UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREŞCOLAR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

ANUL DE STUDII LICENTA

ANUL III

CURS :POLITICI EDUCAȚIONALE ȘI SOCIALE

PROFESOR COORDONATOR : Prof. Univ. Dr. Ancuța

Plăeșu

STUDENTĂ :MILITARU (DOBRESCU) ANDREEA-ERMINA

București 2022
POLITICI PUBLICE
Politicile publice = totalitatea activităţilor desfăşurate de administraţia publică
centrală de specialitate în scopul soluţionării problemelor de politici publice
identificate. O anumită soluţie poate fi implementată prin intermediul unuia
sau mai multor acte normative (Ex: Strategii, planuri de acţiune, propuneri de
politici publice);
Problema de politică publică = condiţie sau situaţie care generează nevoi ori
insatisfacţii, pentru a căror corecţie este necesară acţiunea guvernamentală;
Abordarea instituţională a planificării politicilor publice este axată pe
managementul şi coordonarea problemelor la nivel instituţional, folosind ca
instrumente: planificarea resurselor financiare, umane şi administrative, şi
dezvoltarea de modele instituţionale eficiente.
Beneficii principale aduse ministerului:
Întărirea capacităţii instituţionale a ministerului în privinţa planificării
strategice, a analizei politicilor publice, precum şi a monitorizării şi evaluării
acestora;
Creşterea transparenţei decizionale;
Crearea conexiunilor dintre planificarea politicilor publice şi planificarea
bugetară;
Îmbunătăţirea sistemului de consultare, atât în cadru interministerial, cât şi în
cadru intraministerial;
Întărirea capacităţii decizionale pentru rezolvarea problemelor specifice;
Vizibilitate instituţională.
În ceea ce privește tehnicile și metodele de cercetare, acestea sunt
împrumutate din diverse discipline sociale și adaptează nevoile de instrumentar
pentru fiecare studiu în parte. Până prin anii 60 ştiinţa politică nu era interesată
în mod special de studiu a ceea ce se întâmplă în interiorul guvernului şi a
studiului mecanismelor guvernării. Studiile de specialitate prezentau extensiv
proces electoral, organizatiile politice, analiza conceptelor cadru in stiinta
politica etc. După anii 60 crește interesul pentru a afla ce se petrece în
interiorul guvernului, se intensifică preocuparea pentru creșterea eficienței și
deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice de aici interesul pentru
studiile manierei în care se iau decizii politicoadministrative. Din anii 80 începe
să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării, accentul căzând
pe creșterea performanței în gestionarea banului public, pe îmbunătățirea
relației între Stat și Cetățean, între și Societatea Civilă. Domeniul politicilor
publice (cercetarea și analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca
ocupându-se de studiile deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor
forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice).
Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, acțiuni realizate
de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre
societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică,
centrală sau locală, căutare cu ajutorul unui program de acțiune coordonată
pentru a modifica mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.
Decantând definiția de mai sus rezultă o serie de elemente care dau
consistență unei politici publice. În primul rând o politică publică este formată
dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanțe politice publice.
Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii.
Deci, un al doilea element este dat de fapt că o politică publică se definește
prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a cărei natură este mai mult
sau mai puțin autoritară și în care coerciția este mereu prezentă.
Măsuri izolate. În acest cadru de acțiune, o politică publică are obiective și
scopuri precizate, stabilitate în funcție de valori, norme și interese. Acesta ar fi
al patrulea element. Iar ultimul, al cincilea, este dat de faptul că o politică
publică are un public, adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de
decizii luate în politică publică în cauză.
Politicile publice sunt acțiunile realizate de către guvern (central sau local)
ca răspuns la problemele care apar dinspre societate. Vorbim despre politici
publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, căutare cu ajutorul
unui program de acțiune coordonată pentru a modifica mediul economic,
social, cultural al actorilor sociali. La nivel național, politicile publice pot să
apară dinspre oricare dintre instituțiile majore ale Statului (Parlament,
Președinte, Guvern – central sau local).
POLITICI SOCIALE
Politica sociala, „exprima într-un fel si intr-o anumita măsură, concepțiile
colectivității care au influențat-o si pe care, la rândul sau, le-a influențat”.
Înainte de 1989, proiectul socialist urmarea constituirea unei societăți prospere
pentru toţi oamenii; chiar daca aceasta bunăstare nu putea fi egalitara, se
dorea ca inegalitatea sa fie cat mai puțin resimțita.
Statul era cel ce-si asuma întreaga responsabilitate pentru bunul mers al
țintelor propuse:
 Eradicarea sărăciei si a excluziunii sociale;
 Creșterea bunăstării societății.
