JOCUL: O NEVOIE PRIMARĂ A OMULUI.

Privit ca o activitate neserioasă și lipsită de o valoare sau o necesitate materială, jocul, de cele
mai multe ori, este trecut pe nedrept exclusiv în sfera divertismentului și a activităților de recreere.
Uităm să vedem în „joc” importanța crucială a acestuia în dezvoltarea cognitivă a omului,
capacitatea lui de a revela profunzimile ființei jucătorilor, cât și funcția lui creatoare.
În secolul tehnologizat în care trăim ce se shimbă și se actualizează cu o viteză uimitoare,
simțim cu toții o presiune a timpului, timp care nu mai are timp, care se mișcă din ce în ce mai
repede și ne lasă pe noi în urmă. Această reducere imaginată a timpului ne obligă de multe ori să ne
axăm doar pe ceea ce credem noi că e important în parcursul nostru, iar jocul, în concepția noastră
falsă, nu intră în această categorie. Auzim adesea părinți care își manifestă dorința de a-și vedea
copilul jucându-se mai puțin și învățând mai mult. Timpul este scurt, iar informațiile trebuie îndesate
cât mai multe și mai repede în capul copilului până nu e prea târziu, nu? Ceea ce nu înțeleg acești
părinți speriați care cu cele mai bune intenții vor să-și pregătească cât mai bine copilul pentru viitor,
este că prin joc copilul lor învață.
Jocul este esențial într-o societate. La un nivel superficial, conștientizăm că din joc s-au
născut multe din caracteristicile primare ale societății, comunicarea (limba), competiția sau ritualul -
precum demonstrează istoricul și teoreticianul Johan Huizinga în 1938, dezvoltând ideea „cultura
apare în formă de joc, cultura la început este jucată” 1 - la fel cum știm sau intuim că elementul ludic
este esențial în artă. Din joc izvorăsc sporturile, teatrul, ritualurile și sărbătorile. Înțelegem, de fapt,
că jocul/joaca este o funcție primară a omului cu ajutorul căruia am dezvoltat elemente esențiale ale
societății noastre. Și nu numai o funcție a omului, căci „animalele nu l-au așteptat pe om ca să le
învețe să se joace”2. Dar chiar dacă înțelegem, nu îi acordăm jocului interesul cuvenit.
Termenul „joc” acoperă o paletă foarte largă de semnificații: joc este gânguritul copilului, joc
este și oina din spatele blocului și jocul video cu lupte sângeroase și jocul de societate, cărțile,
tablele, șahul, joc este acțiunea actorului într-un spectacol de teatru, joc este orice sport competitiv,
joc este în lingvistica noastră și dansul popular, în dicționarul tehnic, joc este „deplasarea relativă pe
o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția
respectivă”3. La prima mână, pare să fie vorba despre o sărăcie lingvistică, o trândăvie în a diferenția
aceste noțiuni din domenii diferite, însă dacă ne uităm mai atent, fiecare din aceste semnificații ale
termenului de „joc” prezintă în structura sa, un caracter profund ludic. Altfel spus, termenul „joc” a
ajuns să definească obiecte/ subiecte/ acțiuni diferite din diverse domenii, care au un caracter ludic.
1
Johan Huizinga – „Homo Ludens – încercare de determinare a elementului ludic al culturii”, ed. Humanitas, București, 2018, p.
101
2
Ibidem, p.39
3
https://dexonline.ro/definitie/joc

