Educația – cel mai important aspect al societății noastre SAU

De vrei admirație/ Fă-ți educație

Motto: „Orice vârstă este destinată pentru învățătură, căci

viața omului n-are alt rost decât de a învăța”1

Educația copiilor și sistemul de învățământ sunt subiecte dezbătute și analizate până la

epuizare, atât în mass-media, discursuri politice, cât și în conversațiile de zi cu zi ale oamenilor.
Și nu degeaba, căci așa cum intuim cu toții, educația este cea mai importantă componentă a
societății moderne, cea care oferă dimensiunea potențială a nivelului de trai al unei nații.
Veacul trecut se remarcă prin cea mai rapidă ascensiune a industriilor, tehnologiei și științei de
până acum, o evoluție fulminantă a omenirii și tot acesta este și secolul în care învățământul a
devenit accesibil pentru toți cetățenii acestei lumi, astfel că nu putem să nu deducem că
extinderea beneficilor educației către toate păturile sociale este cauza acestei bruște evoluții. În
tratatul său despre pedagogie, Ioan Bontaș afirmă un adevăr incontestabil: „Educația, prin
intermediul învățământului, realizează cel mai important produs – omul pregătit și creativ,
factorul esențial al dinamizării progresului și dezvoltării societății.” 2

Tocmai fiindcă o bună educație reprezintă un asemenea beneficiu pentru întreaga

societate, mulți intelectuali s-au aplecat asupra desăvârșirii sistemului de învățământ. Dacă
acum o sută de ani, încă mai era acceptată educarea forțată a copiilor, apelând și la tehnici
violente, acum omenirea are maturitatea necesară să înțeleagă că învățarea trebuie să survină
ca o plăcere, o necesitate atrăgătoare și satisfăcătoare. În acest sens, s-au dezvoltat metode
alternative de predare, mult mai atractive pentru copii și s-au introdus câteva principii
didactice, care să asigure un raport cât mai eficient de predare-învățare.

Principiile didactice sunt legile, biblia fiecărui profesor, dascăl sau învățător și cu toate
că acestea pot fi extrapolate și dezvoltate în foarte multe reguli pedagogice, esențiale și
fundamentale sunt doar șapte, așa cum le enumeră pedagogul Ioan Bontaș. Trebuie menționat
că aceste principii au putut fi elaborate prin prisma ajutorului secular oferit de marele vizionar
1
J.A. Comenius – Pampaedia. De rerum humanarum emendatione consultatio catholica, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1977, p. 60
2
Ioan Bontaș – Tratat de pedagogie, Ed. ALL, București, 2008, p.15
Comenius, părintele pedagogiei moderne, care a susținut încă din secolul al XVII-lea necesitatea
educării întregii populații a lumii, realizând prima structură clară a unui sistem de învățământ ce
vine în ajutorul elevului.

Primul dintre aceste principii este principiul intuiției sau unității dintre senzorial și
rațional, care se referă la necesitatea studiului mediului înconjurător prin intermediul spiritului
de observație, apelând la cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust și pipăit. Este un principiu
alcătuit pentru a suprima învățarea pe de rost, așa numita toceală și pentru a asigura o
cunoaștere logică, bazându-se într-o primă etapă pe cunoașterea senzorială, adică pe propriile
percepții ale copilului dobândite prin intermediul simțurilor. Cunoașterea senzorială este
apanajul artelor, astfel că o instruire prin teatru nu este deloc de prisos. Jocurile teatrale ce
dezvoltă spritul de observație, apelând la toate cele cinci simțuri, pot fi o bună metodă
didactică nu numai pentru un profesor de teatru, ci și pentru profesorii de științe exacte, care
pot combina aceste jocuri cu disciplina predată, asigurând un curs instructiv și distractiv. Nu
trebuie să confundăm principiul unității dintre senzorial și rațional cu simpla observare a
obiectelor și a fenomenelor, căci acesta se bazează totuși pe raționamente logice și intuitive
care survin din observare.

