Motto: Temelia unei minți bune nu constă în simpla ocupație, ci în plăcerea de a se exersa în

învingerea dificultăților și în atingerea scopului pe care ți l-ai propus.1

Ceea ce profetic observă teologul pedagog J.A. Comenius în secolul al XVII-lea, este
nevoia societății de a reforma învățământul, atât prin programa sa care ar trebui să cuprindă o
paletă mai largă a obiectelor studiate și o predare interdisciplinară, cât și cui i se adresează
învățământul. Comenius propovăduiește un învățământ universal, egal în drepturi, fără
discriminări de rasă, vârstă sau sex, un învățământ făcut cu blândețe, nu o introducere forțată
a informațiilor în capetele reticente ale copiilor. Chiar dacă opera sa învăluită sub aura unei
propagande religioase, poate părea depășită în societatea actuală, o reformă a învățământului
având în mare aceleași principii expuse în Pampaedia2, se cere astăzi înfăptuită.

Multe din îndemnurile lui Comenius sunt aplicate cu succes în sistemul educațional
mondial; învățământul obligatoriu și gratuit, care a micșorat drastic analfabetismul,
interzicerea pedepselor corporale, manuale specifice pentru fiecare disciplină predată în
funcție de vârsta și nivelul de înțelegere ale elevului, etc. Însă suntem departe de a realiza
visul probabil utopic al lui Comenius: „Abia atunci școlile vor merita să fie numite adevărate
ateliere ale umanității, când vor deprinde tineretul nu cu trândăvia, ci cu munca, nu-l vor
pregăti ca simpli spectatori fără rost ai lucrurilor și sporovăitori, care numai vorbesc despre
câte un lucru (pe care nici nu l-au înțeles bine) sau subtili judecători ai ambelor părți ale unui
argument, ci, dimpotrivă, făuritori vii, care știu cum să procedeze și să administreze
circumspect lucrurile, exersându-i pentru activitate permanentă și înzestrându-i cu iscusință
pentru justa conducere a lucrurilor care le-au fost încredințate.” 3 Pentru a îndeplini aceste
condiții, ar trebui să ne îndreptăm spre scopul educației, ca fenomen social fundamental și
anume acela de a pregăti tineretul pentru integrarea sa în societate. Cunoaștem cu toții
dezbaterile nesfârșite mediatizate în fiecare vară privind școlile și relevanța lor în pregătirea
tinerilor pentru profesii și meserii care să corespundă realității actuale. Și având în vedere că
un procent ridicat de tineri lucrează în domenii diferite față de cele pentru care au fost
instruiți, tindem să dăm dreptate părții care susține că multe informații acumulate de copii în
școală sunt inutile în lumea reală. Cu această afirmație însă nu pot fi de acord, căci numai la o
privire fugară pe rândurile oricărei programe școlare, ne dăm seama că nu se poate renunța la
nici o disciplină predată, ci mai degrabă simțim impulsul să mai adăugăm câteva pentru o

1
Johannis Amos Comenii – Pampaedia / De rerum humanarum emendatione consultatio catholica, Ed.
Pedagogică și Didactică, București, 1977, p.49
2
Johannis Amos Comenii – Pampaedia / De rerum humanarum emendatione consultatio catholica
3
Ibidem, p.95
formare cât mai cuprinzătoare a copilului. Fiindcă tot disciplinele studiate la școală sunt
fundamentul înțelegerii corecte a tot ceea ce ne înconjoară, oricât de schimbată este societatea
de acum față de momentul descoperirii celor învățate. În opinia mea, motivul principal pentru
care la ora actuală noi nu pregătim corespunzător tinerii pentru integrarea în societate, nu este
cumulul excesiv de informații aparent inutile, ci sistemul de evaluare învechit, corupt și
eronat.

Dintre caracteristicile sistemului nostru educațional ce se află într-o urgentă nevoie de

