DREPTUL AFACERILOR

Note de curs

Curs 1. Noțiunea de drept civil. Normă juridică, Raport juridic civil

Notiunea dreptului civil

Dreptul civil reprezintă principala ramură a dreptului privat. Este un ansamblu de reguli de drept, de
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, de comentarii ale Codului civil şi altor legi civile. Dreptul civil
conferă fiecărei societăţi o ordine internă, o organizare de ansamblu. Este o „Constituţie civilă” care
face ca viaţa cotidiană să fie dublată de o viaţă juridică.
Dreptul civil este „expresia unei civilizaţii”. Este expresia spiritualităţii unui popor, istoriei şi tradiţiei
lui. El guvernează majoritatea raporturilor private: proprietatea, obligaţiile, moştenirile etc. Când
cumpărăm haine, alimente, cărţi, încheiem acte de vânzare-cumpărare; când călătorim cu trenul,
vaporul, autobuzul, taxiul, încheiem contracte de transport; naşterea, căsătoria, decesul produc
consecinţe juridice civile.
Dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate
juridică.
Normele de drept civil sunt reguli care alcătuiesc conţinutul dreptului civil. Totalitatea normelor de
drept civil sunt grupate pe categorii care alcătuiesc instituţiile dreptului civil. În ordinea studiului lor
(în facultate), instituţiile dreptului civil sunt următoarele:
 raportul juridic civil;
 actul juridic civil;
 prescripţia extinctivă;
 subiectele dreptului civil (persoanele fizice şi juridice);
 drepturile reale;
 teoria generală a obligaţiilor;
 contractele civile speciale;
 succesiunile.
Raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale alcătuiesc obiectul dreptului civil.
Oamenii îşi pun în valoare drepturile subiective prin relaţiile sociale la care participă. Acestea capătă
înfăţişarea unor raporturi juridice, fiindcă se referă la drepturi şi obligaţii, adică produc efecte juridice.
Deci, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică.
Este patrimonial acel raport juridic al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, are valoare economică.
Raportul juridic nepatrimonial nu are valoare economică, este o relaţie socială în care îşi găseşte
expresia individualitatea persoanei, aprecierea morală de care se bucură ea în cadrul societăţii.
Cel de-al treilea element al definiţiei priveşte subiectele dreptului civil, adică persoanele fizice şi
juridice. Pentru dreptul civil, subiect este nu numai omul privit individual, desemnat prin sintagma
„persoană fizică”, ci şi colectivul de oameni, care, prin întrunirea unor condiţii legale, devine subiect
colectiv de drept, desemnat prin sintagma „persoană juridică”.
Principiile dreptului civil
Orice sistem de drept este guvernat de principii fundamentale, adică de reguli de bază, idei
călăuzitoare, comune tuturor ramurilor de drept. Fiecare ramură de drept cuprinde propriile reguli de
bază, care se aplică pentru întreaga legislaţie din domeniu, sau doar pentru unele instituţii juridice din
respectiva ramură de drept.
Vorbim deci despre trei categorii de principii:
- principii fundamentale ale dreptului român;
- principii fundamentale ale dreptului civil;
- principii specifice unor instituţii de drept civil. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt
acele idei călăuzitoare care se aplică legislaţiei civile. Sunt considerate a fi principii specifice
dreptului civil:
- principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul îmbinării intereselor generale cu cele particulare;
- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile.

Normele juridice de drept civil

Noţiune şi clasificare
Norma de drept civil poate fi definită ca regula generală, impersonală şi obligatorie care
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile şi care poate fi îndeplinită la nevoie
prin forţa de constrângere a statului.
În funcţie de caracterul conduitei prescrise, normele de drept civil se clasifică în norme dispozitive şi
norme imperative.
Normele dispozitive sunt acelea care îngăduie subiectelor de drept civil să deroge de la dispoziţiile pe
care aceste norme le cuprind, înlesnind libertatea părţilor prin suplinirea sau interpretarea voinţei lor
neexprimate sau insuficient exprimată.
Normele dispozitive se clasifică în norme permisive şi norme supletive. Normele permisive nici nu
impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe
care doresc să o urmeze din mai multe variante posibile indicate de lege.
Normele supletive sunt acelea care stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi
numai în cazurile în care acestea, prin voinţa lor, nu au stabilit o altă conduită.
Normele imperative sunt acelea care impun o acţiune sau o inacţiune, de la care subiectele de drept
civil nu se pot abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege.
Normele imperative se clasifică în norme onerative şi norme prohibitive. Normele onerative sunt cele
care prevăd expres obligaţia pentru părţi de a săvârşi o anumită acţiune. Normele prohibitive interzic
săvârşirea unor acţiuni.
Normele imperative, fiind obligatorii, determină respectarea lor întocmai de către părţile unui raport
juridic, sub consecinţa aplicării sancţiunilor civile, în timp ce prevederile normelor dispozitive pot fi
înlăturate prin voinţa părţilor, fără a se aplica vreo sancţiune.
În funcţie de natura interesului ocrotit, normele de drept civil se împart în norme de ordine publică,
dacă ocrotesc un interes general, public, şi norme de ordine privată, dacă ocrotesc un interes
individual, particular. Normele de ordine publică sunt întotdeauna norme imperative, însă nu toate
normele imperative sunt de ordine publică. De asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi
norme de ordine privată, însă nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive. Cu alte cuvinte,
norma imperativă poate fi de ordine publică sau de ordine privată, iar norma de ordine privată poate fi
dispozitivă sau imperativă.
În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi
norme speciale.
Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în orice domeniu, dacă o altă normă
legală nu prevede altfel. Normele speciale se aplică limitativ, doar în cazurile expres prevăzute de
lege. Norma generală reprezintă dreptul comun, în timp ce norma specială reprezintă excepţia.
Norma specială derogă de la norma generală, în timp ce norma generală nu derogă de la norma
specială. De asemenea, norma specială nu poate fi modificată ori abrogată de o normă ulterioară decât
printr-o abrogare expresă directă.

Normele juridice – izvoare ale dreptului civil

Dreptul izvorăşte din lege. În toate statele cu sistem juridic de inspiraţie romano-germanică, dreptul
civil are ca principal izvor actul normativ scris. Obiceiul şi jurisprudenţa joacă un rol secund.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept civil constituie izvoare ale dreptului civil. Aceste
forme de exprimare a normelor juridice civile se realizează pe calea actelor normative.
Actele normative sunt acele acte care emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
Sunt astfel izvoare ale dreptului civil: Constituţia, Codul civil, legile (adoptate de Parlament şi
promulgate de Preşedinte), hotărârile şi ordonanţele Guvernului (inclusiv cele de urgenţă), ordinele şi
instrucţiunile miniştrilor, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale. La
acestea se adaugă unele acte normative adoptate înainte de 1990, în măsura în care acestea mai sunt în
vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi
reglementări internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte.
Varietatea actelor normative ce reglementează raporturi sociale ce fac obiectul dreptului civil impune
o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în funcţie de caracterul şi ierarhia organului care le
edictează.

Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Noţiunea raportului juridic civil
Relaţiile dintre oameni sunt diverse. Unele sunt simple relaţii care alcătuiesc raporturi de prietenie, de
amiciţie, de colegialitate etc. Altele sunt relaţii reglementate de norme juridice şi alcătuiesc raporturi
juridice. Deci nu toate relaţiile sociale sunt şi raporturi juridice, ci doar acelea care fac obiectul
reglementării juridice, celelalte rămânând în domeniul social.
Dintre raporturile juridice (relaţiile sociale reglementate de norme juridice) care se stabilesc între
oameni, unele intră în sfera dreptului civil. Vânzarea, schimbul, prestarea unor servicii constituie
exemple de raporturi juridice ale căror condiţii de desfăşurare sunt reglementate de dreptul civil.
Putem defini astfel raportul juridic civil ca fiind acea relaţie socială reglementată de norma de
drept civil.

Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are atât caracterele comune tuturor raporturilor juridice, cât şi unele caractere
specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice. Acestea sunt:
a) Caracterul de raport social
Raportul juridic civil, fiind un raport social, este un raport între oameni, priviţi fie individual, în
calitate de persoane fizice, fie grupaţi în colective de persoane, în calitate de persoane juridice
 b) Caracterul voliţional
Raportul juridic civil este un raport voliţional, în sensul că exprimă atât voinţa statului de a transforma
o simplă relaţie socială în raport juridic prin edictarea unei norme de drept civil, cât şi voinţa
subiectivă a persoanelor care dau naştere raporturilor juridice civile prin încheierea de acte juridice.
Prin urmare, în raporturile juridice civile concrete, voinţa are un caracter dublu şi anume: ea apare ca
voinţă a legiuitorului şi ca voinţă juridică individuală a participanţilor la raporturile juridice de drept
civil.
c) Caracterul de raport de drept în care părţile au o poziţie de egalitate juridică
În raporturile juridice de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, ele nefiind
subordonate una, celeilalte. În acest fel raporturile juridice de drept civil se deosebesc de raporturile
juridice ale altor ramuri de drept (drept penal, drept administrativ etc.) în care una dintre părţi este în
poziţie de subordonare faţă de cealaltă. Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental
al dreptului civil şi anume „egalitatea în faţa legii civile”. Această poziţie de egalitate juridică nu
semnifică faptul că părţile ar avea drepturi egale sau că patrimoniile lor ar fi identice. Poziţia de
egalitate juridică înseamnă că nici una din părţi nu poate impune celeilalte să încheie un raport juridic
civil sau să stabilească unilateral conţinutul acestuia.

2.2. Elementele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru
a fi în prezenţa unui raport juridic civil aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ.
Părţile (sau subiectele) raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele juridice între care se
statorniceşte raportul juridic.
Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care
participă la raportul juridic civil.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care le vizează drepturile şi
obligaţiile părţilor.

Părţile (subiectele) raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil
Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile acestui raport nu pot fi decât oamenii, priviţi fie
individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în anumite colective, în calitate de persoane
juridice.
Persoanele fizice sunt oamenii priviţi individual ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturile
juridice civile. Persoanele juridice sunt colective de oameni, care, în numele lor propriu, pot să
dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.
Pentru a deveni persoană juridică un colectiv de persoane trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii:
- organizarea de sine stătătoare, care asigură funcţionarea persoanei juridice ca un tot unitar;
- independenţa patrimonială, care constă în aceea că persoana juridică are un patrimoniu propriu,
distinct de patrimoniile celor ce o alcătuiesc;
- afectarea patrimoniului la realizarea unui scop determinat, în acord cu interesul general.
Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la raporturile juridice de drept civil, trebuie
să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de
exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.
Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care conferă persoanelor posibilitatea de a avea
drepturi şi obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în raporturile juridice de drept civil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea ei, iar în ce priveşte aptitudinea de
a dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a fost conceput, cu condiţia însă de a se naşte
viu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia sau odată cu declararea
judecătorească a morţii persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare.
Ea este generală – cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv – şi
este egală pentru toate persoanele. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. De asemenea, nici o persoană fizică nu poate renunţa,
nici în tot, nici în parte, la capacitatea ei de folosinţă sau la cea de exerciţiu.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu înfiinţarea lor. Astfel, persoanele
juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele
juridice care nu sunt supuse înregistrării, dobândesc capacitatea de folosinţă, după caz, de la data
înscrierii actului de dispoziţie prin care se înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare sau
a celui prin care se autorizează înfiinţarea lor, precum şi de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei lor.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume propriu.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la 18 ani, vârsta majoratului, la care
legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere de discernământ care le îngăduie să-şi dea
seama de însemnătatea actelor juridice pe care le săvârşesc. Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt
complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Sunt, de asemenea, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu
alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Actele juridice ale celor lipsiţi de
capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe
seama minorilor şi a alienaţilor şi debililor mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă. Ei încheie singuri acte
juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Aceasta înseamnă că între 14 şi 18
ani minorii au o voinţă conştientă şi discernământul actelor lor de comportament însă nu au experienţa
vieţii juridice.
În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, potrivit legii ele îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere. Actele juridice făcute de organele persoanei
juridice în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite
sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul
exercitării atribuţiilor lor. Faptele ilicite atrag însă şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi

Conţinutul raportului juridic civil. Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi din obligaţiile
subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile raportului juridic civil sunt
interdependente în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv şi
invers, obligaţiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Conţinutul drepturilor subiective este, aşadar, determinat de obligaţiile ce corespund acestor drepturi,
după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de drepturile subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil este, prin urmare,
corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui
raport juridic civil, după cum acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al
subiectului pasiv. Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul
raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice, indiferent că acestea sunt patrimoniale sau
nepatrimoniale, iar cele patrimoniale, reale sau de creanţă.

Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport
juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei
obligate o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea
forţei coercitive a statului.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane, implicând astfel în mod necesar
un raport social între două sau mai multe persoane, raport reglementat de norma juridică de drept
civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în limitele legii, căreia îi
corespunde o anumită comportare corelativă din partea persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi îndeplinească obligaţia, adică
de a avea o anumită comportare corespunzătoare, recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de
constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început încă să-l exercite,
deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite şi nu numai decât însăşi această
conduită.
Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:
1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi absolute şi drepturi relative;
2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale;
3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine oferit titularilor se împart în drepturi pure şi simple
şi afectate de modalităţi.
1) Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul cărora titularul lor are posibilitatea să le exercite
singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora le corespunde obligaţia generală negativă a
tuturor persoanelor de a se abţine de a le aduce vreo vătămare.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut, se stabileşte între titularul dreptului, ca
subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive, nedeterminate;
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;
c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor generală negativă de a se
abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale; dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale.
Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia
uneia sau a unor persoane determinate din însuşi momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a
face (obligaţii pozitive), sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice
(obligaţie negativă).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între titularul sau titularii
dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate, din însuşi momentul naşterii
raportului juridic ca subiecte pasive;
b) drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane determinate, care constituie subiectele
pasive determinate ale raportului juridic respectiv;
c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel mai adesea, pozitivă, de a da
sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se realizează dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se
abţine de la săvârşirea unor anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).
Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte juridice ori din fapte juridice, în temeiul cărora
una sau mai multe persoane determinate numite creditori, au dreptul de a pretinde altor persoane
determinate, numite debitori, de a da, a face sau a nu face ceva1.

2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile civile se împart în drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi care pot fi evaluate în
bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale, căci dreptul civil reglementează, în
principal, raporturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt drepturile de creanţă.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în
bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar
fi drepturile la existenţă şi integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie etc.; drepturi care
privesc atributele de identificare ale persoanei, cum ar fi dreptul la nume, prenume, domiciliu etc.;
drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei intelectuale, cum ar fi dreptul de autor,
inventator etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor, erga omnes; nu fac parte
din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin moştenire şi se exercită personal. Uneori,
drepturile personale nepatrimoniale sunt împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la
drepturi patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal nepatrimonial de autor sau de inventator
dă naştere dreptului patrimonial de a primi o remuneraţie atunci când opera este încredinţată unei
edituri spre publicare, sau când invenţia este predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în
practică.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita
prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui bun determinat fără a fi necesar
concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte
active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;
1
Astfel, din contractul de vânzare rezultă dreptul relativ al vânzătorului de a obţine de la o persoană determinată
(cumpărătorul) plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului; vânzătorul este
creditorul preţului, iar cumpărătorul este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ, deoarece el nu poate
cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător. Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în urma faptei ilicite
culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la autorii pagubei, persoane determinate, o despăgubire
corespunzătoare.
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit asupra unui bun,
fără concursul altor persoane;
c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face nimic de natură să
stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în orice mâini s-ar afla
(dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror creanţe sunt garantate prin drepturi reale
accesorii asupra unor lucruri ale debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii
chirografari, lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor
nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor exercitându-şi atributele conferite de lege asupra
bunului fără intervenţia altor persoane. Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate, în toate
formele sale, drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate (uzufruct, uz,
abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, naşterea,
existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă ale căror garanţii sunt. Aceste drepturi
sunt accesorii drepturilor de creanţă şi sunt afectate garantării acestor drepturi. Drepturile reale
accesorii sunt: dreptul de gaj (amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit
creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să dea, să facă ori să nu facă,
obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.
Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi obligaţii corespunzătoare
acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind
întrebuinţată aici în înţelesul larg al cuvântului, de raport obligaţional civil.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte
active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca subiecte pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor  creditorului  dreptul de a pretinde subiectului pasiv determinat 
debitorul  să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează drepturile
creditorului. Astfel, în raportul juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului
lucrului vândut), poate pretinde cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti preţul lucrului
cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului.
Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în acest scop decât cumpărătorului (debitorului său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv  a debitorului  de a da (adică de a constitui sau strămuta un
drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a
presta anumite servicii), sau de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi
avut dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de persoana sau persoanele care
figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele drepturi sunt patrimoniale şi
în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt
cunoscuţi titularii acestor drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din caracterele lor specifice,
prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât în urma activităţii
sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale, titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi
nemijlocit atributele (prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  este determinat din momentul naşterii
raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv, este universal, nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv  debitorul  are obligaţia de a da, a face sau a nu face
ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligaţia de a nu face nimic de
natură să stânjenească pe titularul dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de preferinţă.

3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă titularilor lor certitudine şi siguranţă, ele
producându-şi efectele, imediat şi definitiv din momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi
exercitarea lor nefiind afectată de vreo împrejurare viitoare.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă, exercitare ori stingere
depind de anumite evenimente viitoare sigure sau nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.

Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic
civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă de conduita titularului dreptului subiectiv,
comportare care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin
mijlocirea forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe care o are subiectul
activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi pretinsă de conduita
subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai
rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea
forţei coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv mai are şi sensurile de
raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi debitor, precum şi de înscris constatator al unei
datorii, cum ar fi spre exemplu, obligaţiile la o bancă.

Obiectul raportului juridic civil. Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil se referă la activitatea oamenilor. De aceea,
obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni ale acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite
acţiuni, deci într-o conduită anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul
activ o pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie să o îndeplinească.
Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare raportului juridic la care se referă raportul juridic
(obiecte juridice derivate), ele neputând fi considerate un element al raportului juridic civil. Ele nici
nu apar în toate raporturile juridice civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.

Bunurile şi clasificarea lor

În legislaţia civilă, deşi există numeroase texte care folosesc termenul de „bun” sau „lucru”, nu găsim
o definiţie a bunului.
Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află în natură, fiind
perceptibil prin simţurile noastre. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic, trebuie să fie util
omului, să aibă valoare economică şi să fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor
drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane
juridice
Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor
materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.
Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în bunuri imobile
(nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare);
2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor bunurile se împart în bunuri care se află în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3) După cum au o întrebuinţare independentă sau sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de
care sunt strâns legate, deosebim bunuri principale şi bunuri accesorii;
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia, distingem bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile;
5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere;
6) După modul cum sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri individual determinate (res certa)
şi bunuri determinate generic (res genera);
7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, deosebim bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile;
8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile se împart în
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
9) După modul cum sunt percepute, bunurile se împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale;
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite, distingem bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile.
În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează vor fi înfăţişate noţiunea şi caracterele specifice
fiecărei categorii de bunuri în parte .

1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare)

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă şi nu pot fi mişcate dintr-un loc în
altul. Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta dintr-un loc în altul fie prin energie proprie,
fie cu ajutorul unei energii străine.
Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin natura lor; b) imobile prin destinaţie; c) imobile prin
obiectul la care se aplică.
Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei categorii şi anume: a) mobile prin natura lor; mobile
prin determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.
a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din loc în loc (art. 473 C. civ.). Sunt bunuri mobile
prin natura lor cele care se mişcă de la sine prin putere proprie, precum şi cele care pot fi mişcate
dintr-un loc în altul printr-o forţă externă.
b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de exemplu, drepturile reale asupra mobilelor, drepturile
de creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi acţiunile în justiţie privitoare la mobile
c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din această categorie bunuri imobile prin natura lor, dar
pe care părţile prin contract le consideră ca fiind bunuri mobile. De exemplu, acele imobile care prin
aderenţa lor la pământ sunt considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile, calitate pe care
nu o vor avea decât în viitor, în care caz, pentru contractanţii respectivi, ele sunt mobile prin
anticipaţie.
2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni,
bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice. Sunt scoase din circuitul civil acele
bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile.

3) Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se numesc bunuri accesorii, iar cele pe care le servesc se
numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri accesorii: cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile
pentru lacăte, pompa şi cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă, beţele de sprijin pentru schi
etc.

4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai multe părţi, fără ca prin aceasta să se schimbe
destinaţia lor economică. De exemplu, o bucată de stofă care se poate împărţi în mai multe cupoane.
Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai multe părţi, îşi pierd destinaţia lor economică
anterioară sunt bunuri indivizibile. De exemplu, o maşină, o haină etc.

5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în mod periodic altor produse (fructe), fără a se
consuma substanţa lor. Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea
substanţei lor.
Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsul naturii, fără intervenţia muncii omului. Sunt astfel de bunuri fructele
de pădure. Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului. Fac parte din
această categorie fructele şi legumele de cultură (recoltele, plantaţiile). Fructele civile reprezintă
echivalentul în bani al folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile, dobânzile etc. Fructele
nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra dintr-o carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu.
6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri determinate generic (generice)
Bunurile determinate prin caractere individuale şi specifice unui anumit bun, se numesc bunuri certe.
Sunt bunuri individual determinate, spre exemplu, o anumită casă, un anumit tablou etc. Bunurile
determinate prin caractere generice, adică comune unei anumite categorii de bunuri şi care se
individualizează prin indicarea greutăţii, numărului ori măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt
bunuri generice, spre exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc.

7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele cu ocazia executării unei
obligaţii. Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un anumit fel etc. Bunurile nefungibile sunt acele
bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: un tablou, o mobilă
executată la comandă etc.

8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care implică prin folosirea lor conform destinaţiei obişnuite,
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la prima întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul,
etc., sunt bunuri consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, fără a
li se distruge sau consuma substanţa de la prima întrebuinţare. La fel, banii sunt bunuri consumptibile,
căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi, fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor. Bunurile
neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca prin aceasta să-şi
consume substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor.
De exemplu pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc. sunt bunuri neconsumptibile,
fiindcă pot face obiectul unor acte multiple şi succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse sau
înstrăinate. Consumptibilitatea ori neconsumptibilitatea depind, de regulă generală, de natura
bunurilor. Ea poate rezulta însă şi din voinţa oamenilor.
ACTUL JURIDIC CIVIL
Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă sau acordul de vointe făcută/facut cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport
juridic civil concret.
Din această definiţie rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice:
a) actul juridic este, înainte de toate, o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane
fizice sau juridice;
b) manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a crea,
modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.

Principalele categorii de acte juridice civile sunt:

1) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale
Această clasificare are la bază criteriul numărului părţilor participante la actul juridic.
Conf. art. 1324 C. civ. este unilateral actul juridic care presupune numai manisfestarea de
voinţă a autorului său. Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi, iar cel
multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Actele juridice unilaterale fiind rezultatul voinţei unei singure părţi sunt mai rare. Intră în această
categorie testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei moşteniri, renunţarea
la moştenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc.
Actele bilaterale se mai numesc convenţii sau contracte, termeni echivalenţi şi folosiţi unul
pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de împrumut etc. Exemplu
tipic de contract multilateral este contractul de societate civilă, partajul. Clasificarea actelor
juridice în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale
şi bilaterale. Astfel, potrivit art. 1171 C. civ. contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile
născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral
chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

2) Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros

La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic civil.
Actele cu titlu gratuit sunt actele prin care se procură uneia din părţi un beneficiu, fără a obţine în
schimb vreun avantaj (art. 1172 alin. 2 C. civ.). Sunt acte cu titlu gratuit, testamentul, donaţia,
comodatul, mandatul gratuit etc.
La rândul lor, actele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi acte dezinteresate. Art. 984 C. civ.
defineşte liberalitatea ca fiind “actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de
bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. (2) Nu se pot face liberalităţi
decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”. Aşadar, donaţia şi legatul constituie
liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu fără a micşora
propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul neremunerat, împrumutul fără
dobândă, depozitul gratuit etc.
Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial în
schimbul unui echivalent, fiecare din părţi urmărind un avantaj economic. Sunt contracte cu titlu
oneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune etc.

3) Acte între vii şi acte pentru cauză de moarte

Criteriul care stă la baza acestei clasificări este momentul în care urmează un act juridic civil să-
şi producă efectele.
Actele care se încheie pentru a-şi produce efectele în timpul vieţii celor de la care emană se
numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt majoritatea actelor juridice. Dimpotrivă, actele care
se încheie pentru a-şi produce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză de
moarte (mortis causa). Exemplul tipic de act pentru cauză de moarte este testamentul prin care
testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa la deces.

4) Acte constitutive, translative şi declarative

La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic.
Actul constitutiv este acel act juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat
anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci
etc.
Actele translative sunt actele ce au ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Majoritatea actelor juridice civile sunt translative, cum ar fi spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Acte declarative sunt cele care au ca efect recunoaşterea, definitivarea ori consolidarea unui
drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi şi obligaţii ale părţilor ce au existat
anterior încheierii actului. Fac parte din această categorie partajul (împărţeala), actul confirmativ
prin care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

5) Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie

În funcţie de importanţa lor, actele juridice civile se împart în acte de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.
Actele de conservare sunt actele prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se întrerupe prescripţia, înscrierea unei
ipoteci, somaţia etc. Prin astfel de acte, în schimbul unor cheltuieli minime se păstrează sau se
salvează un drept de o valoare mai mare.
Actele de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui
bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea veniturilor, perceperea fructelor,
asigurarea unui bun, reparaţiile de întreţinere a unui bun etc.
Actele de dispoziţie sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale
principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunţă la drepturi. Fac parte din această
categorie contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie, constituirea unui drept de
uzufruct, a unei ipoteci, remiterea de datorie etc.

6) Acte consensuale, solemne (formale) şi reale

Criteriul de clasificare îl reprezintă modul de încheiere al respectivelor acte.
Actele consensuale sunt acele acte care iau naştere în mod valabil prin simpla manifestare de
voinţă a părţilor, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi. În dreptul nostru civil
funcţionează regula consensualităţii actelor juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin
simpla manifestare de voinţă. Majoritatea actelor juridice civile sunt consensuale. Sunt solemne
sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierea lor într-o anumită formă.
Intră în această categorie, testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc. Actele reale sunt acele
acte în care manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Intră în această
categorie, contractul de împrumut, de depozit, gajul etc.

7) Acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale

Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie de
conţinutul lor. Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut este susceptibil de a fi evaluat
în bani. Intră în această categorie actele juridice civile care privesc drepturi reale şi drepturi de
creanţă. Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Ele
privesc drepturi nepatrimoniale: recunoașterea unui copil.

8) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele.
Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare independentă de
vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul
că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.
Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor
juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Aşa, spre exemplu, contractele prin care
se constituie garanţii, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca sunt acte accesorii în raport cu
actul generator al obligaţiei garantate.

9) Acte cauzale şi acte abstracte

În raport cu cauza sau scopul lor actele juridice civile pot fi împărţite în acte cauzale şi acte
abstracte. Actul cauzal este acela a cărui valabilitate depinde de existenţa cauzei (scopului) care
trebuie să existe, să fie reală, licită şi corespunzătoare regulilor de convieţuire socială. Lipsa
cauzei ori caracterul ilicit sau imoral al acesteia face ca actul juridic să fie sancţionat cu nulitatea.
Actul abstract este acela pentru a cărui valabilitate nu este necesară examinarea cauzei. Sunt acte
abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanţă, cum
10) Acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentant
În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se mai împart în acte strict
personale şi acte încheiate prin reprezentare.
Actele juridice strict personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind
susceptibile a fi încheiate printr-un reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria,
recunoaşterea filiaţiei etc.
Actele juridice încheiate printr-un reprezentant sunt actele juridice ce se încheie de o altă
persoană în calitate de reprezentant.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepţia sunt
guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare şi
aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai
în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se
apreciază şi prin persoana reprezentantului.
11) Acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
După reglementarea şi denumirea lor legală actele juridice civile se clasifică în acte numite
(tipice) şi acte nenumite (atipice).
Sunt acte juridice numite sau tipice cele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă, precum
şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi spre exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, mandat, locaţie, depozit etc. Prin acte juridice nenumite se
înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţia civilă.
Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.

12) Acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă

După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată (dintr-
o dată) şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare imediată (dintr-odată) sunt acele acte a căror executare se produce o singură
dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul
manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul. Actele
juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin multe prestaţii
succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii,
locațiunea etc.

13) Acte subiective şi acte condiţie

În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte
subiective şi acte condiţie. Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg
conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor care l-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a
actelor de drept civil.
Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de norme imperative,
părţile actului juridic exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de act juridic
condiţie este căsătoria, adoptia.
Izvoarele raportului juridic obligaţional
Noţiunea obligaţiei civile
Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie
În vorbirea curentă, prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau îndatorire, la care o
persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de raporturi sociale, juridice sau
nejuridice.
În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normele morale, etice sau
religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie, obligaţia de politeţe şi respect între
oameni etc. Acest gen de obligaţii nu au însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare
ele nu pot fi îndeplinite cu ajutorul forţei coercitive a statului.
Codul civil dezvoltă materia obligaţiilor în cadrul Cărţii a V-a intitulată „Despre obligaţii”.
În drept, noţiunea de obligaţie are următoarele trei înţelesuri:
1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al cărui conţinut
intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi datoria corelativă a debitorului,
ambele constituind latura activă şi respectiv latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.
În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al raportului juridic,
creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă în postura de subiect pasiv. Aşadar,
din punctul de vedere al creditorului, raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme
ce din punctul de vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică,
obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şi debitor, ca doi subiecţi
ai aceluiaşi raport juridic.
Noul Cod civil defineşte obligaţia în cadrul articolului 1164:
“Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.
Faţă de aceste elemente de individualizare, definim obligaţia ca fiind un raport juridic în
al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect activ, de a-i cere debitorului, ca
subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi duce
la îndeplinire prestaţia sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare
de bună voie.
Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt proprii aceleaşi trei
elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.
1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice cât şi cele juridice
(prin urmare şi statul). Raportul juridic obligaţional se stabileşte între două categorii de persoane
şi anume:
- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă, numit
creditor, pe de o parte;
- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit
debitor.
Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să întrunească în cadrul
aceluiaşi raport o dublă calitate: atât pe cea de creditor, cât şi pe cea de debitor. Într-un raport
juridic de vânzare-cumpărare, de exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi
debitor al obligaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La
rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit, şi pe aceea de
creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat. Pe lângă denumirile generice de creditor
şi debitor, subiectele unor raporturi juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi
specifice rezultate din variate genuri de contracte numite cum ar fi: locator-locatar, mandant-
mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.
2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte, dreptul subiectiv al
creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte obligaţia corelativă a debitorului (ca
element pasiv al patrimoniului său).
3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este ţinut subiectul pasiv.
Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau într-o abţinere, a nu face ceva la care, în
lipsa obligaţiei asumate subiectul pasiv ar fi fost îndreptăţit.
Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept
real (o ipoteca, un uzufruct, o servitute, o superficie, un drept de gaj, concesiune,
drept de administrare - art. 551 C. civ.), obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul
încheierii contractului. A transmite un drept real = a transfera acel drept real de la o
parte către o alta parte: transmiterea unui drept de proprietate (vânzare, donație,
schimb)
Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea contractului, în
următoarele situaţii:
a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment ulterior încheierii
contractului;
b) în cazul bunurilor generice (grâu, porumb, materiale, oi), când transferul proprietăţii operează
în momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;
c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în momentul înscrierii
în Cartea funciară şi nu în cel al încheierii contractului.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice prestaţie
pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da. (executarea unei lucrări, predarea
unui bun, executarea unei prestații etc.)
Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor contracte ele se
apropie până la identitate.
Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a transmite
proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere materială a bunului care este o
obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit lucru
la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei asumate.
Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt determinat şi la o
anumită sau anumite persoane limitativ determinate. Prin aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia
generală de abstenţiune ce revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme
ce în cazul drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face un lucru
determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.

Clasificarea obligaţiilor civile

Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care, fără a se exclude unele pe
altele, constituie totuşi puncte de vedere deosebite, potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi
obligaţie. Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt următoarele :
A. după izvorul obligaţiei: de unde parvine acea obligație? De unde a luat naștere obligația?
B. după obiectul obligaţiei;
C. după sancţiunea obligaţiei;
D. după opozabilitatea obligaţiei;
E. după structura obligaţiei.
A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice, din fapte juridice „stricto senso” şi
din lege. Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii fac parte contractele şi actele
juridice unilaterale. La rândul lor, faptele juridice pot fi licite (Ex: gestiunea de afaceri, plata
nedatorata, imbogatirea fara justa cauza) sau ilicite. În categoria faptelor juridice ilicite se înscriu
delictele (răspundere delictuala: accident masina). Orice prejudiciu trebuie reparat.
B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de clasificare. Potrivit unui prim
subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative (a nu face). După
un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de rezultat
şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia antreprenorului de a executa o
anumită lucrare în vreme ce obligaţia de diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a
depune toată priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării de
sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii asistate.
C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în discuţie gradualitatea implicării
statului în executarea obligaţiilor civile: unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei
statale, în vreme ce altele se bucură mai puţin sau chiar deloc. Observăm deci că. în funcţie de
sancţiunea de ordin statal care le însoţeşte, obligaţiile nu se înfăţişează identic în toate cazurile.
Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau perfecte, obligaţiile
naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de convenienţă.
 Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de sancţiune juridică, aşa
încât, creditorul lor poate apela la forţa de constrângere a statului pentru executarea dreptului său
în cazul neexecutării de bună voie.
 Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură integral de sancţiunea
juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor silită, odată executate de bună voie, debitorii
nu mai pot pretinde restituirea prestaţiilor.
Există şi posibilitatea transformării prin novaţie a obligaţiilor naturale în obligaţii civile, fie prin
recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor, fie prin promisiunea fermă din partea
debitorului că va executa o astfel de obligaţie.
 Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice sancţiune juridică, în sensul
că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa de constrângere a statului, aşa cum este, de
exemplu, obligaţia prin care membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi
material.
D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora le sunt opozabile,
obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.
 Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii regulilor
comune drepturilor relative (res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).
 Sunt reale (propter rem) acele obligaţii care apar ca accesoriu al unui drept real, ca sarcini
ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare. Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de
terenuri agricole obligaţi să conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de
îmbunătăţiri funciare.
 Sunt opozabile terţilor (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt atât de strâns legate de
posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul
actual al bunului. Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune, locatorul are obligaţia de a-i
asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1786 Cod civil). Odată înstrăinat lucrul, noul
dobânditor al dreptului de proprietate este obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului;
cu toate că el nu a fost parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător,
obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile. Principiul rezultă din
prevederile art. 1811 şi 1813 Cod civil potrivit cărora
„locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat
înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării
denunţării contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. 2”şi
„dobânditorul (cumpărătorul) se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care
izvorăsc din locaţiune.”
E. În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:
- pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de modalităţi (termen sau condiţie), ele
presupunând un singur debitor şi un singur creditor;
- obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, dacă sunt divizibile, fie mai multe
obiecte când debitorul datorează cumulativ două sau mai multe prestaţii;
- obligaţii afectate de modalităţi (termen, condiţie și sarcina).
Termenul este un eveniment viitor şi cert care amână fie producerea efectelor
fie stingerea unei obligaţii civile. El nu are aşadar efect în ceea ce priveşte
naşterea obligaţiei ci numai a exigibilităţii ei. Condiţia este acea modalitate
care afectează existenţa obligaţiei civile, perfectarea ei depinzând de un
eveniment viitor şi incert.
Contractul ca izvor de obligaţii civile
Noţiunea şi definiţia contractului civil
Art. 1166 din C. civ. defineşte contractul civil ca fiind
„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica
sau a stinge un raport juridic”. Se observă că se menţine vechea definiţie din doctrină
care formulase critici cu privire la vechea definiţie.
Clasificarea contractelor civile
Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de contracte, care se
individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor conferă atât posibilitatea caracterizării
fiecărei specii particulare de contract, dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele
contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint
dar cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri. Fiecare clasificare este importantă
deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează
fiecărui tip de contract. În acest demers vom urmări deci criteriile de clasificare a contractelor
civile aşa cum sunt ele sistematizate în literatura juridică, respectiv:
A. După modul de formare;
B. După conţinutul lor;
C. După scopul urmărit de părţi;
D. După modul executării;
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă;
F. După corelaţia existentă între contracte;
G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.
A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de formare, contractele pot fi
consensuale, solemne sau reale.
1. Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de
vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a
contractului.
Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un înscris fără ca
prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei lor, atâta vreme cât nu o fac pentru
a da validitate contractului (ad validitatem), ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de
probă privind încheierea şi conţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoria
contractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul este consensual atunci când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Exemple de astfel de contracte: contractul de
vânzare (cu unele excepţii), contractul de mandat, contractul de închiriere etc.
 2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere
respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.
Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei
solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractul
de ipotecă, contractul de întreţinere, vânzare de imobile etc.
3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este
suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită
şi de remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.:
„contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
predarea unui bun al debitorului.” Exemple: contractul de comodat.
B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte.
Potrivit art. 1171 din C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea
concomitent atât calitatea de creditor, dar şi pe aceea de debitor al unei
obligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina

uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.
(donatia)
C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau contracte cu titlu gratuit.
1. Sunt cu titlu oneros (art. 1172 alin. 1) acele contracte în care fiecare
dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes
patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter
sinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină
un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă (vânzarea, schimbul,
locațiune).
2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al
unei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da
ceva în schimb (donație).
D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare imediată, uno ictu şi
contracte cu executare succesivă.
1. Sunt contracte cu executare imediată (instantanee) cele a căror
îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei
constând într-o singură prestaţie.
2. Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o
desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor
prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere).
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi numite şi nenumite.
1. Contractele numite sunt cele care au o reglementare specială şi
corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în
legislaţia civilă (contractul de vânzare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate
ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe,
părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor,
fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite
(contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168 C. civ. statuează:
„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare
la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
Precizăm că, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de
întreţinere a devenit un contract numit.
F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau accesorii.
1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a
căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.
2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de
a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de
ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui
soartă juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele pot fi comutative

sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii este certitudinea sau incertitudinea
întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului.
1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce
ale părţilor, aşa cum îl individualizează art. 1173 Cod civil „Este comutativ
contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.”
Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec dintr-un
patrimoniu în altul.
2. Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor,
oferă cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. (art. 1173 alin. 2 C.
civ.) (ex.: contractul de joc, contractul de asigurare, contractul de întreținere)
Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig
sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale contractelor civile,
cum ar fi spre exemplu contractele negociate şi contractele de adeziune, contractele constitutive
sau translative de drepturi şi contractele declarative etc.
Condiţiile de validitate a contractelor
Prin încheierea contractului se înţelege, în cea mai sintetică formulare, realizarea acordului de
voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art. 1179 C.civ. precizează „ín terminis” că
pentru încheierea valabilă a unei convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:
„(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2.
consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a
obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară a fiecăreia dintre
acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:
Capacitatea de a contracta
Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie capabile de a
contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de art. 1180 C. civ., potrivit căruia:
„poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte”

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege,

astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este
privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate
sunt de strictă interpretare.
Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că
orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii
de la această regulă. În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.
civ.), iar conform art. 38 C. civ., capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana
devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Tot astfel, conform art. 39 C. civ., minorul
de 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
Potrivit dispoziţiilor legale, minorii (şi cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu, 14-18 ani) şi
interzişii judecătoreşti nu pot contracta personal. Pentru aceste categorii de persoane actele
juridice se fac prin reprezentanţii lor legali. S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în
jurisprudenţă, că sunt valabile actele încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre
acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. Cu
titlu de noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu anticipată respectiv,
„Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a fi valabil
consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele condiţii:
a. să provină de la o persoană cu discernământ
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele juridice (deci pentru
a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic obligaţional), subiectul de drept civil
trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării
sale de voinţă. În ceea ce priveşte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în
favoarea sa operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta. Dimpotrivă,
persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită
vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Sancţiunea încheierii unui contract de către
o persoană lipsită de discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din
aceasta.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament juridic
„Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia de a contracta a
fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau complezenţă. De asemenea,
consimţământul nu poate fi dat sub forma unei condiţii pur potestative din partea celui care se
obligă (altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”) sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas
graecas!).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput încheierea unui contract
fără o manifestare exterioară de voinţă
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă expresă, fie într-una
tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul consensualismului, care le
permite părţilor să aleagă în egală măsură şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil
din punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa cum este
cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei
„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.” (1206 C.civ.)