Cel de-al doilea principiu este principiul legării teoriei de practică, care semnifică, așa
cum îi spune și numele, îmbinarea elementelor teoretice cu aplicarea lor practică pentru o cât
mai bună înțelegere a informației. Se știe că acest principiu este foarte des uitat de către
profesorii din ciclul gimanzial și liceal, dar importanța lui este covârșitoare, Comenius ne
avertizează încă de acum câteva secole: „există trei părți ale înțelegerii: cunoașterea lucrurilor;
înțelegerea lucrurilor; folosirea lucrurilor” 3. Iar taxonomia obiectivelor de învățare clasează
aplicarea, adică capacitatea de a pune în practică informația dobândită, pe cea de-a treia
treaptă în procesul de învățare. Punerea în practică a celor învățate se poate spune că
reprezintă scopul învățământului, căci teoretizarea exagerată doar de dragul teoriei este o
îndeletnicire stearpă și fără sens, de aceea acest principiu „luptă împotriva școlii rupte de viață,
de practică, dar susține că școala legată de viață, de practică, trebuie să se fundamenteze pe

3
J.A. Comenius – op.cit., p.141
teoria care orientează acțiunea respectivă” 4. Teoria și practica sunt interconectate, iar
domeniile primordial practice, precum este teatrul, tind să neglijeze baza teoretică, ceea ce
reprezintă o gravă eroare de judecată, căci așa cum sublinia și maestrul Ion Cojar „arta actorului
(...) nu se poate lipsi de un aparat teoretic prin care principiul dinamic ce asigură atât unitatea
în diversitate, cât și permanenta înnoire să fie corect definit spre a elimina eclectismul, cel mai
mare pericol reprezentat de dilentatismul în artă și mai cu seamă în pedagogia artelor.” 5

Cel de-al treilea principiu didactic enumerat de Bontaș, principiul însușirii conștiente și
active a cunoștințelor apelează la puterea de discernământ a elevului, constituind „un act de
trecere a cunoștiințelor prin filtrul gândirii și prin eforturile proprii” 6. Astfel, acest principiu
vorbește despre necesitatea implicării active a elevului sau studentului, filtrând informațiile în
mod conștient printr-un efort mental, care, pe lângă faptul că îi va implementa mult mai bine
informația în memoria de lungă durată, va dezvolta și capacitățile sale cognitive. Atunci când
studentul sau elevul dă semne de pasivitate, o predare interactivă - folosind metode didactice
alternative precum jocurile, mind-mapping-ul, analiza SWOT, metoda cadranelor, metoda
acvariului, mozaicul și multe altele - este foarte utilă.

Al patrulea principiu este principiul sistematizării și continuității cunoștințelor,

principiu ce se adresează nevoii de organizare, într-un mod clar și coerent, a materiei predate,
având în vedere de asemenea și succesiunea logică sau cronologică a acesteia. Acest principiu
asigură acumularea cunoștiințelor într-o manieră structurată, fără întrerupere, fiindcă elevul nu
poate să înțeleagă un obiect de studiu încă de la început la un nivel global. De exemplu, istoria
nu se poate preda începând cu Evul Mediu, urmând războaiele mondiale și terminând cu
Antichitatea, tot astfel în procesul de formare al unui actor, este o greșeală dezastroasă să se
înceapă cu realizarea unui spectacol, ca apoi să se continue cu desfacerea scenelor și după cu
jocurile teatrale. Importanța ordonării obiectului de studiu printr-o continuitate logică, este
esențială, căci numai așa învățăcelul va putea înmagazina facil cunoștințe, fără să fie bulversat
de un sistem de predare absurd.

4
Ioan Bontaș – op.cit., p.137
5
Ion Cojar – O poetică a artei actorului, Ed. Paideia, București, 1998, p.7
6
Ioan Bontaș – op.cit., p.138
 Principiul accesibilității cunoștințelor sau respectării particularităților de vârstă își are
rădăcina încă de la tratatele lui Comenius, unde se repetă nevoia de a structura materiile de
studiu în funcție de vârsta receptorului, având astfel în vedere abilitățile lui intelectuale,
afective și psihomotorii („Deoarece se dezvoltă treptat, trebuie să fie educați treptat. Întrucât
vârsta copilăriei este încă prea fragedă pentru a efectua munca lucrătorilor, de aceea să o
ocupăm cu activități mai ușoare, dar care să fie un preludiu al muncilor serioase.” 7). Tot
Comenius atrage atenția asupra necesității creării unor manuale simple și deslușite, care să
surprindă în primul rând informațiile esențiale și care își sporesc gradul de complexitate odată
cu înaintarea în vârstă a elevilor sau studenților. Dacă extrapolăm acest principu în didactica
teatrală, o diferență de abordare în predare va fi absolut necesară și evidentă, astfel studenții la
actorie vor fi capabili să studieze în profunzime meșteșugul lor, apelând la analiză de text, jocuri
teatrale complexe, fișe de personaj și studii de caz, în timp ce elevii din ciclul primar se vor
rezuma la jocuri și la câteva scene simple.

