Sunteți pe pagina 1din 6

Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice.

Note de curs 2015-2016


Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

Tema I

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ ÎN ROMÂNIA

Puncte tematice:

1. Raportul puterilor în statul român - separaţia şi echilibrul puterilor


2. Autoritatea judecătorească (noțiune și componente)
3. Cadrul juridic actual al organizării judiciare și al profesiei juridice în România

1. Raportul puterilor în statul român

1.1. Despre principiul separaţiei puterilor


Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată: „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă
şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale".
Pe de o parte, „separaţia" la care se referă textul invită la un mod de
interpretare echilibrat, moderat. Ea nu înseamnă existenţa unor graniţe rigide între
autorităţile statului, ci presupune o interdependenţă necesară şi colaborarea dintre
acestea.
Pe de altă parte, „echilibrul" reclamă cu necesitate posibilitatea şi capacitatea
fiecăreia dintre autorităţi de a-şi îndeplini corespunzător atribuţiile conferite de
lege.
Este interesant de reţinut totodată faptul că echilibrul puterilor nu trebuie
înţeles nici ca o aşezare a acestora pe o poziţie de egalitate, fiind de la sine înţeles
că, prin natura atribuţiilor lor, nu au cum şi nici nu trebuie să se situeze pe acelaşi
plan; raportul lor este unul ierarhic, iar ierarhia presupune înainte de orice
subordonare, stratificare.
Din punct de vedere istoric, fundamentarea principiului separaţiei puterilor
rezidă în preocuparea de a găsi un remediu sau de a putea împiedica tendinţa
(demonstrată în timp) de acaparare a întregii puteri statale în mâinile aceluiaşi

1
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice. Note de curs 2015-2016
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

grup sau aceleiaşi persoane. Altfel spus şi în modul cel mai sintetic, principiul
separaţiei puterilor obligă la aceea ca organului care elaborează legea să nu-i revină
totodată şi alte două prerogative: aceea de a organiza aplicarea ei şi implicit de a o
aplica în concret, precum nici pe aceea de a veghea la aducerea ei la îndeplinire,
chiar silit, în caz de nevoie.
Criteriul esenţial potrivit cu care se poate realiza această separaţie este tocmai
rolul pe care aceste funcţiuni (organe) îl au în raport cu legea, pentru că „unele o
fac, altele o aplică, altele rezolvă litigiile”.
Conform teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat, puterea judecătorească este
separată şi egală cu puterea legislativă şi cu cea executivă. Considerând separaţia
puterilor ca fiind singura garanţie a libertăţii cetăţenilor, deoarece fiecare putere
este limitată la propriile sale prerogative, Montesquieu crede că totul ar fi pierdut,
dacă acelaşi om sau acelaşi corp al fruntaşilor, fie al notabililor, fie al poporului ar
exercita cele trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire
hotărârile publice şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.
Acelaşi autor afirmă că nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă şi de cea executivă. “Dacă ea (puterea
judecătorească) ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi
libertăţii cetăţenilor, ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi
îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”.
Recunoscut astăzi în toate societăţile moderne, îndeosebi acolo unde au fost
îmbrăţişate principiile Revoluţiei franceze, principiul are la bază ideea ca
atributele suveranităţii, considerate ca distincte, să fie delegate de naţiune unor
entităţi diferite, independente una de alta. Înţelegerea sa comportă însă nuanţări
semnificative.
Din păcate însă, în realitate lucrurile nu sunt atât de simple. Tocmai de aceea,
am adăuga noi, problematica obligă la realism, la măsură, la justă înţelegere.
Principiul nu mai insistă astăzi pe exigenţa separaţiei puterilor, aceasta vădindu-şi
deja insuficienţa. Ceea ce trebuie să primeze este o separaţie dublată de cooperare,
de concertare a puterilor.
În consecinţă, chiar dacă astăzi nu este unanim acceptat de doctrină şi chiar
dacă sunt voci care afirmă că înţelegerea sa a depăşit demult entuziasmul
formulării sale clasice, forţa acestui principiu se concentrează în aceea că el
constituie garanţia pentru reuşita organizării democratice a puterii.

2
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice. Note de curs 2015-2016
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

Se mai spune totodată că, principiul potrivit căruia funcţiile statului sunt
destinate unor scopuri specifice, iar comunicarea dintre acestea este posibilă doar
prin prisma ideii de a colabora, are un rol semnificativ în a garanta democraţia,
căci, dincolo de atribuţiile proprii, fiecare dintre cele trei funcţiuni are prerogativa
dată de lege de a împiedica arbitrariul celorlalte două.

