Medicamentul TEATRU

La fel ca toate celelalte arte, teatrul a izvorât și el dintr-o nevoie intrinsec umană, chiar o
nevoie primară. Acesta este probabil motivul pentru care nu se poate data cu exactitate nașterea
niciuneia dintre artele primordiale ale umanității (excluzând fotografia și cinematografia), fiindcă
omul a evoluat încă de la începuturile sale în paralel cu exprimarea artistică. N-avem de unde ști
dacă primele cuvinte rostite de om n-au fost în fapt un cântec sau dacă acesta nu a învățat întâi să
deseneze înainte să vorbească, însă avem certitudinea că toate acestea le-a învățat prin joc și
joacă. Datorită numeroaselor studii în psihanaliză și psihologie din ultimul secol, a ajuns un lucru
cunoscut faptul că jocul este sursa principală de învățare și formare a copilului, însă mulți încă
nu-i acordă meritele cuvenite jocului și în dezvoltarea sănătoasă a adultului. Tocmai fiindcă jocul
răspunde într-un mod indirect la multe din problemele umane, unii vizionari ai secolului al XX-
lea au găsit întrebuințări ale teatrului și în alte domenii, punând bazele formelor de teatru aplicat,
una dintre acestea fiind drama therapy.

Din păcate, limba română nu a găsit încă în vocabularul său, o formă mulțumitoare de
rezumare a acestui domeniu în câteva cuvinte, cea mai apropiată fiind terapie prin dramă/teatru.
Însă, sensul termenului dramă nu are aceleași valențe ca în limba engleză. Peter Slade face o
distincție importantă între drama și theatre 1– o deosebire fundamentală în lucrul cu copiii – și
anume, theatre este arta adulților, spectacolele, unde rolurile de emițător (actor) și receptor
(spectator) sunt împărțite de dinainte, în timp ce drama este procesul teatral, jocul unde oricine
poate fi ba actor, ba spectator. Din acest concept de drama, se nasc majoritatea tipurilor de teatru
aplicat: Drama in Education (iarăși limba română ne este potrivnică; teatru educațional sau
atelierele de teatru pentru copii), Teatrul Oprimaților (format de către Augusto Boal, unde
spectatorului i se oferă puterea de a acționa și de a schimba) și bineînțeles, Drama Therapy.

Drama therapy este o ramură nouă și oarecum separată a psihoterapiei, care folosește
tehnici și jocuri teatrale pentru a îmbunătăți sau a menține sănătatea mentală a pacientului.
Această metodă inovatoare și interdisciplinară a prins rădăcini în prima jumătate a secolului al
XX-lea, odată cu descoperirile și experimentările lui Jacob Levy Moreno în psihodramă. Metoda
psihodramei, inițiată de Moreno, presupunea folosirea jocurilor de rol și a prezentării propriei

1
Peter Slade – An introduction to child drama, Ed. Hodder and Stoughton, London, 1976, p. 2-4
persoane într-o formă teatrală/ dramatizată, pentru a putea câștiga înțelegere și perspectivă
asupra propriei vieți. În studiul său cuprinzător despre drama therapy, Phil Jones susține că
această nouă disciplină își are originea în credințele unor mari practicieni teatrali (Brook,
Grotowski, Boal), care au visat la un teatru necesar, un teatru care să nască dezbateri și care să
atingă spectatorul la un nivel emoțional profund, oferindu-i noi perspective asupra lumii și vieții
sale2. De asemenea, tot Jones amintește de importanta muncă a lui Evreinov și a lui Iljine, care
alături de Moreno, pot fi considerați „strămoșii” terapiei prin dramă3.

Cu toate că apelează la aceleași metode specific teatrale și au țeluri comune, psihodrama