1
 Până și semnificația tehnică a cuvântului „joc”, jocul unei piese de mașină, care s-a deplasat din
poziția sa inițială, are un caracter ludic: mișcarea unui obiect dintr-o parte în alta pe o axă dată poate
fi văzută ca o formă primară a unui dans, dansul care este în esența sa un joc: „Dansul este o formă
deosebită și perfecționată a jocului ca atare.”4 Jocul este deci, strecurat subtil în multe domenii de
activitate, fără ca noi să fim conștienți măcar de natura jucăușă în care aceste domenii ni se prezintă.
Jocul, noțiunea clasică a termenului de joc, merită o definiție mai cuprinzătoare decât cea
oferită de dicționarul limbii române, iar Johan Huizinga ne oferă una cât se poate de concludentă:
„Jocul (…) poate fi numit o acțiune liberă, conștientă că este „neintenționată” și situată în afara vieții
obișnuite, o acțiune care totuși îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat nici
un interes material direct și care nu urmărește nici un folos, o acțiune care se desfășoară în limitele
unui timp determinat anume și ale unui spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine,
după anumite reguli și care dă naștere la relații comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să
se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obișnuită.”5
Din trăsăturile definitorii ale jocului menționate de Huizinga, cea mai importantă și cea care
merită să îi acordăm tot interesul este faptul că jocul este o „acțiune liberă”. Jocul nu are o utilitate
directă, nu urmărește nici un interes, nu trebuie niciodată să ne jucăm, jocul ia ființă doar dacă
jucătorul sau jucătorii își doresc, fără să fie constrânși de nimeni să se joace. Fiind o acțiune liberă,
înseamnă că jocul se naște ca o nevoie dinlăuntrul finței, fără să fie forțat de alți factori exteriori. Dar
ce naște această nevoie a omului și a animalului de a se juca încă din primele sale zile de viață?
Psihologul și profesorul francez Jeah Chateau își începe argumentul susținând un adevăr „Copilul
este o ființă care se joacă și nimic altceva. A ne întreba de ce se joacă copilul, înseamnă a ne întreba
de ce este copil.”6. Dar chiar dacă pare absurd, voi pune totuși întrebarea: De ce se joacă copilul? Și
voi ajunge la aceeași concluzie ca Chateau: pentru că nu are încă capacitatea fizică și psihică de a
face ce vede în jurul lui că se face, de a acționa precum adultul. Dar asta nu înseamnă că nu încearcă
să imite adultul încă din primele sale zile de viață, dorind din toată ființa lui să poată să facă, să fie,
să vorbească ca El. Primele sunete ale copilului sunt încercarea lui de a se exprima așa cum vede la
adult că se exprimă prin cuvinte, primele mișcări de mânuțe și piciorușe, așa-numitele jocuri
funcționale7, sunt încercarea copilului de a se mișca precum adultul. Dar chiar dacă aceste încercări
nu sunt niciodată reprezentări precise ale suportului imitat, ele sunt repetate și dezvoltate de către
copil cu mult entuziasm și bucurie, luând astfel forma unui joc. Jocul, acțiune liberă izvorâtă dintr-o
necesitate intrinsecă, este deci modul copilului de a se exprima și a învăța. „Prin joc el pune în
acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapte potențele virtuale care
4
Johan Huizinga – „Homo Ludens – încercare de determinare a elementului ludic al culturii”, ed. Humanitas, București, 2018, p.
265
5
Ibidem, p. 55
6
Jean Chateau – „Jocul și copilul”. Ed. Didactică și pedagogică, 1967, p.8
7
Jean Chateau – „Jocul și copilul”, Ed. Didactică și pedagogică, 1967, p. 11 apud Ch. Buhler „From birth to maturity”