Obiectul contractului
Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească obiectul contractului, absenţa acestora fiind sancţionată cu nulitatea
 absolută. Din această prevedere, rezultă că obiectul obligației constă în prestaţia datorată
de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz. În sprijinul acestei opinii
invocăm dispoziţiile art. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului îl reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea,
convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în
art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există, nu se mai
pune problema observării celorlalte condiţii ale sale. Necesitatea existenţei obiectului se
apreciază în momentul încheierii actului juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în
materia actului de vânzare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul
vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 C. civ. şi art. 1658 (2) C. civ.,
dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept de opţiune, între a cere desfacerea
contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi
bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă. (Puşcă, 2011, p. 71)
b) Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută expres în art. 1229 C.
civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale.”
c) Obiectul să fie determinat
Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.: „Obiectul contractului
trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţii absolute”. Părţile trebuie să individualizeze
bunurile chiar în cuprinsul contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun
determinat prin caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză. Când
acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen (res genera), condiţia este
realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau
a altor operaţiuni de acest fel.
d) Obiectul să fie posibil
Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate fi obligat la o
prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în
care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă,
deci numai pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil, iar neexecutarea
culpabilă.
e) Obiectul să fie licit
Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul obligaţiei la
normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sens dispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 C.
civ. şi art. 1225 alin. 2 C. civ., într-o manieră imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:
„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri”.
Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile speciale cum ar fi:
obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului, cel care se obligă să fie
titularul dreptului subiectiv, deoarece nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane.
(Adam, 2011, p. 271)
f) Obiectul să fie moral
Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor moravuri.

Cauza contractului
Scopul sau finalitatea contractului îşi găseşte răspunsul direct în ceea ce numim cauza
contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă răspunsuri la întrebările
pentru ce? sau în ce scop s-a încheiat contractul?, deci, „qui prodest?”
În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ., cauza oricărui act juridic civil trebuie să existe,
să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusă acum în mod expres. De
asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicită şi morală: art. 1236 C. civ.: (2) „Cauza este
ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară
bunelor moravuri.”
Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar şi din cele ale art.
1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”
Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter imoral este nulitatea
absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2): „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea
absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o
sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
 PERSOANA JURIDICĂ

Persoana juridică este un colectiv de oameni, constituit în conformitate cu legea, având o

organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct afectat în vederea realizării unui scop
determinat şi care participă la raporturile juridice în nume propriu. Potrivit art.25 din Codul
civil, persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Persoanele juridice legal înfiinţate se supun
dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în Codul civil.
Din definiţia dată, se consideră că, pentru existenţa oricărei persoane juridice, sunt necesare a
fi întrunite următoarele elemente constitutive:
- o organizare de sine stătătoare;
- existenţa unui patrimoniu propriu;
- existenţa unui scop licit şi moral în acord cu interesul general.
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal
înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
menţionate.
Organizarea proprie priveşte două aspecte:
a) Organizarea internă, adică structurarea pe compartimente: de producţie; de
aprovizionare; de desfacere; financiar-contabile; de investiţii; de marketing etc.
b) Conducerea persoanei juridice.
Patrimoniul propriu reprezintă a doua cerinţă privind existenţa persoanei juridice, este
constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au conţinut economic, deci pot fi
evaluate în bani şi care aparţin persoanei juridice.
Patrimoniul este alcătuit din drepturi patrimoniale (reale şi de creanţă) care alcătuiesc
„activul” şi din obligaţiile patrimoniale (contractuale şi extracontractuale), care constituie
„pasivul”, iar acest patrimoniu trebuie să fie separat, distinct de patrimoniul persoanelor
fizice ce au constituit persoana juridică, precum şi de a tuturor celorlalte persoane juridice.
Structura, conţinutul şi regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor ce intră în componenţa
patrimoniului persoanei juridice sunt diferite, în funcţie de categoria din care face parte şi
sunt stabilite prin lege specială.
Scop licit şi moral
Ca element constitutiv al persoanei juridice, „scopul licit şi moral în acord cu interesul
general” este „obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil”, el indicând însăşi
raţiunea de a exista a persoanei juridice.

Clasificarea persoanelor juridice: persoane juridice de drept public și persoane juridice de

drept privat.
A. Persoane juridice de drept public
În această categorie se includ:
a. Statul - care este persoană juridică şi, în consecinţă, participă nemijlocit, în nume propriu,
în raporturile juridice, ca subiect de drepturi şi obligaţii. În principiu, statul participă în
raporturi juridice de drept public, pe plan internaţional şi numai prin excepţie în raporturi
juridice de drept privat. Participarea la aceste raporturi juridice se realizează prin Ministerul
Economiei şi Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea dispune altfel.
b) Unităţile administrativ-teritoriale, unde se includ: comunele, oraşele sau municipiile şi
judeţele conform art.21 din Codul Administrativ.
c. Parlamentul României, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, „este organ reprezentativ
suprem al poporului român şi unica putere legiuitoare a ţării” – art.61 din Constituţie.
d. Organele puterii executive, din care fac parte: Preşedintele României; (art. 80 din
Constituţie); Guvernul României, ca organ central al puterii executive pe întreg teritoriul ţării
(art. 102 din Constituţie); ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei centrale
(art. 116 din Constituţie); misiunile diplomatice şi oficiile consulare, ce fiinţează pe teritoriul
altor state; autorităţile administraţiei publice locale, respectiv consiliile locale şi judeţene
alese şi primarii aleşi, art.121 din Constituţie.
e. Autorităţile puterii judecătoreşti, organizate în baza principiului „separaţiei puterilor în
stat” şi care înfăptuiesc justiţia prin instanţele judecătoreşti: Judecătorii, Tribunale judeţene şi
al Municipiului Bucureşti, instanţele militare, Curţi de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
f. Ministerul Public – organizat sub forma parchetelor, pe lângă fiecare instanţă
judecătorească (Judecătorii, Tribunale, Instanţele militare, Curţi de Apel, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie), „parchetele funcţionează pe lângă instanţelor de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii” art.131
din Constituţie.
g. Curtea Constituţională – este garantul supremaţiei Constituţiei – art.142 din Constituţie, se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor.
h. Curtea de Conturi – înfiinţată prin Legea nr. 94/1992, cu rolul de a „exercita controlul
asupra modului de formare de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public” – art.140 din Constituţie;

B. Persoane juridice de drept privat

În această categorie se includ:
a) Agenţii economici de stat şi din care fac parte regiile autonome şi societăţile
comerciale cu capital de stat. Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA, Regia
Monitorul Oficial, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale.
b) Societăţile comerciale cu capital privat, organizate pe baza Legii nr. 31/1990;
c) Partidele politice – Legea nr.14/2003;
d) Organizaţii sindicale – Legea nr.62/2011;
e) Cultele religioase – Legea nr.489/2006;
f) Societăţii cooperative, organizate în baza Legii nr. 1/2005.
g) Asociaţiile şi fundaţiile, fără scop lucrativ, constituite în baza OG 26/2000.

Înfiinţarea persoanelor juridice

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege. Prin excepţie
de la aceste dispoziţii, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept
public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori
prin alte moduri prevăzute de lege.
Modurile de înfiinţare a persoanei juridice
Potrivit art.194 din Codul civil, persoana juridică se înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat
sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă
în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a
persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice:
1. Înfiinţarea prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor
şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să
prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este
persoană juridică, astfel:
a) Organele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul), pe baza prevederilor
art.61-76 din Constituţie, în urma alegerilor.
b) Organele puterii executive, în baza dispoziţiilor Constituţiei şi a unor legi speciale
(Guvernul României, în baza Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor. Unele ministere, cum ar fi Ministerul
Administraţiei şi Internelor prin Legea nr.38/2011, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti prin HG nr.652/2009, Ministerul Apărării Naţionale, prin Legea
nr.346/2006, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin HG
nr.536/2011.
c) Autorităţile puterii judecătoreşti, se organizează în baza prevederilor Constituţiei şi
a Legilor speciale (Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească şi Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară).
d) Unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţile administraţiei publice locale, prin
Legea nr.2/1968 şi Legea nr.215/2001.
e) Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, de interes naţional, se
înfiinţează prin hotărâri ale Guvernului României; iar cele de interes local, prin
hotărâre a consiliilor judeţene şi municipale. Regia autonomă Monitorul Oficial prin
HG 358/1991, Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA prin HG nr.229/2009,
Compania Naţională de autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin OUG
nr.84/2003.
f) Instituţiile de stat sunt înfiinţate prin legi sau hotărâri ale guvernului, dar şi de către
autorităţile administraţiei publice locale. Exemplu: HG nr.916/2005 privind
structurile instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să
funcţioneze provizoriu şi a specializărilor din domeniile studiilor universitare de
licenţă.
2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de înfiinţare al celor care o constituie,
autorizat în condiţiile legii:
Înfiinţarea acestor persoane juridice constă în aceea că persoanele care doresc să le înfiinţeze
trebuie să încheie un act constitutiv (contract sau statut) şi să se adreseze pentru autorizare
Oficiului registrului comerţului care funcţionează pe lângă Tribunale ori Instanţelor de
judecată, după caz, şi înregistrarea în registre speciale.
Înainte de a se trece la elaborarea actelor constitutive (contract sau statut), cei ce doresc să
înfiinţeze o asemenea persoană juridică trebuie să obţină „autorizarea înfiinţării”, din partea
organului competent prevăzut de Legea de organizare. În principiu, actul de autorizare a
înfiinţării se emite de ministerul de resort din domeniul în care va funcţiona persoana juridică
sau de către Oficiile registrului comerţului care funcţionează pe lângă Tribunale, pentru
societăţile comerciale.
Prin actul de autorizare a înfiinţării, organul competent se va pronunţa asupra oportunităţii,
după care se va trece la elaborarea actelor constitutive.
Prin acest mod de înfiinţare iau naştere:
- asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ (non profit) – O.G.nr.26/2000. Acestea sunt
înfiinţate pe baza actului constitutiv, statutul, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului
iniţial, şi dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei, de către
Judecătorii şi înregistrarea acestora în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor;
- partidele politice – Legea nr.14/2003, care se înfiinţează de Tribunalul Bucureşti pe baza
statutului şi se înregistrează în registrul special al partidelor politice;
- societăţile comerciale – Legea nr.31/1990. Solicitanţii se adresează Oficiului registrului
comerţului prin Biroul unic, şi se dispune înfiinţarea acestora prin încheierea judecătorului
delegat, care dispune înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea în extras a încheierii,
eliberându-se solicitanţilor un certificat de înregistrare ce conţine Codul Unic de Înregistrare;
- societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură – Legea nr.36/1991.
Înfiinţarea se face pe baza actului constitutiv şi a statutului, de către Judecătorie printr-o
încheiere care se afişează în extras la sediul societăţii şi al primăriei pe raza căreia îşi are
sediul societatea şi se publică în M.Of. Înregistrarea societăţii se face în Registrul societăţilor
agricole;
- instituţii de credit şi adecvarea capitalului – OUG nr.99/2006. înainte de înfiinţare
băncile trebuie să obţină autorizarea din partea Băncii Naţionale Române, după care vor
depune actul constitutiv în vederea înfiinţării la Oficiul registrului comerţului;
- societăţile de asigurări – Legea nr.32/2000. Activitatea de asigurare în România poate fi
exercitată de persoane juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi
mutuale, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, după care se solicită
înmatricularea la Oficiul registrului comerţului;
- societăţile cooperative - Legea nr.1/2005 legea cooperaţiei. Societăţile cooperative se
înfiinţează pe baza actului constitutiv care poate fi format din contract şi statut dar şi printr-
un înscris unic, de către judecătorul delegat la registrul comerţului care dispune prin încheiere
înmatricularea şi se eliberează Certificatul de înregistrare ce conţine Codul unic de
înregistrare.

Nulitatea persoanei juridice

Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa
judecătorească numai atunci când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume
prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei
juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social
subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim,
subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului
de înfiinţare a persoanei juridice.
Nerespectarea dispoziţiilor de la lit. a), c) - g) se sancţionează cu nulitatea absolută. Nulitatea
relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau
înfiinţării acesteia, după caz. Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în
toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza
de nulitate a fost înlăturată.
Înregistrarea persoanei juridice
Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această
înregistrare. Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă
formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice
sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Înregistrarea se face
la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.

Capacitatea juridică civilă a persoanelor juridice

Ca şi persoana fizică, persoana juridică – ca subiect colectiv, dispune de capacitate juridică,
adică de aptitudinea recunoscută de lege de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică civilă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea acestui subiect
colectiv de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile – capacitate de folosinţă – şi
aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere –
capacitate de exerciţiu.

A. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile ce constă în
aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii. Caracteristica
principală a capacităţii de folosinţă a oricărei persoane juridice constă în aceea că „este
circumscrisă scopului pentru care a fost creată persoana juridică”.
Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care sunt în concordanţă cu
scopul pentru care ea a fost înfiinţată. Aceasta rezultă şi din analiza textului art.206 alin.2 şi 3
din Codul civil, astfel că, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut. Actul juridic încheiat cu încălcarea acestor dispoziţii este lovit de
nulitate absolută.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice
Potrivit art.205 din Codul civil, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane
juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute
de lege.
Cu toate acestea, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor, pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este alcătuit din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor civile care corespund cu scopul stabilit prin lege sau actul de
înfiinţare sau statut.
Fiind alcătuită din drepturile şi obligaţiile corelative, capacitatea de folosinţă a persoanelor
juridice, ca şi la persoanele fizice, are două laturi, şi anume: latura activă, aceea care
cuprinde aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale şi
personale nepatrimoniale izvorâte din contracte sau din anumite fapte juridice; latura pasivă,
conţinând aptitudinea de a avea obligaţii civile patrimoniale şi nepatrimoniale.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura
lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice fără scop
lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Actul juridic încheiat cu încălcarea
acestor dispoziţii este lovit de nulitate absolută.
Desfăşurarea activităţilor autorizate
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura
asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă
prin lege nu se prevede altfel. Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de
lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi
solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de
lege.

B. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte
juridice civile de către organele sale de conducere. Persoana juridică îşi exercită drepturile
şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
Au calitatea de organe de administrare, persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin
lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii,
individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
constituire sau statut. Rezultă că manifestarea de voinţă a persoanei juridice în vederea
încheierii de acte juridice, prin care să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, se
realizează prin intermediul organelor sale de conducere. Între persoana juridică şi organele
sale de conducere există un „raport de reprezentare”, asemănător „mandatului”, care se
numeşte „reprezentare legală”.
Lipsa organelor de administrare
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele
fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către
fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii,
actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele
încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de
afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă
aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin
contract a fost exonerat de această obligaţie.
Incapacităţi şi incompatibilităţi
Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice:
- incapabilii – minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc;
- cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani;
- cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
- cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor
legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
Noțiunea de profesionist și exploatarea unei întreprinderi

1.1. Cine este profesionistul?

Pentru explicarea noțiunii de profesionist trebuie să pornim de la art. 3 alin. (2) din Noul Cod
civil conform căruia, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere şi
conform art. 3 alin. (3), constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu un scop lucrativ.
Profesionistul nu este o persoană care exercită o profesie sau o meserie, este cel care
exploatează o întreprindere, prin urmare, termenul de profesionist capătă o conotaţie
juridică specială, diferita de cea uzuală.
Termenul de profesionist are ca scop înglobarea categoriilor diferite de persoane care exercită
în mod sistematic activităţi economice sau profesionale. Conform Codului civil termenul de
profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător sau operator economic precum
şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel
cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. Textul
menţionat înainte împreuna cu prevederile Codului civil, art. 3, alin (2) și alin. (3), sunt cele
două texte care explica în mod explicit noţiunea de profesionist.
Aşadar, legiuitorul consideră că exploatarea unei întreprinderi constituie esenţa noţiunii de
profesionist, relevă natura economică sau profesională a activităţii profesionistului, enumeră
aceste activităţi care se desfăşoară în mod autorizat, distinge între diferitele categorii de
profesionişti, cei care au o activitate cu scop lucrativ şi cei care nu au o activitate cu scop
lucrativ.

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere? Ce face un

profesionist?
Articolul 3 alin. (2), subliniază caracterul independent al activităţii profesionistului, arată ca
o persoană este profesionist doar atunci când exploatează o întreprindere şi faptul că aceasta
lucrează în nume propriu şi pe propriul risc.
 Termenul de „exploatează” o întreprindere trimite spre poziţia profesionistului în
cadrul întreprinderii care este una dominantă, profesionistul este factorul decident, cel care
determină cursul acţiunii şi îşi asumă rezultatele felului în care „exploatează”. Prin noţiunea
de exploatare înţelegem, pe de o parte, faptul că profesionistul intervine în mod personal şi
direct, iar pe de altă parte faptul că el desfăşoară această activitate în mod independent şi pe
cont propriu. Urmând această linie, profesionistul exploatează întreprinderea direct sau prin
subordonaţi, dar pe cont propriu şi pe propriul său risc. Prin urmare, în sfera profesioniştilor
nu intră persoanele care au raporturi de angajare cu întreprinderea, cei a căror
activitate este dependentă sau sobordonată, aceştia fiind “instrumente” prin care
profesionistul exploatează întreprinderea.
“Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ”.
 Potrivit acestui alineat, exploatarea întreprinderii constă în exercitarea în mod
sistematic a unei activităţi organizate constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii. Substanţa conceptului de exploatare constă în
exerciţiul sistematic, caracterizat prin continuitate, constanţă şi repetitivitate. Aşadar din
sfera acestui concept putem trage concluzia că sunt excluse actele şi operaţiunile
accidentale, întâmplătoare.
O persoană este profesionist dacă îndeplineşte criteriile legale pentru a fi autorizat ca atare,
însă nu toate actele şi operaţiunile realizate de o persoana autorizată ca profesionist sunt
îndeplinite în exerciţiul sistematic al activităţilor organizate ce constituie o întreprindere.

În concluzie… să vedem câteva exemple!

