I.

BASMUL POPULAR - LECTURA PREFERATĂ PENTRU COPII

1. Definiţia basmului şi motivaţia lecturii lui la vârsta copilăriei

2. Felurile basmelor. Basme şi poveşti
3. Tema şi subiectele basmelor
4. Personajele. Eroii basmelor - modele pentru cititori
5. Valenţele educative ale acestei specii literare

1. Definiţia basmului şi motivaţia lecturii lui la vârsta copilăriei

În general, basmul este definit drept o creaţie epică, de origine populară, în care elementele
realului se îmbină cu cele fantastice.
După G. Călinescu, „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, epică,
ştiinţă, observaţie morală etc.” . Termenul este de origine slavă, în paleoslavă „basni” înseamnă
minciună, scornire. Cu o conotație asemănătoare îl găsim şi la cronicarii noştri.
Privit ca specie a epicii populare, mai ales în proză, basmul cuprinde naraţiunea unor întâmplări
fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc.) angajate în
luptă cu forţe nefaste ale naturii (zmei, balauri, vrăjitoare ş.a.), pe care le vor birui, pentru a
evidenţia victoria binelui asupra răului.
Dintre toate creaţiile populare, basmele au rămas de-a lungul vremii cea mai plăcută lectură
pentru copii, începând de la vârsta preşcolară până spre 10-12 ani. Aceasta pentru că ele apelează la
imaginaţia fără graniţe a copiilor. „A imagina nu este, pentru ei, doar prima plăcere; e şi semnul
libertăţi lor; e elanul lor vital. Ei îşi proiectează visele pe nori şi, fără griji, fără interes, fără poveri,
ei se joacă şi sunt fericiţi
Tocmai de aceea copiii ascultă şi apoi citesc cu nesaţ basme şi poveşti. Ei se identifică, pe plan
imaginar, cu eroul basmului. Pe de-o parte, copilul rămâne în universul său liliputan, pe de altă
parte, datorită miraculosului din basm, se vede crescut şi învingător într-un timp condensat, care nu
mai ţine de timpul diurn în care vieţuieşte. Deşi e mic şi neajutorat, el visează să ajungă cât de
repede voinic şi astfel începe să înveţe câte ceva din păţaniile eroului. Adică şi el va fi, probabil,
supus unor greutăţi, piedici, pe care va căuta să le învingă prin curaj, voinţă şi înţelepciune, învaţă să
nu se lase amăgit, să asculte de sfaturile celor mari, să disocieze aparenţa de esenţa lucrurilor.
Virtuţile imaginarului îl fac pe copil „să se identifice cu altul şi, totodată, să se vadă pe sine însuşi în
lumina unui model”.
Aşadar, din lectura basmelor, copiii îşi însuşesc, treptat, o mare bogăţie de învăţăminte ce izvorăsc
din înţelepciunea populară. Producând o impresie adâncă asupra gândirii şi sensibilităţii copiilor, prin
morala lor clară, pozitivă şi uşor de înţeles, creaţiile de acest gen contribuie ia dezvoltarea celor mal
bune trăsături de caracter. Fireşte, ele îşi îndeplinesc, acest rol numai în cadrul unei selecţii adecvate

1
 vârstei copiilor. De aceea, educatorul trebuie să cunoască specificul acestei specii, elementele fantastice
şi izvorul lor, personajele, compoziţia şi limbajul basmelor, însemnătatea lor educativă.