2
 apar succesiv, la suprafața ființei sale, le asimilează și le dezvoltă, le îmbină și le complică, își
coordonează ființa și îi dă vigoare.”8 Jocul reprezintă, așa cum susține și psihologul francez Chateau,
instrumentul perfect prin care copilul își descoperă ființa, își dezvoltă și își exprimă personalitatea,
prin care învață și intuiește posibilitățile infinite ale lumii celor mari. Copilul se dezvoltă prin joc.
Putem astfel să spunem că jocul este fundamentul dezvoltării sănătoase a copilului.
Putem oare să generalizăm și să acordăm același grad de importanță oricărui tip de joc? Sau
suntem nevoiți să construim o ierarhie valorică a jocurilor? Bineînțeles că nu toate jocurile sunt la
fel, nu toate jocurile ajută la dezvoltarea noastră, ba chiar există jocuri dăunătoare sănății sau și mai
grav, letale.
Nu putem să nu observăm că noțiunea „joc” include și jocurile video, atât de îndrăgite de
noile generații de copii, dar și atât de temute de părinți și profesori. Patima jocurilor video ia
amploare într-un mod incontrolabil de două decenii încoace. Organizația Monidală de Sănătate s-a
văzut nevoită să includă afecțiunea game disorder în ultima revizie ICD9, în capitolul tulburări
psihice. În acest capitol, este inclusă și dependența de jocuri de noroc, despre care știm că poate să
atingă cote inimaginabile în deteriorarea calității vieții. Dar jocurile de noroc sunt o activitate
destinată în general adulților, în timp ce victimele dependenței de jocuri video sunt în primul rând
adolescenții. Știrile cu adolescenți care au decedat în fața monitorului după zeci de ore de jucat fără
oprire au îngrozit părinții, iar mulți dintre aceștia au aplicat în rutina zilnică a copilului lor restricții
privind accesul la calculator. Nu putem totuși să includem toate jocurile video în aceeași categorie,
există jocuri video educaționale, puzzle-uri și jocuri de inteligență, precum și jocuri RPG 10 care îți
permit să explorezi lumea antică, cetăți medievale sau evenimente istorice semnificative. Dar acestea
nu sunt jocurile cele mai populare printre copii. Jocurile video cu cea mai mare șansă de a provoca
dependență, sunt construite pe baza unor sisteme de recompense, precum compulsion loops11, un lanț
de activități repetate menit să producă o reacție neurochimică care să elibereze dopamina. Prin acest
truc, tânărul investește în joc anticipând recompensa, investind are posibilitatea să rezolve sarcina
dată (ex: omoară toți monștii), odată ce sarcina a fost îndeplinită, se primește recompensa, iar această
recompensă generează posibilitatea avansării dacă jucătorul investește iar (prima etapă).
Recompensa primită îl face pe jucător să simtă o satisfacție personală asemănătoare cu satisfacția
unei mici reușite profesionale care îl determină să investească din ce în ce mai mult timp și energie în
joc. La această dependență dăunătoare adăugăm scene explicite de violență și sex, așa cum apar în
multe jocuri video, și am alcătuit astfel coșmarul părintelui modern.

8
Jean Chateau – „Jocul și copilul”, Ed. Didactică și pedagogică, 1967, p.9
9
ICD-11: eleventh revision of the International Classification of Diseases
https://icd.who.int/browse11/l-m/en#/http://id.who.int/icd/entity/1448597234
10
Role-playing video games
11
https://en.wikipedia.org/wiki/Compulsion_loop

3
 Trebuie să fim conștienți că jocurile video sunt o parte integrantă a societății actuale, că și ele
sunt o etapă în dezvoltarea copilului pentru noua lume pe care ne-o prezintă mileniul al treilea. Nu
putem să oprim un copil din a se juca jocuri video și nici nu ar trebui să o facem, dar putem să
monitorizăm procesul și să intervenim dacă e cazul. De asemenea, putem să îi prezentăm alternative,
care să îi stârnească curiozitatea și care să îi ofere aceași satisfacție a realizării personale pe care o
oferă un joc video. Jocurile teatrale sunt o alternativă cât se poate de satisfăcătoare. Nu mă avânt să
susțin că jocurile teatrale pot sau încearcă măcar să înlocuiască jocurile video, dar cu siguranță vor
deschide mintea copilului, îl vor stimula intelectual și cel mai important, îi vor oferi acea satisfacție a
realizării personale, a jocului bine jucat, pe care creatorii de jocuri video mizează atât de mult.
Jocurile teatrale sunt jocuri menite să pregătească actorul pentru procesul teatral din care va
face parte, să îi dezvolte aptitudinile necesare pentru a-și desăvârși arta pe scenă. Iubitul regizor și
profesor român de arta actorului, Ion Cojar, scrie în poetica sa, „În teatru, actorul autentic
înfăptuiește, realizează (aduce în sfera realului ceea ce e doar potențial), deci actorul actualizează
virtualități latente din sfera posibilului propriei sale individualități polifonice.” 12 Pentru a putea
realiza o astfel de creație autentică despre care vorbește profesorul Cojar, actorul se folosește de toate
armele sale: imaginație, creativitate, spontaneitate, observație, memorie, intuiție, etc; aptitudini ce
sunt dezvoltate și perfecționate prin jocurile teatrale.
Stimularea acestor calități este esențială în procesul de dezvoltare al copilului, iar jocurile
teatrale, folosite deja de mult timp în educație, sunt mijlocul perfect pentru antrenarea acestor
aptitudini. „Pentru a juca teatru, copiii și tinerii nu doar învață texte pe de rost. Mai învață multe alte
lucruri: să se concentreze, să interacționeze cu alții și să se exprime clar, articulat. Pe lângă acestea,
ei învață, pe de o parte, să se integreze într-un grup și, pe de altă parte, să se impună acestuia printr-
un solo. Își dezvoltă simțul limbii și al situațiilor sociale. Ei experimentează comportamentul
emoțional, exersează mișcări și își dezvoltă atât conștiința de sine, creativitatea și fantezia, cât și un
sentiment diferențiat al percepției corporale. Trebuie să își concentreze atenția pe perioade mai lungi
de timp și să ducă un proiect la bun sfârșit, cu seriozitate.” 13 Acestea sunt câteva exemple din
palmaresul făcător de minuni al teatrului de copii, pe care și cunoscutul neurolog și psihiatru Dr.
Manfred Spitzer le enumeră. Se menționează aici o foarte importantă caracteristică a jocului teatral,
lucrul în echipă. Prin natura lor, multe din jocurile teatrale se joacă numai în echipă, domolind puțin
avântul competitiv al copilului și impunându-i să lucreze alături de colegii săi pentru a putea rezolva
obiectivul jocului. Colaborarea constructivă într-o echipă este o aptitutine care cere din ce în ce mai
multă atenție în această eră virtuală. Nu trebuie să uităm că popularele jocuri video sunt jocurile care
izolează cel mai mult copilul, cele care îl țintuiesc pe scaun în fața monitorului. Și chiar dacă