O societate care are ca obiect de activitate vânzarea cu amănuntul este un bun exemplu de
profesionist. De ce? Pentru că aceasta îndeplinește condițiile analizate anterior:
 societatea desfășoară, din punct de vedere juridic, o activitate economică;
 activitatea se desfășoară în mod sistematic – adică implică o continuitate a
desfășurării activității;
 caracterul organizat – implică operațiuni de alocare a resurselor și de stabilire a
minimului material și legal impus de exercitarea unei activități;
 activitatea să constea în producerea, administrarea, înstrăinarea de bunuri sau
prestarea de servicii – este inclusă orice activitate pe care o regăsim în Codul CAEN.
Având în vedere acestea, situația descrisă anterior se potrivește pe cerințele analizate, întrucât
societatea în cauză desfășoară o activitate economică – vânzarea cu amănuntul, activitatea se
desfășoară în mod sistematic, deoarece nu se realizează un singur act de vânzare, un act
izolat, ci există mai multe astfel de acte. De asemenea, avem de-a face și cu un caracter
organizat, în sensul că societatea își stabilește care sunt resursele alocate utilităților,
personalului salarial, activității de gestiune, etc., iar, în final, activitatea desfășurată constă în
înstrăinarea de bunuri, pe care o putem găsi și în Codul CAEN.
Un exemplu de situație în care nu avem de-a face cu un profesionist este acela în care o
societate având același obiect de activitate, vânzarea cu amănuntul, încetează de la un anumit
moment a-și mai desfășura activitatea din diverse motive. Într-o atare situație, nu mai suntem
în prezența desfășurării unei activități în mod sistematic. Trebuie să avem în vedere că
noțiunea de profesionist implică o situație de fapt, iar condițiile despre care am discutat
mai sus trebuie îndeplinite la fiecare moment de timp la care analizăm această calitate,
nefiind suficient ca persoana juridică în cauză să fi fost profesionist doar la un anumit
moment în trecut. Astfel, dacă spre exemplu, o astfel de societate ce și-a sistat temporar
activitatea încheie un contract ce nu se află în legătură cu obiectul său de activitate cu o
persoană fizică/ juridică, respectiva societate nu încheie contractul în cauză ca profesionist,
chiar dacă, în trecut a avut această calitate.
 COMERCIANTUL PROFESIONIST POATE FI:
1. COMERCIANTUL PROFESIONIST PERSOANA FIZICA
2. COMERCIANTUL PROFESIONIST PERSOANA JURIDICĂ

COMERCIANTUL PROFESIONIST PERSOANA FIZICA

Acest articol este preluat din lucrarea Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar, ediția a
II-a, revizuită și adăugită, autor Ioana Nely Militaru, apărută la Editura CECCAR în anul
2018.
https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/profesionistii-comercianti-persoane-fizice-a4353/
Subiectele raporturilor de dreptul afacerilor sunt profesioniștii comercianți, persoane fizice
sau juridice (în principiu, societăți), profesioniștii necomercianți (în principiu, persoane care
desfășoară activități liberale: notari, avocați, executori judecătorești) și persoanele de drept
civil, fizice și juridice, care nu au calitatea de profesioniști (consumatori de bunuri și servicii,
beneficiari de executări de lucrări).
Profesioniștii comercianți sunt:
✔ Persoane fizice. Potrivit art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările ulterioare, persoanele
fizice pot desfășura activitățile economice după cum urmează:
1. individual și independent, ca persoane fizice autorizate. Persoana fizică autorizată
poate avea sau nu calitatea de comerciant;
2. ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale. Întreprinzătorul
persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de
la data înregistrării sale în Registrul comerțului;
3. ca membri ai unei întreprinderi familiale. Întreprinderea familială se înregistrează
la registrul comerțului, dată de la care membrii acesteia devin comercianți persoane
fizice.
✔ Persoane juridice. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acestea sunt companiile
naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic,
societățile cooperative, societățile europene (a se vedea titlul VII1 (art. 2702a-2702e) din
Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
Regulamentul (CE) nr. 2.157/2001 al Consiliului privind statutul societății europene (SE) și
Hotărârea Guvernului nr. 187/ 2007 privind procedurile de informare, consultare și alte
modalități de implicare a angajaților în activitatea societății europene), societățile
cooperative europene (a se vedea Regulamentul (CE) nr. 1.435/2003 al Consiliului privind
statutul societății cooperative europene (SCE) și Directiva 2003/72/CE a Consiliului de
completare a statutului societății cooperative europene în legătură cu participarea lucrătorilor)
și grupurile europene de interes economic (a se vedea Regulamentul (CEE) nr. 2.137/85 al
Consiliului privind Grupul European de Interes Economic (GEIE)) cu sediul principal în
România.
Sintetizând dispozițiile corespunzătoare din actele normative enunțate mai sus rezultă că
persoanele (fizice și juridice) menționate sunt comercianți datorită unui criteriu formal –
acela al obligației de a solicita înmatricularea în registrul comerțului.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, această obligație revine și altor persoane fizice
și juridice decât cele prevăzute de acest act normativ, prin urmare, enumerarea de mai sus nu
este limitativă. Tot art. 1 alin. (1) prevede că profesioniștii comercianți (cărora li se impune
înmatricularea în registrul comerțului) sunt:
● societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale – înființate prin
Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990;
● regiile autonome – înființate prin reorganizarea unităților economice de stat, potrivit Legii
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți
comerciale, cu modificările ulterioare, în ramurile strategice ale economiei naționale (a se
vedea și Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 privind ramurile și domeniile în care
funcționează regiile autonome de interes național și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările ulterioare). Regiile
autonome sunt persoane juridice care funcționează pe bază de gestiune economică și
autonomie financiară;
● organizațiile cooperatiste (a se vedea Legea cooperației agricole nr. 566/2004, cu
modificările și completările ulterioare) – au personalitate juridică și își desfășoară activitatea
pe baza principiilor gestiunii economice, aceasta constând în producerea și desfacerea de
mărfuri și prestarea de servicii;
● societățile cooperative – potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea
cooperației, republicată, cu modificările ulterioare;
● grupurile de interes economic – reprezintă asocieri de persoane fizice sau juridice în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor lor, precum și al
îmbunătățirii rezultatelor activității respective (art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările
și completările ulterioare). Grupul de interes economic are personalitate juridică și poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant;
● persoanele fizice – potrivit OUG nr. 44/2008, persoane fizice autorizate, întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale, membri ai unei întreprinderi familiale.

Reguli comune aplicabile profesioniștilor persoane fizice care intră sub incidența OUG
nr. 44/2008

OUG nr. 44/2008 reglementează:

Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială desfășoară o

activitate economică, definită de art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008 ca fiind o activitate cu
scop lucrativ constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii. Aceasta se desfășoară în cadrul unei întreprinderi economice.
Potrivit art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea economică este activitatea
economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse
financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Persoanele fizice menționate sunt obligate să solicite oficiului registrului comerțului de pe
lângă tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării înainte de începerea activității
economice ca PFA sau întreprindere individuală. În cazul întreprinderii familiale,
înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării sunt solicitate, ca obligație, de
către reprezentantul său.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul întreprinderii
familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor referitoare la
organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care
au calitatea de contribuabili, în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul
fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 5 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice astfel organizate trebuie să aibă un
sediu profesional pe teritoriul României.
Conform art. 2 lit. j1) din OUG nr. 44/2008, sediul profesional este elementul de identificare
a persoanei fizice autorizate, întreprinderii individuale și întreprinderii familiale în raporturile
juridice la care participă, reprezentând sediul principal sau locația declarat(ă) la registrul
comerțului în vederea înregistrării și autorizării funcționării acestora.
Pentru stabilirea sediului profesional sau a punctelor de lucru este necesar ca persoana fizică
titulară care se autorizează ca PFA, titularul întreprinderii individuale sau oricare membru al
întreprinderii familiale, după caz, să prezinte înscrisul care atestă dreptul de folosință asupra
imobilului cu destinație de sediu profesional/punct de lucru.
Dacă la sediul profesional, imobil cu destinație de locuință, nu se desfășoară nicio activitate
economică, persoana fizică titulară a PFA, titularul întreprinderii individuale sau membrul
întreprinderii familiale care are dreptul de folosință asupra imobilului depune o declarație pe
propria răspundere, sub semnătură privată, prin care atestă faptul că la sediul profesional nu
desfășoară activitate economică, în acest caz nefiind necesare formalitățile prevăzute de art.
42 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de
proprietari, cu modificările și completările ulterioare.
Persoanele fizice pot opta pentru constituirea unui patrimoniu de afectațiune. Acesta este o
masă patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea
drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de
constituire sau printr-un act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.
Persoanele fizice menționate sunt plătitoare de impozit pe venit în condițiile prevăzute de
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Studenții care vor să înființeze o afacere proprie sunt scutiți de la plata taxelor pentru
operațiunile de înregistrare și autorizare a unei persoane fizice autorizate sau a unei
întreprinderi individuale prin oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale,
precum și de la plata tarifelor pentru serviciile de asistență prestate de aceste oficii.
Studentul care obține calitatea de titular al PFA sau al întreprinderii individuale trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
● să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate în România;
● să fie cel puțin în anul doi de studiu și să fi promovat, integral, la data solicitării, toate
cerințele programei de învățământ prevăzute de senatul instituției;
● să nu fi împlinit vârsta de 30 de ani.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării PFA sau a întreprinderii individuale va fi
însoțită de actul doveditor emis de instituția de învățământ superior, din care să rezulte că
sunt îndeplinite condițiile de mai sus.

Comerciantul persoană fizică autorizată

Potrivit art. 2 lit. i) și art. 19 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, persoana fizică autorizată este
întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce
folosește, în principal, forța sa de muncă și aptitudinile sale profesionale.
În ceea ce privește regimul juridic al PFA, OUG nr. 44/2008 stipulează:
✔ PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult cinci clase de activități prevăzute de
codul CAEN (art. 16 alin. (1)).
✔ PFA are următoarele drepturi:
 poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și
juridice, cu alte PFA, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul
juridic dobândit (art. 16 alin. (2));
  poate desfășura activitățile pentru care a fost autorizată, singură sau împreună
cu cel mult trei persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu
contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii (art. 17 alin.
(1)). Prin urmare poate angaja, în calitate de angajator, terțe persoane cu contract
individual de muncă;
 poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terțe persoane care
funcționează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel pentru care PFA este autorizată (art. 17 alin. (2));
 poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit și autorizarea ca
întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale (art. 19 alin. (2));
 este asigurată în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și are
dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor
pentru șomaj (art. 18).
Soția/soțul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate se poate asigura în
sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul asigurărilor
pentru șomaj (în condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și
completările ulterioare), precum și în sistemul asigurărilor de sănătate (art. 211).
✔ PFA îi este interzis să cumuleze și calitatea de întreprinzător persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale (art. 19).
✔ Răspunderea PFA
Titularul PFA răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu
bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă bunurile respective nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. (art. 20 alin. (1))
Potrivit dispozițiilor art. 2.324 alin. (4) din Codul civil, bunurile care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
În caz de insolvență, PFA va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările
ulterioare. Orice persoană interesată poate face dovada calității de profesionist în cadrul
procedurii insolvenței sau separat, prin acțiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
(art. 20 alin. (2)-(3))
✔ Încetarea activității PFA
PFA își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în următoarele cazuri:
1. prin decesul titularului PFA;
2. prin voința titularului PFA;
3. în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Aceasta poate cere radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau
numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătorești irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele
care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin
hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată. (art. 21 alin. (1)-(2))
Comerciantul întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
Potrivit art. 2 lit. g) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea individuală este întreprinderea
economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.
În ceea ce privește regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, OUG nr. 44/2008 prevede:
✔ Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant
persoană fizică de la data înregistrării în registrul comerțului (art. 23).
✔ Prin înregistrarea în registrul comerțului, întreprinderea individuală nu dobândește
personalitate juridică (art. 22).
✔ Prerogativele comerciantului persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
sunt:
 poate avea în obiectul de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de codul
CAEN;
 poate angaja cel mult opt salariați, terțe persoane, cu contract individual de muncă
încheiat și înregistrat în condițiile legii;
 poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice,
cu alte întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea
unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit în
condițiile OUG nr. 44/2008; (art. 24)
 nu va fi considerat angajat al unor terțe persoane cu care colaborează în condițiile
prevăzute mai sus, nici în cazul în care colaborarea este exclusivă;
 poate cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât
în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate decât cel în care și-a
organizat întreprinderea individuală;
 este asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și are
dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor
pentru șomaj. (art. 25)
✔ Răspunderea întreprinzătorului persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale
Titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea
întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă bunurile respective
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale
debitorului. (art. 26) Potrivit art. 2.324 alin. (4) din Codul civil, bunurile care fac obiectul
unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.
Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
✔ Încetarea activității întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii
individuale
Titularul întreprinderii individuale își încetează activitatea și este radiat din registrul
comerțului în următoarele cazuri:
1. prin deces;
2. prin voința acestuia;
3. în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Radierea înregistrării păgubitoare se poate cere în tot sau numai
cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești
irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la
 baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care întreprinzătorul decedează, moștenitorii pot continua întreprinderea, dacă își
manifestă voința, printr-o declarație autentică, în termen de șase luni de la data dezbaterii
succesiunii. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia își vor desemna un reprezentant în
vederea continuării activității economice ca întreprindere familială.
Activitatea va putea fi continuată sub aceeași firmă, cu obligația de menționare în cuprinsul
acelei firme a calității de succesor. (art. 27)

Comerciantul întreprindere familială

Potrivit art. 2 lit. h) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea familială este întreprinderea
economică, fără personalitate juridică, organizată de membrii unei familii.
Art. 2 lit. d) din același act normativ precizează că familia este compusă din soț, soție, copiii
acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele și
afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
În ceea ce privește regimul juridic al întreprinderii familiale, OUG nr. 44/2008 prevede:
✔ Constituirea întreprinderii familiale
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulți membri ai unei familii (art. 28
alin. (1)).
Aceasta se înființează în baza unui acord de constituire încheiat de membrii familiei.
Acordul de constituire trebuie să îmbrace forma scrisă, aceasta fiind o condiție de validitate.
Acordul de constituire trebuie să specifice:
 datele de identificare ale membrilor familiei și ale reprezentantului desemnat din
rândul acestora;
 condițiile participării;
 cota procentuală a fiecărui membru la beneficii și la pierderi;
 raporturile dintre membrii întreprinderii familiale;
 condițiile de retragere;
 data întocmirii sale.
Lipsa uneia dintre stipulațiile de mai sus atrage nulitatea absolută a acordului. (art. 29 alin.
(1))
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerțului, dar, prin acordul de constituire a sa,
fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea, în cadrul patrimoniului său, a unui
patrimoniu de afectațiune, pentru exercitarea activității economice a întreprinderii familiale.
În acest caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la acesta se vor
stabili cotele de participare a lor la alcătuirea patrimoniului de afectațiune. Dacă
membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele
prevăzute pentru participarea la beneficiile sau la pierderile întreprinderii. (art. 30)
✔ Statutul membrilor întreprinderii familiale
Membrii răspund solidar și indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune și, în completare, cu întregul
patrimoniu al acestora, corespunzător cotelor de participare (art. 31).
✔ Prerogativele membrilor întreprinderii familiale sunt:
pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale;
pot cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același
domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și-au organizat
întreprinderea familială;
sunt asigurați în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și au dreptul de
a fi asigurați în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al asigurărilor pentru șomaj; (art.
28 alin. (2)-(3))
actele de dispoziție asupra bunurilor afectate activității întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorității simple a membrilor întreprinderii, cu condiția ca această majoritate
să includă și acordul proprietarului bunului care face obiectul actului (art. 32 alin. (2)).
✔ Statutul reprezentantului întreprinderii familiale
Reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat prin acordul de constituire.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către
reprezentantul desemnat, care va gestiona interesele acesteia în temeiul unei procuri
speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Aceasta se semnează de către toți
membrii întreprinderii care au capacitate de exercițiu deplină și de reprezentanții legali ai
celor cu capacitate de exercițiu restrânsă. (art. 29 alin. (2))
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie
de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu
privire la care se încheie actul nu depășește 50% din valoarea bunurilor care au fost
afectate exercitării activității economice a întreprinderii și a sumelor de bani aflate la
dispoziția întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele de participare la beneficii, fiind incluse în patrimoniul de
afectațiune, dacă acesta a fost constituit. (art. 32 alin. (3))
✔ În vederea exercitării activității pentru care a fost autorizată, respectiv pentru efectuarea
unei activități economice, întreprinderea familială poate stabili relații contractuale, în
condițiile legii:
 cu orice persoane fizice și juridice;
 cu alte întreprinderi familiale;
 cu întreprinderi individuale;
 cu PFA.
Întreprinderea familială poate stabili aceste relații contractuale fără ca aceasta să îi schimbe
statutul juridic dobândit. (art. 29 alin. (3))
✔ Interdicții
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terțe persoane cu contract de
muncă (art. 28 alin. (4)).
✔ Încetarea activității întreprinderii familiale
Întreprinderea familială își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în
următoarele cazuri:
 mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
 mai mult de jumătate dintre membrii acesteia cer încetarea ei sau se retrag din
întreprindere;
  în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990, adică la cererea oricărei persoane
fizice sau juridice prejudiciate ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în
registrul comerțului. Radierea înregistrării păgubitoare se poate cere în tot sau numai
cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești
irevocabile au fost desființate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la
baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea
judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul unde
își are sediul profesional, de către orice persoană interesată. (art. 33 alin. (1)-(2))

Condițiile impuse de lege profesionistului persoană fizică în vederea dobândirii

calității de comerciant

Condițiile impuse de lege comerciantului persoană fizică sunt de trei feluri:

