ROLUL TERAPEUTIC AL RUGĂCIUNII ÎN

TEOLOGIA LUI JEAN-CLAUDE LARCHET

Teodorescu Mihai-Dorin*

The therapeutic role of prayer in Jean-Claude

Larchet's1. Jean-Claude Larchet - one of the greatest patrologists -
focuses his theological studies on the notion of "therapy". For
Larchet, according to the patristic tradition on which he bases his
position, Orthodox spirituality has primarily a therapeutic aspect.
For Larchet, the state of health coincides with the primordial state of
man, before the fall, and also the state of the saint.

Man built by God in His image and likeness, by falling into

sin, suffered a perversion of the natural faculties which by creation
were naturally directed toward God. This perversion is for Larchet a
spiritual disease or a passion.

In the spiritual therapy recommended by Larchet, prayer

occupies a central place. Without prayer, the therapy of a passion is
not possible. This is based on the view that healing is not the result
of human endeavors, but a gift from God, which is given primarily
to those who ask of Him (cf. Matthew 7: 7-8). In this context,
hesychasm, as incessant prayer, is a means and a sign of spiritual
health.

Keywords: therapy, prayer, spiritual disease,spiritual

healt, hesychasm.

*
PhD Candidate, Faculty of Orthodox Teology at ”1 Decembrie 1918”
University, Alba Iulia, Romania.
1
Study conducted under the guidance of Prof. Univ. Dr. habil. Daniel
Munteanu.
 Introducere

Jean-Claude Larchet își axează studiile sale teologice în

jurul noțiunii de „terapie”. Pentru Larchet, spiritualitatea ortodoxă
are în primul rând un aspec terapeutic.

Omul zidit de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, prin

căderea în păcat a suferit o pervertire a facultăților firești care prin
creație erau îndreptate în mod natural spre Dumnezeu. Această
pervertire constituie pentru Larchet boala duhovnicească sau patima.

În terapeutica duhovnicească recomandată de Larchet,

rugăciunea ocupă un loc central. Fără rugăciune nu este posibilă
terapia vreunei patimi. Acest lucru se bazează pe concepția că
tămăduirea nu este urmarea strădaniilor omenești, ci este un dar de la
Dumnezeu, care se dă în primul rând celui care îl cere de la El (cf.
Matei 7, 7-8). În acest context isihasmul, ca rugăciune neîncetată,
este mijloc și semn al sănătății duhovnicești.

1.Spiritualitatea ortodoxă ca terapie

Larchet este preocupat de dimensiunea terapeutică a

spiritualității ortodoxe din mai multe motive pe care el însuși le
enumeră într-o convorbire cu Olivier Duval2.

În primul rând Larchet mărturisește că din copilărie a avut

probleme de sănătate și deasemenea, a stat lângă unele rude
bolnave3. Acest lucru l-a făcut să reflecte mai în profunzime la boală
și sănătate.

Un al doilea motiv îl constituie studiile de psihopatologie pe

care le-a urmat în cadrul facultății de filosofie, studii care mai târziu
le-a pus în practică în timpul stagiului militar, când a fost repartizat

2
Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, trad. de
Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2002, p.7.
3
Ibidem, p.7.
la secția de psihiatrie a unui spital militar 4. Aceste experiențe au
contribuit semnificativ la concluzia că, orice practică terapeutică
trebuie să aibă la bază o antropologie sănătoasă, o viziune sănătoasă,
globală asupra omului, viziune ce se regăsește doar în cadrul
antropologiei ortodoxe. Orice terapeut, medic, psiholog, psihiatu, nu
trebuie să trateze „cazuri” ci oameni, care sunt persoane, sunt ființe
complexe și au mai multe dimensiuni ale ființei, dimensiuni de care
trebuie să se țină seama5.

Al treilea motiv, și poate cel mai important, pentru care

Larchet se apleacă asupra dimensiunii terapeutice a spiritualității
ortodoxe, este observația sa asupra scrierilor Sfinților Părinți, care au
acordat o atenție deosebită asupra noțiunii de „terapie”, atunci când
au vorbit despre mântuire6.