12
Ion Cojar – „O poetică a artei actorului”, ed. Paideia, București, 1999, p. 42
13
Sylvia Rotter, Brigitte Sindelair – „Sus cortina ...pentru viață! Teatrul educațional – jocuri și exerciții”, UNATC Press,
București, 2015, p.13

4
 comunitatea online a jocului este activă, iar copiii interacționează online între ei sau chiar fac echipă
în anumite jocuri, ei nu învață să lucreze cu adevărat unii cu alții. De aceea jocuri teatrale precum
tabloul, construiește-mi o poveste, mașina de scris, orchestra, sunt jocuri perfecte pentru a stimula o
colaborare sănătoasă între copii, tocmai pentru că obiectivul jocului nu se poate atinge decât prin
cooperare.
Dr Manfred Spitzer atinge un alt punct important în prefața cărții Sylviei Rotter 14 despre
beneficiile teatrului educațional: copilul învață „să se impună acestuia (colectivului) printr-un solo”.
Într-adevăr, este foarte important pentru copil să se integreze într-un grup și să învețe să colaboreze
cu colegii săi, dar este la fel de important să știe să se impună ca individualitate în acest grup.
Copilul, mai ales după vârsta de 6-7 ani când începe treptat să-și construiască prietenii, are nevoie să-
și afirme personalitatea, să își arate calitățile care îl deosebesc de ceilalți. Copilul este o ființă
egocentristă, cu o mare nevoie de atenție, el își lărgește treptat orizontul, gândirea lui evoluează în
etape de la concret la abstract și doar în timp învață să se pună în locul altor persoane. De aceea, el
va încerca întotdeauna să atragă toată atenția asupra lui. „Ceea ce îi place copilului este să ocupe
mult loc în domeniul care pare rezervat celor mai în vârstă decât el. Prin aceasta, el îi silește să-l ia în
seamă, să-i acorde un loc în activitatea lor.”15 Într-un grup de joacă însă, alături de alți copii, lucrurile
se schimbă. Acapararea atenției nu mai este atât de ușor de realizat, iar pentru a fi apreciat trebuie să
te arăți special. Și tot jocul devine instrumentul perfect pentru a-ți arăta valoarea. Jocurile teatrale,
coordonate întotdeauna de un instructor specializat, întâmpină perfect această nevoie a copilului, de
a se afirma. Iată deci acea recompensă, acea satisfacție personală oferită de jocurile video, tradusă în
simplele jocuri teatrale.
Să luăm totuși un exemplu care să vorbească de la sine despre atribuțile sale: jocul tabloul.
Regulile sunt simple. Coordonatorul împreună cu copiii alege o temă pe care să o ilustreze într-un
tablou. Un copil începe jocul, propunând o statuie în contextul temei. Ceilalți copii observă și când
simt că pot completa tabloul, intră în spațiu și se poziționează pe rând într-o statuie. La final, se face
o fotografie.
Evident, este un joc care necesită colaborare între copii pentru a putea crea un tablou cât mai
frumos, deci un joc care ajută la dezvoltarea abilității de lucru în echipă. Cu toate acestea, este și un
joc în care copilul se poate afirma ca individualitate. Propunerea copilului în tablou, ce alege el să
reprezinte în contextul propunerilor colegilor săi, este obiectivul lui principal. Ceilalți copii văd
propunerea, o apreciază sau se amuză pe seama ei și prin calitatea propunerii sale, el primește un
anumit loc în ierarhia tainică și niciodată verbalizată a oricărui grup de copii. Fotografia de final este
trofeul dorit care să-i amintească copilului mai târziu de reușita sa. Așa cum afirmă și Huizinga,