Cel de-al șaselea principiu este cel al individualizării și diferențierii învățării, care
necesită adaptarea „încărcăturii cognitive și acționale a conținuturilor” 8 în funcție de abilitățile
și posibilitățile fiecărui individ. Trebuie avut în vedere în procesul de predare – învățare,
capacitățile fiecărui elev, precum și înclinațiile sale către anumite domenii de activitate pentru a
putea valorifica cât mai bine potențialul fiecăruia. Este un mare păcat să-ți irosești talentul, dar
este de neiertat ca pedagog să nu identifici și să nu îndrumi talentul către îndeplinirea
destinului său. Unul dintre cei mai mari pedagogi teatrali pe care i-a oferit această țară, Radu
Penciulescu, a avut viziunea și înțelepciunea să direcționeze doi studenți la actorie către alte
specialități unde aptitudinile lor înnăscute puteau înflori, aceștia fiind regizorul Andrei Șerban,
respectiv teatrologul George Banu.

Ultimul principiu didactic examinat de către Ioan Bontaș este principiul însușirii
temeinice a cunoștințelor. Poate cel mai ușor deductibil dintre ele, acest principiu dorește
realizarea unei învățări care să cuprindă cunoștințe fundamentale și profunde, ce vor asigura
formarea viitoare a elevului și integrarea sa în societate.

7
J.A. Comenius – op.cit., p.122
8
Ioan Bontaș – op.cit., p.141
 Acespre principii ale instruirii didactice sunt doar fundamentul unui proces fluid de
predare-învățare și au fost alcătuite pentru a veni în sprijinul pedagogilor, elevilor și studenților,
garantând prin respectarea lor, un învățământ corect, trainic și unitar. Astfel, se încearcă
realizarea unei educații „moderne” care să nu înnăbușe abilitățile înnăscute ale elevului și nici
să suprime pofta lui de învățare sau posibilitatea lui de a accede la niveluri superioare de
cultivare. Prin înfăptuirea acestor principii, cât și prin interesul crescând din ultimul secol al
pedagogilor și cercetătorilor pentru acest domeniu, se poate vorbi despre „o știință a educației,
întrucât aceasta presupune considerarea unor legi obiective, economice, sociale, psihologice și
chiar a unor relații legice proprii actului educațional. Fiind o activitate conștientă și de generare
a conduitelor conștiente, este generatoare de libertate.” 9 În acest sens, se dezvoltă la începutul
secolului al XX-lea, două dintre cele mai apreciate metode alternative de predare, Montessori și
Waldorf, iar în anul 1960, se implementează un program educațional inedit step-by-step.

Primele decenii ale secolului XX se remarcă prin inovații și schimbări radicale de

percepție în felul în care este privit sistemul de învățământ, dorindu-se o abordare centrată pe
copil și pe necesitățile acestuia, iar curentul „Educația nouă” vine în întâmpinarea acestei nevoi.
Maria Montessori, adepta acestui curent, a susținut, alături de marii pedagogi ai acelei vremi,
nevoia unei educații bazate pe practică și experiment, punând un accent important pe
cunoașterea senzorială și contracarând sistemul de învățământ mult prea abstractizat, care nu
dezvoltă neapărat inteligența copilului, ci doar aglomerează în mintea sa informații
preconcepute. Mai mult decât atât, Maria Montessori a considerat ca punct esențial de pornire
în revoluționarea pedagogiei, observarea constantă a copilului și adaptarea procesului de
educare în funcție de individualitatea fiecăruia, subliniind importanța covârșitoare a libertății
copilului de a alege. Principiul de bază al pedagogiei Montessori provine din credința că
„dezvoltarea copilului este susținută de instincte, care se manifestă în anumite perioade,
sarcina educatorului fiind aceea de a crea condițiile optime pentru satisfacerea lor.” 10 Astfel,
pornind de la copiii cu deficiențe în vederea incluziunii lor sociale, Montessori descoperă că
aceleași metode ce se bazează pe liberul arbitru al copilului și urmarea propriilor sale instincte,
se pot aplica cu aceleași bune rezultate și la copiii sănătoși. Astfel, pedagogia Montessori, ce se
9
Paul Popescu-Neveanu – Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978
10
Ion Albulescu – Pedagogii alternative, Ed. ALL, București, 2004, p.17
adresează în genere ciclului preșcolar, dar care poate fi aplicat cu succes și în ciclul primar, îi
oferă copilului posibilitatea de a se implica într-o activitate care să îi capteze interesul, fiind
bineînțeles supervizat și îndrumat de către educator. Ellen Key, un reprezentant important al
curentului „Educația nouă” explică această abordare inovatoare: „Trebuie să-l învățăm pe copil
cât mai curând posibil ce înseamnă libertatea și primejdiile alegerii personale, dreptul și
responsabilitatea voinței personale, condițiile și datoriile experienței personale. Rezultatul cel
mai frumos al educației este de a-l plasa pe fiecare individ, singur, în fața conștiinței sale.” 11.
Astfel, jocul copilului ia forma unei munci serioase, așa cum va susține mai târziu și psihologul
Jean Chateau, prezentând ideea că „lumea jocului este o anticipare a lumii preocupărilor
serioase”12.

