Tradiționalismul este o mișcare literară și culturală apărută la începutul secolului al XX-

lea și care s-a dezvoltat în perioada interbelică. În literatura română apar trei nuclee
tradiționaliste : sămănătorismul, poporanismul și gândirismul. Sămănătorismul (grupare strânsă
în jurul revistei Sămănătorul, apărută în 1901) și poporanismul (grupare strânsă în jurul revistei
Viața românească, apărută în 1906) anticipează tradiționalismul interbelic. Tradiționalismul
interbelic se organizează în jurul revistei Gândirea, în ale cărei pagini se structurează doctrina
acestei orientări. Revista a văzut lumina tiparului la Cluj, în 1921. În 1922 se mută la București,
apare până în 1944 și devine foarte cunoscută sub conducerea lui Nichifor Crainic. Ideile
promovate de revista Gândirea se află în contradicție cu ideile moderniste formulate în paginile
revistei Sburătorul. Printre reprezentanții tradiționalismului se numără : Ion Pillat, Adrian
Maniu, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Radu Gyr.
Trăsăturile curentului literar sunt : valorificarea spiritului național, accentul pus pe
mediul rural, văzut ca o vatră a spiritualității, refuzul citadinului, folosirea folclorului, a istoriei și
a religiei ca surse se inspirație - cultivarea panseismului (valorificarea trecutului) și a idilismului
(înfrumusețarea vieți țăranului și a vieții la sat)-, cultul strămoșilor, refuzul influențelor străine.
Temele specifice sunt : legătura omului cu pământul, legătura dintre generații, nostalgia
trecutului, timpul, destinul uman. Se opune poeziei moderne și supraevaluează tradiția.
Asimilează unele dintre modalitățile de expresie ale poeziei moderne.