POPULAȚIA ȘI MODELE DE ORGANIZARE

URBANĂ ÎN
TRANSILVANIA MEDIEVALĂ
 Teritoriul intracarpatic, pentru care folosim termenul de Transilvania, reprezintă astăzi
partea centrală a României (județele Sălaj, Cluj, Bistrița-Năsăud, Alba, Mureș, Harghita,
Hunedoara, Sibiu, Brașov și Covasna). Din punct de vedere geografic asta înseamnă
Depresiunea Transilvaniei și versantele carpatice ce se apleacă spre aceasta. Acest teritoriu
înseamnă aproximativ 56.762 km2. Din punct de vedere al populației, Transilvania cuprinde
19,7% (avem în vedere datele oficiale ale anului 2002) din populația României, ceea ce
înseamnă aproximativ 4.571.000 de locuitori.

La nord se află Munții Maramureșului, la est se află dublul lanț al Carpaților Orientali,
în sud sunt Carpații Meridionali, iar în vest sunt Carapații Occidentali. Între aceste lanțuri
muntoase se află Depresiunea Transilvaniei, în mijloc, reprezentând cea mai întinsă arie
depresionară de pe cuprinsul României de astăzi, având 25.933 km 2 și aproximativ 2,5
milioane de locuitori. Pe cuprinsul depresiunii se diferențiază două unități geografice majore:
dealurile și depresiunile submontane (Făgăraș, Almaș-Avrig, Sibiu-Săliște, Apold, Alba Iulia-
Aiud-Turda, ca cele mai importante) și Podișul Transilvaniei.

Zona montană răsăriteană adăpostește trei depresiuni: Giurgeu, pe cursul superior al

Mureșului, Ciuc și Brașov, pe cursul superior al Oltului. Zona Carpaților Meridionali, la
contact cu cei Orientali, adăpostește Depresiunea Hațegului.

Podișul Transilvaniei, prin râurile care îl traversează cuprinde trei unități geografice
bine individualizate: Podișul Someșan, în nord-vest Câmpia Transilvaniei, în centru și Podișul
Târnavelor, în sud. Spațiul intracarpatic este brăzdat de cursuri importante de ape: Someșurile,
în nord și nord-vest, Bistrița, Mureșul-din estul, centrul și sud-estul Transilvaniei, Târnavele,
în centru Oltul, Cibinul, Sebeșul, etc.

Transilvania cuprinde păduri variate, lunci deschise, prielnice pentru culturile agricole,
resurse minerale substanțiale, piatră pentru construcții, o climă constantă și armonioasă,
prielnică, cu ierni aspre și reci, mai ales în depresiunile răsăritene și sudice și veri călduroase.
Zona intracarpatică este armonioasă prin ansamblurile sale geografice, relativ izolată față de
zonele estice și sudice, accesibilă în interior mai ales de-a lungul apelor și culoarelor
existente.

Raportându-ne la vremurile medievale, din punct de vedere fizico-geografic, spațiul

intracarpatic întrunea toate condițiile viețuirii umane.
 Teritoriul Transilvaniei a fost corect perceput la nivel european începând cu secolul al
XV-lea, atât ca poziție geografică, cât și ca descriere fizico-geografică. În acest sens un rol
important l-a avut umanistul Enea Silvio Piccolomini. În lucrarea sa geografico-istorică
intitulată Histroia rerum ubique gestarum locorumque descriptio, cunoscută sub numele
Cosmographia sau Opera geografhica et historica publicată în anul 1501 Piccolomini
vorbește despre așezarea geografică a Ardealului scriind: „Regiunea Transilvaniei este așezată
dincolo de Dunăre. A fost locuită de daci...”. Populația regiunii s-a raportat subiectiv și dintr-o
perspectivă subregională asupra teritoriului Transilvaniei, astfel pentru localnici, zona
Târnavelor a fost numită „Țara Vinului” (Weinland), zona din jurul Sebeșului s-a numit și
„Țara de Jos” (Unterwald), zona cu centrul la Sibiu a purtat numele de „Țara Veche”
(Altland), alături de aceste ființând Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Țara
Năsăudului, etc. Nici măcar hărțile politico-istorice nu relatează foarte bine geografia regiunii.
Nici una dintre unitățile administrative medievale și moderne nu respectă limitele „blocurilor”
geografice ale teritoriului intracarpatic, atât în formă cât și în denumiri, acestea sunt arbitrare:
„Țara Sașilor” așa-numitul „Pământ Crăiesc” (fundus regius) cu cele șapte/opt scaune; „Țara
Ungurilor” așa-numitul „Pământul nobiliar” , cu cele șapte/opt comitate; „Țara Secuilor” cu
cele cinci/șapte scaune.

