JOCUL POPULAR – MIJLOC DE TRANSMITERE A

VALORILOR NAŢIONALE

Jocul este principala activitate a copilului, care a avut loc în toate timpurile
şi la toate popoarele. Pe copii nu este nevoie să-i înveţi să se joace. Jocul copiilor
este spontan, ei joacă cu o deosebită plăcere, neurmărind niciun scop. Totuşi, în
articolul ce urmează, vom încerca să examinăm modul în care jocul influenţează
modelarea unei personalităţi integre şi complexe în spiritul valorilor naţionale.
„Mişcare, zâmbet, râs, zburdălnicie, nevinovăţie, iniţiativă, sociabilitate, dezvoltare
armonioasă,uitare de sine, trăire de basm şi fericire – totul îşi găseşte loc în jocul
copiilor” (D. Călugăr) Educaţia tinerei generaţii reprezintă una dintre principalele
preocupări ale fiecărei societăţi, a fiecărui popor.

A educa tânăra generaţie conform normelor societăţii în care trăieşte nu este

un lucru uşor, din cauza poluării mediului socio-cultural cu pseudo-valori
importate din exterior, dar nici nu este imposibil. Trebuie, deci, să insistăm asupra
educaţiei copiilor de la o vârstă cât mai fragedă. Primii ani de viaţă sunt o etapă
foarte importantă în educaţia copiilor, deoarece în această perioadă încep să se
dezvolte acele sentimente şi trăsături de caracter, care îl leagă pe copil de popor, în
mod nemijlocit şi care, într-o anumită măsură, îi determină viitorul. Rădăcinile
acestor influenţe se găsesc în limba şi folclorul ţării, jocurile şi jucăriile cu care se
joacă, în impresiile sale despre natura plaiului natal, munca, traiul, obiceiurile şi
tradiţiile societăţii în care trăieşte şi se dezvoltă. Pentru fiecare etapă a dezvoltării
copilului sunt caracteristice anumite emoţii, reprezentări, obişnuinţe, impresii care,
dacă sunt asimilate, devin automat o parte de neînlocuit a personalităţii lui.

Copiilor mici le este greu să înţeleagă noţiunile de patrie, cultură, popor, însă
la această vârstă scopul principal al adultului este de a pregăti terenul, crescând
copilul în atmosfera îmbogăţită cu modele şi culori reale, ce se conţin întocmai în
creaţia populară. Cu toate acestea, cele spuse mai sus sunt subiectul unui studiu
aparte, scopul acestui articol fiind o analiză a educaţiei prin joc, ca metodă
importantă de conservare şi transmitere a valorilor naţionale româneşti. Pornind de
la premisa că prin intermediul jocului copilul are posibilitatea de a reconstitui şi de
a reproduce într-o formă intuitiv-activă realitatea obiectivă, vom examina, în cele
ce urmează, modul în care jocurile populare influenţează modelarea unei
personalităţi integre şi complexe în spiritul valorilor naţionale. Jocul este
indispensabil dezvoltării şi creşterii unui copil. Chiar din primele zile copilul se
joacă – îşi priveşte mâna, se ascultă scoţând sunete, urmăreşte cu privirea razele
soarelui prin perdea etc. Apoi, odată cu trecerea anilor, jocul îi permite să se
dezvolte, să evolueze, să exerseze noi aptitudini.

Micuţul inventează jocuri care-l conduc în lumea dorinţelor şi imaginaţiei.

Pentru copil, jocul este un serviciu, o activitate respectabilă, serioasă, care îl ajută
să crească şi căruia i se dedică în totalitate. Conform părerii unor pedagogi şi
psihologi jocul reprezintă „o necesitate vitală pentru copilul aflat în plină
dezvoltare. A desconsidera această realitate înseamnă a-l frustra pe copil de un
drept inalienabil, ceea ce cu siguranţă va avea efecte nefavorabile asupra evoluţiei
sale ulterioare”1. Astfel, activitatea primordială a copiilor este jocul. El umple cea
mai mare parte a vieţii copiilor. Pentru micuţi, totul e sinonim: a se juca, a
experimenta, a munci, a visa, a descoperi, a învăţa. Jucându-se, copiii trăiesc în
mediul lor, în lumea lor proprie. Pe lângă plăcerea pe care o produce, jocul este un
element de neînlocuit în evoluţia copilului, deoarece îi permite să se identifice cu
adultul.