Larchet consideră mai potrivită, pentru omul contemporan,

înțelegerea mântuirii ca vindecare decât ca răscumpărare, termen
juridic folosit foarte des și de Sfântul Apostol Pavel, care l-a
împrumutat din Vechiul Testament și care și-a desfășurat activitatea
în cadrul Imperiului Roman, unde cetățenii erau familiarizați cu
termenii juridici7.

Asfel, mântuirea lucrată de Mântuitorul este văzută mai ales

ca înfăptuirea vindecării firii omenești, care din momentul căderii
protopărinților, se află într-o stare de boală. Acest calificativ de
„Doctor” cu referire la Mântuitorul nu a fost atribuit de Larchet ci
toți Sfinții Părinți au recunoscut această calitate a Mântuitorului,
această numire regăsindu-se deasemenea în toate slujbele biseicești 8.

Creștinul se face părtaș la vindecarea adusă de Mântuitorul

prin Tainele Bisericii, începând cu Taina Botezului, însă această
vindecare el o primește doar potențial. Pentru înfăptuirea ei deplină

4
Ibidem, p.8.
5
Ibidem, p.8-9.
6
Ibidem, p.9.
7
Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p.7-8.
8
Ibidem, p.9.
este nevoie de participarea liberă a omului la propria tămăduire.
Această lucrare a omului este concretizată în viața duhovnicească pe
care prin asceză creștinul se străduiește să o trăiască. Astfel, în
Biserica Ortodoxă, spre deosebire de alte confesiuni, asceza nu are
un aspect de pedeapsă pentru păcate, ci are un rol terapeutic, prin
care omul este chemat să participe în mod activ la propria sa
vindecare9.

2. Concepția despre sănătate și boală duhovnicească la

Larchet

Pentru Larchet stararea primordială a lui Adam din rai

corespundea unei stări de sănătate atât trupească cât și sufletească,
stare în care Adam nu cunoștea ncio formă de boală datorită faptului
că el era într-o permanentă legătură cu Dumnezeu și facultățiile
sufletești ș trupești lucrau potrivit naturii și scopului lor pentru care
au fost create10.

Pentru Larchet sănătatea reprezintă tocmai această

concordanță între troposul personal și logosul firii sale. Larchet
înțelege prin logosul naturii omului ceea ce caracterizează
fundamental omul creat de Dumnezeu, este natura umană așa cum a
fost gândită și voită de Dumnezeu în planul Său din veșnicie 11.
Logosul naturii umane definește și scopul pentru care acesta a fost
creat și anume îndumnezeirea12.

Astfel, omul prin creație a fost înzestrat de Dumnezeu cu

facultăți care îi permit omului să ajungă la scopul îndumnezeirii,
facultăți are erau orientate în mod natural, prin creație, către acest
scop13. Pentru Larchet, starea de sănătate duhovnicească a omului

9
Ibidem, p.10.
10
Ibidem, p.20.
11
Jean-Claude LARCHET, Inconștientul spiritual sau adâncul neștiut al
inimii, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2009, p.128.
12
Ibidem, p.128.
13
Ibidem, p.128.
reprezintă orientarea facultățiilor naturale, cum ar fi mintea, dorința,
irascibilitatea, și voința, către Dumnezeu, adică viața în Hristos 14.

Orientarea facutățiilor omenești către Dumnezeu, deși

corespunde naturii sale prin creație, nu este determinată nici de
natură, nici de har. Omul dispune de voința liberă personală, în
virtutea căreia omul poate să se miște în direcția pentru care a fost
creat sau nu15.

Modul în care fiecare persoană își folosește facultățile sale

naturale reprezintă troposul pesoanei. Logosul este în legătură cu
natura și este același la fiecare om, iar troposul, este în legătură cu
persoana și depinde de alegerile libere ale fiecărui om 16. Astfel, dacă
un om alege liber să trăiască potrivit virtuților, atunci el are troposul
în concordanță cu logsul său, adică are o viață firească, în sensul de
„potrivită firii”, se află în starea de sănătate. Deasemenea, dacă
omul nu trăiește virtuos, el are o viață contrară logosului naturii lui,
o viață „împotriva firii”, și se află în starea de boală duhovnicească.