În prezent în unele medii culturale, cuvântul de „Transilvania” acoperă întreg teritoriul

României de dincoace de Carpați: Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana și Maramureșul,
ceea ce înseamnă o suprafață de 100.293 km 2, reprezentând 42,1% din suprafața României și
aproximativ 7.221.733 locuitori, reprezentând o treime din populația României anului 2002.

În secolul al X-lea Transilvania de astăzi era Ultrasilvana sau Terra Ultrasilvana,

ceea ce semnifică un loc („un teritoriu”, „un pământ”, „o țară”) de „dincolo” sau de „peste”
pădure, teritoriu imprecis delimitat din punct de vedere geografic. În ordine cronologică
evoluția numelui latin dat teritoriului intracarpatic a fost următoarea: Ultrasilvana,
Transilvana și în final Transilvania. Concomitent a funcționat denumirea maghiară a
teritoriului intracarpatic, la început sub forma Erde-elw, apoi până astăzi Erdely. Denumirea
în limba română de Ardeal, pentru teritoriul intracarpatic ar putea să provină din denumirea
maghiară, nefiind exclusă nici posibilitatea ca ambele denumiri, atât cea maghiară cât și cea
română să aibă la bază un nume regional mai vechi. Denumirea oficială consacrată în tot Evul
Mediu și în cea mai mare parte a epocii moderne a fosta cea de Transilvania.
 Aceasta a fost și denumirea consacrată în mediile culturale și politice europene ale
epocii medievale și premoderne.

În afară de acest nume Transilvania a mai fost numită, de la sfârșitul secolului al XIII-
lea, susține istoricul Ioan Aurel Pop Septem Castra= „șapte cetăți” sau Siebenburgen de către
sașii ardeleni.

În Evul Mediu românii ardeleni nu au avut o denumire specifică pentru regiunea

intracarpatică și cu atât mai mult una care să se impună. Explicația, susțin istoricii români,
constă în faptul că românii nu au avut, la momentul cuceririi maghiare, o organizare de tip
statal pe întreaga zonă intracarpatică, ci doar organizări politice mai restrânse („țări mici”) ,
neavând o „țară mare” cu un nume al său-general, generic și înglobant. Numele de
Transilvania s-a „construit” în cancelaria statului maghiar și în forma sa latină-limba de
cancelarie și de cultură a vremii-a intrat în uzul diplomatico-politic și cărturesc al vremii.
Astfel dintre locuitorii Transilvaniei, vorbitorii de maghiară au folosit termenul de Erdely,
vorbitorii dialectului săsesc au folosit forma de Siebenburgen, iar vorbitorii de română au
preferat varianta Ardeal.

Amintim de multe relatări ale străinilor care fac referire nu numai la etniile din
Transilvania secolelor XV-XVI-lea ci și la faptul că populația acestei provincii era destul de
numeroasă. Sebastian Munster în Cosmographia sa simte nevoia să precizeze faptul că
„Transilvania are o populație numeroasă..”. Același lucru îl face și Georg Reicherstorffer în
Chorographia Transilvaniei în acceași vreme cu umanistul german „Așadar această prea
mândră și bogată regiune și provincie este înzestrată cu multe neamuri și locuitori..”. Cu
privire la românii din Transilvania, autorul afirmă „începând cu secolul al XIV-lea, toate
semnele indică creșterea continuă a românilor în Transilvania. Ei au devenit majoritari, cel
târziu până pe secolul al XVIII-lea.” Potrivit unor studii demografice, se constată faptul că în
secolul al XVI-lea românii din Transilvania ar fi fost în număr de 80-100.000 reprezentând la
sfârșitul aceluiași secol, 25% din locuitorii provinciei.

Pe o suprafață de 102.200m2, Transilvania are o populație de 5.543.250 de locuitori,

dintre care 3.206.261 (57,9%) sunt români, 1.353.675 (24,4%) maghiari, 543.622 (9,8%),
germani 178.421 (3,2%) evrei și restul de 261.271 (4,7%) sunt ruteni, sârbi, bulgari, armeni,
țigani și alte naționalități.
 Din aceste cinci și jumătate milioane de locuitori, mai puțin de un milion (16,93%)
trăiesc în orașe și peste patru milioane și jumătate (87,07%) trăiesc în cele 4.080 de sate.
Românii formează majoritatea absolută în 2.918 (73%) sate, ungurii în 737 (18%) și germanii
în 266 (6%) și celelate naționalități în 65 (1,8%) sate.

