6.4. Funcția Cobb-Douglas.

Forme de reprezentare, interpretarea și estimarea

parametrilor.
Funcţiile de producţie sunt expresii matematice care descriu legăturile
cantitative dintre principalii indicatori economici ce caracterizează volumul
activităţilor verigilor organizatorice ale economiei naţionale în ansamblul său şi
principalii factori de producţie, respectiv capitalul fix sau capitalul total (fix şi
circulant), forţa de muncă din activitatea productivă, progresul tehnico-ştiinţific,
resursele de materii prime şi materiale. Aceste modele economico-matematice pot
fi utilizate la nivel macroeconomic, pe ansamblul economiei sau pe ramurile ori
sectoarele instituţionale ale acesteia, dar şi la nivelul unor mari unităţi economice,
precum şi la nivelul întreprinderilor şi secţiilor de producţie. La nivelul economiei
naţionale, funcţiile de producţie exprimă relaţiile funcţionale dintre volumul
produsului global brut sau produsului intern sau naţional brut şi net şi mărimile
agregate ale forţei de muncă şi capitalului fix afectate activităţii economice.
Funcţiile de producţie sunt folosite cu rezultate bune, în activitatea de cercetare
ştiinţifică, pentru modelarea creşterii economice, pentru aproximarea creşterii
eficienţei economice, dar şi pentru estimarea nivelului şi evoluţiei producţiei
unei ramuri, subramuri sau întreprinderi. Pot fi folosite, de asemenea, şi pentru
estimarea contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică şi pentru
cuantificarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi ai creşterii. Rolul
funcţiilor de producţie în activitatea de cercetare ştiinţifică se extinde însă şi în
soluţionarea altor probleme, cum ar fi, de exemplu, determinarea unor indicatori
ai eficienţei economice a folosirii factorilor de producţie sau dimensionarea
necesarului de factori de producţie.
Funcţiile de producţie se construiesc pornind de la datele statistice care
caracterizează evoluţia trecută a domeniului studiat. Ele definesc într-o formă
matematică legăturile care s-au format în trecut între indicatorii economici şi
factorii de producţie şi permit extrapolarea în viitor a tendinţelor manifestate în
perioada respectivă. În studiile în care sunt utilizate, funcţiile de producţie

1
generează două categorii de probleme: pe de o parte, care este combinaţia optimă a
factorilor de producţie pentru a obţine un venit sau o producţie proiectată, iar pe de
altă parte, care este producţia ce se poate realiza în condiţiile unor factori de
producţie disponibili.
Tipuri de modele bazate pe funcţii de producţie. Literatura economică şi
practica previzionării evidenţiază existenţa mai multor tipuri de funcţii de
producţie. Cea mai frecvent utilizată este funcţia de producţie de tip Cobb-
Douglas, construită în anul 1929 de cei doi economişti americani cărora le poartă
numele; se foloseşte şi în prezent datorită simplităţii şi caracterului său raţional.
Expresia matematică a funcţiei respective este următoarea:
Y = A · L · K,
unde: - Y – indicatorul ce caracterizează volumul activităţii economice;
reprezintă variabila care se previzionează;
- L – mărimea agregată a forţei de muncă;
- K – mărimea agregată a capitalului fix;
- ·  - coeficienţi de elasticitate; arată cu cât se modifică indicatorul
previzionat la modificarea cu o unitate procentuală a unui factor de
producţie;
- A – parametru de scară, care înglobează influenţa factorilor de
producţie neidentificaţi sau neexplicitaţi în modelul funcţiei.
Prin urmare, o funcţie de producţie în care se identifică, de regulă, doi
factori de producţie – forţa de muncă (L) şi capitalul fix (K), se caracterizează prin
următorii indicatori:
a) elasticitatea producţiei în raport cu forţa de muncă (EL ) – care este
raportul dintre productivitatea diferenţială şi cea medie a muncii şi caracterizează
creşterea procentuală a rezultatului la o creştere cu o unitate procentuală a forţei de
muncă;
b) elasticitatea producţiei în raport cu capitalul fix (EK ) – care este raportul
dintre eficienţa diferenţială şi cea medie a capitalului fix şi caracterizează creşterea
procentuală a producţiei la creşterea cu o unitate procentuală a capitalului fix;

2
 c) norma (rata) de substituire a factorilor [r(K,L)] – care, definindu-se prin
raportul dintre vitezele de variaţie ale celor doi factori de producţie, caracterizează
modul în care aceştia se pot substitui unul altuia, în așa fel încât rezultatul să
rămână acelaşi;
  K 
d) elasticitatea substituirii factorilor de producţie   L   – care,
  

determinată ca raport între rata diferenţială şi cea medie de substituire a factorilor,

arată cu câte unităţi procentuale se modifică rata de substituire atunci când variază
cu o unitate procentuală înzestrarea tehnică a muncii.
Situaţia cea mai bună este atunci când creşterea producţiei este însoţită şi de
creşterea gradului de eficienţă a folosirii factorilor. În condiţiile reproducţiei de tip
intensiv se impune ca sporul de producţie să fie obţinut în cea mai mare parte pe
seama creşterii eficienţei. Sub formă generalizată, o funcţie de producţie de tip
Cobb-Douglas se poate scrie astfel:
n
Y  A  x 11  x 2 2  ...  x n n  A   x ii ,
i 1

unde: - xi – factorii de producţie;

- ai – coeficienţii de elasticitate corespunzători factorilor.
Funcţiile de producţie sunt folosite în calculele previzionale pentru
determinarea volumului de producţie la nivel de economie naţională, ramură sau
unitate economică.