2. Felurile basmelor. Basme şi poveşti

Basmul se caracterizează prin fabulaţie senină, fără mare tensiune şi adâncime. In funcţie de
structură, personaje şi caracteristici ale naraţiunii, distingem trei mari grupe de basme: fantastice - în care
dominant este elementul miraculos; nuvelistice-în care atmosfera este mai aproape de realităţile concrete
ale vieţii rurale, şi animaliere - dezvoltate din vechi legende totemice (totem=animal sau plantă
considerat la unele popoare arhaice obiect de cult, adică strămoşul populaţiei respective) .
Între basme şi poveşti nu există deosebiri esenţiale: în primele domină fantasticul, pe când în
celelalte el ocupă un loc secundar sau este înlocuit, uneori, cu elemente din recuzita superstiţiilor.
Deosebirile nefiind totdeauna clare, i-au determinat pe unii creatori de basme să-şi denumească
producţiile drept poveşti. De pildă, I. Creangă numeşte cunoscutul său basm Povestea lui Harap-Alb, deşi
cadrul, acţiunea şi personajele aparţin fantasticului. La fel procedează unii dintre marii creatori de basme
din literatura universală, care -au intitulat operele poveşti: Poveştile (Les Contes) lui Ch. Perrault,
Poveştile Fraţilor Grimm. Poveştile lui Hans Christian Andersen. Din aceste motive, basmele şi poveştile
nu pot fi tratate separat, decât cu mari riscuri.
În basme, deşi conceptul dominant este fantasticul, iniţial motivele de inspiraţie au fost aspectele
vieţii. Aceste creaţii au fost pentru oamenii din vremurile străvechi un mijloc de a înfăţişa, prin
imagini artistice, concepţiile şi rezultatele experienţei lor de viaţă. De aceea,, basmele au, pe lângă
multe elemente fantastice, şi un sensibil substrat real, deoarece au izvorât din năzuinţa poporului spre
mai bine, din dorinţa de a învinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele naturii, fie de cele sociale.
Creatorul anonim a introdus în basme expresia dorinţei lui de dreptate şi libertate, de bine şi de
frumos. Neînţelegând anumite fenomene din natură, el le-a întruchipat, cu imaginaţia şi iscusinţa sa, în
fiinţele fantastice din creaţiile de acest gen. Adeseori basmele povestesc despre bogaţi şi săraci, despre
buni şi răi, despre obiceiurile ceremonii, cutume şi caractere etc. (cutumă—normă de drept nescrisă,
adoptată prin tradiţie; la români „obiceiul pământului”). Toate aceste aspecte au avut ca puncte de
reper observarea unor societăţi arhaice.

3. Tema şi subiectele basmelor

Se spune mereu că tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termină întotdeauna cu
victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfăţişate cupluri de opoziţii
precum: bunătate / răutate; frumuseţe / urâţenie; dinamism / pasivitate; adevăr / minciună; curaj /
laşitate; modestie / îngâmfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui aspect general al realităţii surprins
artistic în opera literară. De exemplu: dragostea, natura, destinul ş.a.
Subordonat temei este motivul: „mărul de aur” sau „cifrele simbolice” din basme. Motivele pot

2
 dinamice - motive care schimbă situaţia eroilor sau derularea naraţiunii, şi motive statice, care nu
influenţează filonul povestirii. In basme există o mulţime de motive. De pildă, motivul „însărcinării”
eroului. Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un împărat cere
să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o cantitate
enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care erau amestecate; Popa, ca
să scape de argatul său, îi porunceşte să strângă dijmă etc. Există, apoi, motivul „trenării povestirii”,
ca în 1001 de nopţi, unde prin poveştile în lanţ ale Şeherezadei, este amânată execuţia acesteia. Dacă
tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării, subiectul este
construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.
Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea
unui legământ: întrecerea prin forţă, dibăcie sau iscusinţă cu opozanţii, închipuiri ale răului, nimicirea
farmecelor unei vrăjitoare etc. In basmele diferitelor popoare se găsesc subiecte şi personaje
asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de
aspiraţii de-a lungul veacurilor. Acelaşi motiv şi aceleaşi personaje care apar în povestea Motanul
încălţat, prelucrată de Ch. Perrault după un basm popular francez, se găsesc şi în povestea populară
rusească, Kuzma cel peste noapte îmbogăţit. Motive asemănătoare au şi poveştile Albă ca Zăpada din
colecţia Fraţilor Grimm, Basmul cu domniţa adormită şi cei şapte voinici, de A.S. Puşkin, creat după
modelul unui basm popular rusesc, motiv pe care-l găsim şi în Floriţa din codru de 1. Slavici, inspirat
din folclorul românesc. Personajul Cenuşăreasa îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la
povestitorii ruşi. Aceleaşi asemănări le descoperim în subiectele, motivele şi personajele din basmele
Scufiţa Roşie, Frumoasa din pădurea adormită, existente în diferitele literaturi. Astfel, universalitatea
basmelor e dovedită prin asemănarea obiectelor şi prin prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă au alte
nume.
4. Personajele. Eroii basmelor - modele pentru cititori
Personajele basmelor sunt, în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două
categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. Specificul lor constă în faptul că nu au
decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum. Fiind dotate cu însuşiri
excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar
altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii şi laşităţii. Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt
delimitate cu stricteţe; nu există lupte între sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj.
Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există numai personaje pozitive ori negative,
personaje intermediare nu există, pentru că, în concepţia populară nu se află nimic între bine şi rău.
Aşadar victoria va fi totdeauna de partea binelui, happy-end-ul fiind obligatoriu în basmul fantastic, altfel
şi-ar pierde autenticitatea. Personajele, subiectele şi motivele basmelor au caracter universal, le aflăm în
toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc de la o ţară la alta..
Pretutindeni, basmul popular înfăţişează o lume exotică, populată de tipuri umane de o frumuseţe