și drama terapia pare că sunt, totuși, două activități distincte. Psihodrama este o metodă specifică
a psihoterapiei, cu delimitări mult mai clare decât în drama therapy. A fost creată de către
Moreno la începutul anilor `20 și pusă prima oară în practică în cadrul proiectului inițiat de
acesta, Teatrul Spontaneității, la Viena. În 1942, în America, s-a înființat prima societate
profesionistă de terapeuți specializați pe metoda psihodramei. Pornind de la credința că cea mai
bună metodă de a accesa creativitatea este prin intermediul spontaneității și că în procesul teatral
există o forță nevăzută, dar tămăduitoare, Moreno dezvoltă această tehnică terapeutică ce se
axează pe jocuri de rol, reconstituiri și solilocvii și care avea să fie prima metodă recunoscută de
terapie de grup. Drama terapia, pe de altă parte, s-a definitivat în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, având la bază aceleași principii ca și psihodrama, dar cu o înclinație estetică crescută.
Chiar dacă s-a format ca disciplină mai târziu, conceptul plutea de mult în aer, iar termenul de
drama therapy a fost prima oară folosit public de către Peter Slade în 1939. Într-un articol din
1996 despre diferențele dintre psihodramă și drama terapie, doi absolvenți ai Institului Moreno
din New York, a căror opinie subiectivă nu poate fi negată, observă două importante deosebiri:
lipsa unui fundament teoretic a terapiei prin dramă în comparație cu cealaltă și schimbarea
raportului mijloace-obiective („Văzute din această perspectivă, am descoperit că există o
diferență fundamentală între psihodramă și drama terapie. Se pare că în timp ce în psihodramă,
sufletul (psyche) este scopul și acțiunea (drama) este mijlocul, opusul se aplică pentru drama
terapie unde drama în sine (ca formă pură de artă) este scopul și psyche este mijlocul de
expresie.”4). Nici una dintre cele două deosebiri nu este de actualitate, iar opinia părtinitoare a
2
Phil Jones – Drama as therapy. Theory, practice and research. , Ed. Routledge, Taylor&Francis E-library, 2007, p.7-
8
3
Phil Jones – op.cit., p.24
4
„Viewed from this perspective, we have found that there is a fundamental difference between psychodrama and
drama therapy. It seems that whereas in psychodrama the" soul" (psyche) is the aim and the "action" (drama) is
celor doi în privința metodei drama therapy, este evidentă. Dacă la sfârșitul secolului trecut,
drama terapia nu avea încă un manual de instrucțiuni bine scris (fundament teoretic), același
lucru nu mai poate fi afirmat două decenii mai târziu, după apariția revistei Drama Therapy
Review5 și publicarea unor lucrări importante în domeniu de către Phil Jones, Penny Lewis, D.R.
Johnson (nepunând la socoteală studiile publicate aprioric articolului de către pionierii drama
therapy, precum Sue Jennings, Renee Emunah, David Read Johnson și mulți alții). Al doilea
argument discriminant oferit de Kedem-Tahar și Kellermann este combătut de către Emunah care
afirmă că în drama therapy, „instrumentele sunt derivate din teatru, obiectivele sunt înrădăcinate
în psihoterapie”6, deci, la fel ca și în psihodramă.

Diferențele principale dintre psihodramă și drama terapie sunt din prisma mijloacelor
folosite. Dacă metoda lui Moreno se axează doar pe anumite tehnici teatrale, precum oglinda,
jocurile de rol sau reconstituirile, drama terapia apelează la mult mai multe instrumente din
arsenalul teatral. De asemenea, drama therapy se concentrează și pe universuri ficționale,
povești, ritualuri, legende și arhetipuri, această practică având totuși o puternică influență
jungiană. Psihodrama, însă, se limitează doar la experiența personală a pacientului, care este
invitat să exploreze alte tipare comportamentale, ce ar putea fi mai bune și mai sănătoase în
situațiile existente deja.

Drama therapy (încă nu pot accepta variantele traduse în limba română pe care le-am
încercat) a avut ca punct de pornire mediul persoanelor defavorizate: prizonieri, persoane cu
deficit mental sau copii dezavantajați din motive medicale sau sociale. În câteva țări, teatrul a
fost introdus fugar prin spitale încă din secolul al XIX-lea, în primul rând ca o formă de
divertisment, dar și fiindcă se observase că acesta avea puterea de a-i liniști și relaxa pe pacienți,
acceptând uneori cu o ușurință mult mai mare tratamentul. În secolul XX, numărul de
reprezentații teatrale în spitale, în special în spitalele psihiatrice, se mărește, născându-se ideea
de terapie prin teatru (theatre therapy). În spitalul general Tampa, Florida, în anii `50, personalul
the means, the opposite is true for drama therapy in which drama itself (as pure art) is the aim and the psyche is
the means (of expression).” Efrat Kedem-Tahar and Peter Felix Kellermann – Psychodrama and drama therapy: a
comparison; published in The Arts in Psychotherapy, Vol. 23, No, 1, p 27-36, 1996
5
Revistă publicată în parteneriat cu North American Drama Therapy Association, al cărui prim număr a apărut în
2015. Revista documentează cele mai noi studii și descoperiri din domeniu și promovează utilizarea terapiei prin
dramă/teatru.
6
Emunah, R. (1994) Acting for real, London, Psychology Press, 1994, 3 apud Jones, Phil – Drama as Therapy.
Theory, practice and research, Ed. Routledge, Taylor&Francis E-library, 2007, p.8
medical considerat ceva mai „talentat” pregătea spectacole pe care le jucau în fața pacienților, cu
obiective clare în contextul procesului de reabilitare socială. Efectele pozitive ale acelor
reprezentații s-au simțit imediat, chiar dacă „atitudinile contemporane au devenit mai critice față
de folosirea personalului ca actori, iar a pacienților ca spectatori, afirmând că întărește noțiunea
că personalul este capabil, iar pacienții abili doar în a primi” 7. În acest sens, terapia prin teatru
își descoperă limitările, în timp ce drama începe să deschidă infinite porți spre vindecare.

