164
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi,
pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să
înceapă lucrul.
Indicatorul relativ prin care se apreciază intensitatea şomajului este unul din cei mai
importanţi indicatori macroeconomici: rata şomajului. Aceasta se determină prin raportarea
numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în procente. Nivelul ratei
şomajului şi evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie de care se iau anumite
măsuri de protecţie socială sau decizii de politică economică.
Ca relaţie generală de calcul, rata şomajului se determină prin raportarea unui
indicator care exprimă şomajul (numărul de şomeri-Ş) şi un alt indicator care măsoară
populaţia de referinţă, cel mai adesea populaţia activă (Pa):
Ş
Rş = ⋅ 100 (6.1)
Pa
Concret, acest indicator se poate determina în modalităţi variate. Relaţiile de calcul pot să
difere în practică, în funcţie de legislaţia naţională sau de informaţiile disponibile. Diferenţele
care apar sunt determinate de elemente cum sunt:
- Termenii de raportare şi se referă la numitorul raportului care poate fi populaţia activă sau,
de exemplu, populaţia în limitele vârstei de muncă.
- Conţinutul indicatorilor primari luaţi în calcul;
- Sursele de colectare a informaţiilor;
- Metodologia de calcul.
Informaţiile cele mai precise privind rata şomajului sunt obţinute cu prilejul
recensămintelor. Recensămintele şi anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte
costisitoare, care, la nivelul ţării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare
(lunară) pentru asigurarea cu informaţii necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date
administrative, afectate însă de legislaţia în vigoare.
În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj:
Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul şomerilor
în sens BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai
utilizată în comparaţiile internaţionale;
Rata globală standardizată CEE care este raportul dintre numărul de şomeri şi
populaţia activă civilă;
Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de şomeri
şi populaţia activă totală.
Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o
anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri
proveniţi din categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă.
Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă se calculează ca raport între
timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător al persoanelor în şomaj şi a celor aflate în
stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în
timp parţial) şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat. Aceasta
165
Macroeconomie
măsoară de fapt şomajul potenţial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul ţărilor în
care subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria acestor
ţări.
În contextul implicaţiilor economice majore pe care le are şomajul, a legăturilor
acestuia cu inflaţia, se vorbeşte despre o rată naturală a şomajului.
Modalităţi de calcul a indicatorilor şomajului

Indicatorii statistici prin care se apreciază şomajul se determină în practică prin
anumuite metode statistice, folosind surse de date specifice.
În general, în statistica Naţiunilor Unite, se identifică patru surse mari de informaţii,
care au la bază metode şi procedee particulare, cum ar fi sondajele statistice sau culegerea
datelor de la diverse instituţii pubice. Aceste surse de date au anumite coduri, specificate
pentru fiecare ţară1.
Prima sursă (ce are codul BA) o constituie anchetele prin sondarea forţei de muncă. A
doua sursă (E) o constituie estimările oficiale. Aceste date statistice sunt estimări oficiale
oferite de diverse instituţii naţionale şi, de regulă, se bazează pe informaţii combinate,
rezultate din una sau mai multe surse. A treia sursă (FA) este reprezentată de statisticile
asigurărilor sociale. Aceste statistici sunt derivate din înregistrările, acolo unde există, a celor
înscrişi în sistemul asigurărilor sociale. A patra sursă (NA) o reprezintă statisticile oficiilor
forţei de muncă. Acestea se referă în general, la numărul persoanelor care caută de lucru,
înregistrate la oficiile forţei de muncă. Persoanelor fără loc de muncă se pot adăuga cele
aflate în grevă, temporar bolnave sau incapabile de muncă. Unii din cei înregistraţi sunt deja
angajaţi şi caută un loc de muncă suplimentar sau schimbarea locului de muncă.
În ţările dezvoltate, ca Japonia, Suedia, Franţa sau Statele Unite, procedeul principal
de obţinere a datelor statistice privind şomajul îl constituie anchetele prin sondaj.
În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul
Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează şi publică numărul şomerilor, al
populaţiei ocupate şi al celor din afara forţei de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj
având ca perioadă de referinţă săptămâna care conţine ziua a douăsprezecea din fiecare lună.
Se alege aleator un eşantion reprezentativ de 59.500 gospodării, din 729 localităţi diferite,
astfel în cât să se asigure reprezentativitate din punct de vedere al repartiţiei geografice şi
demografice a populaţiei. Intervievatori special pregătiţi adresează aceleaşi întrebări fiecărei
persoane din eşantion, în urma cărora se identifică statutul acesteia: angajat, şomer sau în
afara forţei de muncă. Criteriile în funcţie de care se încadrează persoanele în aceste categorii
respectă cu stricteţe recomandările Biroului Internaţional al Muncii.
În România, numărul de şomeri se determină prin mai multe metode: recensământ,
ancheta prin sondaj, prelucrarea datelor oferite de instituţii guvernamentale, ca Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale. În afara recensămintelor, efectivul şomerilor şi rata şomajului se
determină şi prin alte metode statistice aplicate de către Institutul Naţional de Statistică
(I.N.S.) şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (M.M.S.S.).
166
Rata şomajului se determină prin raportarea numărului total de şomeri înregistraţi la

populaţia activă civilă.
Pentru calculul acestor indicatori, a căror publicare se face în mass-media, în
buletinele statistice lunare sau în anuare, se agregă datele culese la nivelul Oficiilor judeţene
ale forţei de muncă şi şomajului.
Tipologia şomajului
O primă delimitare a şomajului este aceea în şomaj voluntar şi şomaj involuntar.
Şomajul voluntar există atunci când muncitorii refuză oportunităţile de a se angaja în anumite
slujbe, la salariile existente pe piaţă. Şomajul involuntar există atunci când în economie sunt
insuficiente locuri de muncă, la salariile existente. Procentul şomerilor care sunt neangajaţi
voluntar este cunoscut, potrivit unor definiţii, ca fiind rata naturală a şomajului2.
Separarea şomajului în voluntar şi involuntar este una din controversele majore din
teoria economică. Economiştii keynesieni au afirmat că cea mai mare parte a şomajului din
timpul crizelor economice din anii ‘30 şi ‘80 s-au datorat deficitului cererii, fiind deci, de
natură involuntară. Pe de altă parte, economiştii clasici ai teoriei aşteptărilor raţionale pleacă
de la premisa că piaţa muncii ajustează imediat creşterile şomajului, prin scăderea salariilor.
Din punctul lor de vedere, în anii ’30 erau locuri de muncă suficiente, dar muncitorii au
refuzat să le ia. Tot şomajul din timpul crizelor economice era voluntar, menţinându-se la rata
sa naturală.
Cel mai frecvent sistem de clasificare are la bază împărţirea şomajului pe cauze în
următoarele mari tipuri: şomaj fricţional, structural, în timp ce după raportul cerere-ofertă, se
identifică şomajul sezonier şi ciclic. S-a încercat şi o grupare a acestor tipuri de şomaj în
funcţie de caracterul lor voluntar sau involuntar: şomajul ciclic este considerat involuntar, în
timp ce toate celelate tipuri sunt considerate şomaj voluntar.
În cele ce urmează, se va face o abordare a acestor tipuri de şomaj din punct de vedere
al funcţionării şi locului lor pe piaţa muncii.
În funcţie de natura şi cauzele şomajului:

1. Şomaj conjunctural, generat de reducerea volumului activităţii economice a
întreprinderilor ca urmare a deteriorării conjuncturii economice interne şi/sau internaţionale, a
variaţiilor conjuncturale ale cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, care provoacă o reducere a
necesarului de forţă de muncă.
2. Şomajul fricţional se circumscrie perioadei necesare în mod normal pentru a găsi un alt
loc de muncă. Este probabil cea mai răspândită formă de şomaj care poate apare chiar şi în
condiţia ocupării depline a forţei de muncă.
Şomajul fricţional apare deoarece piaţa muncii este inerent dinamică, datorită
imperfecţiunii fluxului de informaţii şi deoarece trebuie să treacă un timp până când şomerii şi
firmele ce oferă slujbe vacante să se găsească unii pe alţii.
1
Anuarul Forţei de Muncă 1997, Organizaţia Naţiunilor Unite, Geneva, 1998
2
Anderton, Alain - Economics, Causeway Press Limited, Ormskirk, Lancs, 1991
167
Macroeconomie
Chiar dacă dimensiunea forţei de muncă ar fi constantă, în fiecare perioadă sunt noi
intrări pe piaţa muncii, în timp ce alţi angajaţi sau şomeri părăsesc forţa de muncă. Unii
oameni îşi vor părăsi locul de muncă în căutarea altuia, mai bun. Mai mult decât atât,
fluctuaţiile aleatoare ale cererii de bunuri şi servicii la nivelul firmelor determină unele firme
să facă concedieri de personal, în timp ce altele fac noi angajări. Deoarece informaţiile despre
caracteristicile celor care caută de lucru şi natura locurilor de muncă vacante nu pot fi
cunoscute instantaneu, este necesar să treacă un timp până la satisfacerea cererilor
potenţialilor patroni şi ale muncitorilor care caută de lucru. Prin urmare, chiar dacă la nivel
agregat cererea şi oferta de forţă de muncă sunt egale, şomajul fricţional există.
Presupunem că o piaţă a muncii este în echilibru în sensul că, la un salariu mediu,
cantitatea de muncă oferită egalează cantitatea de muncă cerută. Se vor nota cu D0 cererea de
muncă, S0 oferta de muncă, w0 salariul mediu pe piaţă şi E0 numărul de angajaţi.
Chiar şi pe o piaţă în echilibru, sau în situaţia de ocupare totală a forţei de muncă, va
exista întotdeauna un număr de şomeri care se află între două locuri de muncă, şi care
alcătuiesc şomajul fricţional.
Grafic, existenţa unei mase a şomerilor care apare chiar şi atunci când, la nivel agregat
piaţa muncii este în echilibru este argumentată prin figura 6.4.
w
S0
w0
w2
D0
D1
E1 E2 E0
Figura 6.4
Nivelul şomajului fricţional într-o economie este determinat de fluxurile existente la