3
ideală şi de un rar simţ cavaleresc, precum Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. De asemenea, creează tipuri
stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. In ce priveşte etica, basmul dezvoltă o poezie a
relaţiilor sociale bazate pe idei morale şi democratice. Ca specie literară, autorul anonim cultivă ironia şi
umorul, visul, nonsensul etc.
În toate basmele existenţa eroilor şi a personajelor este o condiţie esenţială, pentru că nu se pot
imagina peripeţii şi „aventuri” fără feţi-frumoşi şi zmei, aşa încât acţiunea este atrasă de cei care o
înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulaţi de anumite dorinţe, între ei se stabilesc
anumite relaţii de opoziţie sau de compensaţie, de rudenie sau de prietenie. In basm, ca în orice operă
literară, „eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de înşirate a
materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive’’.
Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile de folclor au trecut de la
clasificarea simplistă (în pozitive / negative) la una bazată pe esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu
după rang social, ci după „starea biologică”. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în:
a) grupa seniorilor sau bătrânilor, caracterizaţi prin pasivitate;

b) grupa eroilor activi sau virili;

c) grupa opozanților sau adversarilor celor activi;

d) grupa actanților, compusă din confidenţi, adjutanţi etc.

În subiectul basmului, fiecare din cei amintiţi ocupă o anumită poziţie, sunt introduşi folosindu-se
de o manieră specifică, de limbaj şi gesturi tipice, se comportă după anumite reguli, de la care nu se abat,
aşadar au un traseu existențial definit.

5. Valențele educative ale acestei specii literare

Valoarea formativă a basmelor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive și afective
ale copiilor, contribuie la formarea trăsăturilor de voință și caracter. Conținutul lor impresionează tocmai
prin problematica majoră a existenței, prezentată într-o formă accesibilă: nașterea și moartea, căsătoria și
fericirea, bogăția și sărăcia, timpul și spaţiul, valoarea conduitei morale ş.a. Citind basme, copiii îşi
formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverență, hărnicie etc. Ei sunt
captaţi de dinamica acţiunii, de perspectiva amplă pe care le-o deschide miraculosul din basm, fiind
influenţaţi de frumuseţea morală a personajelor. Desfăşurarea succesivă şi trepidantă a peripeţiilor le
dezvoltă atenţia şi memoria, imaginaţia şi spiritul de observaţie. De asemenea, ei îşi dau seama, treptat, de
consecinţele nefaste ale minciunii şi laşităţii, prostiei şi îngâmfării etc.
Desigur, copilul care a ascultat sau a citit o poveste frumoasă nu a rămas identic cu cel dinaintea
actului lecturii. Gândirea, simţirea şi voinţa lui sunt uşor modificate, pentru că el trăieşte, adeseori
inconştient, / „cumulativ şi condensat”, emoţii şi procese mintale determinate de străduinţa eroului din
basm de a trece piedicile ivite în cale şi puse de alţii. Pe plan imaginar, el se substituie eroului şi participă