Pedagogia Waldorf, ce poartă numele companiei de țigări Waldorf-Astoria ce a

sponsorizat proiectul, a fost inițiată de către filosoful Rudolf Steiner, iar prima școală Waldorf a
apărut în Germania în anul 1919. Principiul filosofic și antropologic pe care s-a bazat la început
metoda pedagogică impusă de Steiner este închegarea într-un tot unitar a celor trei elemente
ce definesc omul: trupul, sufletul și spiritul. Multe din ideile sale filosofice, precum cele
douăsprezece simțuri (tactil, echilibru, proprioceptiv, al vieții, caloric, vizual, olfactiv, gustativ,
auditiv, cuvântul vorbit, gândirea și Eul) nu au o bază științifică și poate de aceea școlile Waldorf
nu sunt privite cu ochi buni în zilele noastre. Cu toate acestea, principiile ce fundamentează
această pedagogie nu sunt de lepădat. În opinia lui Steiner, cele trei componente ale ființei
umane se dezvoltă în etape diferite ale vieții, astfel în primii șapte ani de viață se pune accent
pe corp, pe evoluția capacităților motrice ale copilului, în perioada pubertății (7-14 ani) se
dezvoltă simțirea și se formează dimensiunea sufletească, iar în perioada adolescenței (14-21
ani) se activează raționamentul liber, amplificându-se capacitățile spirituale. „Dată fiind o astfel
de dezvoltare stadială, în educație esențiale sunt cunoașterea copilului, exploatarea forțelor
spirituale și creative existente în el, respectarea ritmului individual al fiecăruia, spiritul de
inițiativă, creativitatea, mobilitatea în gândire, toate acestea reprezentând căi spre afirmarea
libertății persoanei.”13 Față de școlile tradiționale, școlile Waldorf câștigă prin susținerea multor

11
Ibidem apud Ellen Key – Secolul copilului, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1978, p.91
12
Jean Chateau – Jocul și copilul, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1967, p.23
13
Ion Albulescu – op.cit., p.55
activități practice, studierea artelor și a mai multor tipuri de meșteșuguri, precum și prin
dezvoltarea spirituală mult mai amplă a copiilor ce au acces la învățăturile mai multor religii, nu
doar cea de care aparțin. Pe de altă parte, evaluarea copiilor, la fel ca și în metoda Montessori,
se face arareori prin examene și teste, apelând la portofolii personale, proiecte și discuții
private cu profesorul. Însă, dacă în metoda Montessori care se adresează în special preșcolarilor
și elevilor din ciclul primar, acest tip de evaluare reprezintă un atu, liceenii din școlile Waldorf
sunt dezavantajați și nu sunt formați adecvat pentru tipul de societate din care fac parte, care
funcționează în genere prin prisma unor examene aprobate la nivel global.