nivelul forţei de muncă şi de viteza cu care şomerii îşi găsesc de lucru. Această viteză depinde
de instituţiile economice existente şi de modul în care aceste instituţii acţionează pe piaţa
muncii. De exemplu, o creştere a alocaţiilor de şomaj va determina creşterea timpului necesar
pentru ca şomerii să-şi găsească de lucru.
3. Şomajul structural (şomaj de neadaptare) este consecinţa unui dezechilibru între
structurile ocupţional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forţei de muncă şi ale
cererii. Aceste neconcordanţe pot apare datorită: structurii sectoriale şi teritoriale a economiei,
progresului tehnologic, structurii sistemului educaţional etc.
În perioadele de restructurări esenţiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziţiei
de la economia centralizată la economia de piaţă, şomajul structural reprezintă principala
formă de şomaj.
Şomajul structural apare atunci când schimbări importante în cererea de muncă
determină o nepotrivire între calităţile şi competenţele profesionale ale muncitorilor, cerute şi
168
oferite pe piaţa muncii. Dacă salariile ar fi complet flexibile şi costurile mobilităţii geografice
şi ocupaţionale ar fi reduse, atunci acest tip de şomaj ar fi rapid eliminat de ajustările pieţei. În
practică, aceste condiţii nu sunt întotdeauna îndeplinite, iar şomajul structural poate apare ca o
problemă foarte serioasă.
Într-un mod asemănător se pot analiza şi dezechilibrele geografice în căutarea forţei de
muncă. În aceste situaţii se identifică un şomaj regional.
Şomajul structural apare datorită schimbărilor esenţiale ale cererii de muncă, vis-a-vis
de salariile rigide şi costurile ridicate ale mobilităţii ocupaţionale şi geografice. Şomerii
incluşi în şomajul structural au o mai mică probabilitate de a trece de la statutul de şomer la
cel de angajat. Orice măsuri de politică socială îndreptate spre creşterea acestei probabilităţi,
au drept scop diminuarea şomajului structural. Exemple de asemenea politici sunt cele de
subvenţionare a instruirii şomerilor, de îmbunătăţire a informaţiilor despre condiţiile locurilor
de muncă şi de reducere a costurilor migrării interne.
Şomajul structural a fost atribuit, după cum s-a putut constata, diferenţelor dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă în condiţiile costurilor ridicate de ajustare a ofertei la
necesităţile pieţei. Teorii economice dintre cele mai recente afirmă că cel puţin un segment al
şomajului poate fi atribuit comportamentului producătorilor de maximizare a profitului.
Concret, s-a demonstrat că şomajul structural poate apare şi dacă anumiţi producători plătesc
salarii mai mari decât salariul considerat eficient pentru a creşte productivitatea şi/sau reduce
deplasările de personal. Decizia voluntară a acestor producători este cea care menţine salariul
la un nivel ridicat, şi acesta nu va fi coborât nici dacă alţi muncitori de pe piaţa muncii
(şomeri) îşi oferă serviciile la un salariu mai mic.
Angajaţii cu salarii mici îşi vor dori să lucreze în firmele cu salarii mari şi, atâta timp
cât există posibilitatea unor slujbe vacante pe viitor, ei se vor “ataşa” sectorului cu salarii
mari, preferând să aştepte apariţia unui loc liber. Prin urmare, datorită acestui comportament,
apare un şomaj de aşteptare.
În funcţie de raportul cerere-ofertă pe diverse pieţe şi de impactul acestora asupra

piaţei muncii, teoria economică a pus în evidenţă două forme de şomaj:
1. Şomajul clasic, ca urmare a reţinerii întreprinzătorilor de a produce o cantitate mai
mare de bunuri şi servicii. Chiar dacă există cerere efectivă, întreprinzătorii nu sunt interesaţi
în lărgirea capacităţilor de producţie şi în angajarea de forţă suplimentară de producţie
deoarece firmele fie sunt în pierdere de competitivitate – ca urmare a costurilor de producţie
mai mari -, fie că nu-şi asumă noi riscuri; acest tip este numit şi şomaj prin eficienţă a
producţiei.3
2. Şomajul ciclic sau şomaj prin insuficienţa cererii, care apare atunci când cererea de
bunuri şi servicii din toate sectoarele economiei (economia reală, sectorul menaje sau restul
lumii) este mai mică decât oferta. Consecinţa este o ofertă de forţă de muncă mai mare decât
cererea.
3
Salais, R. – L’emploi et le chomage, Enciclopedie Francaise, Ed. Economica, Paris, 1990, pag. 23
169
Macroeconomie
Şomajul fricţional sau cel structural pot apare chiar dacă, la nivel agregat, cererea
totală de muncă egalează oferta. Şomajul ciclic este asociat cu fluctuaţiile în ciclul afacerilor
şi apare atunci când o scădere a cererii agregate pe piaţa bunurilor şi serviciilor determină o
scădere a cererii agregate de forţă de muncă, simultan cu inflexibilitatea salariilor reale. Acest
tip de şomaj este cunoscut în literatura economică şi sub numele de “şomaj keynesian”, după
numele celui care l-a identificat şi analizat.
O reacţie adecvată a guvernului la şomajul ciclic este să impună politici economice de
creştere a cererii agregate, crescând cheltuielile guvernamentale, reducând taxele şi impozitele
şi crescând rata de creştere a ofertei de bani. Alte măsuri de politică economică se referă la
elaborarea unor programe concrete concentrate asupra şomajului, incluzând credite temporare
pentru dezvoltarea unor programe antişomaj de către firme private sau sectorul public.
3. Şomajul sezonier este similar celui ciclic, în sensul că este determinat de
fluctuaţiile cererii de forţă de muncă. În acest caz, fluctuaţiile cererii de muncă pot fi
anticipate şi urmează un model sistematic de-a lungul anului. De exemplu, cererea de muncă
în agricultură sau construcţii scade în lunile de iarnă.
Întrebarea care se pune şi în acest caz este de ce firmele reacţionează la variaţiile
sezoniere ale cererii de muncă prin disponibilizarea personalului şi nu prin reducerea
salariului sau timpului de lucru. De asemenea, se poate pune întrebarea de ce muncitorii
acceptă locuri de muncă în sectoare cu caracter sezonier. Răspunsul ar fi că pentru unii
muncitori, existenţa ajutorului de şomaj pe perioada cât nu lucrează şi posibilitatea de a fi
reangajaţi ulterior echivalează cu un concediu plătit. Pentru a atrage muncitorii în asemenea
sectoare, firmele vor trebui să plătească muncitorilor salarii mai mari, care să compenseze
faptul că nu vor lucra o perioadă de timp.
În economiile contemporane nu există forme pure de şomaj. Diferitele forme de şomaj
coexistă, se întrepătrund şi se susţin reciproc.
Rata naturală a şomajului

Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este
asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă. Şomajul poate fi considerat excesiv, în orice
ţară, dacă depăşeşte nivelul său natural.
Definirea ratei naturale a şomajului este destul de dificilă, dar există câteva abordări în
acest sens. În continuare vom face o succintă sinteză a definiţiilor date în teoria economică
ratei naturale a şomajului.
Unii economişti definesc rata naturală a şomajului ca fiind rata la care atât salariile cât
şi inflaţia sunt fie stabile, fie la nivele acceptabile. După alţi autori rata naturală a şomajului
este rata şomajului pentru care locurile vacante de muncă sunt egale cu numărul de şomeri. O
altă definiţie afirmă că rata naturală a şomajului este nivelul şomajului la care orice creştere în
cererea agregată nu determină reducerea şomajului. Potrivit unei variante a acestei ultime
definiţii rata naturală a şomajului este rata la care toţi şomerii sunt voluntari, adică există doar
şomaj ciclic şi, eventual, sezonier. În cele din urmă, o recentă definiţie dată de James Tobin
afirmă că rata naturală este rata şomajului la care nivelul acestuia este neschimbat şi atât
fluctuaţiile existente la nivelul masei de şomeri cât şi durata şomajului sunt normale.
170
Toate aceste definiţii încearcă să sintetizeze într-un mod specific conceptul mai
general al “ocupării totale“ a forţei de muncă.
Dacă presupunem că şomajul fricţional şi sezonier există chiar şi atunci când piaţa
forţei de muncă este în echilibru este evident că rata naturală a şomajului este afectată de
factori ca: mişcarea voluntară a angajaţilor, mişcările în şi în afara forţei de muncă, durata de
timp în care şomerii îşi găsesc slujbe acceptabile. Aceşti ultimi factori variază mult în cadrul
grupurilor demografice, astfel încât rata naturală a şomajului este puternic afectată de
compoziţia demografică a forţei de muncă.
Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, şomajul va fi la rata sa
naturală. Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi
direct observată, şi, prin urmare, trebuie estimată.
Economiştii au două modalităţi diferite pentru a estima rata naturală a şomajului. În
primul rând ei determină o ecuaţie prin care corelează şomajul agregat de rata inflaţiei.
Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când rata şomajului nu creşte şi nici
nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce stabileşte legătura între rata
inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a şomajului.
A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice
legate de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în
funcţie de grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri
demografice şi apoi se agregă aceste estimări.
Câţiva economişti au folosit una sau mai multe metode pentru a estima rata naturală a
şomajului la diverse momente de timp. Una dintre cele mai cunoscute şi citate estimări este
cea a lui Robert Gordon de la Northwestern University4. Estimările sale se încadrează între
limitele minime şi maxime ale altor estimări efectuate de alţi economişti. Pentru economia
S.U.A., rata naturală a şomajului estimată de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada
1960-1970, toţi cercetătorii sunt de acord că rata naturală a şomajului a crescut, ca urmare a
marelui influx de tineri în rândul forţei de muncă. Până în anii 80’ estimările ratei naturale au
ajuns de la 5% la 7%. Pe măsură ce generaţia “baby-boom” s-a maturizat şi creşterea forţei de
muncă a încetinit, în anii ‘80 rata naturală a şomajului şi-a diminuat ritmul de creştere.
Cercetătorii Douglas Staiger, J. Stork şi Mark Watson, care au făcut şi ei estimări ale
ratei naturale, afirmă că aceasta variază în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% şi 7,7% cu
un interval de încredere de 95%. R. Gordon a demonstrat însă că rata naturală a şomajului
variază în limite mai reduse.
Rata naturală a şomajului este analizată şi din perspectiva legăturii şomajului cu
inflaţia: atunci când rata inflaţiei este stabilă, constantă, se vorbeşte de rata naturală a
şomajului, numită şi NAIRU, ( “ Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment” ).
Robert Eisner5 a analizat seriile inflaţiei şi şomajului de după 1960 şi a descoperit că
legătura între şomaj şi inflaţie este asimetrică în următorul sens: ratele şomajului mai mici
decât rata naturală a şomajului (NAIRU) nu erau asociate cu inflaţia accelerată, în timp ce
4
Gordon, Robert - Macroeconomics, Scott Foresman Company, Glenview, 1990
5
Eisner, Robert - A New view of the NAIRU, Department of Economics, Northwestwen University, 1996
171
Macroeconomie
ratele şomajului mai mari decât rata naturală a şomajului erau asociate cu inflaţia
descrescătoare.
Aceste rezultate implică următoarea concluzie, aparent paradoxală: rata naturală a
şomajului poate fi şi un rezultat al măsurilor de politică economică şi nu numai o cauză a
acestora.
Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, defineşte
rata naturală a şomajului ca fiind rata medie a şomajului în jurul căreia se manifestă
fluctuaţiile economice6. El calculează acest indicator ca o medie a ratelor anuale ale şomajului
pe o perioadă de 10 ani anteriori şi 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face
analiza. Utilizând acest mod de calcul, el a determinat o rată naturală a şomajului pentru
economia americană cu valori între 4% şi 7%, pe o perioadă de 45 de ani între 1945-1990.
6.3. Şomajul şi inflaţia

De mulţi ani economiştii afirmă existenţa unei corelaţii negative între rata inflaţiei pe
de o parte şi rata şomajului din economie, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, nivele ridicate ale
şomajului sunt asociate cu nivele scăzute ale inflaţiei şi invers.
Relaţia dintre inflaţie şi şomaj este reprezentată grafic prin curba Philips, după numele
primului economist care a observat această legătură în figurile 6.6 şi 6.7.
Analizând serii de date ale inflaţiei şi şomajului, economiştii au remarcat faptul că
legătura inversă, stabilă, între cei doi indicatori nu este întotdeauna valabilă. O interpretare
alternativă a aceloraşi date ar fi aceea că, în timp ce legătura între inflaţie şi şomaj există la un
anumit moment, poziţia curbelor este determinată şi de un număr de alţi factori.
Rata inflaţiei (%)
Curba Philips
2.5 Rata şomajului (%)

3 5,5 8
Figura 6.6 Curba Philips în anul 1960
Sursa: Ehreberg, R., Smith, R. - Modern Labor Economics, 4th Edition,

HarperCollins Publishers, 1991
Efectul net al acestor factori a fost deplasarea curbei Philips spre dreapta pentru
perioada cuprinsă între anii 1960-1980. În ultimii ani, curba se pare că s-ar fi deplasat din nou
spre sânga, după opiniile unor economişti americani.
Se poate vorbi, prin urmare, nu de “curba Philips”, ci de o “familie de curbe”, ca în

figura 6.7.
172
Rata inflaţiei şi a
salariilor
w2
w1
w0 anii ‘80
u0 u1 u2 anii ‘70 Rata şomajului
anii ‘60
Figura 6. 7
Cu ajutorul curbelor Philips pentru un anumit nivel al inflaţiei se poate determina
nivelul NAIRU, dar se pot elabora şi anumite politici macroeconomice.
Curba Phillips pe termen scurt arată că rata şomajului este cu atât mai mică cu cât
salariile cresc mai repede. Cu alte cuvinte, există o legătură inversă între rata şomajului şi rata
creşterii salariilor.
Dacă avem un nivel al preţurilor stabil, atunci curba Phillips pe termen scurt este
formal, descrisă de ecuaţia:
rs = a – brş + c rq (6.2)
(forma liniară) cu:
rs – rata creşterii salariului;
rş – rata şomajului;
rq – rata creşterii productivităţii muncii;
c – un parametru care măsoară legătura dintre
productivitatea muncii şi salarii;
a > 0, b > 0, c > 0. sau
rs = f(rş, rq) , (6.3)
forma neliniară cu:
∂f ∂f
< 0; > 0.
∂ rş ∂ rq
În mod analog se poate construi o curbă Phillips pentru preţuri:
rp = d – b rş – h rq , (6.4)
(forma liniară) cu:
rp - rata inflaţiei (creşterea preţurilor);
rş – rata şomajului;
rq – rata creşterii productivităţii muncii;
h – un parametru care măsoară legătura dintre
productivitatea muncii şi preţuri;
d > 0, b > 0, h > 0.
6
Mankiw, Gregory N. - Macroeconomics, Worth Publishers, New York, 1992
173
Macroeconomie
sau
rp = f(rş, rq) , (6.5)
∂f ∂f
< 0; < 0.
∂ rş ∂ rq
Curba Phillips în cazul anticipării creşterii preţurilor
Mai apropiată de realitate este însă ipoteza că agenţii economici, respectiv atât
sindicatele cât şi patronatul au anumite aşteptări (previziuni) în ceea ce priveşte evoluţia
preţurilor. În acest caz curba Phillips devine:
rs = a – brş + c rq + g rpa , (6.6)
cu:
rpa – ritmul aşteptat al inflaţiei;
g - coeficient care indică influenţa anticipărilor
inflaţioniste asupra ritmului de creştere a salariului
sau:
rs = f(rş, rq , rpa) , (6.7)
∂f ∂f ∂ f
< 0; > 0; > 0.
∂ rş ∂ rq ∂ r pa
Observaţie. Dacă anticipările sunt apropiate de nivelul real atunci g este apropiat de 1.
La început părea convenabilă alegerea politicii economice ca o alternativă între nivelul

inflaţiei şi nivelul şomajului. Guvernul putea alege diverse combinaţii inflaţie-şomaj astfel
încât să ducă la bun sfârşit politica economică dorită. În condiţiile anticipării preţurilor, curba
Phillips nu mai permite această alegere.
Chiar dacă în primele perioade anticipările nu vor fi corecte, adică rpa < rp, teoria
aşteptărilor raţionale arată faptul că agenţii economici învaţă din propriile greşeli şi după o
anumită perioadă anticipările vor deveni corecte. Aceasta va conduce la înclinarea tot mai
accentuată a curbei Phillips, până devine verticală, adică rata inflaţiei nu va mai depinde de
rata şomajului, ci evoluează independent.
Astfel, în problema inflaţiei determinantă este credibilitatea guvernului, care prin
măsurile şi anunţurile efectuate influenţează comportamentul agenţilor economici. Atâta timp
cât guvernul este credibil, agenţii economici îşi formează anticipările placând de la anunţurile
acestuia, şi de aici posibilitatea de a concepe politici de creştere economică viabile. În schimb
dacă agenţii economici observă că acţiunile guvernului nu corespund realităţii, atunci
aşteptările acestora se adaptează realităţii şi nu anunţurilor, şi de aici imposibilitatea
guvernului de a implementa politici credibile de dezvoltare economică.
174
CAPITOLUL 7
FLUCTUAŢIILE CICLICE ALE ECONOMIEI
7.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic
O economie naţională care se conduce în principal după regulile economiei de piaţă se