În jocurile lor copiii reflectă întocmai ocupaţiile şi îndeletnicirile adulţilor,

în aşa mod descoperind şi învăţând lumea ce-i înconjoară. De aceea putem spune
că prin joc copilul învaţă, se formează. Aceasta înseamnă că între joc şi şcoală nu
există nici un fel de contradicţie, ci mai degrabă „un consens întregit, faptul că,
pentru copil, jocul reprezintă binele, muncă, datoria, idealul de viaţă”

De aici se vede că pentru copil jocul este ca o şcoală. După cum afirma
Gorkii „până la o anumită vârstă, copilul cunoaşte lumea înconjurătoare prin joc.
Ei îşi extind înţelegerea asupra lor înşişi şi asupra celorlalţi, cunoaşterea asupra
lumii fizice, precum şi abilitatea de a comunica cu ceilalţi copii şi adulţi”

. Totuşi, mulţi cercetători nu sunt de acord cu această afirmaţie. Ei consideră

că jocul şi învăţătura sunt incompatibile. Litvinskii era de părere că menirea jocului
este, în special, cea de a distra copilul, de a-l relaxa, iar când în procesul jocului
introducem elemente instructiv-educative, jocul îşi pierde farmecul, astfel lipsindu-
i pe copii de cea mai frumoasă parte a vieţii - de copilărie. D. Călugăr împărtăşea
aceeaşi părere: „Vremea copilăriei trebuie lăsată pe seama jocului. Pentru toate
celelalte deprinderi este timp mai târziu. Viaţa nu e atât de scurtă încât să nu încapă
în f irul ei şi vremea jocului. Ceea ce vrea să spună că a scurta din joc şi copilărie
este echivalent cu a răpi copiilor o parte din viaţa adevărată. Şi, Doamne, cât de
nefericiţi sunt oamenii care nu au avut destulă parte de joc şi copilărie”

Nu excludem faptul că există anumiţi părinţi, care doresc să modeleze din

copilul lor un geniu. Admitem, sunt şi copii dotaţi, care la vârsta preşcolară mică
au aptitudini, abilităţi şi cunoştinţe corespunzătoare copiilor de vârstă şcolară mică.
Acestea sunt, desigur, excepţii. Nu trebuie să uităm că fiecare copil este unic, cu
particularităţi specifice. Acestea fiind spuse, ţinem să afirmăm că jocul poate fi
intercalat cu momente educative şi organizat în aşa fel, încât jucându-se, copilul să
obţină anumite cunoştinţe, corespunzătoare vârstei lui.

Deoarece, se ştie, copilul asimilează doar acele informaţii, care corespund

necesităţilor sale. În aşa fel jocul se transformă într-un adevărat „turn de observare
a copilăriei, întrucât jucându-se copilul nu este în stare să ascundă nimic din
sentimentele care-l însufleţesc, ceea ce îi dă posibilitate adultului de a-l cunoaşte
mai bine şi de a-i aprecia

În prezent asistăm la o mişcare de renaştere a valorilor naţionale. Expoziţiile

de artă populară se bucură de un interes tot mai mare, lucrările de artizanat intră tot
mai insistent în societate, iar odată cu ele sporeşte şi atenţia pentru jocurile şi
jucăriile populare. De problema jocurilor populare moldoveneşti s-au ocupat mai
mulţi cercetători. De o mare valoare sunt lucrările vestitului folclorist Nicolae
Băieşu, care ne oferă o descriere amănunţită a multor jocuri populare, însoţite de
poezioare ce înfrumuseţează jocurile: „Folclorul copiilor”, „De-a mijatca” etc. Nu
putem uita nici de lucrările lui A. Grumeza, care se referă mai mult la jocurile
populare mobile, dânsul punând, în special, accent pe jocurile ce contribuie la
dezvoltarea fizică a copiilor. Tudor Pamile, de asemenea, oferă lucrări interesante
referitoare la jocurile practicate de copii: „Jocuri de copii” etc.

