LIVIU REBREANU (1885-1944)

„Autorul romanului Ion izbuteşte practic, graţie unor creaţii epice obiective, neegalate, să străbată
o întreagă etapă evolutivă. Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu e
romancierul ei.“
G. Călinescu
Personalitatea scriitorului
Apariţia lui Rebreanu în literatură îl situează între tradiţie şi inovaţie. Liviu Rebreanu încheie
epoca literaturii sămănătoriste şi poporaniste dominată de idilism şi compasiune, şi deschide un
drum nou, în care scriitorul a asimilat şi s-a integrat viziunii europene dominante a timpului.
Nevoia unor construcţii epice de amploare, a romanului, era tot mai mult simţită şi dorită în
literatura română (evoluat pe plan european prin Balzac, Tolstoi, Zola). Însuşi scriitorul, prin a cărui
viziune artistică poate fi alăturat lui Balzac, simţea, dinlăuntru fiinţei sale creatoare, chemarea către
construcţii masive, ample, adânci, în care să simtă pulsaţia vieţii, după cum el însuşi mărturiseşte.
Scriitor ardelean, născut la 27 noiembrie 1885 în Târlişua (Someş), fiu de învăţător, se înscrie
în evoluţia romanului românesc alături de: N. Filimon, D. Zamfirescu şi I. Slavici.
Opera cuprinde:
Nuvele: Satul — Glasul inimii, Dintele, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Proştii; periferia
bucureşteană — Culcuşul, Golanii, războiul — Hora morţii; Coasa; Catastrofa; Iţic Ştrul,
dezertor; Calvarul.
Romane: Liviu Rebreanu este ctitorul romanului românesc modem: romanul social-obiectiv
— realismul dur: Ion (1920); Răscoala (1932); Romanul psihologic — deschide drumul pentru
H.P. Bengescu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu; Pădurea spânzuraţilor (1922) — sondaj
psihologic obiectiv; formulă modernă de sondare a stărilor interioare adânci: Adam şi Eva 1925);
Ciuleandra (1927); Jar (1934); Amândoi (1940).

ION
„Nici în cele mai izbutite momente ale «Răscoalei» viziunea realistă nu atinge măreţia lui Ion."
N. Manolescu

Publicat în anul 1920, romanul Ion fundamentează formula romanului social modern, obiectiv
şi realist.
Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela Ruşinea, cu o intrigă simplă, în care eroina,
Rodovica, este victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului Ion prin Zestrea.
Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul
iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război.
Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas, pitit într-o scrântitură de
coline, şi se încheie rotund cu satul rămas înapoi acelaşi, sugerând astfel curgerea eternă şi
impasibilă a vieţii:
Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga,
până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste
podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre
Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea
Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate,
pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti,
mai poposind puţin la Cişmeaua-Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi
coteşte brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
Şi finalul, simetric, încheie rotund romanul cu aceeaşi imagine:
Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii
le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte
tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.
• Subiectul are o intrigă simplă. Ion Pop al Glanetaşului doreşte pământul cu o patimă
mistuitoare. Căci tatăl său, sărac iască şi lenevior de n-avea pereche, a mâncat repede zestrea
1
Zenobiei, fiindcă toate crâşmele le bătea, cât e Armadia de mare, fugea de muncă grea.
Ion iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi pizmuind pe cei bogaţi, dorind cu orice
preţ să aibă pământ mult, cât mai mult. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...
În acest scop, o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, bocotanul satului, deşi era urâtă şi n-o
iubea. Urmărindu-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care
jinduise cu lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu
George Bulbuc, nu-i dă pace.
Tratată inuman şi de Ion şi de tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct de
vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi
moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia pământurilor lui Vasile Baciu.
Ca un destin implacabil, Ion este ucis de George Bulbuc, bărbatul Floricăi, fiind astfel pedepsit
pentru faptele sale nelegiuite.
• Apreciat constant drept o mare construcţie epică, o epopee a ţăranului român, Ion este
romanul unui destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.
În centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său,
consumându-se între iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (În istoria literaturii
române contemporane) observa: „Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se
pun de-a curmezişul, romanul se organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust
şi voluntar, al lui Ion. El e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa
ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii, şi vrea să-l aibă cu orice preţ“.