caracterizează printr-o dinamică de tip oscilant a activităţii economice, cu abateri mai mari sau mai
mici de la trendul general. Această dinamică specifică este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de fluctuaţie ciclică, fluctuaţie a afacerilor, sau cicluri ale afacerilor.
Ciclurile afacerilor reprezintă un tip de fluctuaţii a activităţii economice agregate a unei ţări, în
care agenţii economici sunt organizaţi preponderent în întreprinderi de afaceri. Un ciclu al afacerilor
constă în creşterea simultană a nivelului majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere a
acestor niveluri, după care urmează faza de expansiune a ciclului următor. De regulă, ciclurile se
definesc ca fluctuaţii în jurul unei mărimi, care este o medie a creşterii economice într-o perioadă; ele
sunt recurente dar nu periodice, durata lor variind de la un an la 10-12 ani.
Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui sistem de indicatori, dintre care cei
mai importanţi folosiţi în practica economică sunt: produsul naţional brut în preţuri curente şi în preţuri
constante, volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul debitelor bancare, indicele volumului
fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă în ramurile neagricole,
timpul lucrat în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc. Pe baza seriilor de date ale
indicatorilor stabiliţi, precum şi a unora derivaţi din aceştia, se descrie dinamica sistemului economic
analizat şi se pun în evidenţă, printr-o prelucrare adecvată, fluctuaţiile ciclice. Prelucrarea statistică
aplicată seriilor cronologice a indicatorilor aminitiţi constă în determinarea trendului (T), a variaţiei
sezoniere (S) şi a celei întâmplătoare (I), care are ca efect izolarea fluctuaţiei ciclice (C).
Yt = Tt ⋅ St ⋅ Ct ⋅ It, (7.1)
Prin urmare, pentru a identifica componenta ciclică a variaţiei totale (Yt) a unui fenomen
economic, (produsul naţional brut spre exemplu) * se elimină în primul rând variaţia sezonieră, cu
metode statistice cunoscute, rezultând o curbă:
Y tS = Tt ⋅ Ct ⋅ It (7.2)
Utilizând metode statistice adecvate, se calculează curba trendului Yt, care reprezintă variaţia
medie a fenomenului analizat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării economice
*
Dinamicii populaţiei îi este caracteristic aşa numitul efect ecou al proceselor demografice (sporul populaţiei duce la sporul
populaţiei inactive care duce la creşterea resurselor de forţă de muncă); reproducţia fondurilor fixe se caracterizează prin
mai multe categorii de cicluri: execuţia noilor obiective (4-5 ani), reînnoirea părţii active (8-10 ani), restructurarea
fondurilor fixe în ansamblu (20 – 25 ani); angajarea resurselor de materii prime şi energetice se face în salturi; progresul
tehnico-ştiinţific este caracterizat printr-un ciclu al descoperirilor ştiinţifice şi unul al inovării tehnologice; mecanismul de
funcţionare a economiei tinde să fie stabil între diferitele sale laturi care frânează dezvoltarea.
175
Punctul B de pe curba Y tS marchează nivelul activităţii după eliminarea fluctuaţiei sezoniere
(FS), mărimea acesteia la momentul th este:
FSth = Y thA - Y thB (7.3)
Diferenţa ∆FCIth = Y thB - Y Cth reprezintă fluctuaţia ciclică şi cea întâmplătoare măsurată ca deviaţie faţă
de linia trendului. Această deviaţie poate fi măsurată în valori absolute sau relative. În primul caz,
figura 7.1, pe ordonată se reprezintă valorile absolute ale indicatorului considerat, iar în cel de al doilea
caz, figura 7.2, abaterile relative de la trend (normă):
± (∆FCIth : Yth) ⋅ 100, pentru th = 1, 2, …, T, se reprezintă de o parte şi de alta a normei.
P.N.B. A FS – fluctuaţia sezonieră Yt - trendul