4
fictiv la peripeţiile acestuia, considerându-se implicat în conflictul dintre Făt-Frumos şi opozanţii săi. Din
punctul de vedere psihologic, micul cititor trăieşte o situaţie analogă jocului. Adică, subconştientul său
este antrenat şi frământat în cursul povestirii, provocându-i încântarea şi cucerindu-1 ca orice joc. Aceasta
pentru că, atât în basm, cât şi în joc, copilul îşi satisface nevoia de acţiune. Identificându-se imaginar cu
eroul, copilul îi adoptă ţelurile, participă la lupta şi acţiunea epică; trăieşte, după împrejurări, când
sentimente de depresie, regret, revoltă sau suferinţă, în situaţiile în care eroul este temporar înfrânt, când,
la polul opus, sentimente de satisfacţie, atunci când eroul triumfă. Predispoziţii pentru trăiri de acest gen
există, în stare latentă, în orice copil.
Citind basme, cu vremea, în minte şi în „tainiţele” memoriei copilului se sedimentează figuri şi fapte
încărcate de un fond emotiv impresionant. Acesta formează un univers distinct de cel în care el trăieşte
fizic. Graniţa dintre cele două lumi este labilă, oscilantă. De aceea, în conştiinţa infantilă sunt răspântii în
care realitatea şi ficţiunea, adevărul şi miticul se ating, se împletesc şi riscă să se confunde. Tocmai aici se
află terenul de contact, de interferenţă între naraţiune şi joc. De multe ori, pentru copil, naraţiunea
receptată devine pretext ai jocului, „înscenare” de tip teatral. După cum, jocul improvizat îi poate sugera
trăsăturile schematice ale unei naraţiuni. Aşadar e riscant să se caute hotarul sigur dintre joc şi fantezie.
Privindu-se comparativ cu adultul, copilul îşi descoperă, firesc, deficienţe şi neîmpliniţi, se simte şi
este apăsat de inferioritatea sa organică. De aceea, alături de Făt-Frumos ori chiar substituindu-se
acestuia, el caută în lumea din basm un mediu în care să scape, fie şi temporar, de complexul inferiorităţii,
caută evenimente şi personaje care-1 bucură şi a căror fericire (mijlocită de sfârşitul optimist al basmului)
o savurează măcar într-o lume fictivă.
Pe de altă parte, naraţiunea basmului are şi funcţia de educare a simţului logic - un component al
atitudinii etice, care-i determină pe cititor să caute dreptatea. Se ştie că atenţia micului cititor nu este
constantă, ci fluctuantă. Atenţia prelungită se menţine doar prin succesiunea peripeţiilor şi impresiilor
consecutive, legate între ele printr-un fir logic. Însă acesta trebuie completat şi susţinut de „absolvirea”
atenţiei lui involuntare de către basmele care-1 subjugă prin vraja faptelor narate.
Pe parcursul citirii basmului, atenţia copilului este atrasă şi de răspunsul la anumite întrebări, care îl
determină să caute fie „cauza”, fie „efectul” unei acţiuni întreprinse de Făt-Frumos. „De ce”-ul stăruie
mereu în mintea lui şi îi sporeşte curiozitatea:
- de ce împăratul cu cele trei fete (din basmul Porcul cel fermecat), când pleacă la luptă şi le iasă
cheile casei, le interzice să intre într-o anume cameră din palat?
- de ce pe fata cea mică, în loc s-o peţească un fecior de împărat, o peţeşte tocmai un „porc”?
- de ce în povestea „castelului fermecat”, unde nu se vedea nici o ţipenie de om, dar când eroul
(călător rătăcit) intră, e adăpostit şi ospătat vreme îndelungată, de mâini nevăzute?
După astfel de întrebări se naşte pasiunea cititului şi voinţa de acţiune, de luptă, pentru aflarea
adevărului sau pentru a repara o nedreptate. Participând la acţiune, micul cititor trăieşte şi savurează
anticipativ iluzia unei victorii posibile.