Pornind de la axioma că drama este facerea vieții, începe să se contureze o disciplină ce

conține câteva elemente cheie, procese dramatice ce pot deveni terapeutice. Acestea sunt:
proiecție dramatică, empatia și distanțarea (dramaterapeutică), jocurile de rol și personificările,
public interactiv și martori activi, încorporarea: dramatizarea trupului, jocul, transformarea și
conexiunea dramă-viață8. Proiecția dramatică se referă la capacitatea omului de a proiecta bucăți
din sinele său, aspecte ale personalității sale într-un rol ficțional pe care îl interpretează.
„Importanța rezidă în felul în care acest fenomen de proecție dramatică crează o relație vitală
între stările emoționale interioare și forme și prezențe externe.” 9 Jocurile de rol și personificările,
care reprezintă fundamentul dramaterapiei, sunt folosite pentru a crea empatie, pentru a
descoperi noi metode de comunicare cu ceilalți, pentru a exprima sentimente tăinuite, cât și
pentru a vedea o situație din alt punct de vedere. Personificările nu se aplică doar pentru obiecte
și animale, pacienții pot personifica fenomene relevante, emoții sau diverse probleme, folosind
obiecte (jucării sau păpuși cel mai adesea) pentru reprezentare. Empatia și distanțarea, văzute ca
un duo terapeutic în contrapunct, încurajează implicarea activă a clientului în rolul jucat. Dacă
empatia se referă la o implicare puternic emoțională și la identificarea afectivă cu rolul, atunci
distanțarea reprezintă implicarea mentală, orientată mult spre reflecție, meditație și profunzimea
gândirii. Bineînțeles, cele două se utilizează în mod diferit, în funcție de problemele cu care se
confruntă clientul, unii întâmpinând dificultăți în crearea relațiilor interumane din cauza unei
incapacități de înțelegere a celorlalți, iar alții având nevoie de o distanțare emoțională de propria
viață pentru a câștiga perspectivă asupra ei. Fiindcă terapia prin dramă este de cele mai multe ori
o terapie de grup (ședințele individuale prezintă și ele beneficii extraordinare), publicul, format
din ceilalți clienți, este întotdeauna prezent. Doar că acesta nu este un public clasic, ca cel cu care
7
„Contemporary attitudes have become more critical of staff being the performers and patients as audience,
saying that it reinforces the notion that staff are capable and patients able only to receive.” Phil Jones – op.cit.,
p.47
8
Phil Jones – op.cit. p.81
9
Ibidem, p.83
ne-am obișnuit în sălile de teatru, acesta e un public activ și interactiv, al cărui rol se poate
schimba oricând, trecând de la spectator la actor. Pacientul poate deveni și martorul lui însuși,
prin personificare și folosirea unui obiect ce reprezintă aspecte ale sinelui său sau prin asistarea
la reconstituiri ale problemei sale de către ceilalți.