Considerăm că fenomenul jocurilor populare trebuie valorificat şi reintrodus

în viaţa copiilor, pentru a modela din ei adevăraţi patrioţi şi păstrători ai valorilor
naţionale. Pentru început, însă, vom încerca să răspundem la câteva întrebări
importante pentru cercetarea noastră: cine a inventat jocurile? când au luat naştere?
Se presupune că la primele etape ale dezvoltării societăţii n-au existat jocuri. Viaţa
copiilor era strâns legată de cea a adulţilor. „…Evoluarea uneltelor de muncă,
trecerea treptată la îndeletniciri ca vânătoarea, creşterea animalelor, agricultura
primitivă au dus la schimbarea radicală a situaţiei copilului în societate: a apărut
necesitatea ca viitorul vânător, crescător de vite etc., să capete o anumită pregătire
socială. În legătură cu această au luat naştere o serie de jocuri antrenamente”

Astfel, activitatea primordială a omului constituind-o munca, respectiv,

primele jocuri ale copiilor sunt legate de activităţile oamenilor. Ele reflectă nu doar
ocupaţiile oamenilor, ci şi epoca respectivă, în care a apărut jocul. „… În epoca
feudalismului, când creşterea animalelor constituia una din ocupaţiile de bază ale
populaţiei noastre, au luat naştere un şir de jocuri care reflectă munca şi traiul
ciobanilor: de-a poarca, de-a ţurca, de-a puia-gaia, lupul şi oile, de-a capra etc.”

Din cele relatate putem afirma că jocurile au fost inventate de către popor,
tot aşa precum au luat naştere cântecele şi poveştile, de unde şi denumirea de
„populare”. Aceste jocuri au evoluat, în urma mai multor repetiţii, au suferit
schimbări şi, transmiţându-se din generaţie în generaţie, au ajuns până în zilele
noastre. În urma cercetărilor de teren am observat că jocurile populare care s-au
mai păstrat se bucură de succes printre copii, mai ales a celor de la sate. De
exemplu: de-a pisica şi şoarecele, de-a capra, de-a caii etc.

Diversitatea jocurilor populare se datorează mai multor factori: ocupaţiilor şi

îndeletnicirilor oamenilor, condiţiilor geografice, mediului de trai, epocii în care
trăiesc copiii. Jocurile populare reflectă destul de concret şi adevărat îndeletnicirile
şi ocupaţiile oamenilor din toate domeniile. Astfel jocurile populare prezintă
adevărate documente istorice, prin intermediul cărora putem stabili anumite
adevăruri despre o anumită etapă istorică. Ţinem să credem că jocurile servesc
drept o adevărată mărturie despre arta şi talentul pedagogic al poporului şi, desigur,
un bun exemplu. Un joc bine organizat este o dovadă a unei înalte măiestrii
pedagogice.

Astfel, prin intermediul jocurilor populare putem transmite informaţiile

necesare copilului, informaţii care vor contribui la educarea cetăţeanului de mâine.
Primele jocuri populare se joacă în interpretarea mamelor. Printre aceste jocuri
putem numi cântecele de leagăn. În procesul de adormire a copiilor, pentru mame a
devenit ca un ritual să-şi aline copilul cu cele mai gingaşe şi mai dulci cuvinte.
 Dorinţa mamei de a creşte copilul sănătos, frumos, harnic, să fie de ajutor,
acestea sunt principalele subiecte ale cântecelor de leagăn. „Haide liu-liu cu mama
Că mama te-a legăna Şi din gură ţi-a cânta Ţi-a cânta încetişor Doar îi creşte
mărişor Să fii mamei de-ajutor…”

Luând în consideraţie faptul că la această vârstă cuvintele nu înseamnă nimic

pentru copil, majoritatea cântecelor nu conţin cuvinte, „ci mai degrabă se limitează
doar la îngânarea anumitor silabe: a-a-a; liu-liu; na-ni etc”

Cu timpul, când copiii încep a înţelege sensul, cântecele de leagăn sunt

interpretate cu ajutorul cuvintelor, iar copiii le aşteaptă cu nerăbdare. Deseori
aceste cântece sunt interpretate chiar de copii. În aşa fel părinţii transmit şi
dezvoltă la copii dragostea faţă de părinţi şi faţă de lumea înconjurătoare.
Inconştient, copilul începe să acumuleze primele informaţii despre plaiul natal,
despre tradiţiile poporului său. „Haide nani, copil mic, Să creşti mare şi voinic, Să
creşti mare, să creşti tare, Pentru ţară de-apărare. Ţara noastră e bogată Şi cu toate-
ndestulată…”