schimbare, procesul de evaluare este în opinia mea unul dintre cele mai importante. Acest
punct crucial în educație, cum evaluezi corect elevul, se zbate de obicei între două extreme:
copilul este evaluat obiectiv într-un examen organizat, fără a se lua seama de evoluția sa în
cadrul orelor de curs sau copilul este evaluat subiectiv de către profesor în urma progresului
său la clasă. Ambele variante sunt bune, dar incomplete și fără doar și poate, inechitabile. Un
examen organizat se supune unor variabile de moment (starea de spirit a copilului, deciderea
subiectului de examen, trișarea, etc) și nu puține sunt cazurile în care această evaluare este
eronată. Adesea aceste examene sunt construite după anumite tipare și au un număr limitat de
subiecte, iar copiii în loc să învețe cât mai temeinic disciplina la care vor fi evaluați, învață
răspunsurile pentru posibilele subiecte de examen, o îndeletnicire inutilă, diametral opusă de
scopul educației. Cea de-a doua variantă înlătură această problemă, lăsând evaluarea să fie un
proces lung, sistematic, de observare a copilului și a înțelegerii sale asupra informațiilor
acumulate. Însă această metodă e subiectivă, lăsată în mâinile posibil părtinitoare a unui
număr limitat de profesori. De asemenea, nu poate fi universal acceptată de către toată lumea,
iar societatea noastră, înșăși din construcția sa, are nevoie de dovezi clare (precum rezultatul
unui examen) care să ateste nivelul de educație al unei persoane. Astfel, esența sistemului
nostru educațional deficitar se găsește ca un compromis între aceste două extreme.

De asemenea, esențială este și metodologia evaluării, ce anume evaluăm și care este

ierarhia aptitudinilor evaluate, ce competențe sunt favorizate în detrimentul cărora. Din
păcate, acordăm mai multă importanță informației brute asimilată de elev decât procesului de
descoperire și înțelegere a informației respective. Din cele șase obiective cognitive de învățare
propuse în taxonomia lui Benjamin Bloom și a colegilor săi4 în 1956, școala noastră se axează
din păcate doar pe primele două: achiziționarea de cunoștințe și înțelegerea (comprehensiunia
cunoștințelor), cele două obiective de natură informativă din piramidă. Însă așa cum ne
4
Benjamin B. Bloom, Max D. Engelhart, Edward J. Furst, Walker H. Hill, David R. Krathwohl - The Taxonomy
of Educational Objectives: The Classification of Educational Goals, Handbook 1 Cognitive Domain, Ed. David
McKay Company,Inc, 1956
demonstrează psihologul educațional Bloom și așa cum am descoperit mulți dintre noi pe
parcursul acestei vieți, pentru o cunoaștere adevărată, trebuie o implicare directă, practică, de
natură formativă. Pentru completarea acestei cunoașteri, trebuie să îndeplinim și celelalte
patru obiective de învățare ale piramidei lui Bloom, aplicarea (folosirea informației în alt
context), analiza (descompunerea informației pentru o înțelegere în profunzime), evaluarea
(emiterea judecăților de valoare pe baza informației) și sinteza (dezvoltarea în prealabil a
informației, de sorginte creativă). O redefinire actualizată a taxonomiei lui Bloom concepută
de Lorin Anderson și D. Krathwohl, face și diferența între a ști ce, conținutul gândirii –
dimensiunea cunoștințelor și a ști cum – procedeele utilizate în rezolvarea problemelor.
Cunoașterea este dată de a ști ce. Învățarea pe de rost, fără logică a analizelor literare pentru
pregătirea unui examen în detrimentul citirii operei literare despre care este vorba nu are cum
să fie cunoaștere, poate doar un procedeu de a ști cum, cum trebuie să te prezinți pentru a
promova examenul.

Și fiindcă tot am dat acest exemplu des întâlnit în școlile românești în pregătirea
pentru examenele la limba și literatura română, să încercăm să facem o comparație între
aceste două metode (învățarea pe de rost a comentariilor literare versus citirea operei literare)
pe baza obiectivelor de învățare pe care le îndeplinesc. Astfel, toceala analizelor literare
îndeplinește cu greu primul punct, achiziționarea de informații (studentul află de existența
acestor opere literare, în ce curente literare se încadrează și în mare conținutul operei
respective), însă de cele mai multe ori nu îndeplinește cel de-al doilea obiectiv, înțelegerea
informației. Acest lucru se datorează superficialității cu care a fost tratat primul obiectiv,
bazându-se pe metoda didactică predare-preluare și nu pe o descoperire proprie a elevului, cât
și limbajului complex folosit de criticii literari pentru care copiii nu sunt încă pregătiți. Pentru
că, așa cum observă și Comenius despre manualele școlare: „cărțile să fie scrise după o
metodă extrem de clară, astfel ca ceea ce este explicat să fie ușor de înțeles, nu numai în
școală, dar și în afara școlii, de autodidacți.” 5 Pe de altă parte, cea de-a doua variantă, citirea
operei literare îndeplinește fără probleme primele două obiective, achiziționarea de informații
și înțelegerea, întrucât elevul are astfel acces direct la sursa informației, nealterată de
observațiile terților, descoperă singur informația necesară ceea ce o face să se impregneze mai
adânc în memoria de lungă durată și înțelege cu adevărat informația pentru că știe acum
conținutul întreg al operei. Însă această variantă urcă pe treptele piramidei lui Bloom,
îndeplinind și obiectivele: aplicare, analiză și evaluare. Pentru promovarea examenului, elevul
5
Johannis Amos Comenii – Pampaedia / De rerum humanarum emendatione consultatio catholica, Ed.
Pedagogică și Didactică, București, 1977, p.70
trebuie să compună singur un eseu argumentativ despre opera citită. Astfel, el aplică
informația, o folosește într-o situație nouă, în compunerea eseului, analizează informația, o
descompune și o segmentează pentru a-și demonstra teoria enunțată în eseu și de asemenea
îndeplinește și obiectivul evaluării, exprimându-și competent și în cunoștiință de cauză
opiniile despre informația cunoscută.