1. condiții necesare protejării persoanei interesate în realizarea activităților
economice– referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective;
2. condiții necesare protejării intereselor generale, care se referă la cauze de
incapacitate sau incompatibilitate;
3. condiții necesare pentru desfășurarea activității referitoare la exploatarea unei
întreprinderi.
Condițiile impuse profesioniștilor persoane fizice în vederea desfășurării unei activități
economice sunt următoarele:
1. Potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/ 2008, să aibă capacitate deplină de
exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii familiale ce nu au calitatea de
reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin 16 ani.
Nu au capacitatea de a fi comercianți:
 minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (cu vârsta între 14 și 18 ani). Acesta poate
încheia însă, de la vârsta de 16 ani, anumite acte juridice pentru care nu are nevoie de
încuviințarea prealabilă a reprezentantului legal;
 interzișii judecătorești, deoarece sunt lipsiți de capacitate de exercițiu, neavând
discernământul faptelor pe care le realizează din cauza stării de alienație mintală.
Prin urmare:
 comercianții persoane fizice pot presta activitate economică în mod independent
numai de la 18 ani, vârstă de la care dobândesc capacitate comercială;
 persoanele fizice pot presta activități în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta de
16 ani ca membri ai acesteia, cu condiția să nu aibă calitatea de reprezentanți ai ei. În
cadrul întreprinderilor familiale se regăsesc comercianți persoane fizice care pot avea
vârsta între 16 și 18 ani.
Femeia și bărbatul căsătoriți înainte de vârsta de 18 ani, chiar dacă au dobândit capacitate de
exercițiu deplină prin căsătorie, nu dobândesc și capacitate comercială. Dacă o persoană
moștenește însă un fond de comerț pe cale succesorală, dobândește calitatea de comerciant,
dar fără să aibă dreptul de a îndeplini activități economice. Într-o situație similară se găsește
orice minor care dobândește un fond de comerț pe cale succesorală.
✔ Incompatibilități
Nu pot fi comercianți, ca urmare a funcției pe care o dețin: parlamentarii; funcționarii
publici, în condițiile impuse de statutul propriu, potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare; magistrații
(judecătorii și procurorii); militarii etc.
Nu pot fi comercianți, ca urmare a profesiei, acele persoane care exercită profesiuni
liberale: avocații, notarii, medicii etc. În acest sens, art. 1 alin. (2) din OUG nr. 44/2008
stabilește expres că prevederile ordonanței nu se aplică acestor categorii de persoane, și nici
activităților economice a căror desfășurare este organizată și reglementată prin legi speciale.
✔ Decăderi
Sunt decăzute din dreptul de a fi comercianți persoanele care au fost condamnate penal pentru
una dintre faptele (infracțiunile) prevăzute de lege, potrivit art. 1 din Legea nr. 12/1990
privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de
servicii ilicite, republicată. În acest sens trebuie să existe o hotărâre judecătorească (de
condamnare).
Totodată, art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/ 2008 prevede că persoanele fizice pot să
desfășoare activități economice ca PFA, ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei
întreprinderi individuale sau ca reprezentanți, respectiv membri ai unei întreprinderi familiale
dacă nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care
privesc disciplina financiar-fiscală.
✔ Interdicții
Acestea pot fi legale și convenționale:
✔ Interdicțiile legale se referă la anumite activități care nu pot face obiectul comerțului
privat (particular) și care sunt monopol de stat (prelucrarea tutunului, prospectarea și
extracția cărbunelui, a minereurilor feroase) sau la activități care sunt considerate infracțiuni
(fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).
O interdicție legală în acest sens este cea de la art. 1 alin. (3), prin care se prevede că
dispozițiile OUG nr. 44/ 2008 nu se aplică acelor activități economice pentru care, prin lege,
sunt instituite anumite restricții de desfășurare ori alte interdicții și acelor activități interzise
expres prin lege pentru libera inițiativă.
✔ Interdicțiile convenționale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract și
produc efecte numai între părțile contractante. Exemplificăm în acest sens:
 clauze de exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă față de producător să nu
vândă decât anumite produse (în speță, cele fabricate de producător). Spre exemplu,
agentul nu poate negocia și nu poate încheia pe contul său, fără consimțământul
expres al comitentului, în regiunea determinată prin contract, operațiuni de comerț
concurente privind bunuri și/sau servicii similare celor care fac obiectul contractului
de agenție;
 clauze de nonconcurență, cu privire la comerciantul agent comercial permanent
căruia i se impune astfel o anumită restrângere de activitate.
2. Potrivit art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, să exploateze o întreprindere economică, adică
să desfășoare activitate economică în mod organizat, permanent și sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și
informație, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Prin urmare, exercitarea sistematică a unei activități organizate se realizează prin exploatarea
unei întreprinderi, mai mult, a unei întreprinderi economice.
3. Pentru PFA se impune o condiție care se găsește în definiția oferită de art. 2 lit. i) din
OUG nr. 44/2008 referitoare la folosirea de către aceasta, în principal, a forței sale de
muncă, astfel: persoana fizică autorizată este întreprinderea economică organizată de o
persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă.
Astfel, persoana fizică în cauză trebuie să dețină calificarea – pregătirea profesională sau,
după caz, experiența profesională necesară pentru a desfășura activitatea economică pentru
care se solicită autorizația, aceasta dovedindu-se potrivit anexei la OUG nr. 44/2008.
4. Conform art. 2 lit. a) din OUG nr. 44/2008, activitatea profesionistului comerciant, fiind o
activitate economică, trebuie să aibă drept scop obținerea de profit, excluzându-se în
principal activitatea nelucrativă, deoarece activitatea economică este activitatea cu scop
lucrativ ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii.
5. Potrivit art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, activitatea economică, desfășurată în mod
organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă,
materii prime, mijloace logistice și informație, trebuie să fie realizată pe riscul
întreprinzătorului.
6. Conform art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 44/ 2008, pentru a desfășura activități
economice, persoanele fizice trebuie să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile fiscale,
contabile, vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care
se înscriu în cazierul fiscal.
7. Potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 44/ 2008, pentru a desfășura activități economice,
persoanele fizice trebuie să aibă un sediu profesional declarat.
Așa cum am precizat, sediul profesional este sediul principal/locația declarat(ă) la registrul
comerțului, în vederea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate,
întreprinderii individuale sau familiale, reprezentând elementul de identificare a acesteia în
raporturile juridice la care participă. Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca
PFA, titularul întreprinderii individuale sau oricare membru al întreprinderii familiale să
dețină dreptul de folosință asupra imobilului la adresa căruia este declarat acesta. Dreptul de
folosință poate avea ca temei juridic un contract de vânzare-cumpărare sau un testament,
situație în care comerciantul este proprietar, ori un contract de locațiune, caz în care este
locatar.
Desfășurarea activităților economice prin intermediul unui sediu permanent de către
cetățenii altor state membre ale Uniunii Europene sau ale Spațiului Economic European se
realizează cu respectarea reglementărilor în vigoare privind sediul permanent.
8. Conform art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 44/ 2008, pentru a desfășura activități
economice, persoanele fizice trebuie să declare pe propria răspundere că îndeplinesc
condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-
veterinar, al protecției mediului și al protecției muncii.
9. Potrivit art. 7 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, pentru a desfășura activități economice,
persoanele fizice au obligația să solicite oficiului registrului comerțului de pe lângă
tribunal înregistrarea și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității.
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea funcționării înainte de începerea activității economice. În cazul în
care acesta nu formulează cererea în termen de 15 zile de la încheierea acordului de
constituire, oricare membru al întreprinderii familiale care are capacitate deplină de exercițiu
poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării. În toate
cazurile, această cerere trebuie formulată în termen de 20 de zile de la încheierea acordului de
constituire.
Înregistrarea la oficiul registrului comerțului este elementul care distinge, în principal,
profesionistul comerciant de cel necomerciant.
Îndeplinirea condițiilor de funcționare se face potrivit art. 5, art. 15 alin. (1) lit. b) și alin. (2),
art. 17 și următoarele din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la
înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor
juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor
juridice, cu modificările și completările ulterioare, atât pentru sediul profesional, pentru
fiecare punct de lucru, cât și pentru activitățile desfășurate în afara sediului profesional
sau a punctelor de lucru.
 SOCIETĂŢILE – Cadrul general legislativ

1. Societăţile – concept şi ipostaze

Definirea conceptului societate
Doctrina juridică admite că societatea este persoana juridică creată prin contract încheiat
între două sau mai multe persoane fizice sau/şi juridice, care se obligă să aducă aporturi
sociale în bani sau/şi în natură pe care să le pună în comun pentru a desfăşura împreună
activităţi aducătoare de profit, în vederea împărţirii între persoanele asociate a beneficiilor
astfel rezultate.
Din această definiţie rezultă că societatea se prezintă în două ipostaze distincte, şi anume de
contract şi de persoană juridică.
a) Societatea în ipostază de contract
În această ipostază se pot defini regulile de organizare şi funcţionare a societăţii, precum şi
raporturile obligaţionale intra-societare care se leagă între asociaţi, respectiv între aceştia şi
societatea.
Contractul examinat poartă denumirea de act constitutiv, iar acesta, la rândul său, poate fi
format fie numai din contract de societate, cum este exemplul societăţilor în nume colectiv şi
a celor în comandită simplă, fie din contract de societate şi statut, în cazul societăţilor pe
acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată. Prin excepţie, caracterul contractual al societăţii
este redus la o sigură categorie de raporturi societare născute numai între un singur societar şi
societate, în ipoteza societăţii cu răspundere limitată unipersonală caracterizată prin prezenţa
unicului societar, când actul constitutiv este reprezentat numai de statutul societăţii.
b) Societatea în ipostaza de persoană juridică
Această ipostază reflectă calitatea de subiect de drept a societăţii, calitate necesară pentru
recunoaşterea capacităţii juridice a societăţii de a se implica în relaţii cu alţi subiecţi de drept
şi de a sta în justiţie în nume propriu. De la această ipostază fac excepţie societatea în
participaţie şi societatea de fapt, deoarece nu beneficiază de personalitate juridică. Societatea
dobândeşte personalitate juridică odată cu înmatricularea sa la registrul comerţului.

2.Clasificarea societăţilor

Societăţile sunt susceptibile de multiple clasificări, pe baza unor criterii diverse.

Legea nr. 31/1990 enumeră limitativ formele juridice sub care se pot constitui societăţile în
România, astfel: a) societatea în nume colectiv; b) societatea în comandită simplă; c)
societatea pe acţiuni; d) societatea în comandită pe acţiuni; e) societatea cu răspundere
limitată (art. 2). Fiecare dintre aceste societăţi pot fi clasificate după anumite criterii.
Dintre acestea, vom menţiona următoarele:
1.După provenienţa capitalului distingem:
- societăţi cu capital integral autohton;
- societăţi cu capital mixt, la care participă alături de capital autohton şi capital străin;
- societăţi cu capital integral străin.
2.După acelaşi criteriu al provenienţei capitalurilor, dar privite sub un alt punct de vedere,
societăţile pot fi:
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt (parţial de stat şi parţial privat);
- societăţi cu capital integral privat.
3. Un alt criteriu are în vedere naţionalitatea societăţilor. Din acest punct de vedere, vom
distinge:
- societăţi de naţionalitate română;
- societăţi de naţionalitate străină.
Sunt societăţi de naţionalitate română cele care au fost constituite în România şi şi-au fixat
sediul principal pe teritoriul României. Importanţa clasificării priveşte diferenţa de statut
juridic pe care-l au cele 2 categorii de societăţi. Astfel, cât priveşte societăţile de naţionalitate
română, statutul lor juridic este cârmuit de legea română, căci aceasta este lex societatis; în
vreme ce statutul juridic al societăţilor de naţionalitate străină este guvernat de lex societatis
din ţara care le-a dat naţionalitatea.
4. După criteriul domeniului în care îşi desfăşoară activitatea vom distinge:
- societăţi din domeniul industriei;
- societăţi din domeniul agriculturii;
- societăţi din domeniul circulaţiei mărfurilor;
- societăţi prestatoare de servicii;
- societăţi din domeniul construcţiilor;
- societăţi din domeniul transporturilor.

5. În funcţie de structura capitalului social vom distinge:

- societăţi a căror capital social este fracţionat în părţi sociale /părţi de interese;
- societăţi a căror capital social este fracţionat în acţiuni.
Spre deosebire de acţiuni, părţile sociale nu sunt întotdeauna egale ca valoare. Astfel, ideea
de egalitate a părţilor sociale e valabilă şi obligatorie numai în societăţile cu răspundere
limitată. La societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, părţile sociale pot să fie sau
nu egale, pentru că aici nu se procedează la fracţionarea capitalului în diviziuni valorice egal,
ci fiecare aport social subscris şi adus în societate de către fiecare asociat, este considerat a fi
o parte socială a acelui asociat.
Cum subscrierile de aporturi sociale pot fi diferite ca valoare şi mărimea părţilor sociale
aferente pot fi diferite ca valoare. În cazul societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor cu
răspundere limitată, acestea sunt întotdeauna titluri reprezentative ale unor fracţiuni
obligatoriu egale din capitalul social. Pe de altă parte, acţiunile sunt cesibile şi negociabile, pe
când părţile sociale sunt numai cesibile şi niciodată negociabile.
În societăţile intuitu personae chiar cesibilitatea părţilor sociale este subordonată unor
condiţii restrictive.

6. După abilitatea societăţilor de a emite titluri de valoare, vom distinge:

- societăţi emitente de titluri de valoare;
- societăţi neemitente de titluri de valoare.
Sunt societăţi emitente de titluri de valoare, societăţile de capitaluri (societăţile pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni). Ele emit acţiuni şi obligaţiuni.
Sunt societăţi neemitente de titluri de valoare societăţile de persoane (societăţile în nume
colectiv şi în comandită simplă), precum şi societăţile cu răspundere limitată. De precizat că
titlurile de valoare emise de către societăţi sunt, totodată, titluri societare şi că toate societăţile
emit titluri societare. Numai că unele dintre acestea sunt numai titluri de legitimare, ca de
pildă, certificatele de părţi sociale / de părţi de interese / de acţionar, iar altele sunt titluri de
valoare propriu – zise.
Titlurile de legitimare conferă calitatea de asociat al titularului, precum şi aceea de titular al
unor părţi sociale. Aceste titluri nu sunt negociabile la bursă şi nici pe piaţa extrabursieră.
Titlurile de valoare sunt în substanţa lor titluri de credit şi prin excelenţă au catacter
negociabil, atât pe piaţa bursieră, cât şi pe cea extrabursieră.

7. După criteriul importanţei pe care o prezintă elementul intuitu personae la constituirea

societăţilor, se disting:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane sunt societăţile la constituirea cărora elementul intuitu personae are
un rol decisiv. Asemenea societăţi se constituie în principal, pe ideea încrederii între asociaţi
şi a consideraţiei reciproce pe care asociaţii o au unii faţă de ceilalţi.
Sunt societăţi de persoane:
- societatea în nume colectiv – prototipul acestei forme juridice a societăţii ;
- societatea în comandită simplă.
Societăţile de persoane se caracterizează prin următoarele note de specificitate:
a) Sunt construite pe elementul intuitu personae;
b) Se bazează pe ideea răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru datoriile sociale. Această
responsabilitate este, însă, complementară şi subsidiară. Complementară pentru că reprezintă
doar o soluţie de rezervă pentru creditorii societăţii în eventualitatea că nu şi-ar putea
recupera creanţele lor de la societate şi primeşte incidenţă numai pentru sumele care nu au
putut fi recuperate de la societate. Este subsidiară deoarece creditorii societăţii pot proceda la
executarea silită a asociaţilor pentru datoriile societăţii numai dacă în prealabil au urmărit
patrimoniul societăţii şi au constatat că acesta este insuficient pentru acoperirea creanţelor
lor.
c) O altă notă de specificitate a societăţilor de persoane rezidă în aceea că aceste societăţi se
constituie numai prin contract de societate. Actul lor constitutiv este format din contractul de
societate; legea nu cere şi încheierea unui statut. Totodată, legea nu îngrădeşte libertatea
contractuală a asociaţilor şi ca urmare, nimic nu se opune ca aceştia să aibă iniţiativa
redactării şi a unui statut. Semnificaţia juridică a statutului nu reprezintă o condiţie de
validitate a actului constitutiv şi nici nu are forţa juridică a actului constitutiv, aşa cum se
impune statutul pe care legea îl prevede ca obligatoriu în alte societăţi.
d) Aceste societăţi nu sunt emitente de titluri de valoare. Nimic nu se opune, însă, ca ele să
emită titluri societare, având semnificaţia unor titluri de legitimare.
e) Pentru constituirea societăţilor de persoane, legea nu pretinde nici minim de capital, nici
minim de vărsământ şi, în general, nici minim de persoane. Desigur aceasta nu trebuie privită
ca omisiune a legii, ci ca o soluţie deliberat consacrată de legiuitor pentru a da specific
propriu societăţilor de persoane. Absenţa unei cerinţe legale referitoare la minimul de capital
nu trebuie interpretată în sensul că: în acest caz, asemenea societăţi ar putea fi constituite fără
capital social, capitalul social rămâne o cerinţă esenţială, subînţeleasă; dar nici în sensul că
pentru constituirea unor asemenea societăţi ar fi suficient un capital simbolic. În tăcerea legii,
urmează să conchidem că şi aici este subînţeleasă condiţia existenţei unui capital rezonabil
pentru ca judecătorul delegat la registrul comerţului să poată autoriza înfiinţarea unei societăţi
de persoane. Capital rezonabil înseamnă minimul de capital necesar pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii, propus de către asociaţi.
Societăţile de capitaluri sunt societăţile la constituirea cărora predomină ideea de capital.
Aici încrederea reciprocă între asociaţi, considerarea reciprocă a acestora unii faţă de alţii, nu
prezintă nicio relevanţă sau semnificaţie juridică.
Singurul element care contează este capitalul pe careîl aduce în societate fiecare asociat. De
regulă, asociaţii de la societăţile de capitaluri, care generic se numesc „acţionari”, nici nu se
cunosc între ei.
În grupa societăţilor de capitaluri se încadrează:
- societatea pe acţiuni, prototipul societăţii de capitaluri;
- societatea în comandită pe acţiuni.
Notele de specificitate ale acestor societăţi sunt:
a) Constituirea lor ca realităţi juridice se fundamentează pe ideea de capital; ceea ce contează
aici e capitalul subscris şi nu persoana asociatului;
b) Răspunderea asociaţilor pentru datoriile sociale este limitată la aportul social adus de
fiecare dintre aceştia fie odată cu constituirea societăţii, fie ulterior,pe parcursul funcţionării
acesteia. Consecinţa este că atunci când patrimoniul social este insuficient, pentru acoperirea
creanţelor creditorilor sociali, diferenţa rămasă neacoperită rămâne în sarcina creditorilor
societăţii.
c) La constituirea societăţilor de capitaluri se cere elaborarea, ca părţi integrante ale actului
constitutiv contractul de societate şi statutul. Contractul de societate şi statutul sunt absolut
obligatorii pentru validitatea înfiinţării societăţii.
d) Societăţile de capital sunt societăţi emitente de titluri de valoare. Titlurile emise de aceste
societăţi sunt acţiunile şi obligaţiunile.
e) Capitalul social al societăţilor de capitaluri este fracţionat în părţi egale reprezentate prin
titluri societare denumite „acţiuni”. Aceste titluri sunt emise de societate prin acţiuni în formă
materializată, concretizate în înscrisuri, precum şi în formă dematerializată, prin depunere în
cont. Cu referire la acestea din urmă, societatea emite numai un certificat de acţionar care nu
reprezintă un titlu de valoare, ci un simplu titlu societar, având semnificaţia unui titlu de
legitimare.
Între cele două categorii de societăţi există deosebiri esenţiale, ceea ce determină o serie de
consecinţe.
Astfel, în societăţile de persoane, factorul personal este preponderent, aportul asociaţilor
poate fi nu numai în numerar ori în natură, ci şi în munca asociaţilor. În schimb, în societăţile
de capitaluri, unde factorul personal nu este relevant, aportul asociaţilor nu poate fi decât în
numerar şi în natură, cu excluderea prestaţiilor în muncă.
Datorită rolului factorului personal, societăţile de persoane au un caracter „închis”; prin lege
se instituie anumite condiţii restrictive de transmitere a părţilor de interes şi părţilor sociale.
În schimb, irelevanţa calităţilor personale ale asociaţilor asigură societăţilor de capitaluri un
caracter „deschis”; transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de favorabile.
Relevanța factorului personal în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă are unele
consecinţe şi asupra dizolvării societăţii. Potrivit legii, aceste societăţi „se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur”, afară de excepţiile
prevăzute de lege (art. 229 din Legea nr. 31/1990).
În societăţile de capitaluri, asemenea cauze sunt irelevante. Aceste societăţi se dizolvă numai
dacă numărul acţionarilor s-a redus sub limita prevăzută de lege (cinci acţionari), indiferent
de cauza reducerii numărului acţionarilor. De reţinut că societatea cu răspundere limitată nu
se încadrează în nici una din cele două categorii. Această formă de societate împrumută unele
caractere, atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.
Ca şi în cazul societăţilor de persoane, constituirea societăţii cu răspundere limitată se
bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor (intuitu personae). Acest fapt reclamă limitarea
numărului asociaţilor (maximum 50 de asociaţi), precum şi condiţii restrictive privind
transmiterea părţilor social. În ce priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii,
asociaţii răspund numai în limita aportului lor, ca şi în cazul societăţilor de capitaluri.
• După întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale, societăţile pot fi
clasificate în două categorii:
- societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată;
- societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată.
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii. În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, acţionarii, respectiv
asociaţii, răspund până la concurenţa aportului lor (capitalului social subscris). În privinţa
societăţii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este diferită; asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului
lor.