La această vârstă nu trebuie să uităm nici de jocurile cu acţiuni, însoţite de

recitarea unor poezioare, cum ar fi: „Tăpuşele, tăpuşele”, „Degetele”, „De-a huţa”,
„Gâdilitul”11. Caracteristic pentru aceste jocuri este faptul că ele au un caracter
individual. Desigur, caracterul jocurilor se schimbă, în dependenţă de vârsta
copiilor. Crescând mai mari, copiii încep să se joace în grupuri. În astfel de jocuri
se educă spiritul de echipă şi de independenţă, responsabilitatea. Copiii înţeleg
necesitatea de lucru în grup, învaţă să ia decizii şi să respecte deciziile colegilor de
joacă. De exemplu, în jocul „De-a pisica şi şoarecele”, copilul se bucură când
şoarecele nu este prins de către pisică, şi îl compătimeşte pe cel prins. Multe jocuri
populare sunt însoţite de poezii, cântece şi numărători, care sunt considerate ca un
început de joc, o introducere. Ele au un caracter umoristic, se memorizează fără
nici un efort, şi prin intermediul lor, copiii îşi dezvoltă gândirea, memoria.

De asemenea, prin intermediul poeziilor şi cântecelor copiii obţin informaţii

despre păsări, animale, ocupaţiile oamenilor, frumuseţea plaiului natal, despre
obiceiuri şi tradiţii („Pisicuţă, pis, pis, pis”, „Căţeluş cu părul creţ”, „Cioară,
cioară”, „Pasărea
 Jocul popular – mijloc de transmitere a valorilor naţionale zboară”, „Melc,
melc, codobelc”, „Capra”, „Ursul”, „Căluţul”, „Bate vântul frunzele”). Astfel că,
de-a lungul anilor, ei vor transforma aceste cunoştinţe în practici, ceea ce
înseamnă, că vor respecta tradiţiile şi sărbătorile ţării în care trăiesc. Odată cu
creşterea copiilor se complică şi jocurile. Ele au drept scop fortificarea şi întărirea
organismului. În procesul jocurilor copiii îşi demonstrează puterile, abilităţile pe
care le posedă. Se dezvoltă spiritul de competiţie, copilul dorind să fie întotdeauna
primul, dar, totodată, se cultivă şi respectul faţă de concurenţi. Aceste jocuri sunt
considerate drept unul din „mijloacele importante ale sistemului de educaţie f
izică”

De aceea, în programa de învăţământ la educaţia fizică sunt unele jocuri

populare: „Vânătorul şi raţele”, „Oina”, „De-a caii”, „De-a capra”, „Lupul şi oile”
etc. Totodată, jocurile populare îşi aduc aportul şi la educarea normelor etice şi de
comportament. În timpul jocului copiii învaţă cum să se comporte în societate, iar
devenind maturi, vor perfecţiona aceste abilităţi, devenind oneşti, respectuoşi cu
cei din jurul lor, indulgenţi şi binevoitori şi să nu recunoască lăcomia şi
vulgaritatea, intolarabili cu minciuna şi nedreptatea („De-a mama şi de-a tata”,
„De-a doctorul”, „Grădinarul”, „De-a soldaţii”, „Peste dealuri peste văi”, „Coroana
e rotundă” etc.). După cum am menţionat mai sus, în jocurile lor copiii îi imită în
totalitate pe adulţi. Pentru ei oamenii maturi sunt nişte idealuri la care aspiră. De
aceea, orice ar face adultul, copiii cred că e corect. Astfel, în jocuri şi nu numai,
copiii vor reda cu lux de amănunte ceea ce percep în jurul lor.

Aici se şi vede rolul adultului în jocurile copiilor. Adultul trebuie să fie un

moderator al jocului, având grijă ce ocupaţii îşi alege copilul. El trebuie să-l ajute
pe copil să aleagă jocurile care-i vor dezvolta doar calităţi pozitive, excluzându-le
pe cele cu conotaţii violente. De asemenea, adultul trebuie să pună la dispoziţia
copiilor materialele necesare pentru joc: jucării, diverse obiecte.