Așadar, Larchet vede starea de sănătate spirituală a omului,

ca fiind starea sa firească, starea de virtute, în care omul stă în
legătură cu Dumnezeu17, iar boala spirituală, din contră este o stare
nefirească, de pervertire a facultățiilor naturale, care prin libertatea
omului ajung să lucreze contrar scopului pentru care au fost sădite în
om, adică contrar apropierii de Dumnezeu.

3. Rolul terapeutic al rugăciunii

Păcatul este boală duhovnicească, de aceea prima condiție

pentru înfăptuirea tămăduirii este curățirea de păcat. Aceasta este și
prima lucrarea a rugăciunii. Însă, pentru a ne curăți de păcate noi
trebuie mai întâi să ne cunoaștem păcatele. Prin rugăciune, omul își
14
Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p.30.
15
Jean-Claude LARCHET, Inconștientul spiritual sau adâncul neștiut al
inimii, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2009, p.133.
16
Ibidem, p.133.
17
Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, trad.
de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2015, p.281.
cunoaște până și cele mai ascunse cute ale sufletului său și își
conștientizează până și cele mai fine și subtile patimi și păcate 18.

Prin rugăciune omul îi cere lui Dumnezeu să îl ierte de

păcatele săvârșite și să îl vindece de neputințele și patimile care au
devenit obișnuiță rea. Larchet face distincția dintre păcat, care este o
greșală de moment și patimă care este o stăruință în păcat. Dacă
pentru un păcat este deajuns uneori un suspin pentru a fi iertat,
pentru îndreptarea unei patimi este nevoie de rugăciune neîncetată 19.
Prin cădere puterile sufletești au suferit o pervertire dând naștere în
fiecare dintre noi la o mulțime de patimi, din acest motiv, rugăciunea
neîncetată isihastă nu este doar recomandată pentru fiecare dintre noi
ci chiar necesară. Fără rugăciune neîncetată nu se poate vindeca
omul de patimi, acesta fiind atât o culme a vieții duhovniceși cât și
temelie a ei20.

Rugăciunea isihastă este recomandată din mai multe motive.

În primul rând pentru că este o rugăciune deplină, prin ea noi îi
cerem lui Dumnezeu mila Sa atotcuprinzătoare. În al doilea rând este
o rugăciune de pocăință, în al treilea rând este o mărturisire de
credință21. Prin forma ei scurtă este ușor de memorat și ușor de rostit
chiar și în situații grele cum este o boala22.

Rugăciunea isihastă, se rostește mai întâi cu gura, apoi cu

mintea, iar apoi ajunge să se rostească de la sine în inimă. Prin
această rugăciune, mintea își regăsește locul ei firesc în inimă 23.

18
Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p.307.

19
Ibidem, p.306.
20
Ibidem, p.316.
21
Ibidem, p.317.
22
Jean-Claude LARCHET, Dumnezeu nu vrea suferința omului, trad. de
Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2008, p.135.
23
Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p.321.
 Prin Sfintele Taine omul primește plinătatea harului, care
restabilesc strălucirea ce dintâi a chipului lui Dumnezeu din om, însă
pentru ca acest har să fie mântuitor este nevoie ca omul să
conlucreze cu el, iar acest lucru nu se poate realiza fără rugăciune 24.
Prin rugăciune omul își manifestă libertatea lui și își exprimă dorința
de a fi vindecat. Ca răspuns la această dorință liberă, Dumnezeu îi
dăruiește omului harul Duhului Sfânt, prin care se realizează deplina
vindecare a firii omenești, rugăciunea devenind astfel, mijloc de
tămăduire duhovnicească25.