I.2. Activitatea jurisdicţională – o activitate independentă


Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de
legislativ şi executiv dar o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul
activităţilor statale. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o
parte a organizării statale a puterii politice.
Aşa trebuie înţeleasă de fapt justiţia, în accepţiunea sa tehnică ea fiind una
dintre funcţiunile puterii publice, alături de funcţiunea executivă şi de cea
legislativă.
Independenţa judecătorului derivă tocmai dintr-o atare delimitare a
funcţiilor statului.
Independenţa justiţiei face obiectul uneia dintre regulile cu valoare
incontestabilă de principiu, fundamentale pentru exerciţiul regulat al justiţiei.
Importanţa majoră a cunoaşterii şi înţelegerii acestui concept este reflectată în
primul rând în preocuparea manifestată la nivel internaţional pentru pozitivarea
sa. Stau astfel mărturie cel puţin următoarele: înscrierea în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi înscrierea în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai apoi, la acelaşi nivel, O.N.U. şi Consiliul Europei au iniţiat documente cu
semnificaţie privind respectarea principiului independenţei judecătorului şi a
instanţelor de judecată .
Premisa unor astfel de preocupări constă în convingerea că magistratura
independentă reprezintă garanţia cea mai puternică a menţinerii autorităţii
dreptului şi a protecţiei drepturilor omului. Tocmai de aceea, ea nu ar putea fi
asigurată decât dacă cei implicaţi înţeleg să-şi asume o atare exigenţă, percepând-o
ca o pârghie pentru edificiul democratic în general.
Regula independenţei judiciarului este apoi înscrisă în „Principiile
fundamentale” din 1985 prin cerinţa ca justiţia să hotărască în cauzele aduse ei pe
baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără restricţii, fără influenţe, amăgiri,
presiuni, ameninţări, amestecuri directe sau indirecte.
Exigenţa independenţei este prezentă şi în dispoziţiile comunitare, Tratatul
de instituire a unei Constituţii pentru Europa inserând în textele care
3
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice. Note de curs 2015-2016
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

reglementează instanţele comunitare – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,


Tribunalul de prima instanţă şi tribunalele specializate – aproape cu aceeaşi
formulare, între condiţiile cerute membrilor şi „garanţii de independenţă” .
Alături de libertatea presei şi libertatea de asociere, independenţa
judecătorului este o valoare în sine a statului de drept. În esenţă, ea exprimă
următoarea exigenţă: judecătorul soluţionează cazul dedus judecăţii şi pronunţă
soluţia liber de orice imixtiune, de orice intervenţie , de orice formă de influenţă.
Cu privire la activitatea de judecată, acesta este în afara oricărei forme de
subordonare ierarhică, judecătorul rosteşte dreptul, supus fiind doar legii şi
propriei conştiinţe.

2. Autoritatea judecătorească în România. Noțiune și componente.


Capitolul VI din Titlul III al legii fundamentale este consacrat autorităţii
judecătoreşti.
Deşi există riscul unor confuzii, noţiunea de „autoritate judecătorească”, nu
coincide cu ceea ce textul nostru constituţional înţelege prin „putere
judecătorească” sau „putere judiciară”. Aceasta din urmă desemnează numai
instanţele judecătoreşti.
Sintagma „autoritatea judecătorească” acoperă o sferă mult mai largă; ea este
o creaţie a Constituantei din 1991, nefiind un atribut derivat din tradiţia noastră
constituţională şi nici nu are ca sursă de inspiraţie o enunţare identică în alte
sisteme de drept. Ea evocă reunirea a trei entităţi:
a) Justiţia sau puterea judecătorească (care reprezintă sistemul instanţelor
judecătoreşti);
b) Ministerul Public (care reprezintă sistemul parchetelor organizate pe lângă
instanţele judecătoreşti);
c) Consiliul Superior al Magistraturii (care reprezintă organismul cu caracter
profesional pentru profesia de magistrat ).
Fiecare dintre acestea este încărcată cu atribuţii proprii, stabilite prin normele
constituţionale şi prin alte dispoziţii legale cu caracter subsecvent.
Noţiunea promovată constituţional, autoritate judecătorească, nu
diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între
mai multe activităţi care se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia
rămâne însă partea substanţială a activităţii jurisdicţionale.

4
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice. Note de curs 2015-2016
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

3. Cadrul juridic actual al organizării judiciare și al profesiei juridice în


România.
Cadrul juridic al organizării judiciare în România și a profesiei juridice se
raportează în primul rând la dispozițiile Legii fundamentale – Constituția
României din 1991, revizuită în 2003.
Organizarea sistemului judiciar în România este asigurată de o lege organică
- Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară.
Textul reglementează, pe larg:
- principiile organizării judiciare;
- accesul la justiție si dispoziții privind procedura judiciară;
- instanțele judecătorești (organizare, conducere, componență complete de
judecată);
- statutul Înaltei Curți de Casație si Justiție;
- Ministerul Public;
- organizarea si funcționarea Institutului Național al Magistraturii;
- magistrații asistenți si personalul tehnic al instanțelor si parchetelor;
- gestiunea economico-financiară a instanțelor si a parchetelor.

Alte acte normative relevante materiei organizării judiciare și a profesiei


juridice sunt:
- Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților (devenită apoi legea
privind statutul judecătorilor si procurorilor)
- Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
- Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului
care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice

Dispoziții de în materie se află și în Noile coduri de procedură, civilă și


penală:
- Codul de procedură civilă (în vigoare din 2013 – Legea nr. 134/2010)
- Codul de procedură penală (în vigoare din 2014 – Legea nr. 135/2010).

Pentru profesia juridică liberală, principiul este acela al statornicirii regulilor


specifice fiecărei profesii printr-o lege specială. Sunt astfel de interes:
- Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat;

5
Organizarea sistemului judiciar și a profesiilor juridice. Note de curs 2015-2016
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU

- Legea nr. 514/2003 privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier


juridic;
- Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si activității notariale;
- Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești;

Se adaugă acestor acte normative și altele cu forță juridică subsecventă


(regulamente de ordine interioară, norme deontologice, norme de punere în
aplicare).
Dintre acestea, merită relevate:
- Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat
prin Hotărârea nr. 1375 din 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii.
- Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea
nr. 328 din 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.