În cazul când cele procurate sunt puţine, e binevenită implicarea copiilor în

confecţionarea jucăriilor. Pe lângă faptul că adultul trebuie să supravegheze jocul
copiilor, el e obligat să-şi controleze faptele, să fie atent la felul cum vorbeşte, cum
se comportă, atât în familie, cât şi în societate. La acest capitol, pentru a învăţa mai
eficient regulile de comportament, adulţii trebuie să joace cu copiii diferite situaţii,
deoarece copiii învaţă mai uşor din exemple concrete. Pe lângă cele spuse, trebuie
să vorbim şi despre importanţa pedagogică a jocurilor populare. Din cele mai vechi
timpuri, jocurile au fost utilizate ca mijloc de educaţie estetică. Acest fapt îl
explicăm în felul următor: prin joc copilul încearcă să primească plăcere. Deci,
jocul e orientat spre plăcere, emoţii, iar acestea sunt un element al trăirii estetice13.
Jocul este întotdeauna însoţit de sentimentul bucuriei la obţinerea victoriei, la
atingerea unui obiectiv, la evidenţierea capacităţilor individuale. De asemenea,
jocul are şi un caracter creator.

Copiii singuri îşi inventează jocurile, rolurile pe care le vor interpreta,

deoarece jocurile nu ţin doar de regulile stabilite şi necesită anumite intervenţii din
exterior. Jocurile populare didactice, pe lângă plăcerea pe care o produc, îi ajută pe
copii să intre mai uşor în lumea adulţilor, învăţându-i cum să se integreze şi să se
acomodeze în diferite situaţii la care este supus. Jocul va fi un factor educativ
puternic dacă el va f i folosit pentru organizarea vieţii şi activităţii copilului.
Folosind jocul ca formă de organizare, este necesar „... să stăruim ca această viaţă
să fie interesantă, cu conţinut, uşoară atât pentru colectivele mici de copii, cât şi
pentru copil în parte. Şi ele să conţină situaţii diferite, care să trezească la copii
cele mai înalte forme de comportament şi emoţii pozitive. Educaţia în aşa fel va
decurge echilibrat şi organizat”

Pentru ca jocul să fie principalul organizator al vieţii copilului, „e necesar

ca în practica educaţiei să fie multe şi diferite jocuri. Prin aceasta apar diferite
interese la copii, se ridică nivelul necesităţilor lor”

Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoştinţe, li se formează diverse

acţiuni mintale, care influenţează dezvoltarea proceselor psihice: se face trecerea,
în etape, de la acţiunile practice, materiale de joc, la acţiuni mintale, în planul
reprezentărilor. În timpul jocului, reprezentările copilului se îmbogăţesc, se
precizează. Trecând de la reprezentări la noţiuni, copilului i se dezvoltă memoria,
gândirea activă. Datorită jocului, la copii se dezvoltă memoria. Mulţi
psihopedagogi au subliniat faptul că „drept urmare a memoriei în joc, copilul
intuieşte cerinţa fixării şi păstrării sarcinilor şi regulilor de joc”.

De asemenea există multe jocuri ce conţin diferite poezioare şi numărători,

astfel încât copilul este impus într-un fel sau altul să le înveţe şi să le reproducă:
„Unu, doi, trei Strângem flori de tei Patru, cinci, şase, Florile miroase Şapte, opt,
nouă, Zece pomi cu rouă” „Podul de piatră s-a stricat A venita apa şi l-a luat Vom
face altul pe râuşor Unul mai trainic şi mai uşor” În egală măsură jocurile
contribuie şi la dezvoltarea gândirii copilului. Gândirea se exersează datorită
faptului că în timpul jocului o bucată de lemn, un cub deţine rolul păpuşii; un
baston devine cal sau puşcă etc. Aceasta înseamnă că acţiunea copilului într-o
anumită etapă a dezvoltării jocului începe să fie determinată pornind de la
semnificaţia ce le-o conferă jucăriilor şi nu de la obiectele şi însuşirile reale ale
acestora.

Astfel putem afirma că jocul este pentru copil ceea ce este vorbirea pentru
maturi. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea
relaţiilor, descrierea experienţelor, mărturisirea dorinţelor. Anume prin joc copilul
exprimă ceea ce i-ar fi greu să transmită prin cuvinte. Din cele relatate mai sus
observăm că jocul are o importanţă fundamentală în dezvoltarea copilului şi că
adultul trebuie să fie partenerul esenţial de joacă. Cu cât este mai mare copilul, cu
atât mai mult are nevoie de prezenţa adultului ca partener de joacă. Joaca împreună
creează posibilitatea ca adulţii să înţeleagă şi să modeleze comportamentul
copiilor, să le găsească greşelile cele mai ascunse, şi, totodată, să rezole stările de
tensiune. Jocul popular – mijloc de transmitere a valorilor naţionale