A
Y th
Y thB B
Y Cth C
D FCI YS – curba activităţii
Fluctuaţia
ciclică fără variaţia sezonieră
th t
Figura 7.1
Mai trebuie subliniat faptul că aceste oscilaţii se datorează şi factorilor întâmplători, întrucât nu
există metode statistice satisfăcătoare pentru a elimina variaţia întâmplătoare; prin urmare, curba
∆ FCI din figura 7.2 poate fi definită prin ∆FCI t = ∆FCt ⋅ ∆FI t unde ∆ FCt este fluctuaţia
ciclică iar ∆FI t este fluctuaţia întâmplătoare.
% ∆FCI
40
30
20 Yt
10
0
-10
-20
-30
-40
Figura 7.2
176
Tipuri de cicluri ale afacerilor. După durata lor, ciclurile de afaceri sunt de trei feluri: cicluri
majore, cicluri minore şi macrocicluri.
Ciclurile majore se caracterizează prin oscilaţii largi în activitatea de afaceri, având o
periodicitate de aproximativ 10 ani.
Ciclurile minore sunt fluctuaţii de intensitate relativ moderată în care oscilaţiile sunt notabile
dar nu severe şi apar la fiecare 3-4 ani.
Macrociclurile sau ciclurile lungi sunt fluctuaţii de 50-60 ani, putând conţine mai multe cicluri
majore şi cicluri minore în interiorul său.
Este posibil să apară un declin pe termen scurt în timpul unei expansiuni pe termen lung, după
cum poate să apară o mică creştere într-o contracţie pe termen lung. Aceste oscilaţii mari se datoresc
dinamicii specifice diferitelor componente ale sistemului social-economic (populaţie, forţă de muncă,
fonduri fixe, resurse de materii prime şi energie, mecanismul economic), a interacţiunii dintre acestea, a
contradicţiilor ce se manifestă în dezvoltarea economico-socială, a reacţiei întârziate a agenţilor
economici la diferite modificări a inerţiei pe care o manifestă unele componente.
Cauzele care determină aceste fluctuaţii sunt externe sistemului economic (dinamica populaţiei,
perturbaţii sociale şi politice etc) şi interne acestuia.
Forţele interne au mobilitate mai mare; de aceea este unanim acceptată ideea că în această zonă
trebuie căutată originea majorităţii cauzelor fluctuaţiilor ciclice. În plus, acestea depind direct de
acţiunea agenţilor economici, ceea ce permite pe de o parte cunoaşterea intercondiţionărilor dintre
cauze şi efect iar pe de altă parte facilitează posibilităţile de orientare şi dirijare, ţinând seama de legile
care guvernează această dinamică.
Fazele ciclului afacerilor. Având în vedere structura fluctuaţiilor ciclice, studiile teoretice şi
aplicative au pus în evidenţă patru faze distincte – prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi învoirea –
care formează o succesiune ce poate fi urmărită în figura 7.3.
P.N.B.
Prosperitate
Înviorare
Recesiune
Depresiune
Figura 7.3
Prosperitatea reprezintă acea stare a economiei în care toate activităţile operează la nivel înalt,
recesiunea se caracterizează prin declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea este perioada în
177
care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai mic dintr-un ciclu, iar înviorarea se
manifestă prin creşterea nivelului activităţilor economice.
Nu se poate vorbi de o periodicitate definită a ciclului, deoarece variaţia lungimii acestuia faţă
de medie este foarte mare. De asemenea nu este uşor de făcut o demarcaţie precisă între recesiune şi
depresiune sau între înviorare şi prosperitate.
Cu toate că statul poate interveni prin diverse măsuri economice, cum ar fi cele monetare şi
fiscale pentru a preveni fluctuaţiile mari ale producţiei, ocupării forţei de muncă şi a veniturilor, într-o
economie de piaţă fluctuaţiile nu pot fi eliminate în totalitate.
Caracterizarea fiecărei faze se poate face analizând un număr de cel puţin 17 factori principali, a
relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul fluctuaţiei ciclice, factori ce sunt redaţi în tabelul
7.1.
După cum s-a arătat, există multe forţe interne care determină dinamica economiei, dar cei 17
factori prezentaţi au importanţă majoră. În continuare se vor analiza pe scurt modificările care au loc în
cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze şi acestea se vor pune în
legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice.
Considerăm că momentul iniţial al analizei este faza de depresiune care este caracterizată prin
vectorul de stare dat în coloana 3 a tabelului 7.1.
Lanţul cauzal care determină trecerea de la o fază la alta este prezentat în figura 7.4.
Tabelul 7.1
Nr. Elemente Starea economică în faza de:
Crt. (factori) Depresiune Înviorare Prosperitate Recesiune
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
1. Producţie (Q) Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
2. Forţa de muncă ocupată (L) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
3. Venitul total (R) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
4. Cererea (D) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
5. Preţurile (P) Scăzut Cresc încet Ridicate Descresc
6. Costurile (C) Scăzut În întârziere Cresc În întârziere
7. Profituri (PR) Scăzut Cresc Ridicat Descresc
8. Investiţii (I) Scăzut Cresc Ridicat Descresc
9. Inventarul (IN) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
10. Cererea pentru împrumuturi (LD) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
11. Excesul de rezerve bancare (BR) Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
12. Rata dobânzii (RD) Scăzut Staţionată Creşte Staţionată
13. Preferinţe pentru lichidităţi (LP) Puternică În slăbire Slabă Se întăreşte
14. Preferinţă pentru consum (CP) Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
15. Înlocuiri (SH) Scăzut Cresc Crescut Descreşte
16. Capacităţi nefolosite (UC) Ridicat Se reduc Scăzut Cresc
17. Atitudinea agenţilor (AA) reţinută favorabilă optimistă Pesimistă
Pentru formalizarea relaţiilor dintre factori vom folosi şi săgeţi având următoarea formă şi semnificaţie:
↓ nivel scăzut, ↑ nivel ridicat, Ênivel în creştere, Ì nivel în scădere, Æ nivel constant şi ⇒ rezultă.
Lanţul cauzal care determină trecerea de la o fază la alta este prezentat în figura 7.4.
178
Figura
179
7.4.
180
Este evidentă conexiunea directă din cadrul blocului A care arată că nivelul scăzut al producţiei
determină un nivel scăzut al ocupării forţei de muncă şi în consecinţă al veniturilor. De aici decurge un
nivel scăzut al cererii pentru bunuri de consum, blocul B, care pe fondul unei oferte superioare în
comparaţie cu cererea, va conduce la scăderea preţurilor, la scăderea relativă a costurilor, la scăderea
profiturilor şi în final a investiţiilor:
(Q↓)(L↓)(R↓) ⇒ (D↓)(PÌ)(CÌ)(PRÌ)(IÌ)
Lanţul de legături din blocul C îşi are originea tot în nivelul scăzut al producţiei, care obligă pe
toţi agenţii economici să-şi consume stocurile de bunuri acumulate în faza anterioară, reducând
comenzile de aprovizionare de la producători, de aici decurgând şi scăderea interesului pentru
împrumuturi. Rezultă un exces de rezerve bancare şi prin urmare o scădere a ratei dobânzii pentru
credite acordate.
(Q↓)(INÌ) ⇒ (CPÊ)(BRÊ)(RDÌ)
Blocul D pune în evidenţă dependenţa „preferinţei pentru bani” şi a „înclinaţiei pentru consum”
de scăderea nivelului preţurilor şi respectiv de scăderea veniturilor*, de aici decurgând şi scăderea
înclinaţiei pentru acumulare (economii) mai ales la cei cu venituri mici.
(P Ì)(RÌ) ⇒ (CPÊ)(LPÊ)
Este evident că un nivel scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi prin
urmare efortul de înlocuire a maşinilor şi echipamentelor uzate se reduce la minim.
În sfârşit, toate aceste caracteristici ale depresiunii vor determina o atitudine pesimistă, de
reţinere de la acţiune a agenţilor economici.
(Q↓)(UC↑)(SHÌ) ⇒ (AAÌ)
Acest fapt este marcat în figura 7.4, prin conexiuni cu toate blocurile, tocmai pentru a sublinia
influenţele multiple directe şi inverse, care apar în acest proces. Graficul nu surprinde toate conexiunile
posibile, ci doar cele descrise mai sus.
Ieşirea din depresiune poate fi stimulată de factori exogeni sau prin utilizarea unor politici
monetare sau fiscale. Dar, chiar fără aceste măsuri, relaţiile dintre cele 17 elemente de bază se
modifică, într-o poziţie favorabilă deplasării economiei către faza de înviorare.
Dintre forţele care pot provoca trecerea economiei prin cele patru faze se remarcă cinci
modificări esenţiale: 1) relaţia cost-preţ; 2) modificarea inventarului; 3) rata dobânzii; 4) cererea de
înlocuire; 5) factorul psihologic.
1. Relaţia cost-preţ are o dinamică specifică care se prezintă ca în figura 7.5.
Se constată că preţul reacţionează mai înainte şi mai repede decât costul la schimbările din
economie; el atinge nivelul minim înaintea costului.
Este posibil ca după atingerea acestui nivel costul să scadă* în continuare sub nivelul preţului,
creând premisele obţinerii de profituri la produse care erau nerentabile. În partea ascendentă a ciclului,
preţul creşte mai repede decât costul, rezultând o sporire a profitului şi deci a investiţiilor.
∆P% > ∆C% ⇒ (PRÊ) (IÊ)
*
Reamintim că deşi se cheltuieşte o parte mai mare din venit pentru consum (exprimat procentual), suma totală cheltuită
pentru bunuri de consum este mai mică decât în faza precedentă.
*
Costul scade datorită preţurilor mici ale resurselor, relativei lor abundenţe, precum şi eforturilor de organizare şi
retehnologizare a producţiei.
181
Preţul se stabilizează la un nivel maxim în faza de prosperitate în timp ce costul continuă să
crească până când profitul devine din ce în ce mai mic.
(PÆ) (CÊ) ⇒ (PRÌ)
În această situaţie multe firme marginale dau faliment iar altele intră în alertă luându-şi măsurile
necesare pentru a rămâne competitive, creându-se condiţiile necesare depăşirii fazei de depresiune.
Preţ,
cost
Prosperitate Depresiune Prosperitate
Preţ Înviorare
Recesiune
Profit în Profit în
scădere creştere
Cost timp
Pierderi
Figura 7.5
2. Inventarul (stocul de bunuri deţinut de firme) se află la nivelul minim datorită faptului că în
faza de depresiune satisfacerea cererii se face cu prioritate prin vânzări din stocurile existente. Când
inventarul a ajuns la nivelul minim, toate vânzările curente trebuie satisfăcute prin comenzi către
producători, fapt ce va stimula producţie şi deci dezvoltarea economică.
Dacă această acţiune se multiplică cu numărul producătorilor, a vânzărilor cu ridicata şi cu
amănuntul, care deţin inventare, rezultă o creştere a producţiei peste cererea de consum.
(INÈ) ⇒ (QÊ)
Este uşor de văzut că această creştere a inventarului are efecte asupra tuturor celor 17 elemente
incluse în analiză.
3. Rata dobânzii este şi ea sensibilă la modificările din economie. Astfel, diminuarea cererilor
pentru împrumuturi comerciale are ca efect creşterea rezervelor bancare şi în consecinţă scăderea ratei
dobânzii.
În aceste condiţii, o înviorare a economiei poate stimula creşterea de împrumuturi pentru
investiţii. Rezultă că rata dobânzii poate fi utilizată ca pârghie pentru impulsionarea dezvoltării
economiei .
(LDÌ) (BRÊ) ⇒ (RDÌ) (IÊ) (QÊ)
7. Cererea de înlocuire constituie, de asemenea, un alt stimulent al producţiei de mijloace de
producţie.
Creşterea cheltuielilor firmelor sau a indivizilor pentru înlocuirea mijloacelor de producţie sau
pentru bunuri de folosinţă îndelungată va spori cererea pentru produsele acestor ramuri şi va avea
efecte pozitive asupra dezvoltării economice în general.
182
(SHÊ) (IÊ) ⇒ (QÊ)
5. Starea psihică este considerată cu un factor al fluctuaţiilor ciclice întrucât atitudinea
favorabilă sau reţinută, optimistă sau pesimistă, poate stimula sau frâna acţiunea agenţilor economici.
Acest element poate introduce variaţii aleatoare în mişcarea sistemului economic mult mai mari decât
cele datorate altor factori.
(AAÊ) ⇒ (QÊ) sau (AAÌ) ⇒ (QÌ)
Faza de înviorare este marcată de schimbări favorabile şi substanţiale a celor cinci elemente
prezentate mai sus, care conduc în final la creşterea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a veniturilor
şi în consecinţă a cererii de bunuri de consum.
(QÊ) (LÊ) (RÊ) ⇒ (DÊ)
Conform schemei din figura 7.4 creşterea cererii de consum peste ofertă va determina creşterea
preţurilor, lentă la început, şi având în vedere că, costul rămâne relativ scăzut la începutul înviorării,
profitul va creşte prin sporirea volumului producţiei.
Pe măsură ce sporeşte inventarul şi profitul, se manifestă o cerere sporită pentru împrumuturi
bancare necesare investiţiilor (relaţia 8-10) fapt ce va determina scăderea rezervelor bancare şi
creşterea lentă a ratei dobânzii.
(DÇ) ⇒ (QÊ) (PÊ) (CÊ) (PRÊ)
(INÊ) (PRÊ) ⇒ (LDÊ) (BRÌ) (RDÊ)
Relaţiile blocului D arată că prin creşterea veniturilor se stimulează consumul şi scade
preferinţa pentru lichiditate. De asemenea, crescând venitul scade înclinaţia marginală pentru consum
şi sporeşte înclinaţia marginală pentru acumulare. În sfârşit, se diminuează capacităţile de producţie
nefolosite, se îmbunătăţeşte atitudinea agenţilor economici, aceasta devenind favorabilă acţiunii.
(RÊ) ⇒ (CPÊ) (LPÌ) şi (RÊ) ⇒ (AAÊ) (UCÌ) (QÊ)
Toate aceste modificări sunt surprinse în coloana 3 a tabelului 7.1.
Faza de prosperitate se caracterizează prin vectorul de stare din coloana 5 a tabelului 7.1, la
care se ajunge prin accentuarea tendinţelor din faza precedentă. Procesul de creştere fiind relativ
ascendent, va fi marcat de apariţia unor locuri înguste pentru unele produse şi unele resurse, ceea ce va
determina creşterea preţurilor la aceste produse şi în final o creştere generală a preţurilor. Dacă relaţia
preţ-cost funcţionează normal, atunci profitul va creşte nu numai pe seama volumului vânzărilor, ci şi
datorită creşterii preţurilor în condiţiile costurilor relativ constante.
De obicei profitul creşte mai mult decât proporţional faţă de salarii, contribuind şi mai mult la
sporirea acumulărilor şi deci a capacităţii de investire.
(PÊ) ( C Æ) ⇒ (PRÊ) (IÊ)
Trebuie subliniat că volumul total al investiţiilor din economie este determinat de efectul de
multiplicare şi accelerare care activează şi mai mult factorii de creştere.
În această fază a fluctuaţiei ciclice inventarul va creşte datorită faptului că majoritatea
producătorilor şi comercianţilor ţin stocuri la o anumită rată faţă de volumul vânzărilor, care devin şi
mai mare dacă se anticipează creşterea preţurilor. De asemenea, se manifestă şi tendinţe de înlocuire a
mijloacelor de muncă uzate mai ales în etapa când economia a ajuns la utilizarea maximă a
183
capacităţilor de producţie stimulând şi mai mult investiţiile. Procesul este mai accentuat în etapa
iniţială, când rata dobânzii este mai mică.
Descreşterea rezervelor bancare contribuie la creşterea ratei dobânzii.
(PÊ) ⇒ (INÊ); (UCÈ) (PIÈ) ⇒ (SHÊ) (LDÊ) (IÊ) (BRÌ)
Perioada de vârf a prosperităţii se caracterizează prin nivel înalt al producţiei, ocupării forţei de
muncă, venitului, cererii, preţurilor, profitului, investiţiilor, stocurilor, cererii pentru împrumut
comercial, înlocuirea echipamentelor şi printr-o atitudine optimistă a agenţilor economici faţă de
viitorul economiei.
(QÇ) ⇒ (LÇ) (RÇ) (DÇ) (PÇ) (PRÇ) ⇒ (IÇ) (INÇ) (LDÇ) ⇒ (SHÇ) (AAÇ)
Diminuându-se preferinţa pentru lichidate va creşte cererea de bunuri şi servicii şi în final va
spori presiunea inflaţionistă în economie. Creşterea înclinaţiei pentru acumulare nu este suficientă
pentru a stimula creşterea economică, deoarece limita sa maximă este determinată de ocuparea totală a
forţei de muncă.
Sporirea în continuare a cererii pentru consum, a investiţiilor, a împrumuturilor acordate etc.
conduce la inflaţie.
(LPÌ) ⇒ (CPÊ) (DÊ); (DÊ) (IÊ) (LDÊ) ⇒ inflaţie
Recesiunea apare ca o consecinţă a modificării acţiunii factorilor externi precum şi a schimbării
relaţiilor dintre factorii interni, în aşa manieră încât contribuie la declinul economiei. Cererea începe să
crească din ce în ce mai încet, scade înclinaţia pentru consum pe măsură ce creşte venitul, preţul se
stabilizează iar costul continuă să crească determinând scăderea profitului şi investiţiilor.
(DÆ) (RÊ) (CPÌ) (PÆ) (CÊ) ⇒ (PRÌ) (IÌ)
Producătorii şi comercianţii încep să-şi reducă inventarul stocat în exces şi prin urmare scad
comenzile către producţie.
(PRÌ) ⇒ (INÌ) (QÌ)
Se remarcă faptul că în figura 7.4 apare o relaţie inversă, elementul 9 determină pe 1, iar în
continuare scăderea producţiei contribuie la ocuparea redusă a forţei de muncă şi scăderea venitului
total, procesul de scădere amplificându-se prin relaţiile din blocul B.
(QÌ) ⇒ (LÌ) (RÌ) (DÌ)
Scăzând nivelul consumului, al profitului şi al investiţiilor, firmelor vor reduce efortul de
înlocuire al mijloacelor de muncă, apar capacităţi nefolosite, scade cererea de bunuri de folosinţă
îndelungată.
(DÌ) (PRÌ) (IÌ) ⇒ (SHÌ) (UCÊ)
Întrucât oferta devine mai mare decât cererea, preţurile încep să scadă treptat, se întăreşte
preferinţa pentru lichiditate şi scade înclinaţia spre economisire crescând în schimb înclinaţia pentru
consum.
Q > D ⇒ (PÌ) (LPÌ) (CPÊ)
Scăderea producţiei, a ocupării forţei de muncă, a venitului, a profitului, a cererii şi a preţurilor
devin cumulative. Aceasta se concretizează în reducerea investiţiilor care este însoţită de efectul de
multiplicare inversă, iar acceleratorul tinde către zero. Starea celor 17 elemente interne este prezentată
în coloana 5 a tabelului.
184
(QÌ) (LÌ) (RÌ) (PRÌ) (DÌ) (PÌ) ⇒ (IÌ)
Măsuri de politică antidepresionară