Istoriografia maghiară din Transilvania a avansat studii importante cu privire la

populația Transilvaniei medievale. Unele dintre acestea se referă la aspectele locale, pe când
altele, la care și noi vom face referire specială, au o arie de cuprindere mai mare.

Unul dintre studiile ample dedicate problemei demografice transilvănene îi aparține lui
Karlory R. Nyarady, astfel pornind de la datele unui studiu din anii 60 al istoricului Gyorgy
Gyorffy, apoi de la concluziile lui Gyula Balinth, istoricul Nyarady susține că în secolul al
XIV-lea în Transilvania locuiau între 34.000 și 40-42.000 de secui. În ceea ce privește
ortodocșii numărul acestora este de 80.000 față de 440.000 de catolici, ceea ce reprezintă 15%
din totalul populației Transilvaniei. Însă în secolul al XV-lea situația demografică este diferită
din cauza faptului că datele se schimbă într-o oarecare măsură, astfel avem: maghiari 200.000
reprezentând 47% din populație; secui-55.000, reprezentând 13% din populație; sași-70.000,
reprezentând 24% din populația totală de proximativ 425.000 de locuitori. Conform istoricului
Istvan Szabo, acesta susține că numărul secuilor din Ardeal poate fi estimat la 55.000 chiar
ajungând la 70.000.

Pentru secolul al XVI-lea, în ceea ce privește populația săsească din Ardeal,

concluziile lui Nyarady se bazează pe unele date din două studii mai vechi, unul al istoricului
sas Franz Schuller, celălalt al istoricului maghiar Istvan Bakacs. Potrivit istoricului sas, la
începutul secolului al XVI-lea trăiau în Transilvania 68.260 de sași, 21.080 în cele șapte orașe
săsești și 47.180 în 190 de sate. Potrivit istoricului maghiar, numărul populației săsești din
Transilvania secolului al XVI-lea se situa între 70-80.000 de locuitori. Cât privește populația
românească, ea este în continuă creștere, fiind mai puțin afectată din punct de vedere
demografic, decât cea maghiară, de asaltul otoman asupra regatului. Astfel se susține faptul că
foarte mulți români au venit în Ardeal odată cu oștile otomane, încât pe la 1.650 ei
reprezentau deja 1/3 din populația totală a țării.

În ceea ce privește problematica demografică a Transilvaniei medievale, istoriografia

românească are o rămânere în urmă evidentă în comparație cu istoriografia săsească și cea
maghiară.
 Problema principală a istoriografiei românești încă o reprezintă „obsesia majorității”,
fapt pentru care fondul multor studii, adeseori interesant și polemizant, este clătinat de
concluzii de generalizare pripită.

Istoricul Louis Roman, în lucrarea „Anton Verancsics despre naționalitățile

Transilvaniei” studiind etniile din regiunea Transilvaniei afirmă faptul că în perioada
medievală „... românii constituiau peste jumătate din populația totală a Transilvaniei”.

Într-un alt studiu intitulat „Românii transilvăneni în secolele XVI-XVIII: o abordare

demoistorică”, autorul afirmă din nou : „Numeroase studii erudite au demonstrat autohtonia,
continuitatea și caracterul majoritar al românilor în întregul areal carpato-ponto-dunărean în
general și în Transilvania în particular...”

Istoricul clujean Nicolae Edroiu, în studiul intitulat „Românii în urbariile transilvănene

din secolul al XVI-lea” concluzionează existența a câteva sute de sate pe care documentele
permit o analiză (în Transilvania, de exemplu, urbariile pomenite de autor înregistrează doar
413 de sate) care conduce al următoarea afirmație: „...satele românești sunt cele mai
numeroase, însumarea supușilor (capilor de familie) înscriși în dreptul acestora dând o
pondere de majoritate absolută a populației românești în Principatul Transilvaniei”.