Jocul este temelia procesului teatral și tot jocul și ludicul sunt inițiatorii terapiei prin
dramă. Jocul oferă un spațiu liber de manifestare, o lume în care acțiunile jucate nu au consecințe
directe, astfel că spiritul liber se poate în sfârșit exprima. Prin joc, adulții își pot redescoperi
aspecte ale sinelui lor pe care le-au crezut pierdute sau pe care le-au ascuns, în mod voluntar sau
involuntar, de ceilalți. Jocul poate să scoată la lumină adevăratul sine al omului, reușind pentru
câteva clipe să facă să dispară masca specifică personnei. „Sesiunea de dramaterapie este un
spațiu care are o relație ludică cu realitatea. Asta nu se referă neapărat la un răspuns umoristic
față de viața reală. Joaca în dramaterapie privește felul în care un client poate intra într-o stare ce
se află într-o relație specială cu timpul, spațiul și regulile cotidiene” 10. Întruparea sau
dramatizarea corpului se referă la conexiunea pacientului cu cel mai important instrument al său,
trupul. Pentru actor, corpul este mijlocul principal de comunicare, prin el își exprimă emoțiile,
dorințele, nevoile, chiar și gândurile. Omul cotidian suferă adesea din cauza unei relații proaste
cu propriul lui corp, iar dramaterapia poate să îmbunătățească această relație, prin multele
activități teatrale ce îl determină pe pacient să devină conștient de propriul trup și să-i descopere
infinitele mijloace de expresie. Obiectivele sunt: pacientul să poată să ajungă, treptat, să își
proiecteze adevărata identitate în și prin corp; să-și îmbunătățească modalitățile de comunicare
cu ceilalți; să-și accepte corpul; să își folosească corpul în modalități pozitive, eficiente și
creative. Transformarea este un motiv legat de orice manifestare teatrală, Evreinov susține chiar
că este esența teatrului. Transformările pe care un pacient le-ar putea experimenta în timpul unei
activități dramatice sunt terapeutice și pot aduce înțelegere, acceptare sau detașare față de
evenimentele importante din viața lor. „Crearea de produse dramatice, implicarea în procesul
dramatic, pot aduce laolaltă o combinație de gândire, simțire și creativitate. Această combinație
are un potențial transformativ, deoarece diferitele aspecte ale felului clientului de a învăța și de a-
și răspunde atât lui, cât și lumii – gând, emoție, creativitate – sunt aduse împreună. Adesea,

10
„The dramatherapy session is a space which has a playful relationship with reality. This does not necessarily refer
to a humorous response to real life. Playfulness in dramatherapy concerns the way a client can enter a state which
has a special relationship to time, space and everyday rules” Phil Jones – op.cit., p.88
aceste aspecte pot deveni separate, fragmentate. În dramaterapie, clientul este adesea invitat să
aducă împreună aceste elemente; ei pot deveni mai creativi, mai activi în propriile lor vieți.”11

Deși pare relativ nouă conexiunea dintre psihoterapie și arta dramatică, puterea
tămăduitoare a teatrului este afirmată încă de pe vremea lui Aristotel și a faimosului său concept,
catharsis, purificarea pasiunilor vicioase, prin tragedie. Modernitatea a descoperit și puterea
terapeutică a râsului, astfel că așa cum afirma Elder Olson în Teoria Comediei, se poate concepe
și opusul efectului cathartic, katastasis, purificarea pasiunilor prin râs. Sistemul lui Stanislavski
și perspectiva sa inovatoare prin care actorul își crează personajul a fost un important punct de
pornire pentru legătura teatru-psihoterapie. Brecht, Craig, Artaud au pavat involuntar drumul
pentru formarea cuprinzătoare a terapiei prin dramă. Succesul extraordinar al dramei în educația
copiilor, precum și forța politică și socială a teatrului ce a fost redescoperită în secolul XX au
condus spre formarea unei idei, ce poate acum o sută de ani părea o nebunie: teatrul este și
medicament.

Bibliografie:

 Jones, Phil – Drama as Therapy. Theory, practice and research, Ed. Routledge,
Taylor&Francis E-library, 2007
 Slade, Peter – An introduction to child drama, Ed. Hodder and Stoughton,
London, 1976
11
„The creation of dramatic products, the involvement in dramatic process, can bring together a combination of
thinking, feeling and creativity. The combination has a transformative potential as the different aspects of a client`s
way of apprehending and responding to themselves and the world – thought, emotions, creativity – are brought
together. Often these aspects can become separated, fragmented. In dramatherapy the client is often called upon
to bring these elements together; they can become more creative, active within their own lives. ” Phil Jones –
op.cit., p.121
 Efrat Kedem-Tahar and Peter Felix Kellermann – Psychodrama and drama
therapy: a comparison; published in The Arts in Psychotherapy, Vol. 23, No, 1, p
27-36, 1996
(https://srilankadramatherapy.files.wordpress.com/2013/08/psychodrama-and-
dramatherapy.pdf)
 https://www.intellectbooks.com/drama-therapy-review