Iată deci o eroare esențială în procesul de evaluare a școlilor la nivel național. Pentru
că un examen promovat prin toceală, prin învățarea papagalicește a lecțiilor este un examen
fals promovat. Informația învățată astfel se uită repede pentru că nu s-a ajuns la acea
cunoaștere prin logică, descoperire și înțelegere și nu va fi niciodată dezvoltată, transformată
sau aplicată în alt context, pentru că nu a fost îndeplinit cel de-al doilea obiectiv al învățării,
comprehensiunea. Astfel informația respectivă devine cu adevărat inutilă. Așa ajung părinții și
elevii să se plângă de faptul că școala îi îmbuibă cu informații nefolositoare pentru viața reală,
confundând disciplina de studiu cu maniera deficitară de predare și evaluare.

Cele șase obiective de învățare expuse mai sus sunt doar obiectivele cognitive pe care
trebuie să le aibă în vedere profesorul când evaluează elevul. Taxonomia lui Bloom a
clasificat obiectivele de învățare în trei domenii: cognitiv, afectiv, psihomotor. Domeniul
afectiv se preocupă de atitudinile și valorile copilului, comportamente și cum răspunde acesta
la stimuli, un domeniu care trebuie luat în calcul în evaluarea corectă a elevului. „It includes
objectives which describe changes in interest, attitudes, and values, and the development of
appreciations and adequate adjustment. (...) Objectives in this domain are not stated very
precisely; and, in fact, teachers do not appear to be very clear about the learning experiences,
which are appropriate to these objectives. It is difficult to describe the behaviours appropriate
to these objectives since the internal or covert feelings and emotions are as significant for this
domain as are the overt behavioural manifestations.”6 Întocmai pentru că afectivul e un
domeniu tainic și greu de descifrat, așa cum susțin și profesorii care au alcătuit taxonomia,
trebuie să îi acordăm o atenție sporită și să nu îl neglijăm în procesul de evaluare al copilului.