Cunoscându-se aceste relaţii cauzale ce se pot manifesta în desfăşurarea ciclului afacerilor,
factorii de decizie pot adopta diverse măsuri de politică antidepresionară cum sunt:
1. Măsuri care au ca scop sporirea consumului de bunuri şi servicii cum ar fi: salarii mai mari
pentru muncitori, taxe progresive pe venituri, crearea unor fonduri de securitate socială.
2. Creşterea volumului de investiţii prin menţinerea ratei dobânzii sub nivelul eficienţei
marginale a capitalului, până când se ajunge la ocuparea totală a forţei de muncă. De asemenea, prin
măsuri de descurajare a unor investiţii se poate reduce inflaţia în perioadele de vârf.
3. Folosirea unor măsuri fiscale cum ar fi efectuarea unor cheltuieli de către guvern cu scopul
de a estompa diferenţa dintre producţia totală şi cererea efectivă în cazul ocupării totale a forţei de
muncă. Aceste cheltuieli care produc deficit bugetar au diferite surse de acoperire: taxe, împrumuturi
de la diferite persoane, oameni de afaceri sau bănci (prin vânzări de obligaţiuni) sau tipărirea de bani.
Eficienţa măsurilor depinde şi de momentul aplicării. Monetariştii susţin că politicile fiscale
destabilizează economia (datorită efectelor întârziate).
Ciclul afacerilor
Y M menţine Y
E
A
Rata normală de
creştere a M
B D
M reduce inflaţia
C
Ani
1 2
Figura 7.6
Măsura anticiclu la t = 1 (pentru reducerea tendinţelor inflaţioniste) are efect la t = 2, cauzând o

recesiune mai mare. Măsurile de stimulare luate în C vor avea efecte în E, cauzând înflaţie. Astfel,
monetariştii propun M.T.F.S. (medium term financial strategy):
a) măsuri pe patru ani de reducere a M3 (bani în circulaţie + depozite la vedere şi la termen a
sectorului privat + certificate de depozit la bănci a sectorului privat);
b) reducerea cererilor de împrumut ale sectorului public.
7.2. Indicatorii fluctuaţiilor ciclice
După cum s-a arătat în expunerea teoretică din paragraful precedent, fluctuaţiile ciclice ale
economiei sunt rezultatul unor cauze şi intercondiţionări multiple ceea ce impune utilizarea unui sistem
adecvat de indicatori pentru măsurarea acestor oscilaţii, pentru sesizarea şi prognozarea mutaţiilor
esenţiale din economie, şi în final pentru fundamentarea unor strategii de atenuare a variaţiilor mari.
185
Sistemul de indicatori statistici utilizaţi de ţările dezvoltate în analiza şi prognoza fluctuaţiilor
ciclice se poate clasifica astfel:
1. Indicatori reprezentativi;
2. Indicatori compuşi;
3. Indicatori generali ai afacerilor.
1. Indicatorii reprezentativi au fost selectaţi dintre cei utilizaţi pentru a reflecta dinamica unor
faza particulare ale activităţii economice, dar bazându-se pe corelaţia dintre fluctuaţiile dintr-un sector
şi economie în ansamblul ei aceştia caracterizează indirect starea economiei naţionale. Din această
categorie fac parte;
1.1. Nivelul producţiei de fier şi oţel care poate caracteriza pe termen scurt tendinţele ce se
manifestă în economia naţională.
1.2. Plăţile bancare sau debitele bancare care sunt în corelaţie cu nivelul activităţilor
economice.
1.3. Volumul transporturilor pe căile ferate.
1.7. Producţia de energie electrică (nu reflectă şi nivelul activităţilor din comerţ, finanţe,
agricultură etc. cu care nu se corelează).
1.5. Alţi indicatori cum ar fi: nivelul producţiei de hârtie pentru ambalaj, nivelul producţiei de
cărbune şi bitum, a producţiei de automobile.
Se pot utiliza şi alţi indicatori ca profiturile, preţurile cu ridicata, producţia agricolă, numărul
falimentelor etc. dar fiecare are deficienţe când se utilizează separat.
2. Indicatorii compuşi caracterizează mai multe faze ale activităţii economice şi cuprind:
2.1. Numărul de angajaţi în fabrici – calculat pe baza unui eşantion de fabrici care cuprinde
peste 50% din personalul angajat.
2.2. Indicele plăţilor pentru forţa de muncă care surprinde şi modificările în numărul de ore
lucrate săptămânal.
2.3. Indicele producţiei industriale se bazează pe un eşantion de fabrici şi mine care acoperă
aproximativ 25% din numărul angajaţilor din aceste ramuri, dar nu cuprinde agricultura, construcţiile şi
serviciile. Este un bun indicator de avertizare pentru activitatea economiei naţionale, dar întrucât
producţia bunurilor durabile fluctuează mai mult ca cea a bunurilor nedurabile, indicatorul tinde să
exagereze schimburile în nivelul activităţii.
2.7. Produsul naţional brut în preţuri constante.
3. Indicatorii generali ai afacerilor combină o serie de indici ai diferitelor activităţi într-un