Programul Step-by-step, introdus pentru prima oară în Statele Unite ale Americii în anii
`60, se adresează aceleiași necesități de a orienta procesul de predare-învățare pe nevoile și
aptitudinile elevului, stimulând pe cât posibil pasiunea lui pentru învățătură. Acest program nu
se desprinde de programa educațională a statului, fiind adaptat pe plan local în fiecare țară, dar
se diferențiază de școlile tradiționale prin accentuarea activităților ce au ca scop incluziunea
socială a copilului. Astfel, acest program dorește să formeze viitori cetățeni activi, implicați în
problemele comunității din care fac parte și totodată, îi încurajează pe copii să gândească liber
și să-și expună părerile și ideile într-un mod creativ. Un interesant aspect al acestui program
este lipsa temelor pentru acasă, precum și evaluarea constantă a elevului, bazându-se foarte
mult pe implicarea sa activă în timpul cursurilor.

Aceste trei pedagogii alternative se aseamănă între ele prin concentrarea asupra
elevului, având ca fundament științific etapele de dezvoltare naturale ale acestuia, precum și
capacitățile și înclinațiile sale înnăscute. Este interesant de observat cum aceste metode ce
înclină spre a lăsa copilul să se formeze singur prin propriile sale descoperiri, oferindu-i
posibilitatea de a alege ce vrea să studieze cu precădere, dezvoltă foarte adesea un simț artistic
și o înclinație spre arte. Încă de la Viola Spolin, dacă nu și înainte, arta actorului se studiază nu
prin procesul clasic de predare-preluare, ci prin propriile descoperiri ale studentului, oferindu-i
loc pentru alegeri și pentru greșeli. Asemănarea în abordare dintre studiera specializată a
oricărei arte la nivelul universitar și aceste pedagogii alternative la nivel preuniversitar, este
evidentă. Însă, dacă știm cu siguranță că aceasta este metoda cea mai bună la ora actuală de a
studia teatrul sau orice altă artă, nu putem avea aceeași certitutide în privința acestor metode
alternative. Cu toate că prezintă un fundament corect și de apreciat, există și multe lacune în
stilurile lor. Școlile Waldorf nu sunt ancorate la modul de funcționare al societății, în multe țări,
cum se întâmplă și în România, nu se găsesc profesori calificați pentru cerințele lor, iar studiul
științelor exacte și abstracte este superficial. Pedagogia Montessori, pe de altă parte, oferind
posibilitatea elevului de a descoperi singur, într-un mod liber, informația, produce un decalaj
între acesta și elevul dintr-o școală tradițională, căci acumularea de cunoștințe prin revelații
personale necesită mult mai mult timp, astfel că elevul nu are cum să asimileze aceeași
cantitate de informații necesare ca cel din școala clasică. Programul step-by-step pare să se
apropie cel mai mult de cerințele societății, însă acesta nu a prins același avânt în România
pentru a-i putea analiza încă efectele.

Știința pedagogiei s-a dezvoltat extraordinar de mult în ultimul secol, încercând să

abordeze cele mai bune metode de educare a copiilor și a tineretului, iar omenirea, înțelegând
importanța covârșitoare a unei bune educații, a impulsionat acest avânt al profesorilor și
marilor gânditori de a reforma învățământul. Reformarea globală a învățământului a însemnat
și descoperirea și punerea în practică a unor pedagogii alternative ce au împrospătat
perspectiva omenirii asupra școlilor, dar cel mai important, a însemnat impunerea unor
programe școlare mult mai bine structurate și a unor principii didactice, a unui îndreptar ce
călăuzește profesorul în menirea sa pedagogică. Așa cum subliniază Neveanu în dicționarul său
de psihologie, pedagogia este „știință și artă în același timp. Se prezintă ca știință prin
cercetările pe care le efectuează în colaborare cu celelalte științe (biologie, psihologie,
sociologie etc.), apare ca artă prin aplicarea adevărurilor descoperite.” 14

BIBLIOGRAFIE:

1. Albulescu, Ion – Pedagogii alternative, Editura ALL, București, 2004

14
Paul Popescu-Neveanu – op.cit., p.521
2. Bloom, Benjamin (&Co.) – Taxonomy of educational objectives. The classification of
Educational Goals. Handbook 1. Cognitive Domain, Ed. David McKay Company, USA,
Michigan, 1956
3. Bontaș, Ion – Tratat de pedagogie, Editura ALL, București, 2008
4. Chateau, Jean – Jocul și copilul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967
5. Cojar, Ion – O poetică a artei actorului, Editura Paideia, București, 1998
6. Comenius, J.A. - Pampaedia. De rerum humanarum emendatione consultatio catholica,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977
7. Neveanu, Paul-Popescu – Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978