14
Sylvia Rotter, Brigitte Sindelair – „Sus cortina ...pentru viață! Teatrul educațional – jocuri și exerciții”, UNATC Press,
București, 2015
15
Jean Chateau – „Jocul și copilul”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1967, p.55

5
 „Esențial la orice joc este faptul că propria reușită poate constitui o mândrie față de alții.” 16 Faptul că
el și-a putut afirma personalitatea într-un mediu liber și ordonat, că rezolvarea jocului său a fost
considerată ingenioasă, amuzantă, imaginativă, etc, îi oferă copilului satisfacția personală de care are
nevoie, recompensa jocului video.
Teatrul creează spațiul perfect pentru copii, un spațiu în care ei se descoperă pe ei și pe
ceilalți, în care învață cum să se folosească de atuurile lor, în care își dezvoltă imaginația și
creativitatea, spontaneitatea și memoria, un spațiu în care în primul rând, se joacă și prin joacă, ei
evoluează sănătos.
Jocul este o activitate foarte adânc înrădăcinată în ființa umană și nu numai, căci și animalele
se joacă. Aș îndrăzni să spun că jocul este una din nevoile umane primare, nevoi de bază esențiale
pentru supraviețuire și care nu ne diferențiază întru nimic de regnul animal. O revizuire a piramidei
nevoilor umane a lui Abraham Maslow17 este poate necesară, iar jocul ar trebui să-și găsească și el un
loc în această ierarhie. Poate nu alături de hrană, apă, adăpost, dar cu siguranță undeva foarte
aproape.

Bibliografie:

 Cojar, Ion: „O poetică a artei actorului”, ed. Paideia, București, 1999

 Chateau, Jean: „Jocul și copilul”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1967
 Darie, Bogdana: „Jocuri teatrale. Manual pentru clasele V-VIII”, Unatc Press,
București, 2016
 Huizinga, Johan: „Homo Ludens – încercare de determinare a elementului ludic al
culturii”, ed. Humanitas, București, 2018
 Rotter, Sylvia: „Sus cortina ...pentru viață! Teatrul educațional – jocuri și exerciții”,
Unatc Press, București, 2015

https://en.wikipedia.org/wiki/Compulsion_loop
https://en.wikipedia.org/wiki/Blue_Whale_Challenge#Alleged_incidents
Constantin Dehelean „Despre joc și ludic în literatură”, revista Arca, nr 7-8-9, 2018
http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2018/7-8-9_2018/33_pretexte_7-8-9_18.html
16
Johan Huizinga – „Homo Ludens – încercare de determinare a elementului ludic al culturii”, ed. Humanitas, București, 2018, p.
106

17
Hierarchy of needs – Abraham Maslow, 1943 „A theory of human motivation” https://en.wikipedia.org/wiki/Maslow
%27s_hierarchy_of_needs

6
https://www.bbc.com/news/technology-42541404
https://dexonline.ro/
https://en.wikipedia.org/wiki/Maslow%27s_hierarchy_of_needs
https://en.wikipedia.org/wiki/Counter-Strike