Aflăm astfel că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea,
care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l
facă domn. Era silitor şi cuminte, dar îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să
ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. Şi Glanetaşu, pe cât de
greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze.
Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează:
Trecea deseori parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se
uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea
stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneața cutare, iar cutare porumbişte cum voi
semăna-o cu trifoi...
Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu
la hora duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu în
faţa satului, care-1 numeşte sărăntoc şi tâlhar, Ion reacţionează violent, potrivit firii sale
impulsive: Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune
parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă
auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât
ocările. (...) Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţintuise locului.
Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu
numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci, ale fiinţei, care răbufnesc
în situaţii-limită.
După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-1 voia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău
bogat, Ion era mulţumit acuma şi răcorit. Orgoliul rănit al lui Ion se mai temperă în una acestei
isprăvi. Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul,
deoarece cu ani în urmă era al Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: Inima
îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea.
• Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa
lumii din biserică pentru că-1 bătuse pe George, Ion puse ochii în jos, tremurând de ruşine,
simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc:
Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa
lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să
fie în rândul oamenilor? Ii ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz.
Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial: frământat
2
de dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e
surprins în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul
dobândirii pământului încă de la hora duminicală, când începe s-o ademenească pe Ana.
Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile Baciu în urmărirea scopului său e calificat
de G. Călinescu astfel:
„În planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ. “
Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este „bruta ingenuă“ (N. Manolescu — Arca
lui Noe), „o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant" (scena
cositului); „el se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii“ (N. Manolescu). Dar
personajul nu are linişte şi fericire nici după dobândirea averii mult râvnite, pentru că revine
glasul iubirii. Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a
instinctelor sale viguroase şi neclintite, căci, ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag
nu-i al tău — spune Ion la sfârşit. El este devorat de glasul pământului şi de glasul iubirii.
Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a
cărui existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii
din Transilvania.
• G. Călinescu aprecia romanul Ion drept un „poem epic, care cuprinde momente importante
din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară“. Romanul începe şi
se sfârşeşte semnificativ cu unul din momentele importante din viaţa satului: hora duminicală, pe
uliţa din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, o horă a soartei. Conflictul se conturează, e
previzibil de la început. Bătaia dintre Ion şi George la cârciumă este un preludiu al crimei, moartea
lui Moarcăş sau a lui Avrum anunţă sinuciderea Anei, toate acestea sunt elemente ale unui „ritm
esenţial al existenţe” (N. Manolescu).
O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul
se află alături de bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot
pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorului satului. Primarul şi
fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea domnilor. Pe lături, ca un câine la uşa bucătăriei,
trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi.
• Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii
Glanetaşilor, când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii
în sat, ca şi odihna, în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, unde femeile brodau sau
croşetau, vorbeau şi râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. De aici,
din pridvor, se desfăşura panorama satului: Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa
lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre
Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armadia şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, oferindu-le
prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau
să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul
învăţătorului...
Casa acestuia, cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, biserica şi preotul ei, cârciuma, nu
mai răsărită ca alte case din sat, polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele
tradiţionale: nunţi, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale, săr-
bătorile Crăciunului şi pregătirea lui, cum ar fi Bojotaia, cântatul colindelor ş.a.
Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum
izolată, din „orgoliu de castă" (G. Călinescu).
• Învăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de
afirmarea ca gazetar a lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul
preotului Belciug; din ce în ce e tot mai resemnat de iluzii spulberate, de compromisuri ce i-au
călcat pe inimă.
Duelul dintre Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa
cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din Ion o autentică monografie a satului ardelenesc.
Romanul are un caracter epopeic, remarcat de G. Călinescu, prin senzaţia atât de plină a
vieţii, „glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii".
Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimen-
3
siuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.

RĂSCOALA
• Publicat în primă ediţie în 1932, romanul Răscoala are o structură echilibrată, alcătuit din
două părţi cu titluri simbolice: partea întâi Se mişcă țara! şi partea a doua Focurile, cu câte şase
capitole (Răsăritul, Pământurile, Flămânzii, Luminile, Friguri, Vestitorii şi Scânteia, Flăcări,
Focul, Sângele, Petre Petre, Apusul). Scriitorul prezintă evenimentul în cele trei momente ale
sale: starea pregătitoare a răscoalei, izbucnirea şi reprimarea ei, într-o construcţie sferică, în-
chisă. Romanul începe şi se încheie cu dezbaterea problemei ţărăneşti, în trenul de Craiova spre
Bucureşti, relevând puncte de vedere diferite: Ilie Rogojinaru, arendaşul moşiei Olena-Dolj,
consideră ţăranul prost şi leneş, Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, ripostează cu
emfază, considerând că noi toţi, absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran; Grigore Iuga
consideră că pământul e o durere străveche care apasă sufletele ca o pâclă năbuşitoare.
Rebreanu asigură romanului o formulă modernă, obiectivă, de un realism zguduitor.
PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR
• În 1922, Rebreanu dă o altă măsură a talentului său de excepţie prin Pădurea spânzura-
ţilor, roman realist, psihologic (G. Călinescu) şi „al conştiinţei morale“ (N. Manolescu).
Din punct de vedere tematic, problema războiului, cu toate implicaţiile şi consecinţele asupra
omului, cu analiza unor cazuri de conştiinţă, fusese abordată de scriitor mai întâi în unele din
nuvelele sale. Apostol Bologa, eroul din Pădurea spânzuraţilor este prefigurat în nuvela Ca-
tastrofa de personajul David Pop.
Romanul are o construcţie circulară, începe şi se încheie cu scena executării prin
spânzurătoare. Conflictul esenţial se dezvoltă în planul conştiinţei, între datorie şi sentiment, ca în
clasicism. Drama lui Apostol Bologa vine din situaţia sa de cetăţean şi ostaş al Imperiului Austro-
Ungar şi sentimentul naţional. De fapt, Pădurea spânzuraţilor este romanul unui destin individual.