indice general al activităţii de afaceri.
3.1. Indicele activităţii de afaceri – reflectă mişcarea combinată a 10 serii individuale:
producţia de lingouri de oţel, lingouri de zinc, noi construcţii, consumul de bumbac, producţia de ţiţei,
producţia de energie electrică, ocuparea forţei de muncă neagricole, volumul transporturilor, debitele
bancare, vânzări prin magazine.
186
3.2. Indicatorii statistici pentru schimbările ciclice ale afacerilor – cuprinde un număr de 26*
indici, fiecare măsurând un aspect diferit al activităţii economice şi se împarte în trei grupe.
3.2.1. Indicatorii de avertizare (Leading);
3.2.2. Indicatorii de coincidenţă (Coincident);
3.2.3. Indicatorii de întârziere (Lagging)
Indicatorii de avertizare (Leading Index)
Pe baza indicatorilor de avertizare se calculează un indice compozit, în componenţa căruia vor

intra sub formă standardizată şi ponderată cei 12 indici menţionaţi. Ponderea cu care vor intra cei 12
indici este variabilă, în raport cu perioada de referinţă şi se bazează pe influenţele anterioare ale
respectivilor indicatori în evoluţia economiei.
Acest indice va arăta tendinţa pe care o are economia, respectiv o scădere a acestuia va indica
începutul unei perioade de recesiune, iar o comutare de la scădere la creştere va indica deplasarea către
o perioadă de înviorare.
În marea majoritate a cazurilor, analiza indicelui compozit (a cărui evoluţie este prezentată
pentru economia Statelor Unite în figura 7.7) a indicat corect începutul unei perioade de recesiune sau
de înviorare. În trei situaţii însă, (1953, 1962, 1967) indicele compozit nu a indicat corect perioadele de
recesiune (aceste momente sunt indicate prin asterixuri pe grafic). Aceasta arată faptul că indicatorul nu
oferă precizie maximă în problemele de previziune economică, dar se poate ţine cont de evoluţia
acestuia într-o proporţie destul de mare.
Indicele indicatorilor de avertizare este calculat şi publicat lunar de către Biroul de Analiză
Economică al Departamentului Comerţului.
Sistemul indicatorilor de avertizare cuprinde 12 indici care semnalează momentele ce preced
modificările esenţiale ale fluctuaţiei ciclice, în special punctele extreme ale fazei de prosperitate şi
depresiune. Cei doisprezece indicatori sunt:
1. Numărul mediu de ore lucrate săptămânal;
2. Noi înregistrări ale cazurilor de şomaj;
3. Formarea netă de întreprinderi noi;
4. Comenzi de bunuri de folosinţă îndelungată (comenzi pentru bunuri de consum);
5. Comenzi pentru fabrici şi echipamente;
6. Construcţii de clădiri şi locuinţe;
7. Schimbări ale inventarului;
8. Preţurile materialelor industriale;
9. Preţurile produselor comune stocate;
10. Profiturile corporaţiilor;
11. Raportul dintre preţ şi costul muncii;
12. Schimbări în datoria consumatorului.
*
Numărul indicilor ce compun acest sistem este diferit în statisticile naţionale sau ale ONU.
187
20
Indicele compus al indicatorilor de avertizare

18
10
8
(1967 = 100%)
14
8
10
11 *
23
80 4
*
60
*
1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990
* Săgeţile indică numărul de luni de scădere a indicelui care au precedat o perioadă de

recesiune. * Asteriscul (*) indică semnale false de recesiune.
Figura 7.7.
Sistemul indicatorilor de coincidenţă cuprinde 8 indici care îşi modifică semnificativ sensul
mişcării, înregistrând schimbarea în acelaşi timp cu vârful prosperităţii sau punctul de minim al
depresiunii:
13. Ocuparea forţei de muncă în sectoarele neagricole;
14. Rata şomajului;
15. Produsul naţional brut în preţuri curente;
16. Produsul naţional brut în preţuri constante;
17. Nivelul producţiei industriale;
18. Veniturile personale;
19. Vânzări prin comerţ de produse manufacturate;
20. Vânzări prin comerţul cu amănuntul.
Este util să facem precizarea că în unele statistici nu se include decât unul dintre indicatorii 15
sau 16 şi se renunţă la indicatorul 20 care are o dinamică aproximativ asemănătoare cu a indicatorului
19.
Sistemul indicatorilor de întârziere este format din 6 indici la care punctul de schimbare se
înregistrează după momentul de vârf sau de minim a fluctuaţiei:
21. Rata şomajului pe termen lung;
22. Investiţii în fabrici şi echipamente;
23. Inventar de afaceri (al fabricilor şi comerţului);
24. Costul unitar al forţei de muncă;
25. Împrumuturi industriale şi comerciale;
188
26. Rata dobânzii la bănci (la împrumuturile pentru afaceri).
Se mai folosesc ca indicatori de întârziere modificarea productivităţii neagricole şi pierderi din

afaceri.
Date statistice corespunzătoare fiecăruia dintre cei 26 indicatori precum şi date prelucrate pentru
cele trei categorii de indicatori, se publică săptămânal de către diferite instituţii specializate. De
asemenea, lunar se publică grafice care surprind dinamica acestor indicatori precum şi grafice
procentuale separate pentru indicatorii de avertizare, de coincidenţă şi respectiv de întârziere. Modul de
stabilire a acestor procente este simplu, astfel dacă din cei 12 indicatori de avertizare 9 sunt în creştere,
atunci se consideră că procentul de dezvoltare semnalat de indicatorii de avertizare este 75%.
7.3. Influenţarea evoluţiei ciclurilor economice
În economia contemporană s-a acutizat dezbaterea dintre economiştii keynesieni şi cei

monetarişti în ceea ce priveşte modul în care poate fi influenţată evoluţia economiei.
O parte a economiştilor, în special cei de factură keynesiană, militează pentru o strategie activă,
care presupune intervenţia statului pentru stabilizare macroeconomică. Astfel, o strategie activă
presupune modificări deliberate ale politicii fiscale şi monetare pentru a stimula cererea în perioadele
de recesiune şi utilizarea de măsuri restrictive în perioadele de expansiune pentru a se „calma” un trend
prea rapid al evoluţiei economice precum şi pentru minimizarea instabilităţii economiei.
Pe de altă parte, economiştii monetarişti militează pentru strategii pasive de intervenţie,
respectiv menţinerea unei rate de creştere constantă a masei monetare şi un buget echilibrat anual,
independent de evoluţia economiei. În viziunea acestor economişti piaţa liberă este în măsură să se
regleze prin forţe proprii, o perioadă de recesiune îndelungată nefiind posibilă tocmai datorită
mecanismului autocorector al pieţei.
Ambele curente acceptă faptul că erorile de politică economică accentuează instabilitatea
economiei.
A. Strategii active de intervenţie publică
Banca Naţională a Statelor Unite - Fed (Federal Reserve) analizează în special trei indicatori
înainte de a decide măsurile de politică pe care le va adopta. Aceşti indicatori sunt:
a) preţurile bunurilor de consum;
b) raportul dintre rata dobânzilor pe termen scurt şi rata dobânzilor pe termen lung;
c) evoluţia ratelor de schimb.
Astfel, o creştere a preţurilor este un semnal pentru lansarea unei politici monetare restrictive
pentru a se calma evoluţia inflaţiei. O scădere a preţurilor indică un posibil viitor pericol deflaţionist, şi
prin urmare este necesară o politică monetară expansionistă.
În ceea ce priveşte rata dobânzilor pe termen lung, aceasta este în general mai mare decât cea pe
termen scurt, deoarece investiţiile pe termen lung sunt mai riscante. În aceste condiţii, o creştere a ratei
dobânzilor pe termen scurt este un semnal pentru Fed de a promova o politică expansionistă (care va
avea ca urmare o scădere a ratei dobânzilor pe termen scurt), iar o scădere a acestora va fi un semnal
pentru promovarea unei politici restrictive.
189
Pentru ratele de schimb, o creştere a cursului dolarului reprezintă un semnal pentru promovarea
unei politici expansioniste, deoarece avem un dolar puternic, iar o devalorizare a acestuia va conduce la
o politică restrictivă.
În condiţiile în care cei trei indicatori au acelaşi sens al evoluţiei (de exemplu o scădere a
preţurilor însoţită de o creştere a ratei dobânzilor pe termen scurt şi o apreciere a dolarului) atunci avem
un semnal puternic pentru faptul că politica monetară este prea restrictivă, şi prin urmare se impune
trecerea către o politică expansionistă.
Sunt multe situaţii în care cei trei indicatori au o evoluţie contradictorie, şi prin urmare nu sunt
indicii clare pentru tipul de politică ce trebuie urmat. În aceste condiţii deciziile se vor baza şi pe
analiza altor indicatori, cum sunt cei de avertizare sau cei de coincidenţă.
În perioadele de recesiune politicile intervenţioniste presupun şocuri pozitive din partea statului,
respectiv creşterea ofertei de masă monetară şi reducerea taxelor. Din contră, în perioadele de învoire şi
mai ales în faza de prosperitate, perioade în care se manifestă o puternică presiune inflaţionistă, pentru
„calmarea” economiei şi menţinerea unor ritmuri de creştere relativ constante se impun măsuri
restrictive (scăderea masei monetare, creşterea taxelor şi scăderea cheltuielilor publice).
B. Politici pasive de intervenţie publică