In defavoarea imaginii publice, acest proiect s-a dovedit a fi o îmbinare intre o
bunăstare bazata pe munca si una bazata pe într-ajutorare.
Numai ca majoritatea beneficiilor sociale depindeau intr-o mare măsură de
încadrarea in munca – alocația de stat pentru copii; asistenta sociala; concediul
medical si maternal; biletele de odihna, de tratament, iar cei care nu erau
încadrați in munca la stat, nu puteau beneficia de aceste „facilitați”.
Beneficiile sociale depindeau de anumite criterii:
 Cuantumul pensiei, concediul medical si maternal erau in funcție de
munca desfășurata.
 Nu se făcea referire la salariu sau la contribuția financiara a persoanei
respective, ci la munca;
 Alocația de stat pentru copii, biletele gratuite pentru tratament sau
îngrijirea medicala gratuita, depindeau tocmai de încadrarea in munca;
Acest criteriu nu era însă singurul după care se acordau aceste beneficii
sociale, deoarece biletele de tratament aveau reduceri in funcție de veniturile
persoanei sau familiei respective, iar bursele pentru elevi si studenți erau
acordate celor cu venituri scăzute.
In societatea socialista, toate deciziile erau luate de stat:
Salariile nu erau stabilite in raport cu economia, ci in funcție de rațiunile
politice;
Salariul era acordat sub doua forme:
 salariul direct, reprezentând o anumita suma de bani;
 salariul social, reprezentând anumite beneficii nonsalariale.
Locurile de munca apăreau in funcție de numărul persoanelor neîncadrate in
munca.
Statul putea cere întreprinderilor suplimentarea locurilor de munca, chiar daca
acestea nu mai aveau nevoie de personal; forța de munca avuta, fiind suficienta
in raport cu ceea ce aveau de întreprins acestea.
Toate aceste decizii nu au determinat o creștere economica socialista, ci mai
degrabă au dus la stagnarea acesteia.
In societatea a cărei economie era bazata pe piața, distribuția primara este
independenta de distribuția secundara, fiind condusa de logica economiei de
piață.
In acest tip de societate, statul nu mai este singurul organism care poate
interveni prin anumite reglementari, partenerii sociali având si ei un astfel de
drept.
Imediat după cel de-al doilea Război Mondial, politicile sociale au început sa
se dezvolte; războiul a fost acela care a dus la influenta statului in economie, la
ocuparea totala a forței de munca in interiorul industriei de război si, datorita
distrugerilor provocate de acesta, nevoia de locuințe si de bunuri de larg
consum a atins apogeul.
POLITICI EDUCATIONALE
Noile politici educaționale au drept obiectiv prioritar realizarea unei dimensiuni
europene în educație. O Europă unită nu se poate realiza și nu poate să existe
fără educație, fără un învățământ modern în care se respectă și se integrează
valorile democrației. Una din valorile democrației care trebuie neapărat
practicată în învățământ este respectarea drepturilor omului și realizarea unei
democrații participative. Contextul socio-cultural al epocii contemporane
atribuie educației, dar mai cu seamă învățământului, forma cea mai organizată
a procesului de formare a personalității.
Când cunoștințele și nivelul intelectual al omului devin resursă economică și
factor al evoluției civilizației umane, învățământul/educația nu este apreciat(ă)
doar ca efect al dezvoltării social – economice, ci și ca premisă a tuturor
transformărilor. În Europa, pentru menținerea unei poziții onorabile în context
mondial sa formulat o dorință – „crearea celei mai competitive economii din
lume, cu cele mai multe și mai bune locuri de muncă cu o coeziune socială
durabilă”.
Acest deziderat se poate realiza , în primul rând, prin învățământ. Integrarea
europeană prin învățământ are multiple aspecte, fiind rezultatul unui fenomen
socio – cultural de durată în care evoluția socio – culturală și-a conturat
dimensiunile în context european. Asigurarea compatibilității cu sistemul de
educaţie europeană presupune un important efort al școlii românești, care are
menirea de ai forma pe copii în spiritul normelor, valorilor şi exigențelor
europene. În acest sens, țara noastră sa angajat să promoveze politici
educaționale compatibile cu cele europene, printre care și asigurarea de șanse
egale pentru toți.
Este important ca sistemul național de educație timpurie a copilului, să se
dezvolte în contextul dat de Convenția pentru Drepturile Copilului, de Țintele
Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie să atinse până în 2015, și de
precondiții pentru integrarea europeană a României, ca membru cu drepturi
depline.
Educaţia formală desfășurată în unitățile de învățământ, pe baza curriculumului național, şi
educaţia informală sau extrașcolară împreună, într-o relație de complementaritate şi condiționare
reciprocă, un rol important, atât în transmiterea cunoștințelor, cât şi în formarea competențelor
intelectuale, atitudinilor şi condiţiei. Comportamentelor necesare tinerilor, într-o societate
democratică. Dificultatea cu care se confruntă societatea românească astăzi constă în stabilitatea
unor direcții strategice de dezvoltare prin identificarea echilibrului dintre valorile tradiționale și
valorile europene, dintre noi și vechi. Una dintre caracteristicile învățământului este tradiționalism,
care în societate a fost echivalat cu conservatismul.