CAMIL PETRESCU

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern, de tip
proustian, care dezvoltă, la nivel tematic, drama intelectualului lucid, confruntat cu două experiențe
definitive: iubirea și războiul.
Acțiunea se construiește în funcție de tehnicile moderne, ale romanului francez:introspecția,
retrospecția, memoria voluntară și involuntară, flash-back-ul. Textul narativ debutează cu
prezentarea evenimentelor din Primul Război Mondial, ipostaza inițială a personajului-narator,
Ștefan Gheorghidiu fiind de tânăr sublocotenent în armata română.
Incidentul de la popotă declanşează resorturile adânci, interioare, ale eroului. El aduce în
prezent povestea iubirii sale, actualizând-o.
Romanul începe, propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat Diagonalele unui testament in
care se succed secvenţe din romanul iubirii şi al căsniciei sale, aşa cum s-au înregistrat în
memoria eroului-narator, în conştiinţa sa lucidă. Deci eroul trăieşte două realităţi: realitatea
timpului cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute şi
reverberate). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.
Critica literară a apreciat de la început substanţa psihologică a romanului, planul interior
sentimente, gânduri) şi planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, întâmplări).
Toate converg către o conştiinţă unică, unde sunt analizate pentru găsirea de certitudini, a
adevărului.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman de „experienţă, de cunoaş-
tere" (G. Călinescu). Cunoaştere prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură
reflexivă,care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă atenţia şi luciditatea nu
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi.
Intrarea în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea, trăită sub semnul incertitudinii, se
face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clarificării interioare:
4
 Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşală.
Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat, Tache,
schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea cuplului însă. Ceea ce
era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela,
soţia lui, interes deosebit, intrând în contradicţie cu idealul lui de feminitate: Aş fi vrut-o mereu
feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare (despre bani)...
Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază:
Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau
lent, din strămoşi, în ea.

„Ceea ce izbuteşte mai bine autorul nu este afundarea în regiunile obscure ale conştiinţei, cât
exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice “(Tudor Vianu).
Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, nu este
compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri. Recunoscându-şi orgoliul său
nemăsurat în planul interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu precizează: ca personalitate socială mă
simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg
pe călcâie.
Fire pasională, reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună, progresiv,
semne ale neliniştii şi ale îndoielilor sale interioare şi le disecă cu minuţiozitate.
Viaţa pentru el devenise curând o tortură, nu mai putea citi nici o carte, părăsise universitatea.
Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea
dragostei şi pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite.
Un element exterior, un fapt, o întâmplare declanşează reacţii interioare, trăiri sufleteşti
complexe.
Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat monden, acordată soţiei sale, îi
sporeşte suspiciunile. Plimbările cu maşina, aşezarea la masă sunt prilejuri de observaţie atentă şi
frământare interioară. Scriitorul notează gesturi, vorbe, reacţiile dureroase ale geloziei, observându-
se pe sine, pe cei doi (Ela şi G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctivă a Elei de G.; pe
drum nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui..., avea o voce uşor emoţionată...; îmi descopeream
nevasta cu o uimire dureroasă, un peisaj şi un cap străin şi vulgar...
Personajul suferă el însuşi, nu numai din amor propriu rănit, din neputinţă şi deziluzie, ci mai
ales pentru că se dedublează: îşi ascunde frământările, afişând indiferenţa. (Mă chinuiam lăuntric ca
să par vesel; şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol... şi naiv).
Faptul că Ela a gustat din felul lui de mâncare îi reînvie în memorie amintiri dureroase (Şi ea
ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest). Toate, rememorate, alcătuiesc intimitatea iubirii,
tulburată de străinul intrus (G.) şi de aceea, sufletul şi toate simţurile lui sunt în alertă.
Confesându-se şi analizându-se, eroul e conştient că n-a fost niciodată gelos, dar a suferit atâta
din cauza iubirii.
El vedea în Ela idealul său de feminitate şi iubire, către care aspira cu toată fiinţa lui, sincer şi
generos, dar care s-a prăbuşit, pentru că, în concepţia lui, acei care se iubesc au drept de viaţă şi de
moarte unul asupra celuilalt.
Drama e amplificată pentru că personajul îşi exacerbează suferinţa, ridicată la dimensiuni
cosmice, în consens cu nevoia sa de absolut.

Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată şi axa
sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în rigoarea şi eficacitatea
inteligenţei mele.
Venit prin surprindere, noaptea, acasă, vidul lui interior se amplifică: casa era goală ca un
mormânt, fără nevastă-mea, pentru că iubirea lui este unică. Eroul suferă nu numai din orgoliul său
rănit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialităţii faţă de sine: ... căutam o verificare şi o
identificare a eului meu... cu un eu limitat, în infinitul lumii, ...nu era posibilă nici o putinţă de
realizare sufletească. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.
Alte personaje conturează o lume în care el rămâne neimplicat.
Abilitatea în jocul intereselor, lipsa de scrupule în afaceri şi politică, viaţa mondenă sunt
5
surprinse realist, cu tentă vădit ironică şi satirică.