5
 De asemenea, basmul îi sugerează cititorului fraged o conduită orientată spre fapte bune, urmând ca
ele să fie răsplătite. De pildă, „fata moşului” lipeşte şi repară cuptorul părăsit şi stricat, fără să fie obligată
de cineva şi fără vreun interes personal. Iar, la întoarcerea din călătorie, găseşte cuptorul plin de pâine
caldă, fiind astfel răsplătită pentru grija şi hărnicia de bună gospodină dovedite anterior. Însă surorile fetei
cuminţi manifestă o conduită contrară şi, ca urmare, rămân flămânde şi pedepsite.
Din astfel de exemple cititorul va reţine faptul că numai cel care se identifică pe deplin cu eroul poate
obţine, până la urmă, darurile minţii şi calităţile inimii: iscusinţa, prevederea, hărnicia şi generozitatea.
În altă ordine de idei, considerăm că cititorul basmelor nu este obligat să stăpânească principiile
logicii aristotelice pentru a-şi da seama că tot ce se înlănţuie în naraţiune (peripeţii, personaje,
recompense şi pedepse) are, în final, o coeziune, un caracter unitar, că toate se încheagă într-o „sinteză”,
gândirea şi percepţia lui desfăşurându-se când inductiv, când deductiv.
Din perspectivă formativă, conţinutul basmului şi îndeosebi eroii săi imprimă cititorului pasionat
„înclinarea imitativă”. Conflictul devine un „excitant” şi-l determină să se substituie, fictiv şi subiectiv, în
aventurile eroului. Tendinţa aceasta se vede întâi în felul cum copiii relatează filonul epic al basmului şi,
în al doilea rând, în iniţiativa lor de a intercala în jocurile din afara naraţiunii, elemente din cuprinsul ei:
gesturi imitative, comportări etc.
Sigur, nu spunem o noutate când afirmăm că un basm frumos are pentru copii (precum un roman bun
pentru adulţi) şi funcţia de „limpezire cathartică”, de recâştigare a echilibrului sufletesc, atât de mişcător
şi imprevizibil la vârsta primei copilării. Voind, după modelul eroilor din basmele citite, să construiască
imaginativ o lume aşa cum şi-ar dori-o, adeseori copiii sunt înclinaţi să „corecteze” cursul evenimentelor,
să le retuşeze şi să le aranjeze după „bunul lor plac”, într-o formă naivă şi alături de logica obişnuită a
faptelor. De pildă, aşa procedează personajul-copil Dănuţ (din La Medeleni, voi. I) care apelează la Ivan
Turbincă pentru a instala „ordinea” pe care o vrea eroul lui Ionel Teodoreanu. Aceste „deformări” ale
realităţii logice au fost numite minciuni interesate, destinate să determine împrejurări avantajoase. în
categoria aceasta intră şi „minciuna de jactanţă”, adică propensiunea povestitorului (sau a personajului)
de a inventa ceva nu pentru a urmări profituri materiale, nici pentru a obţine „note bune ia purtare”,
pentru a-și satisface „vanitatea”, atrăgând atenţia altora asupra sa.
Tot în categoria „minciunilor” care aparţin copiilor intră și cele născocite din nevoia de „afabulaţie”,
adică povestitorul apelează la fantezie pentru a se juca. Datele mintale sunt combinate după gustul lui, în
forme proprii, pe care le motivează prin dorinţa de a se face ca realitatea „să fie mai frumoasă”.
Din perspectiva literaturii beletristice, din care face parte basmul, citirea asiduă a acestuia la o
anumită vârstă ajută la formarea gustului estetic al elevilor şi la dezvoltarea limbajului acestora. Copiii
reţin expresii din limba vie, populară, atât proverbe şt zicători, cât şi figuri poetice care le încântă auzul şi
mintea prin înţelepciunea conservată în ele.
Desigur, spre sfârşitul copilăriei, ei îşi dau seama că nu există balauri, nici zmei ori vrăjitoare şi, de
aceea, acceptă situaţiile din basm ca pe o „convenţie” ce se stabileşte între spectatorii din sală şi actorii pe

6
scenă. Naivitatea unor soluţii, uşurinţa cu care se iese dintr-o situație îi poate chiar amuza, dându-şi seama
de precaritatea unor scene, de forţarea unor conflicte. În acest stadiu se declanşează în minte o situaţie
antinomică între raţionamentul logic, care se înfiripă, şi „vraja” basmului de care nu s-au despărţit.
Cu alte cuvinte, se produce în percepţia lor un proces de „demitizare” a lumii încorporată în basme,
pe care le părăsesc pentru alte lecturi.