3. Dreptul comun al societăţilor

Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod civil1, dreptul comun societar, inclusiv
cel referitor la societăţi, are un nou sediu, în cadrul reglementărilor generale ale NCC, cu
referire la: persoana juridică profesionistă comerciantă; tipurile de societăţi, contractul de
societate; regimul juridic al societăţii de fapt.
Se impune să constatăm o precizare terminologică a denumirii societăţilor comerciale,
legiuitorul civil optând pentru desemnarea acestora ca societăţi, prin eliminarea apelativului
comercial.
Potrivit art. 1887, Codul civil constituie dreptul comun în materia societăţilor. Legea poate
reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de
activitate. Reglementarea este cuprinsă în Titlul IX, intitulat „Diferite contracte speciale”,
Capitolul VII, afectat contractului de societate.
Două sunt observaţiile ce se impun: prima, că în cuprinsul acestor reglementări, societatea
este examinată în ipostaza de contract, care prin voinţa legii sau părţilor contractante îşi
poate apropia atributul personalităţii juridice; secunda, că reglementarea oferită, până acum
de Legea nr. 31/1990, cu titlu de drept comun, societăţilor, este înlocuită de cea a NCC, iar
legea enunţată trebuie considerată, în accepţiunea alin. 2 al art. 1887, lege specială, având ca
obiect de reglementare cele cinci forme juridice ale societăţii constituite în domeniul
activităţilor de producţie şi înstrăinare de bunuri, comerţ şi prestări de servicii.
Dintre prevederile NCC în domeniul societăţilor, unele prezintă caracter nou, sub aspect
normativ, deşi formularea textelor poate fi uşor regăsită în doctrina formată în jurul instituţiei
societăţilor, iar altele reprezintă o preluare, în alţi termeni, a unor norme - principii din
vechea reglementare a societăţilor. Creaţiile originare pentru sistemul de drept român sunt
cele referitoare la: formele societare, definirea societăţii de fapt, admisibilitatea aportului în
prestări şi cunoştinţe specifice, regimul părţilor de interes, distribuţia plăţii datoriilor
debitorului comun, cheltuielile făcute de societate, asocierea asupra drepturilor sociale şi
cedarea acestora, promisiunea asupra drepturilor sociale, cerinţele cvorumului de vot pentru
adoptarea hotărârilor de către asociaţi, calificarea termenului pentru contestarea hotărârilor
adoptate, răspunderea administratorilor, reprezentarea în justiţie a societăţii, obligaţiile
asociaţilor faţă de terţi, pierderea calităţii de asociat, nulitatea societăţii, pieirea bunurilor
subscrise ca aport, drepturile moştenitorilor în cadrul societăţii, restituirea aporturilor şi
împărţirea excedentului rămas în urma lichidării.

Condiţiile generale privind constituirea şi tipologia societăţilor

a) Noţiunea contractului de societate

1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009 şi
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
409 din 10 iunie 2011.
Conform art. 1881 alin. (1)-(3), prin contractul de societate două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta
prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Din definiţia enunţată rezultă următoarele elemente esenţiale care deosebesc contractul de
societate de alte contracte:
1. fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
2. asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul
societăţii;
3. toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice:
1. contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă două sau mai multe
persoane, fiecare asumându-şi anumite obligaţii;
2. contractul este cu titlu oneros, fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos
patrimonial, adică obţinerea de beneficii;
3. contractul este comutativ, întinderea obligaţiei fiecărui asociat este cunoscută din
momentul încheierii contractului;
4. contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor; forma scrisă fiind cerută ad probationem.
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia
beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
b) Cu privire la condiţiile de validitate ale contractului de societate, NCC include o cerinţă
nouă, şi anume că un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu
consimţământul celuilalt soţ (art.1882 alin.1). În continuare, această dispoziţie face trimitere
la prevederile art. 349 ale NCC.
c) Relativ la regimul aporturilor vărsate de către asociaţi, art. 1883 din NCC statuează că, în
cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în
cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor,
afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună
(alin.1).
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute
de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de data
înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia
dobândirii personalităţii juridice (alin.3).
d) Forma contractului este instituită de art. 1884, potrivit căruia un astfel de contract se
încheie se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este
necesară numai pentru dovada contractului (alin.1).
Comparativ, trebuie observate dispoziţiile speciale ale legii aplicabile societăţilor , în cazul
cărora forma scrisă a contractului este prevăzută ca o condiţie a validităţii constituirii lor.
e) Tipurile de societăţi care se pot constitui, în funcţie de criteriul formei juridice, sunt:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege (art. 1888).
O primă observaţie este aceea că enumerarea societăţilor nu este limitativă, ci
exemplificativă. Prin urmare, va reveni legii speciale misiunea de a adăuga noi tipuri de
societăţi, ceea ce constituie un aspect pozitiv. O a doua observaţie are în obiect constatarea
că, asociaţii sunt obligaţi să opteze pentru una sau alta din formele juridice reglementate de
NCC sau de legea specială, nefiind posibilă combinarea a două sau mai multe forme
societare, sub actul constitutiv al unei societăţi hibrid.
f) Referitor la dobândirea personalităţii juridice de către societate, art. 1889 din NCC face
distincţia între adoptarea voluntară şi atribuirea prin lege a unei atari personalităţi.
Astfel, prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea
unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest
caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin
lege nu se dispune altfel.
Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent
de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de
legea specială care îi conferă personalitate juridică.
Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul
comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel. Până la data dobândirii personalităţii
juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii
simple(alin. 1-4).

Regimul juridic al aporturilor asociaţilor

Noţiunea de aport are un dublu sens:
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate
de către asociat. Din punct de vedere juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o
asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
Operaţiunea este analizată ca un contract încheiat între asociaţi şi viitoarea societate (contract
de aport). În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care
decurg din această calitate.
Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al
asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii.
Dispoziţiile noului Cod civil reprezintă dreptul comun în privinţa aporturilor asociaţilor în
cadrul societăţilor, în general. Reprezentând dreptul comun, evident, există norme juridice,
reguli de principiu. Astfel, în art. 1883, legiuitorul prevede regimul aporturilor, făcând
distincţie între societăţile cu personalitate juridică, situaţie în care aporturile intră în
patrimoniul societăţii, şi societăţile fără personalitate juridică, caz în care aporturile devin
coproprietatea asociaţilor, cu excepţia cazului când, în mod expres, asociaţii au convenit că
aporturile trec în folosinţă comună.
Din punct de vedere formal, legiuitorul a avut grijă să precizeze că, dacă printre bunurile
aportate sunt şi bunuri imobile, contractul de societate se încheie în formă autentică, atât în
cazul în care se transferă către societate dreptul de proprietate asupra acestora, cât şi în cazul
în care se transferă alte drepturi reale imobiliare. Totodată, transferul dreptului asupra
bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute de lege.
În privinţa felurilor aporturilor, legiuitorul prevede în noul Cod civil toate felurile de aporturi,
respectiv: aport în numerar, aport în natură, aport în bunuri necorporale şi aport în prestaţii
sau cunoştinţe.
• Aportul în numerar constă într-o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii. Această sumă poate fi în lei sau în devize. Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, „aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate”
indiferent de forma ei, întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii .
„Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi” (art. 68 din Legea nr.
31/1990).
• Aportul în natură constă în transmiterea în patrimoniul societăţii a dreptului de proprietate
sau a altor drepturi asupra unor bunuri imobile sau bunuri mobile corporale sau incorporale.
Astfel de aporturi pot fi: construcţii, terenuri, instalaţii industriale, utilaje, creanţe, fond de
comerţ, elemente ale fondului de comerţ, brevete de invenţii mărci, licenţe etc. Cât priveşte
dreptul transmis societăţii asupra bunului aportat, acesta poate fi dreptul de proprietate,
dreptul de folosinţă sau de uzufruct, potrivit înţelegerii asociaţilor.
În condiţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „în lipsa unei stipulaţie contrară, bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în
registrul comerţului”.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul
aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi
(art. 26 şi art. 38 alin. (1) din Legea nr. 31/1990). În contractul de societate trebuie să se
prevadă valoarea bunului şi modul de evaluare (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani
care face obiectul creanţei.
• Aportul în industrie constă în activităţi materiale pe care asociatul se obligă să le efectueze
în beneficiul societăţii. Astfel de aporturi pot consta în activitatea de ţinere a contabilităţii
societăţii de către unul din asociaţi, activităţi de marketing, know-how, servicii profesionale,
în limita legilor speciale etc.
În temeiul prevederilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, aportul în prestaţii în muncă
este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din
societatea în comandită. Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu
poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul
aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a
activului social şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în
prestaţii în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea
acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată,
ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii în sensul că în patrimoniul societăţii
trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie puţin în limita capitalului social.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar care nu
trebuie confundate.
• Capitalul social. Prin capital social al unei societăţi se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Capitalul social are o
semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de
asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă
aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb, bunurile
efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele
aparţin societăţii. Dacă o construcţie a fost adusă ca aport, cu păstrarea proprietăţii pentru
asociat, ea nu figurează în activul societăţii.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie limita gajului general al
creditorilor societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror
valoare să fie cel puţin în limita capitalului social. Datorită rolului său de gaj general al
creditorilor, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul
măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului
constitutiv. În raport de capitalul social se determină beneficiile societăţii şi se calculează
rezervele acesteia. Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu
poate fi folosit pentru plata dividendelor către asociaţi. Având rol de gaj general al
creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în
patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive),
precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să
nu fie mai mică decât capitalul social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma
juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un
număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia, în
condiţiile art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990.
• Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este
distinctă de cea de capital social. În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii
îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul
societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social (denumit şi fond special) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele
dobândite în cursul activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Între capitalul social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri.
• Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniul
societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile,
precum şi bunurile societăţii.
• Apoi, spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniul cuprinde
elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societăţii.
• În sfârşit, pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o
valoare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii. Într-adevăr, în momentul
constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are aceeaşi valoare
cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea activităţii , patrimoniul societăţii se
poate mări, dacă societatea obţine beneficii, sau poate să înregistreze o anumită micşorare a
valorii dacă societatea are pierderi.
Se impune o precizare: în cazul nerespectării obligaţiilor de către societate, creditorii vor
urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii, şi nu capitalul social, chiar dacă el constituie,
aşa cum am arătat, gajul general al creditorilor societăţii.
 4. Fondul de comerţ
Noţiunea şi definiţia fondului de comerţ
Orice comerciant, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară (comerţ, prestări servicii,
activităţi industriale), de mărimea sa (mic comerciant sau o structură societară), de faptul că
este un comerciant individual sau un comerciant persoană juridică, posedă un fond de comerţ
pe care-l utilizează în folosul atragerii clientelei sale. Comerciantul, alături de bunurile pe
care le are orice persoană, are în patrimoniul său şi anumite bunuri care au un caracter
specific fiindcă sunt aservite cu preponderenţă comerţului său. Astfel, el utilizează în folosul
comerţului său un ansamblu de bunuri mobile (corporale şi incorporale) şi imobile care
folosite în mod corespunzător vor putea atrage clientela, prin aceasta împlinindu-se
dezideratul oricărui comerciant: profitul.
Expresia „fond de comerţ” este utilizată în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.
Conform dispoziţiilor art. 11 lit. c) din acest act normativ, „constituie fond de comerţ
ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme,
brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale”.
Până la apariţia unei definiţii legale, literatura juridică de specialitate a definit fondul de
comerţ ca un ansamblu de bunuri mobile, corporale şi incorporale, afectat de comerciant
exerciţiului profesiunii sale, destinat atragerii clientelei şi realizării de profit.
Se poate constata că legiuitorul s-a inspirat din această definiţie doctrinară, rezultând două
importante elemente definitorii:
- fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri;
- fondul de comerţ se constituie de comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale
profesionale.
Interesul determinant al regimului juridic al fondului de comerţ rezultă din necesitatea
protecţiei bunurilor pe care comerciantul le afectează comerţului său, precum şi din
necesitatea protejării intereselor creditorilor comerciantului.

Delimitarea noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni

Noţiunea fondului de comerţ trebuie delimitată de alte noţiuni, respectiv noţiunea de
patrimoniu şi cea de întreprindere.
• Fondul de comerţ şi patrimoniul. Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de
noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ care este un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei
activităţi , patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o
valoare economică.
Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu
toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
În literatura de specialitate, fondul de comerţ mai este denumit şi patrimoniu comercial.
Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune exclusiv economică; ea se referă la
bunurile destinate desfăşurării activităţii. Această noţiune nu poate avea nici o semnificaţie
juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii,
unul civil şi altul comercial, ci un singur patrimoniu.
În cazul unei societăţi, întrucât este subiect de drept, ea are un patrimoniu distinct de
patrimoniile asociaţilor. Dar, nici în acest caz, fondul de comerţ al societăţii nu se confundă
cu patrimoniul acesteia.
• Fondul de comerţ şi întreprinderea. În timp ce întreprinderea reprezintă o formă de
organizare a activităţii, fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor pe care comerciantul
le afectează prin voinţa sa exercitării comerţului.
Întreprinderea este, deci, o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de
producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii . Dar, organizarea
priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca. Deci, întreprinderea înglobează şi
elemente care nu fac parte din fondul de comerţ.

Caracteristicile fondului de comerţ

Atât în doctrina juridică de specialitate cât şi în practica judecătorească, au fost relevate
următoarele trăsături caracteristice ale fondului de comerţ:
a) fondul de comerţ constituie un bun unitar, distinct de elementele care îl compun;
universalitatea de bunuri se transformă, prin actul de creaţie intelectuală al titularului, într-un
bun unitar ce poate face obiectul unei vânzări sau locaţiuni şi poate constitui obiectul unei
garanţii reale;
b) fondul de comerţ constituie un bun mobil, pentru că în structura sa predomină
bunurile mobile; poate fi executat silit, ca un bun unitar, în condiţiile Codului de procedură
civilă, în ceea ce priveşte lucrurile mobile; dar, pentru bunurile imobile cuprinse în fondul de
comerţ, urmărirea se face cu respectarea regulilor prevăzute pentru bunurile imobile;
c) fondul de comerţ constituie un bun incorporal, întrucât este rezultatul unei creaţii
intelectuale, în structura căruia predomină bunurile incorporale (marca, emblema, firma,
brevetele de invenţii, vad comercial); nu face obiectul prescripţiei instantanee reglementată
de art. 1909 C. civ., specifică bunurilor mobile corporale; poate face obiectul unui drept de
uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii mobiliare.

Elementele incorporale ale fondului de comerţ

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care
privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi
indicaţiile geografice, dreptul de autor, know-how etc. Aceste drepturi, denumite şi drepturi
private, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile
stabilite de lege. Drepturile private au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege.
Firma. Conform prevederilor art. 30 din Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului,
modificată şi completată, „firma este numele sau, după caz, denumirea (înscrisă în registrul
comerţului) sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită
comerţul şi sub care semnează”.
Firma diferă, de la caz la caz, după cum titularul ei este persoană fizică sau societate
comercială. În acest din urmă caz, legea face distincţie între firmele societăţilor comerciale,
după forma lor juridică.
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului, scris
în întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Prin urmare,
firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului.
În situaţia în care comercianţii persoane fizice îşi desfăşoară activitate organizaţi în
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, firma va fi compusă din numele
întreprinzătorului titular al întreprinderii individuale, respectiv al reprezentantului
întreprinderii familiale (art. 31 alin. 1¹ din Legea nr. 26/1990, coroborat cu art. 41 din OUG
nr. 44/2008). Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra
naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Sunt admise, însă, menţiunile
care sunt menite să arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său.
În cazul unei societăţi, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
→ Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
→ Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi (numele de familie şi prenumele acestuia), cu menţiunea
„societate în comandită”, scrisă în întregime. Totodată, legea prevede, în scopul protejării
terţilor, că dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său,
în firma unei societăţi în nume colectiv ori comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare
nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii (art. 34 din Legea nr. 26/1990). Aceeaşi
soluţie se aplică şi asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăţi în
comandită.
→ Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea
scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau prescurtat „S.A.” ori, după caz, „societate în
comandită pe acţiuni”.
→ Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în
întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurtat „S.R.L.”
Potrivit legii, firma comerciantului, persoană fizică ori societate comercială, trebuie scrisă în
limba română. Nu este interzisă folosirea unei limbi străine, dar „firma trebuie scrisă în
primul rând în limba română” (art. 30 alin. (3) din Legea nr. 26/1990). Întrucât este un
atribut de individualizare a comerciantului în sfera activităţii comerciale, firma trebuie să se
caracterizeze prin noutate. De altfel, acest aspect este prevăzut şi de art. 38 din Legea nr.
26/1990, potrivit căruia „orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 40 din Legea privind registrul comerţului, „nicio firmă nu
va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public”. Oficiul
registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce
elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate. Aşadar, prin
înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în registrul
comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei.
În exercitarea comerţului, firma devine un element de atragere a clientelei, dobândind, în
acest mod, o valoare economică, ea conferă un drept patrimonial. Asupra firmei,
comerciantul dobândeşte un drept de proprietate incorporală, care poate fi transmis în
condiţiile legii. Potrivit prevederilor art. 42 din Legea nr. 26/1990, firma se poate transmite
numai odată cu fondul de comerţ la care este întrebuinţată. În cazul încălcării dreptului asupra
firmei, prin înmatricularea (înregistrarea) unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul dreptului
se poate adresa instanţei judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării, în condiţiile art. 25 din
Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată.
În apărarea firmei comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni:
- acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma a fost înregistrată în registrul
comerţului. Conform art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, dreptul
de folosinţă exclusivă este protejat din momentul înregistrării firmei.

Emblema. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Regimul juridic al emblemelor este
reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi modificată. Spre
deosebire de firmă, care individualizează persoana fizică ori juridică în calitate de
comerciant, emblema serveşte la individualizarea unui comerciant faţă de alt comerciant care
desfăşoară o activitate comercială de acelaşi gen.
Emblema, ca element de identificare, asigură un supliment de individualizare, printr-un semn
sau o denumire, între comercianţii care exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu.
Din definiţia emblemei rezultă că acest supliment de individualizare se raportează la
comerciant, care este subiectul raporturilor comerciale, iar nu la modul de organizare a
 activităţii comerciantului. Subliniem faptul că, spre deosebire de firmă, care este un element
obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
- semnul poate fi o figură grafică având ca obiect: un utilaj, o figură geometrică, un animal etc.
El nu poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune;
- denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără
nici un fel de specificaţie.
Datorită finalităţii sale, emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv decât firma,
deoarece numai astfel va fi apt să atragă clientela. Pentru a fi recunoscută şi ocrotită,
emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de
emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de
emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea, în
condiţiile art. 43 din Legea privind registrul comerţului.
Legea nu prevede obligaţia oficiului comerţului de a refuza înscrierea unei embleme care nu
are caracter de noutate, aşa cum prevede în cazul firmei. Soluţia se explică prin aceea că, spre
deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema are un caracter facultativ.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de
folosinţă exclusivă asupra emblemei. Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă,
oriunde ar fi aşezate (pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii)
şi în orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
În ce priveşte apărarea emblemei, aceasta poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
- acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant în legătură cu emblema
unui comerciant întruneşte elementele constitutive al vreunei infracţiuni.

Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol foarte important pentru activitatea unui
comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a
comerciantului, succesul ori insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element
indispensabil al fondului de comerţ, iar, după unii autori, chiar principalul element al fondului
de comerţ.
O concepţie mai modernă asupra fondului de comerţ observă însă că nu se justifică integrarea
clientelei în structura unitară şi unificatoare a fondului de comerţ. De altfel, este impropriu ca
aceeaşi noţiune să constituie atât un element, cât şi un scop al fondului de comerţ.
Clientela, prin contrast cu celelalte elemente ale fondului de comerţ, privită în accepţiunea ei
de masă de persoane variabilă, neorganizată şi neomogenă, chiar dacă are o anumită valoare
economică, nu poate fi asimilată unui bun, stricto sensu. Comerciantul nu are nici un drept
subiectiv asupra publicului, iar consumatorii sunt liberi să-şi aleagă fondul pe lângă care se
aprovizionează; singura protecţie juridică a dreptului comerciantului la clientelă este cea
realizată prin normele legale care sancţionează concurenţa neloială, respectiv acele
manifestări prin care competitorii încearcă să racoleze, prin procedee neoneste, o clientelă
ataşată unui fond de comerţ. Aşadar, în această concepţie, clientela nu mai constituie un
element al fondului de comerţ, ci scopul determinant al acestuia, în vederea realizării căruia
sunt afectate toate celelalte elemente ale fondului de comerţ. Excluderea clientelei din
structura fondului de comerţ este consacrată şi prin definiţie legală cuprinsă în art. 11 din
Legea nr. 11/1991, modificată şi completată. Cu toată importanţa pe care o are clientela în
activitatea comerciantului, legea nu cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
 • factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
- obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul comerciantului,
calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor);
- subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea, calitatea
prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.).
• factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, de exemplu: elementele
legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Clientela poate fi permanentă (sau atrasă) desemnând acei consumatori care se adresează
fondului, în virtutea unei anumite fidelităţi create în timp, dar fără bază contractuală; poate să
fie angajată (sau captivă) atunci când ea întreţine cu comerciantul raporturi contractuale de
aprovizionare caracterizate prin durată şi anumite facilităţi; şi poate fi clientelă ocazională
(sau de pasaj) atrasă îndeobşte de proximitatea sau amplasamentul favorabil al fondului de
comerţ. Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea,
clientela este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ;
deci comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care reprezintă o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este
rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant.
Asemenea factori se grupează în două categorii:
• factori interni
1. obiectivi: - locul amplasării magazinului sau sediului comercial, calitatea produselor sau
a serviciilor;
2. subiectivi: - publicitatea comerciantului,calitatea personalului angajat.
• factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri ai
comerciantului.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai
împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi
de proprietate industrială. În literatura juridică de specialitate, obiectele dreptului de
proprietate industrială se împart în două categorii: categoria creaţiilor noi (invenţiile, know-
how-ul, desenele şi modelele industriale) şi categoria semnelor noi (mărcile şi indicaţiile
geografice).
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele,
lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul
dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum
şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilite de lege.
În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea
în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţie, mărcile şi indicaţiile
geografice.
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate cuprinde alături de alte elemente şi anumite
drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod, a operei şi, în
consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din
fondul de comerţ. Această concluzie are la bază faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un
ansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate
juridică, un patrimoniu în sens juridic. Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în
fondul de comerţ, ele nu se transmit dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ.
Cu toate acestea, se admite că anumite drepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă,
contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă
aceste contracte nu au fost reziliate.

Intenţia asociaţilor de a exercita în comun o activitate (affectio societatis)

Al doilea element specific al contractului de societate îl reprezintă affectio societatis, care
constituie elementul psihologic al contractului de societate şi presupune intenţia de
colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii
care face obiectul societăţii. Participarea la activitatea societăţii trebuie să fie activă şi
interesată. Această participare este diferită, în funcţie de forma juridică a societăţii. Dar, în
orice societate, participarea asociaţilor la viaţa societăţii se manifestă prin exercitarea, în
condiţiile legii, a dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la controlul asupra activităţi
societăţii.
Intenţia de a colabora implică şi cointeresarea asociaţilor, concretizată, mai ales, în obţinerea
şi împărţirea beneficiilor. În sfârşit, colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică
între aceştia şi, în consecinţă, lipsa oricăror raporturi de subordonare. Elementul psihologic
affectio societatis constituie un criteriu de distincţie între societatea şi anumite grupări
economice sau contracte.

Realizarea (obţinerea) şi împărţirea beneficiilor

Întrucât scopul societăţii este realizarea unor beneficii, actul constitutiv trebuie să menţioneze
şi „partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierdere” (art. 7 lit. f) din Legea privind
societăţile ) sau „modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8 lit.
k) din Legea privind societăţile ). Acesta reprezintă al treilea element specific al contractului
de societate.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend,
în condiţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990. Criteriile de împărţire a beneficiilor sunt lăsate de
lege pe seama consensului asociaţilor. Numai în absenţa unei stipulaţii contrare, dividendele
se vor plăti asociaţilor „proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat” [art. 67
alin. (2) din Legea privind societăţile ].
Pentru prestaţiile în muncă cu titlu de aport social, unii asociaţi au dreptul la un dividend
suplimentar: asociaţii societăţii în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi [art. 16 alin. (5)].
Realizarea ori nerealizarea de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului
financiar, prin întocmirea bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi. Pentru a putea
fi repartizate, beneficiile trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fie reale (art. 67 alin. (3) din Legea nr. 31/1990);
- să fie utile (art. 69 din lege).
Prima condiţie, şi anume, beneficiile trebuie să fie reale, înseamnă că trebuie să se fi
înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu
pot fi distribuite beneficii din capitalul social.
Cea de a doua condiţie este ca beneficiile să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase
după întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
Într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea privind societăţile , dacă se constată o micşorare a
capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire de beneficii (profit). Dacă, potrivit bilanţului şi contului de profit şi
pierderi, nu există beneficii, nu pot fi distribuite dividende asociaţilor. În caz contrar,
dividendele sunt fictive; ele sunt luate din capitalul social, cu prejudicierea drepturilor
creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unor beneficii reale şi utile, reprezintă o faptă ilicită,
care are consecinţe sub aspect civil şi penal.
Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea societăţii; toţi
asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor. Este, însă,
posibilă derogarea de la principiul proporţionalităţii cu cota de participare la capitalul social
vărsat prin clauze ale actului constitutiv care:
- stabilesc împărţirea egală a beneficiului sau a pierderilor în pofida inegalităţii
aporturilor sau împărţirea inegală a beneficiului sau a pierderilor deşi aporturile sunt egale;
- consacră dreptul oricăruia dintre asociaţi de a cere dizolvarea societăţii dacă
beneficiile realizate nu ating un anumit cuantum;
Legea nr. 31/1990 nu stabileşte un anumit termen pentru distribuirea dividendelor. În mod
obişnuit, adunarea asociaţilor, care se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar, discută, aprobă sau modifică situaţiile financiare anuale şi
„fixează dividendul” [art. 111 alin. (2) lit. a)].
În cazul cesiunii acţiunilor sau părţilor sociale, părţile sunt libere să convină asupra modului
de împărţire a dividendelor. În absenţa unei atare înţelegeri, dividendele se cuvin
cesionarului, în calitatea sa de titular al acţiunilor sau părţilor sociale la data avută în vedere
de lege.

Formele şi clasificarea societăţilor

Diversitatea societăţilor a permis clasificarea lor după mai multe criterii mai mult sau mai
puţin riguroase. Dintre acestea, Legea societăţilor utilizează în mod manifest doar criteriul
formei juridice, dar, prin modul în care grupează dispoziţiile acestor forme de societate
trimite, implicit, şi la alte criterii de clasificare; vom examina în continuare nu numai criteriul
legal al formei, ci şi celelalte criterii care au relevanţă pentru mai bună exprimare a identităţii
distincte a fiecărui tip de societate.

Clasificarea societăţilor după criteriul formei

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea poate avea una dintre
următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă;
societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Formele societăţii reglementate de legea noastră sunt, în general, aceleaşi, ca şi cele existente
în alte ţări.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii au drept criteriu întinderea răspunderii
asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art. 3 din lege).
a) Societatea în nume colectiv este o formă adecvată pentru asocierea persoanelor care au o
perfectă încredere reciprocă şi care nu necesită un capital semnificativ. În consecinţă, legea
nu prevede condiţii restrictive referitoare la numărul de asociaţi sau la mărimea capitalului.
Societatea are caracter intuitu personae pentru că se întemeiază pe încrederea reciprocă a
asociaţilor; deci la societatea în nume colectiv primează elementul personal în detrimentul
elementului de capital. Potrivit art. 3 din Legea societăţilor , societatea în nume colectiv este
acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
b) Societatea în comandită simplă are, de asemenea, caracter intuitu personae. Esenţa
acestei societăţi constă în faptul că există două categorii de asociaţi: comanditaţi şi
comanditari.
Art. 3 al Legii nr. 31/1990 arată că obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul
societăţii şi cu răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditaţi, în timp ce comanditarii
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Dacă societatea nu-şi achită
obligaţiile sociale în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, creditorii se
vor putea îndrepta şi împotriva asociaţilor comanditaţi.
Asociaţii comanditaţi reprezintă elementul activ al societăţii, ei asigurând gestiunea
patrimoniului şi coordonarea activităţii, în timp ce asociaţii comanditari se limitează la
subscrierea unui aport la capitalul social, ei neputând interveni în conducerea societăţii. Nici
aici legea nu prevede restricţii privind numărul de asociaţi sau mărimea capitalului iniţial, dar
este evident că, din fiecare categorie de asociaţi, trebuie să existe cel puţin unul.
c) Societatea în comandită pe acţiuni. Spre deosebire de societatea în comandită simplă,
capitalul social în comandită pe acţiuni nu mai este împărţit în părţi, ci în acţiuni. Evoluţia
societăţii în comandită spre preponderenţa capitalului în detrimentul elementului personal a
determinat şi divizarea acestuia în titluri de valoare negociabilă, mult mai adecvate
concentrării şi circulaţiei capitalului.
Răspunderea societăţii şi a asociaţilor pentru obligaţiile sociale se supune aceloraşi reguli
enunţate în cazul societăţii în comandită simplă. Legea prevede restricţii în ceea ce priveşte
constituirea societăţii în comandită pe acţiuni, impunând un minim de capital de 90.000 de
lei.
d) Societatea pe acţiuni. Este forma tipică a societăţii de capital; obligaţiile ei sunt garantate
cu patrimoniul social, în timp ce acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris.
Caracteristica societăţii pe acţiuni o reprezintă răspunderea limitată a asociaţilor şi faptul că
acţiunile reprezintă titluri de valoare negociabile, transmisibile către terţi. Acest lucru a făcut
ca societatea pe acţiuni să fie cunoscută şi sub numele de societate anonimă, pentru că
acţiunile trecând frecvent de la un purtător la altul, numele acestora nu se impune atenţiei
terţilor.
Acţiunile sunt fie nominale, fie la purtător. Primele se transmit prin menţiuni făcute pe
acţiuni, înscriindu-se numele noului acţionar, în timp ce acţiunea la purtător se transmite prin
predare (tradiţiune). Transmiterea acţiunilor se înscrie în registrul de acţiuni. Societatea pe
acţiuni fiind o societate de capital, persoana acţionarilor este irelevantă, primând în acest caz
elementul stabil şi obiectiv – capitalul.
Constituirea societăţii este supusă unor condiţii care impun un capital ce nu poate fi mai mic
de 90.000 lei şi existenţa a cel puţin 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni. Acţiunile
conferă deţinătorilor dreptul de a participa la distribuţia profitului şi va vota în cadrul
adunărilor generale. Sub aspect procedural, societatea pe acţiuni se poate constitui în formă
simultană sau în formă continuată, cea de-a doua formă corespunzând constituirii pe cale de
subscripţie publică.
Societatea pe acţiuni ca formă juridică este destinată acelor proiecte şi activităţilor care
reclamă în primul rând o concentrare a capitalului, capital pe care ea îl poate absorbi şi pe
calea emisiunii de noi acţiuni sau prin lansarea de obligaţiuni pe piaţă.
e) Societatea cu răspundere limitată este un hibrid care îmbină atât caracteristicile societăţii
de persoane, cât şi cele ale societăţii de capital. Ea a fost asemănată cu societatea în nume
colectiv, în care primează încrederea reciprocă a asociaţilor, dar la care răspunderea acestora
este limitată ca societatea pe acţiuni.
Prevederile art. 3 din Legea privind societăţile arată că obligaţiile societăţii cu răspundere
limitată sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund numai până la concurenţa
capitalului social subscris. Legea prevede restricţii, limitând numărul asociaţilor la cel mult
50 şi impunând un capital minim de 200 lei, părţile sociale având o valoare minimă de 10 lei.
Ca o excepţie de la principiul pluralităţii asociaţilor, Legea societăţilor reglementează prin
art. 5 alin. (2) societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
 Contractul de vânzare comercială

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare

Plecând de la aprecierile doctrinare conform cărora contractul de vânzare reprezintă etalonul
sau contractul-tip ale cărui dispoziţii sunt aplicabile şi altor contracte, este motivul pentru
care şi legiuitorul a deschis seria expunerii contractelor speciale cu vânzarea. Art. 1650 din C.
civ. defineşte vânzarea ca fiind: „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se
obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să-l plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Din definiţia legală mai sus enunţată, rezultă următoarele caracteristici:
- obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului un anumit bun;
- obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti un preţ, definiţia scoţând în evidenţă
faptul că preţul constituie obiectul unei obligaţii;
- poate fi transmis prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau
un alt drept;
- transmiterea dreptului de proprietate este de natura acestui contract, nu şi de esenţa lui;
- alte drepturi reale care pot fi transmise sunt: nuda proprietate, uzufructul, superficia,
cesiunea de creanţă, un drept ce decurge din proprietatea intelectuală, un drept asupra unei
universalităţi juridice (de exemplu, vânzarea unei succesiuni).
Prin urmare, contractul de vânzare poate fi definit ca fiind acel contract în baza căruia o
parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei altei părţi, numită cumpărător, dreptul
său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanţă, sau dreptul asupra
unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se, în schimb, să plătească vânzătorului o
sumă de bani, numită preţ.
Nu pot forma obiectul contractului de vânzare:
- drepturi personale nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter strict
personal (dreptul de uz, dreptul temporar de abitaţie al soţului supravieţuitor);
- alte drepturi prevăzute de lege sau drepturi convenite prin acte unilaterale sau prin
contracte intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare comercială

Din definiţia contractului de vânzare comercială se pot desprinde caracterele juridice:
a. Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic deoarece dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante (art. 1171 C. civ.).
b. Contractul de vânzare este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor.
Caracterul consensual rezultă din dispoziţiile art. 1178 C. civ. “Contractul se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Vânzarea nu este nici contract solemn, nici contract real, nefiind necesară predarea bunului în
momentul încheierii contractului. Nu este necesară aşadar îndeplinirea vreunei formalităţi
pentru valida încheiere a vânzării.
De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:
1. O primă excepţie este formulată de art. 1244 C. civ. conform căruia: „În afara altor
cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea
 nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi
înscrise în cartea funciară.”
Dispoziţiile de mai sus se completează cu cele ale art. 877 C. civ. potrivit cărora drepturile
reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, a căror dobândire,
modificare sau stingere se realizează numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
2. De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 C. civ. încheierea lor este
supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
3. Art. 1.675. C. civ. prevede că în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi
opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.
c. Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc la
încheierea contractului realizarea anumitor interese patrimoniale.
d. Caracterul comutativ al vânzării rezidă în faptul că ambele părţi cunosc din momentul
încheierii contractului întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. Ele nu depind de un
eveniment incert şi viitor, ca în cazul contractelor aleatorii.
e. Contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate.

Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare comercială

În principiu, sunt aplicabile condiţiile esenţiale de validitate a convenţiilor, şi anume cele
prevăzute de art. 1179 din noul Cod civil: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul
contractului şi cauza.

Capacitatea părţilor. Regula şi excepţia

Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, ea
fiind o condiţie esenţială, de fond care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii la încheierea unui act juridic.
Plecând de la cele expuse anterior, potrivit art. 1652 C. civ.: „Pot cumpăra sau vinde toţi cei
cărora nu le este interzis prin lege”. Astfel, orice persoană poate vinde sau cumpăra, dacă
legea nu îi interzice expres acest lucru. Prin urmare, regula o constituie capacitatea,
incapacitatea fiind excepţia. În cazul excepţiilor, ele trebuie să fie expres şi limitativ
prevăzute de lege.
Vânzarea constituie pentru ambele părţi un act de dispoziţie, ceea ce impune ca acestea să
aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau care au
capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea încheia un asemenea contract numai prin
intermediul ocrotitorului legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu
autorizaţia instanţei de tutelă. Există posibilitatea dobândirii capacităţii de exerciţiu
anticipate: pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi
părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
(art. 40 C. civ.)
Vânzarea este un act de dispoziţie raportat la obiectul contractului, respectiv preţul şi bunul
vândut. Raportat la patrimoniul părţilor contractante, vânzarea mijloceşte şi efectuarea de
acte de conservare sau de administrare a patrimoniului, cazuri în care părţile trebuie să aibă
capacitatea încheierii astfel de acte.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale de către persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este nulitatea relativă. Minorul
devenit major poate însă confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el
trebuia să fie reprezentat sau asistat, conform art. 48 C. civ.
Consimţământul părţilor
Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială de validitate şi în cazul încheierii
vânzării, mai ales că, în principiu, acest contract este unul consensual, acordul de voinţă al
părţilor, capabile de a contracta, fiind necesar şi suficient pentru formarea validă a
contractului. Conform art. 1204 şi 1205 C. civ., consimţământul trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ, să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Acordul de
voinţă al părţilor trebuie să fie încheiat cu scopul de a produce efecte juridice. De asemenea,
consimţământul nu trebuie să fie alterat printr-un viciu de consimţământ (eroare, dol,
violenţă, leziune).
În legătură cu consimţământul, în cazul contractului de vânzare, vor fi expuse următoarele
situaţii
 promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare;
 promisiunea bilaterală de vânzare, promisiuni care pot precede încheierea validă a
contractului de vânzare.

A. Promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare

Promisiunea unilaterală constituie un contract care constă în promisiunea proprietarului
bunului de a-l vinde unui eventual cumpărător, care îşi rezervă facultatea de a-şi manifesta
ulterior, de regulă, înlăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra. Promisiunea de
vânzare este un contract unilateral care creează obligaţii numai în sarcina promitentului.
Ca natură juridică, promisiunea de vânzare este o convenţie, un contract (denumit greşit din
punct de vedere juridic antecontract), care nu transferă dreptul de proprietate, ci dă naştere la
o obligaţia de a face, respectiv la un drept de creanţă în persoana beneficiarului, acesta având
posibilitatea de a opta între a cumpăra sau nu. Fiind un contract unilateral, promisiunea
creează obligaţii numai în sarcina promitentului şi trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa contractul. (art. 1279 C. civ.)
Promisiunea de vânzare nu reprezintă însă o vânzare, fiind distinctă de aceasta şi nici nu
poate produce efectele vânzării, fiind de fapt un antecontract. Dacă beneficiarul va opta în
sensul cumpărării bunului, dar promitentul refuză perfectarea contractului, el va avea dreptul
să solicite executarea obligaţiei de către promitent sau desfiinţarea convenţiei, cu daune-
interese. Codul civil prevede expres această situaţie în art. 1669 C. civ. “(1) Când una dintre
părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din motive care îi sunt imputabile să
încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină
loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3)
Dispoziţiile alin. (l) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale
de vânzare sau de cumpărare, după caz.

B. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare este un contract prin care ambele părţi se
obligă, una că va vinde, iar cealaltă că va cumpăra un anumit bun la un preţ determinat,
contract ce va fi perfectat în viitor.
Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract care nu transferă dreptului de
proprietate de la promitent la beneficiar. Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia
stabilită, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea bunului, deoarece nu e proprietar.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiei de a finaliza încheierea contractului de vânzare de către
una din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune, părţile fiind obligate să-şi
restituie tot ceea ce şi-au prestat reciproc, iar partea în culpă va datora şi despăgubiri. Mai
mult, dacă bunul se mai află în patrimoniul promitentului-vânzător, aplicând dispoziţiile art.
1669 alin. (1)“ când una dintre părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză din
motive care îi sunt imputabile să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de
validitate sunt îndeplinite.
Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis, părţile pot să-şi asume prin
promisiunea de vânzare şi alte obligaţii, cum ar fi: plata anticipată a preţului de vânzare
convenit, punerea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a folosinţei bunului care formează
obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru garantarea îndeplinirii obligaţiei asumate şi
despăgubirea părţii vătămate pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Stipularea unui preţ al promisiunii nu înseamnă că cealaltă parte s-a hotărât să cumpere, dar
dacă vânzarea se realizează, suma plătită reprezintă un având dacă părţile nu au convenit
altfel (art. 1670 C. civ.)
Pentru încheierea validă a acestui antecontract, nu se cere o anumită formă, chiar şi atunci
când contractul de vânzare trebuie încheiat, conform legii, în formă ad validitatem.

