Tradiționalismul

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Tradiționalismul este o mișcare literară și culturală apărută la începutul secolului al XX-

lea și care s-a dezvoltat în perioada interbelică. În literatura română apar trei nuclee
tradiționaliste : sămănătorismul, poporanismul și gândirismul. Sămănătorismul (grupare strânsă
în jurul revistei Sămănătorul, apărută în 1901) și poporanismul (grupare strânsă în jurul revistei
Viața românească, apărută în 1906) anticipează tradiționalismul interbelic. Tradiționalismul
interbelic se organizează în jurul revistei Gândirea, în ale cărei pagini se structurează doctrina
acestei orientări. Revista a văzut lumina tiparului la Cluj, în 1921. În 1922 se mută la București,
apare până în 1944 și devine foarte cunoscută sub conducerea lui Nichifor Crainic. Ideile
promovate de revista Gândirea se află în contradicție cu ideile moderniste formulate în paginile
revistei Sburătorul. Printre reprezentanții tradiționalismului se numără : Ion Pillat, Adrian
Maniu, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Radu Gyr.
Trăsăturile curentului literar sunt : valorificarea spiritului național, accentul pus pe
mediul rural, văzut ca o vatră a spiritualității, refuzul citadinului, folosirea folclorului, a istoriei și
a religiei ca surse se inspirație - cultivarea panseismului (valorificarea trecutului) și a idilismului
(înfrumusețarea vieți țăranului și a vieții la sat)-, cultul strămoșilor, refuzul influențelor străine.
Temele specifice sunt : legătura omului cu pământul, legătura dintre generații, nostalgia
trecutului, timpul, destinul uman. Se opune poeziei moderne și supraevaluează tradiția.
Asimilează unele dintre modalitățile de expresie ale poeziei moderne.
Poezia Aci sosi pe vremuri este o poezie inclusă în ciclul Trecutul viu, ce face parte din
volumul Pe Argeș în sus, apărut în 1923. Poezia aparține tradiționalismului prin tema timpului,
orientarea spre trecut (motivul amintirii, al casei părintești), descrierea cadrului natural și rural,
respectarea prozodiei clasice și construcția simetrică.
Poezia este o meditație pe tema trecerii timpului, a repetabilității destinului uman, ce se
împletește cu tema iubirii și are forma unui monolog adresat. Titlul are aspectul unui enunț și
susține tema poeziei. Titlul fixează cadrul spațio-temporal în care se desfășoară povestea de
iubire. Indicii de spațiu, concretizați prin adverbul aci (formă populară) și indicii de timp,
concretizați prin locuțiunea adverbială de timp pe vremuri, situează povestea de iubire într-un
timp și spațiu nedefinit, mitic. Verbul la perfect simplu, sosi, are rolul de a întări impresia de
ambiguitate și marchează legătura dintre prezent și trecut și accentuează ideea perceperii
subiective a timpului (parcă ieri s-au întâmplat toate și omul abia se mai recunoaște în ștersele
portrete).
Compozițional, poezia este alcătuită din 19 distihuri și un vers final liber, ce are funcție
de laitmotiv, subliniind îndepărtarea de modelul clasic de compoziție. Distihurile sunt organizate
în trei părți : planul trecutului, o secvență elegiacă și planul prezentului. Se observă construcția
simetrică a poeziei prin prezența celor două planuri temporale, ceea ce întărește ideea de
repetabilitate a vieții și a iubirii.
Prima parte a poeziei corespunde planului trecutului, a evocării iubirii „de ieri” a
bunicilor. Este alcătuită din două secvențe poetice : prezentarea cadrului poveștii de iubire
(primele două distihuri) și scenariul iubirii bunicilor (următoarele opt distihuri). Incipitul poeziei
fixează decorul iubirii de altădată, „casa amintirii”, metaforă ce sugerează spațiul rememorării
nostalgice a trecutului, un spațiu mitic, o locuință sacră aparținând strămoșilor. Cuvintele
aparținând câmpului semantic al casei conturează acest spațiu : „obloane”, „pridvor”, „poartă”,
„zăvor”. Versul „păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerează trecerea timpului, degradarea,
părăsirea. Se face, astfel, trecerea spre o lume îndepărtată, proiectată, parcă, în mit. Acest cadru
patriarhal devine, în următoarele versuri, cadrul în care eul liric își imaginează întâlnirea
bunicilor. Sosirea iubitei este pregătită de semnele îmbătrânirii și ale schimbării naturii,
prezentate prin intermediul unor personificări : „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”, „Cu
berzele într-însul amurgul se opri”. Versul „Aci sosi pe vremuri bunica Calyopi” reia titlul
poeziei și evocă imaginea din tinerețe a bunicii cu nume de muză. Întâlnirea îndrăgostiților
respectă un anumit ritual : bunicul așteaptă nerăbdător sosirea berlinei prin lanurile de secară.
Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit. El creează o atmosferă romantică : el recită fetei
versuri ale lui Alphonse de Lamartine (poezia Le lac) și de Ion Heliade-Rădulescu (poemul
Sburătorul). Aceste trimiteri livrești au rolul de a indica epoca evocată. Cadrul natural este
construit în factură romantică : luna, câmpia „ca un lac”, berze, „Și totul ca-n basme ce romantic
se urzea”. Iubita împrumută și ea atributele unei zâne : are ochi „de peruzea”, ceea ce
simbolizează farmecul și gingășia ei. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoțește cuplul de
iubiți având dublă valență : pe de o parte îi protejează, pe de altă parte indică trecerea timpului și
efemeritatea ființei umane „Și cum ședeau … departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat”, „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână …”.
Partea a doua a poeziei, secvența elegiacă, este alcătuită din două distihuri (strofele 11-
12). Se constituie ca o meditație amară și scurtă asupra trecerii timpului : „ Ce straniu lucru :
vremea !”. Portretele, păstrătoare a imaginii de odinioară, sunt singurele care sunt capabile să
eternizeze clipa. Omul, supus schimbării, retrăiește trecutul prin intermediul lor : „Te vezi aievea
în ștersele portrete./ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți
uita”.
Ultima secvență poetică cuprinde planul prezentului eului liric. Al treisprezecelea distih
face legătura dintre trecut și prezent și repetabilitatea destinului uman : „Ca ieri sosi bunica … și
vii acuma tu !” prin antiteza „ieri”-„acuma”. Ideea raportului temporal (trecut-prezent) este
explicată de N. Manolescu ca fiind o scurgere a timpului bunicilor în timpul nepoților, care
preiau gesturile și trăirile lor în forme imperceptibil modificate. Ca într-un ritual, nepoții repetă
gesturile bunicilor, realizându-se simetria cu prima secvență : așteptarea, sosirea iubitei, recitarea
poeziilor, atitudinea iubitei. Se conturează același spațiu : lanul de secară, amurgul, noaptea,
luna. Trecerea timpului este marcată prin intermediul câtora elemente. Dacă bunicul preferă
romantismul, nepotul recită din poeți simboliști : Balada lunei de Horia Furtună și poezii de
Francis Jammes. Iubita are ochi „de ametist” și vine cu trăsura, nu cu berlina. Trecerea timpului
este marcată, din nou, de sunetul clopotului, același clopot din sat, sugerându-se faptul că
existența este supusă degradării.
Versul-concluzie reia un vers din povestea de iubire a bunicilor, punând accent pe ideea
de continuitate și de trecere ireversibilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat”.
Expresivitatea poeziei se realizează printr-o îmbinare de tehnici și de mijloace. Limbajul
este clasicizat, ușor arhaic și regional în secvența care amintește de bunici : „ciubuc”, „poteri”,
„haiduc”, „berlină”, „crinolină”, cuprinde elemente de onomastică și titluri colorate afectiv :
„Eliad”, „Horia Furtună”, „Francis Jammes”, „Sburătorul”, „Le lac”, „Balada lunei”, figuri de
stil (epitet – „berlina legănată”, personificare – „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc”,
metaforă „casa amintirii”, comparație – „ca-n basme se urzea”). Regimul verbelor este
interesant. În textul poetic alternează două timpuri : timpul trecut, specific planului bunicilor
(imperfectul – „asculta”, „urzea”, perfectul simplu – „sosi”, „sări”, perfectul compus – „a
recitat”, „a sunat”) și timpul prezent, specific planului nepoților („trage”, „cad”, „recunoști”),
întărind paralelismul celor două mari secvențe lirice. De asemenea, se identifică două tipuri de
lirism. Lirismul obiectiv apare în evocarea iubirii de odinioară, cu elemente de narativitate și cu
caracter general-uman. Lirismul subiectiv apare în secvența a treia, în care eul liric își comunică
direct trăirile și sentimentele și în meditația asupra trecerii timpului .
Elementele de versificație și de prozodie de factură tradiționalistă contribuie la realizarea
muzicalității textului. Distihurile au rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.
Versul independent din final relativizează construcția clasică.
Viziunea despre lume se concretizează într-un cronotop, în care reflecția tristă asupra
vremelniciei umane topește trecutul în prezent, iar spațiul se temporalizează. Timpul este
caracterizat prin circularitate („Ca ieri sosi bunica … și vii acuma tu”), are caracter arhetipal prin
recurența poveștilor de dragoste. Spațiul este conturat afectiv prin metafora „casa amintirii”.
Tradiționalismul poeziei se manifestă prin preferința pentru idilizarea trecutului, a
cadrului rural, prin tema timpului trecător, a nostalgiei trecutului, conturarea atmosferei
patriarhale și tonul elegiac, toate susținute de cultivarea în plan prozodic a formelor tradiționale
(distihul).