Teoreticienii monetarişti (în frunte cu Milton Friedman şi Robert Gordon) au afirmat că
măsurile intervenţioniste nu au efectul dorit în economie datorită, în special, întârzierilor care se
manifestă între momentul în care apare necesitatea adoptării unor anumite măsuri şi momentul în care
acestea devin efective. În această viziune există trei tipuri de întârzieri ce pot să apară:
a) întârzierile de recunoaştere (recognition lag), care reprezintă perioada de timp dintre
momentul în care este necesar un şoc stabilizator şi momentul în care se percepe necesitatea unui
asemenea şoc de către autoritatea publică. De cele mai multe ori este dificil de prevăzut pentru viitor
care este momentul cel mai potrivit pentru modificarea politicii economice, şi de aici apare această
diferenţă dintre momentul necesar şi cel efectiv al recunoaşterii necesităţii acestuia;
b) întârzierile administrative, ce provin din durata pe care o presupune adoptarea măsurii
respective şi implementarea acesteia în economie. Dacă măsurile monetare pot fi luate în general rapid
(deoarece depind de Fed), măsurile de politică fiscală şi bugetară depinde de guvern şi de parlament,
ceea ce conduce la întârzieri – uneori apreciabile – între momentul în care se cere luarea unei măsuri şi
momentul în care aceasta este adoptată;
c) întârzieri de impact (impact lags) care vor arăta diferenţa dintre momentul în care măsurile au
fost adoptate şi momentul în care acestea şi-au arătat primele efecte.
Diverse cercetări au arătat că durata acestor întârzieri (cumulate) este de 12-18 luni în cazul
măsurilor de politică monetară şi chiar mult mai mare în cazul celorlalte tipuri de şocuri (fiscale şi
bugetare).
În aceste condiţii adepţii monetarismului afirmă că măsurile de politică active nu au efectul
scontat tocmai datorită acestor întârzieri, ba chiar pot deveni dăunătoare în momentul în care devin
efective, deoarece între timp trendul economiei s-a modificat.
Măsurile promovate de monetarişti se bazează pe trei reguli de bază în domeniul politicii
monetare:
190
• regula masei monetare;
• regula venitului nominal;
• regula nivelului preţurilor.
Regula masei monetare indică o politică de creştere constantă a masei monetare (de exemplu
într-un ritm mediu anual de 3%). Efectul acestei creşteri constante este următorul: într-o perioadă de
expansiune, în care PIB creşte cu mai mult de 3%, atunci oferta de bani redusă va genera o scădere a
ritmurilor de creştere, ceea ce este echivalentul unei politici restrictive. Dacă ritmul de creştere este sub
3%, atunci politica monetară devine (relativ) expansionistă, ceea ce înseamnă şocuri pozitive în
economie şi încurajarea relansării economice. Astfel evoluţia masei monetare nu mai constituie o sursă
de instabilitate, ci un factor stabilizator, care acţionează în direcţia dorită (relansare sau restricţionare)
indiferent de evoluţia economiei.
Regula venitului nominal presupune o creştere a venitului nominal cu aceeaşi rată cu care creşte
outputul real pe termen lung (3% în cazul SUA). Astfel, această regulă (care este o altă variantă a
regulii monetare) propune o creştere constantă a masei monetare (la nivelul outputului real pe termen
lung), creştere care va genera o ajustare de la sine a venitului nominal cu outputul real pe termen lung.
Regula nivelului preţurilor impune de asemenea un ritm constant de creştere a preţurilor. Cum
în viziunea monetariştilor, politica monetară nu poate influenţa venitul real, nivelul şomajului sau ratele
dobânzilor pe termen lung, o evoluţie constantă a masei monetare va conduce la ajustări automate ale
nivelului preţurilor în raport cu tipul perioadei străbătute, respectiv va genera o creştere a preţurilor în
perioadele de recesiune şi o scădere a trendului ascendent al acestora în perioadele de avânt şi
prosperitate.
În ceea ce priveşte măsurile fiscale monetariştii susţin impunerea unor bugete echilibrate anual.
Aceasta presupune susţinerea relativ constantă a ratelor de taxare, respectiv a cheltuielilor publice în
PIB, indiferent dacă economia se află în recesiune sau în avânt. Efectul menţinerii ratei de taxare
constante va fi următorul: în perioadele de avânt se vor înregistra surplusuri bugetare care vor „calma”
încălzirea economiei, în timp ce în perioadele de recesiune se vor înregistra deficite bugetare, deficite
care se vor constitui ca şocuri pozitive în economie.
Cele două abordări sunt fundamental diferite, dar până acum nu s-a demonstrat falsitatea
vreuneia dintre ele sau superioritatea uneia asupra celeilalte variante.
În tabelul 7.2 sunt prezentate sintetic principalele diferenţe dintre cele două abordări ale
politicilor economice de influenţare a ciclurilor economice.
Tabelul 7.2
Diferenţele esenţiale dintre politicile neokeynesiene şi cele monetariste
Nr. Zona de acţiune Măsuri active Măsuri pasive

crt.
1. Sursa instabilităţii Economia este inerent instabilă Economia este inerent stabilă, iar sursa
instabilităţii o reprezintă măsurile active
2. Viteza mecanismelor de Mecanismul auto-corector Mecanismele de autoreglare funcţionează
auto-reglare funcţionează încet şi ineficient suficient de rapid şi eficient, dar este
influenţat negativ de măsurile active
3. Timpul în care au efect Chiar dacă există unele Datorită întârzierilor, măsurile de politică
politicile economice întârzieri, politicile active au rol activă sunt ineficiente şi induc
stabilizator instabilitate
4. Impactul regulilor Reguli inflexibile nu vor Regulile inflexibile vor reduce
monetare şi fiscale influenţa şocuri neanticipate şi instabilitatea economiei
vor conduce la creşterea
instabilităţii
191

Cap1 Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap1 Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concepte fundamentale ale macroeconomiei

1.1. Structura mecanismului macroeconomic

Administraţia publică (guvernul) este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un

Gospodăriile, firmele şi puterea

Factorii de producţie reprezintă resursele productive ale economiei. Ei se clasifică în patru

Gospodăriile şi firmele decid asupra tranzacţiilor ce se efectuează pe piaţa bunurilor şi

Procesul alegerii (deciziei) publice este dat de regulile şi reglementările impuse de

S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:

Echitatea reprezintă corectitudinea economică sau justiţia economică. O economie eficientă

Creşterea economică este dată de sporirea veniturilor şi producţiei pe persoană. Ea rezultă

1.2 Instrumentele analizei macroeconomice

1.2.1 Modele şi date

Această reprezentare simplificată a realităţii – modelul – trebuie să surprindă însă elementele

Datele ce vor fi introduse în modele permit, pe de o parte, cuantificarea proceselor şi

Un model trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Analiza unei probleme presupune parcurgerea a trei etape:

experimentale). Economia nu este o ştiinţă experimentală, deoarece fenomenele economice nu pot fi

1.2.2 Organizarea datelor

De exemplu să presupunem că ne interesează evoluţia Produsului Intern Brut în statele din

Evolutia PIB in Romania in perioada 1990-1999

Un grafic trebuie să conţină următoarele elemente:

a) titlul graficului – care va descrie datele prezentate;

Evolutia PIB in Romania in perioada

Atunci indicele general se mai poate calcula astfel:

Indicele preţurilor de consum

Variabile nominale şi variabile reale

De exemplu, Produsul Intern Brut al României a cunoscut o creştere permanentă în expresie

Măsurarea dinamicii variabilelor economice

(1) Modificarea absolută: ∆ A = A1 − A0 ; arată cu câte unităţi s-a modificat nivelul

1.2. Principii ale sistemului contabilităţii naţionale

1.2.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise

oferta de bunuri şi Cererea (cheltuieli)

1.2.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise

Pieţele Pieţele Pieţele

În fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor, gospodăriile încasează veniturile (Y) de la

Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse

Transferurile reprezintă sume de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor

PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6)

PIB la costul factorilor PIBcf = C + I + G – Te + Sv6 (1.7)

Gospodării Putere publică Firme

Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri (GTR)

YD = PIBcf +GTR – Td (1.8)

Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + Td (1.9)

Din (1.7) şi (1.9) obţinem:

C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te +Sv (1.10)

De aici rezultă alte două relaţii importante:

Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii.

I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12)

Capital şi Investiţii. Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin

Avuţie şi Economisire (Acumulare). Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor

În figura 1.8 se prezintă un rezumat al celor prezentate până acum.

Venitul net Venitul net

Observaţie: Deprecierea se mai poate măsura şi ca valoare totală a amortizării (sau

1.1.3. Metode de măsurare a fluxurilor

Pentru a determina PIB va trebui să calculăm:

a) valoarea totală (agregată) a bunurilor şi serviciilor produse de sectorul privat şi sectorul

Bunurile/serviciile finale sunt acele bunuri şi servicii achiziţionate de ultimul utilizator.

Valoarea adăugată reprezintă creşterea valorii bunurilor ca urmare a procesului de

Outputul tuturor industriilor (sectoarelor) este înregistrat în conformitate cu prevederile

Această metodă este descrisă în tabelul 1.4.

Evaluarea la preţurile pieţei reprezintă un principiu ce nu este aplicat în mod uniform

Metoda cheltuielilor este prezentată în tabelul 1.6.

* I = Investiţii interne nete + Deprecierea capitalului