Obiectul contractului
A. Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului, el trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
A. Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil.) Potrivit art. 1.657 C. civ., orice bun
poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin
convenţie ori testament. Această prevedere consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor în
sensul că pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil.
În principiu, toate lucrurile sunt în comerţ, dar există şi excepţii:
 Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare res nullius, lucrurile care,
prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate (aerul,
lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);
 Sunt declarate inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale.

 B. Lucrul trebuie să existe în prezent sau să poată exista în viitor

Potrivit art. 1659 C. civ.,
 „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în
întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte,
cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea
vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.”
 Riscul pieirii totale sau parţiale a bunului aparţine vânzătorului, căci dacă bunul a
pierit sau chiar nici nu a existat, prestaţia vânzătorului rămâne fără obiect, fapt care
atrage şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. În cazul în care bunul a existat şi a pierit
parţial, cumpărătorul are posibilitatea legală de a solicita fie anularea contractului (nu
rezoluţiunea lui), fie o reducere a preţului proporţională cu pierderea suferită. Aceeaşi
soluţie devine aplicabilă şi în cazul în care mai multe obiecte formează obiectul
contractului şi doar unele au pierit la momentul încheierii contractului. Opţiunea făcută
de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, în sensul că va renunţa la contract atunci când
bunul a devenit impropriu scopului pentru care a fost achiziţionat.
 Conform art. 1228 C. civ. în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta
şi asupra bunurilor viitoare, cu excepţia moştenirilor nedeschise, care nu pot forma obiect
al unei vânzări, sub sancţiunea nulităţii absolute.
 Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul va dobândi
proprietatea asupra lui în momentul în care bunul s-a realizat sau în momentul
individualizării (cazul bunurilor de gen) lor de către vânzător. Dacă bunul nu se va
realiza, nu se va produce nici un efect, dar dacă nerealizarea bunului se datorează culpei
 vânzătorului, acesta va plăti daune-interese. În cazul realizării parţiale a bunului,
cumpărătorul poate opta între solicitarea unei reduceri corespunzătoare a preţului, fie
solicită desfiinţarea vânzării. Dacă vânzarea are caracter aleatoriu, iar cumpărătorul şi-a
asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, el va suporta şi riscul contractului
şi va rămâne obligat la plata preţului (cazul cumpărării unei recolte viitoare de pe un
anumit teren al vânzătorului).

C. Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

Potrivit art. 1226 C. civ. obiectul obligaţiei, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Bunurile certe se determină prin trăsături proprii
(de exemplu, o construcţie este determinată prin indicarea localităţii în care este situată, a
străzii, numărului, dimensiunilor, vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce
este acoperită ş.a.,). Dacă bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin
arătarea speciei (grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.
Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi juridic; nimeni nu
se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută
şi de neînvins pentru oricine). De asemenea, bunul trebuie să fie licit şi corespunzător
regulilor de morală. Dacă obiectul contractului este imoral, acest lucru va atrage nulitatea
absolută a acestuia. Practica judiciară a decis în acest sens că dacă se dovedeşte reaua-
credinţă a cumpărătorului care a ştiut că obiectul vânzării provine din contrabandă, în caz de
confiscare a lucrului, el nu mai poate solicita restituirea preţului plătit.
D. Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului
Această condiţie rezultă din caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare,
pentru validitatea sa, fiind necesar ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual
determinat care formează obiectul contractului. Codul civil reglementează situaţiile în care
bunul aparţine altei persoane, sub denumirea de vânzarea bunului altuia, în cadrul art. 1683
din noul C. civ.
Dacă obiectul îl constituie un bun individual determinat şi dacă acesta se află în
proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al
ratificării contractului de vânzare de către proprietar, dacă din lege sau din voința părților nu
rezultă contrariul. În situația în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de
proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate solicita rezoluțiunea contractului,
restituirea prețului și, dacă este cazul, daune-interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă
daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că
nu va dobândi proprietatea întregului bun.

b. Preţul vânzării. Pentru a încheia contractul de vânzare, părţile trebuie să cadă de acord,
nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei
cumpărătorului. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul lucrului cumpărat. Preţul este elementul cel mai important al
contractului de vânzare comercială şi, la fel ca în dreptul civil, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie stabilit în bani, pentru că altfel este vorba de un contract de schimb;
- se fie determinat sau determinabil, fie exprimat complet prin indicarea sumei, fie să
se prevadă în contract elemente cu ajutorul cărora urmează a se stabili în viitor
 cuantumul preţului. Poate fi determinat şi prin trimiterea la un alt preţ sau prin stabilirea
preţului de către o terţă persoană determinată de părţi (art. 1662 C. civ.);
- să fie real, cu dublu înţeles: serios şi sincer, şi să fie efectiv, adică să se plătească de
către cumpărător vânzătorului. Preţul este sincer şi serios când elementele de fapt lăsate
la aprecierea instanţei arată că el reprezintă o contraprestaţie reală, în raport cu valoarea
lucrului vândut. În cazul în care preţul este fictiv sau derizoriu, contractul de cumpărare
este nul, pentru că prestaţia cumpărătorului a rămas fără obiect şi, la rândul lui,
contractul rămâne fără obiect.
Cauza contractului
Cauza trebuie să existe, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 1236 alin. (1) C. civ.: ”cauza
trebuie să existe, să fie licită şi morală. Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască. În ceea ce priveşte dovada cauzei, legiuitorul stabileşte o prezumţie relativă a
existenţei cauzei, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Cauza trebuie să fie licită, în sensul că scopul urmărit de părţi să fie în concordanţă cu
dispoziţii legale şi să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice. Frauda la lege
reprezintă un caz particular de cauză ilicită a contractului şi intervine în cazul în care
contractul constituie pentru părţi mijlocul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative
(art. 1237 şi art. 1238 C. civ.).
Trebuie reţinut că în materia cauzei ilicite şi imorale, sancţiunea va fi nulitatea absolută
numai atunci când ea este comună ambelor părţi, în caz contrar, trebuie ca cealaltă parte să o
fi cunoscut sau, după împrejurări, să fi trebuit să o cunoască.

Efectele contractului de vânzare comercială

În materia vânzării, efectele contractului comercial sunt aceleaşi cu cele produse de
contractul civil, cu unele distincţii şi dezvoltări specifice. Principalul efect al contractului de
vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la
vânzător la cumpărător. De asemenea, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite
obligaţii în sarcina părţilor, în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau dreptului vândut
În materia contractului de vânzare, această obligaţie reprezintă o noutate (art. 1672 C. civ.),
în sensul prevederii ei exprese. Raportat la art. 1673 şi art. 1674, transmiterea proprietăţii de
la vânzător la cumpărător se realizează de drept din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă. Odată cu proprietatea, cumpărătorul
dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.
Regulile cu privire la transmiterea proprietăţii bunului prevăzute de Codul civil au caracter
supletiv, putând fi modificate potrivit voinţei părţilor.

Obligaţia de predare a bunului vândut şi de conservare a acestuia până la predare

Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea
liberă şi neîngrădită a posesiei. (art. 1685 C. civ.)
Predarea bunului nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate, ci a detenţiei. Şi cu
privire la această obligaţie, normele civile sunt supletive, părţile putând deroga dispoziţiile
cuprinse între art. 1685-1694. Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale,
precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue, dar este însoţită şi de predarea
titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. Până la predarea
bunului, vânzătorul este obligat să de a conserva bunul pentru ca acesta să poată fi predat în
starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Locul predării - Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul
încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din
uzanţe. (art. 1689 C. civ.)
Starea bunului - Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului. În cuprinsul contractului, i se pune în vedre cumpărătorului obligaţia de a
verifica starea bunului în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lui se va face
la o dată ulterioară: „Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea
bunului potrivit uzanţelor”. Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul
trebuie să-l informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se
consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare. Rămân aplicabile dispoziţiile
privind vânzarea bunului cu vicii ascunse.
În cazul bunurilor de gen sau cele viitoare – acestea se vor preda în cantitatea şi calitatea
convenite. Potrivit art. 1486 C. civ., dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El însă nu este liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puţin medie.
Momentul predării - În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de
îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului
la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen,
părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Cumpărătorul nu poate solicita de la vânzător predarea bunului, dacă el nu a făcut plata
preţului. Dacă vânzătorul nu a prevăzut un termen de plată a preţului, atunci acesta are drept
de retenţie asupra bunului vândut, până când cumpărătorul execută plata, această situaţie
justificându-se prin caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare. Aceeaşi situaţie de
vine aplicabilă şi atunci când, deşi a fost prevăzut un termen de plată, cumpărătorul a devenit
insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat.
Cheltuielile predării – cântărire, măsurare, numărare – sunt în sarcina vânzătorului, cele de
ridicare în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.
În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului de către vânzător,
cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau poate cere rezoluţiunea
contractului cu daune-interese sau executarea în natură a contractului.
Obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337- 1351 C. civ.).
Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a proprietăţii
bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar ca
urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a unui drept care
exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar
împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut [art. 1695 alin. (1) C.
civ.]. Obligaţia se justifică prin aceea că el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-i
asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită a lucrului vândut, fiind văzută ca o prelungire în
timp a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate. Motiv pentru care vânzătorul este
obligat să îl apere pe cumpărător de eventualele tulburări, deposedări care ar putea avea drept
efect pierderea parţială sau totală a bunului.
Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane. Potrivit art. 1695 alin.
(2) şi (3) C. civ.: “(2) Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile
unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi
care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. (3) De asemenea,
garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului,
chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.”
De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, prin care se
consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectul contractului de vânzare şi de
care cumpărătorul a fost deposedat.
Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în care cumpărătorul
este pe cale de a fi evins, el este dator să-l cheme în garanţie pe vânzător în procesul intentat
de terţul reclamant. Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,
cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiuni directe (în
dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă, cumpărătorul se expune la
pierderea preţului, a daunelor-interese şi a cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face
dovada că ar fi avut mijloace potrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge
pretenţiile terţului - excepţia procesului rău condus. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1705
C. civ.: ”(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi
asupra lucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o,
fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de
garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului
pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente
pentru a împiedica evicţiunea.”

Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii

Evicţiunea totală. Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul pierde în întregime
proprietatea asupra lucrului care a format obiectul vânzării-cumpărării.
”Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o
parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi
încheiat contractul. Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi
repararea prejudiciului suferit.“ Potrivit art. 1700 C. civ. (enunţat anterior), în caz de
evicţiune totală, cumpărătorul poate solicita rezoluţiunea contractului.
Evicţiunea parţială. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o parte a
proprietăţii sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului care formează
obiectul vânzării-cumpărării.
Potrivit art. 1700 C. civ. raportat la art. 1703 C. civ., cumpărătorul poate opta între
rezoluţiunea vânzării numai dacă evicţiunea parţială este atât de importantă, încât el nu ar fi
cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă şi restituirea unei părţi din preţ proporţională cu
valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-interese. Pentru
stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art.1.702,
expuse în cazul producerii evicţiunii totale.

Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului

Vânzătorul răspunde şi pentru utila posesiune a bunului vândut, după cum reiese şi din
dispoziţiile art. 1672 C. civ. raportat la art. 1707 alin. (1) C. civ.: “Vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la
care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea
încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”.
Viciul ascunse reprezintă aşadar acele defecte ale bunului vândut care afectează total sau
parţial folosinţa acestuia, făcându-l impropriu întrebuinţării în scopul pentru care a fost
cumpărat sau care sunt de natură săi micşoreze într-atât de mult valoarea de întrebuinţare,
încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau nu ar fi plătit
acelaşi preţ .
În cazul în care viciile pot fi înlăturate prin repararea bunului, cumpărătorul va putea cere
acest lucru.
Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor. Vânzătorul va răspunde pentru vicii dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
1. viciile să fie ascunse;
2. viciile să fi existat la data predării bunului;
3. viciile să fie grave.
1. Viciile să fie ascunse. Potrivit art. 1707 alin. (2) C. civ., este ascuns acel viciu care, la data
contractării nu poate fi descoperit de către un cumpărător prudent şi diligent fără a fi nevoie
de asistenţă de specialitate. Deci vânzătorul nu răspunde de viciile aparente. Posibilitatea
cumpărătorului de a cunoaşte viciile lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere
diligenţa şi prudenţa cumpărătorului. Practica judiciară a fost sesizată cu nenumărate astfel de
cauze, care au avut în centru clarificarea noţiunii de viciu ascuns, a circumstanţelor relevante
care fac să subziste sau nu această obligaţie în sarcina vânzătorului.
Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului şi,
evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să-l cunoască, iar vânzătorul nu l-a
încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probei cunoaşterii viciului de către
cumpărător incumbă vânzătorului.
Potrivit art. 1708 alin. (1) C. civ. dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să
garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
2. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns al lucrului să fi
existat anterior sau să fie concomitent vânzării. În cazul celor apărute ulterior nu va fi
angajată răspunderea vânzătorului, căci riscurile trec la cumpărător odată cu preluarea
bunului. În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă
loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ivite între momentul încheierii contractului şi
transferul dreptului de proprietate. Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul
ascuns trebuie să existe la momentul îndeplinirii condiţiei.
3. Viciile să fie grave, această condiţie fiind expres prevăzută de art. 1707 alin. (1) C. civ, în
sensul că ele fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi
micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic. În practica judiciară s-a decis că
dacă lucrul care trebuie vândut, deşi prezintă nişte defecţiuni, poate fi folosit potrivit
destinaţiei sale, viciul nu e grav. Exemplu: cumpărarea unui autoturism folosit, care are
anumite piese uzate şi a căror uzură putea fi prevăzută. Schimbarea acestora permite
cumpărătorului să se folosească de bun potrivit necesităţilor sale.
În concluzie, putem aprecia şi asupra situaţiilor care nu atrag răspunderea vânzătorului de
viciile ascunse:
- când viciile sunt aparente sau au fost comunicate cumpărătorului;
- viciile au fost ascunse, dar şi cumpărătorul le ştia;
- viciile sunt ascunse, dar părţile au convenit ca vânzătorul să fie exonerat de răspundere;
- în cazul vânzărilor silite.

Efectele obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse

În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul, potrivit art. 1710
C. civ., are facultatea de a cere:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
Dreptul de opţiune aparţine doar cumpărătorului, dar la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând
seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de
alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin.(1), decât cea solicitată de
cumpărător.
Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putând solicita
reducerea corespunzătoare a preţului, proporţional cu paguba provocată de viciile ascunse şi
restituirea părţii respective din preţul achitat. Acţiunea de reducere a preţului este numită
acţiune estimatorie sau quanti minoris, căci aprecierea valorii lucrului se apreciază prin
expertiză.
Acţiunea de rezolutiune şi cea estimatorie nu se pot exercita concomitent, cumpărătorul fiind
obligat să opteze pentru una dintre ele.
Dispoziţiile art. 1711 alin. (1) C. civ. prevăd că în situaţia în care la data încheierii
contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile
prevăzute de art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea
întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile
bunului vândut şi s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art.1.710 alin.(1) lit.c) şi d), el
este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în
tot sau în parte, după caz. Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl
împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute de art.1.710 alin.(1).
Cumpărătorul are şi posibilitatea remedierii defecţiunilor de către vânzător sau chiar de către
el pe seama vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu ar ocaziona
cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lucrului. În aceeaşi măsură se poate cere şi
înlocuirea de către vânzător bunului defect.

Obligaţia de informare şi securitate

Obligaţiile de informare şi securitate identificate de doctrina de dată recentă se evidenţiază cu
precădere în raporturile dintre comercianţi şi consumatori, în considerarea faptului că aceştia
din urmă nu cumpără mărfuri în cadrul unei activităţi profesionale, ci, de regulă, pentru
folosinţa proprie sau a familiei lor; legea instituie astfel o prezumţie că ei nu sunt avizaţi
asupra riscurilor şi caracteristicilor esenţiale ale bunurilor cumpărate, instituind în sarcina
vânzătorului obligaţia de a-l informa complet, corect şi precis pe cumpărător asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor (art. 3 lit. a din O.G. nr. 21/1992).
Totodată, acelaşi act normativ enunţă dreptul cumpărătorilor de a fi protejaţi împotriva
riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea, ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime
şi de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi
serviciilor.

Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 C. civ., cumpărătorul are următoarele obligaţii principale: să preia bunul
vândut şi să plătească preţul vânzării. Alături de aceste două obligaţii, se alătură şi suportarea
plăţii cheltuielilor vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară.
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului
Constituie principala obligaţie a cumpărătorului, în lipsa căreia contractul de vânzare ar
deveni nul. Conform art. 1720 C. civ.: ”În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie
să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de
îndată ce proprietatea este transmisă. (2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se
află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din
uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei”.
Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei alte persoane,
indicată de vânzător. Dacă plata este făcută de cumpărător unui terţ nedesemnat, atunci acesta
nu este eliberat de plata preţului către vânzător. Totuşi, plecând de la prevederile art. 1475-
1475 C. civ. (1) plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1475 este totuşi
valabilă dacă: a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul
creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor. Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului.
În practica judiciară s-a arătat că în caz de refuz al vânzătorului de primire a plăţii,
cumpărătorul poate să-i facă o ofertă reală, iar apoi să consemneze suma pe numele
vânzătorului şi astfel se eliberează de obligaţia de plată a preţului.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:
- ori sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;
- ori în mod fracţionat, eşalonat în timp, în rate la anumite termene, de regulă lunar, caz în
care vânzătorul îşi poate lua măsuri de precauţie în vederea garantării plăţii preţului,
rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului până la achitarea ultimei rate.
Dacă părţile au încheiat o vânzare pe credit, la scadenţă cumpărătorul, potrivit principiului
indivizibilităţii plăţii prevăzut trebuie să plătească datoria în întregime. Cumpărătorul poate
plăti şi anticipat suma datorată, însă cu obligarea de a achita şi dobânda datorată până la
termenul prevăzut în contract.
Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală şi efectivă a preţului şi
dobânzi, în următoarele trei cazuri:
- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;
- dacă lucrul vândut este producător de fructe (naturale sau civile) cumpărătorul este ţinut să
plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe
civile sau naturale ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte
foloase;
- dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere pentru a plăti preţul şi nu s-a conformat.
În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul are următoarele opţiuni:
1. executarea silită a obligaţiei de plată;
2. excepţia de neexecutare şi daune-interese;
3. acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare şi daune-interese. (art. 1724 C. civ.)

Obligaţia cumpărătorului de suportare a cheltuielilor vânzării

Această obligaţie este prevăzută expres în art. 1666 alin. (1) C. civ. În lipsă de stipulaţie
contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
Aici sunt incluse cheltuielile legate de autentificarea contractului, taxele notariale, taxele de
timbru, onorariu notarial, cheltuielile pentru publicitatea imobiliară etc. Măsurarea, cântărirea
şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi
transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
Atunci când plata preţului se face prin virament bancar, spezele bancare sunt în sarcina
cumpărătorului, în absenţa unei clauze contrare. De asemenea, cheltuielile de transport sunt
tot în sarcina cumpărătorului (art. 1667 C. civ.)