Atelierul de teatru ca disciplină inserată în programa școlară vine în ajutorul

sistemului educațional, axându-se în principal pe domeniul afectiv al învățării. Atelierul de
6
Include obiective care descriu schimbările de interes, atitudini și valori dar și dezvoltarea aprecierilor și
acomodarea adecvată (...) Obiectivele în acest domeniu nu sunt stipulate foarte precis și, de fapt, profesorii nu
par să fie foarte clari în a descrie experientele de predare/invatare, care sunt potrivite pentru aceste obiective.
Este dificil să descrii comportamentele adecvate acestor obiective din moment ce sentimentele si emoțiile
lăuntrice sau ascunse sunt la fel de semnificative pentru acest domeniu ca manifestările comportamentale fătișe.
Benjamin B. Bloom, Max D. Engelhart, Edward J. Furst, Walker H. Hill, David R. Krathwohl - The Taxonomy
of Educational Objectives: The Classification of Educational Goals, Handbook 1 Cognitive Domain, Ed. David
McKay Company,Inc, 1956, p.7
teatru este în primul rând un spațiu educațional unde copilul se poate exprima și afirma liber
în limitele bunului simț, unde nu există corect/greșit, unde nu se face o ierarhie a elevilor,
unde profesorul nu evaluează sau examinează, ci oferă feedback. E spațiul optim pentru a ne
ocupa de emoțiile și trăirile umane. Taxonomia împarte obiectivele de învățare afectivă în
cinci mari clase supuse unei piramide ierarhice: receptivitatea (asculți pasiv și ești conștient
de existența unor idei, fenomene), reacția (te implici activ în procesul de învățare, reacționând
la el), valorizarea (abilitatea de a valoriza o idee și a o exprima), organizarea (aduni diferite
idei, informații și credințe pentru a-ți forma propriul sistem de valori) caracterizarea (acționezi
în funcție de sistemul de valori pe care ți l-ai format). Acestea sunt obiectivele pe care un
profesor de teatru în cadrul sistemului educațional preuniversitar ar trebui să le ia în
considerare în evaluarea elevului. Însă, așa cum am spus, profesorul din cadrul atelierului de
teatru nu evaluează și nu examinează, el observă și îndrumă elevul spre un făgaș corect,
oferindu-i feedback pentru a lăsa elevul să se autoexamineze și să își schimbe singur, din
proprie inițiativă, rutina comportamentală. În Evaluarea făcută de un profesor de teatru (să o
numim așa în lipsa unui cuvânt mai potrivit) se pune accent pe nivelul de implicare al
elevului, capacitatea de a lucra într-un grup pentru atingerea unui țel comun, respectarea
bunelor maniere și a unui comportament social adecvat, nivelul de concentrare pe termen
lung, abilitățile specifice dezvoltate prin jocurile teatrale (spontaneitate, imaginație,
observație, intuiție, etc), capacitatea și disponibilitatea de a exprima propriile gânduri și
emoții, abilitatea de a vorbi în public. Acestea sunt câteva puncte pe care un profesor de teatru
le ia în considerare în evaluarea elevului. Iar coincidența face ca acestea să fie și aptitudinile
cele mai căutate în viața reală, cele care pregătesc cu adevărat copilul pentru integrarea sa în
societate. De asemenea, atelierul de teatru este un spațiu activ, înțesat cu jocuri teatrale
energice, multe dintre ele axându-se pe activități fizice și exprimare corporală. De aceea
atelierul de teatru îndeplinește și obiectivele psihomotoare din taxonomie, ocupându-se și de
dezvoltarea abilităților fizice, motricității, coordonarea, precizia și viteza mișcărilor.

Procesul de evaluare în sistemul nostru educațional are multe hibe și adesea oferă
rezultate eronate comparativ cu nivelul real de educație al elevului. Să încercăm să-l
reformăm și să-l schimbăm din temelii ar fi un proces extrem de anevoios și din păcate nu
avem garanția unei reușite. Schimbarea se poate face treptat, în timp, prin conștientizare și
prin pasiunea pedagogilor implicați, unul câte unul modificându-și metodele de predare și
evaluare și oferindu-și cunoștințele posterității. Între timp, ceea ce putem face este să relaxăm
programa școlară cu introducerea atelierului de teatru, o disciplină care să se axeze pe
dezvoltarea abilităților care sunt neglijate la celelalte cursuri. Fiindcă atelierul de teatru este
un spațiu educațional în care elevii se pot exprima liber, fără să fie judecați sau evaluați cu
asprime, fără să fie stresați din cauza unor examinări istovitoare, acesta reprezintă un mediu
perfect pentru copil să se găsească pe sine și să învețe să se evalueze singur corect.

Bibliografie:

 Benjamin B. Bloom, Max D. Engelhart, Edward J. Furst, Walker H. Hill, David R.

Krathwohl - The Taxonomy of Educational Objectives: The Classification of
Educational Goals, Ed. David McKay Company,Inc, 1956
 Adina Botiș Matanie, Anca Axente – Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi
fără să rănești, Ed. A.S.C.R, Cluj-Napoca, 2011
 Johannis Amos Comenii – Pampaedia / De rerum humanarum emendatione
consultatio catholica, Ed. Pedagogică și Didactică, București, 1977
 Jean Chateau – Jocul și copilul
 Jean Piaget, Barbel Inhelder – Psihologia copilului, Presses Universitaires de
France,1968
 Leslie Owen Wilson – Understanding Bloom’s Taxonomy Revised:
https://thesecondprinciple.com/essential-teaching-skills/blooms-taxonomy-revised/
 https://en.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Bloom
 https://iteach.ro/pagina/1111/
 https://en.wikipedia.org/wiki/Compulsory_education
 https://www.academia.edu/14259576/Teoria_si_Metodologia_Evaluarii
 https://thepeakperformancecenter.com/educational-learning/learning/process/domains-
of-learning/affective-domain/
 Derek Newton – The myth of jobs that don’t exist, 2018
https://www.forbes.com/sites/dereknewton/2018/12/28/the-myth-of-jobs-that-dont-
exist-yet/?sh=6c86f5f870ec