Sănătatea duhovnicească nu este înțeleasă de Larchet ca o

stare statică, ci ca una dinamică, o continuă apropiere de Dumnezeu,
o lucrare continuă a facultăților firești ale omului către scopul
pentru care au fost create, adică îndumnezeirea 26. Așadar, scopul
rugăciunii este îndumnezeirea omului27. Pentru a ajunge la scopul
său, rugăciunea trebuie să fie curată. Aceasta presupune un exercițiu
ascetic prin care nevoitorul respinge orice gând, reprezentare sau
concept, fie el chiar și nepătimaș 28. Prin cădere, mintea omului a
devenit răspândită în toate direcțiile și se află într-o continuă
mișcare, cu greu putând să se oprească. Rugăciunea scoate mintea
din împrăștiere, dându-i cu ajutorul harului, stabilitate 29. Astfel, omul
ajunge să cunoască pacea ș liniștea.

Prin rugăciune, nu doar mintea se unifică ci toate puterile

sufletești încep să lucreze potrivit rostului lor, fiind îndreptate spre
Dumnezeu. Puterile sufletești luând parte la rugăciune își află

24
Ibidem p.302.
25
Ibidem, p.304.
26
Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, trad.
de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucuresști, 2015, p.281.

27
Jean-Claude LARCHET, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, trad. de Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2019,
p.583.
28
Ibidem, p.582-583.
29
Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Ed. Sophia, București, 2006, p.308.
lucrarea firească, redobândindu-și sănătatea pierdută 30. Partea
poftitoare din om este vindecată prin faptul că acesta nu mai dorește
lucrurile lumești, ci Îl dorește numai pe Dumnezeu. Puterea agresivă
este și ea tămăduită prin faptul că nu se mai mânie împotriva
aproapelui, ci împotriva păcatului și diavolului. Prin faptul că
rugăciunea curăță mintea de orice reprezentare îl ferește pe nevoitor
de toate manifestările patologice ale imaginației. Deasemenea,
memoria este și ea vindecată prin faptul că rugătorul nu–și mai
aduce aminte de lume și de cele lumești, ci doar de Dumnezeu 31.

Concluzii

Spiritualitatea ortodoxă, în concepția lui Larchet, are în

primul rând o dimensiune terapeutică, aceea de a vindeca firea
umană de pervertirea pe care a suferit-o prin căderea în păcatul
strămoșesc.

Pentru Larchet, sănătatea spirituală reprezintă o lucrare a

facultăților omului în conformitate cu scopul pentru care au fost
create. Toate facultățile omului i-au fost dăriuite de Dumnezeu
acestuia prin creație pentru ca ele să fie îndreptate spre Dumnezeu și
ca omul să lucreze cu acestea pentru a ajunge la îndumnezeire. Orice
întrebuițare a facultăților omenești către alt scop, reprezintă boală
spirituală.

Rugăciunea are un rol terapeutic prin excelență prin faptul

că reașază toate puterile omenești pe făgașul lor firesc, adică le
îndreaptă spre Dumnezeu.

Prin rugăciune toate puterile omenești sunt unificate și

vindecate. Rugăciunea isihastă, ca rugăciune neîncetată este de o
importanță capitală, deoarece menține continuu omul în această stare
de sănătate, în starea de unire cu Dumnezeu.

Referințe bibliografice
30
Ibidem, p.309.
31
Ibidem, p.309.
1. Sfântul IOAN Gură de Aur, Omilii la Facere, Ed. I.B.M.B.O.R.,
București, 2004.

2. LARCHET, Jean-Claude , Creștinul în fața bolii, suferinței și

morții, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2002.

3. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de

Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2006.

4. LARCHET, Jean-Claude, Inconștientul spiritual sau adâncul

neștiut al inimii, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București,
2009.

5. LARCHET, Jean-Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a

morții, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucuresști, 2015.

6. LARCHET, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferința omului,

trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2008.

7. LARCHET, Jean-Claude, Teologia bolii, Ed. Oastea Domnului,

Sibiu, 1997.

8. LARCHET, Jean-Claude, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim

Mărturisitorul, trad. de Marinela Bojin, Ed. Basilica, București,
2019.

9. Sfântul TEOFAN Zăvorâtul, Sfaturi Înțelepte, Ed. Egumenița,

Galați, 2006.