Schimbările au fost prea puțin în decursul a câteva sute de ani, din acest considerent cererea de
modificare a tuturor provoacă sentimente diverse. La baza tuturor schimbărilor se plasează
dimensiunea de calitate. Dificultatea realizării acestui deziderat constă în complexitatea
fenomenului. Perceperea și determinarea clară a unor parametri este îngreunată de necesitatea
prezenței calității în toate structurile și aspectele procesului de învățământ.

Un management al calității va conține componente organizate, monitorizare și evaluare a nivelului de

structură instituțională, proces didactic și de resurse necesare. Toate componentele sunt importante
pentru pregătirea specialiștilor, dar totuși accentele se pun pe procesul didactic, care să remedieze
sub influența direcțiilor strategice ale reformei învățământului superior european accentuate la
întrunirea de la Bergen – mai 2005 – și sub influența deciziilor de ordine legislativ/normativ.

Adoptate de către forurile abilitate. Schimbările preconizate au la bază: • care sa remediat sub
influența direcțiilor strategice ale reformei învățământului superior european accentuate la
întrunirea de la Bergen – mai 2005 – și sub influența deciziilor de ordine legislative/normative
adoptate de către forurile abilitate.

Schimbările preconizate au la bază: • care sa remediat sub influența direcțiilor strategice ale reformei
învățământului superior european accentuate la întrunirea de la Bergen – mai 2005 – și sub influența
deciziilor de ordine legislative/normative adoptate de către forurile abilitate.
Bibliografie:

MiroiuA,Zulean,M.,Radoi,M.Politicipublice,Ed.Politeia,2002

Catalin Zamfir (coord), Politici sociale in Romania 1990-1998, Ed. Expert, Bucuresti, 1999

L. Pop, Dictionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucuresti, 2002

Bibliografie • Pătrăuță T. (2009), Politici educaționale europene, Editura Promun