Însă mult mai utile sunt studiile demografice pe cazuri concrete, a căror susținere
documentară permite concluzii cu un grad mare de certitudine. Istoricul Lukacs Antal, în
monografia sa, intitulată Țara Făgărașului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), pornind de la
documentele publicate de David Prodan în anii 60, autorul susține că ținutul Făgărașului,
cuprinzând 2.000 km2 și 65 de sate, avea proximativ 10.000 de locuitori în secolul al XV-lea,
pentru ca peste un secol populația acestuia să fie estimată la 30.000 de locuitori. Al studiu îi
aparține lui Istvan Draskozy care bazat pe observațiile unor cercetări începute cu mai bine de
un secol în urmă, autorul ajunge la concluzia că în ținutul săsesc, în „partea privilegiată” (cea
fără iobagi) trăiau la începutul secolului al XVI-lea, la 97.583 de locuitori, maxim 106.117-
107.358 în 197 de sate și orașe. Dacă se adaugă și populația satelor de iobagi ( a căror etnie și
numărul e greu de precizat cu exactitate) populația totală a ținutului săsesc ar fi de 111.719,
maxim 120-128.000 de locuitori.

Cu excepția unui mic număr de sate de origine recentă, comunele și orașele

Transilvaniei s-au format în Evul mediu. Așezăriile populației băștinașe românești pe care
ungurii și germanii au aflat-o aici la venirea lor în Transilvania, sunt cele mai vechi.
 Orașele întemeiate de coloniști erau, de obicei, așezate alături de câte un sat românesc,
care există de mai înainte. De exemplu, Brașovul era numele unei vechi așezări salvo-române
situate în aceeași vale, în care sașii au clădit cetatea Kronstadt. Orașele întemeiate de sași se
aflau pe cele mai importante căi comerciale, care duceau în Principatele Române și în Europa
de răsărit. Pentru a le apăra împotriva invaziuni turcești și împotriva oricărei încercări de-a le
atinge privilegiile erau înconjurate de ziduri și cetăți.

Orașele ungurești serveau, de obicei, ca centre administrative și culturale, deoarece

aristocrația maghiară nu avea nici un interes pentru comerț și industrie și aceste ocupații au
fost lăsate în mâinile străinilor, orașele au căpătat un aspect amestecat. Abia în secolul al
nouăsprezecelea, prin politica de maghiarizare orașele au căpătat un puternic caracter
maghiar. Astfel în urma desființării stăpânirii ungurești, orașele și-au pierdut rolul politic
artificial și sunt cuprinse în masa românilor care locuiau pe întreg cuprinsul țării.

Evoluția habitatului medieval timpuriu este destul de greu de urmărit din cauza
precarității informațiilor obținute și oferite publicului larg. Din punct de vedere a
plasamentului așezările medievale timpurii a rezultat că toate se aflau în apropierea unei ape,
în speciala a unui râu. Se remarcă astfel în timp o dispunere pe văile principale și secundare
care au fost locuite, fiind preferate văile secundare, destul de aproape de marile râuri care erau
probabil utilizate ca și axe de circulație. De asemenea orașele medievale erau delimitate de
ziduri de apărare și porți fotificate s-au format și s-au dezvoltat în condiții diferite:

- Formate pe vechi așezări romane;

- Dezvoltate spontan pe lângă o mănăstire, un castel, o fâmtână, un nucleu rural, un
loc de popas (planuri radiale);
- Orașe create pe baza unui plan prestabilit, cu o tramă ortogonală cuprinse în
incinte poligonale;

În clasificarea așezărilor se poate lua în considerare următoarele criterii: poziția

geografică, dimensiunea, structura internă, caracterul economic, etc.

După dispoziția în teren a așezărilor medievale timpruii, acestea ar putea fi împărțite

astfel:

 Așezări de câmpie (până la altitudinea de 300 m)

 Așezări de deal (între 300-1000 m)
 Așezări de munte (cele aflate la peste 1000 m altitudine) [9]
La rândul său o așezare este compusă din 4 elemnte, cum ar fi: [9]

- Unitățile/gospodăriile/fermele, car cuprind locuința, gropile de provizii și alte anexe

gospodărești;
- Căile/cărările/drumurile, care leagă gospodăriile sau grupurile de gospodării;
- Hotarele, care închid, delimitează și separă gospodăriile sau grupurile de gospodării
între ele;
- Spațiile libere din așezare, pe care nu s-a construit nimic - poate mici piețe/locuri de
adunare;

După dimensiune sunt de menționat următoarele tipuri de locuințe care au fost identificate
după numărul locuințelor, astfel avem:

- Așezări mici sub 5 complexe pentru locuit;

- Așezări mijlocii între 5-10 locuințe;
- Așezări mari peste 10 locuințe;

Conform tabelului de mai jos, se constată faptul că cele mai multe locuințe, indiferent de
mărime au fost datate în secolul al VIII și la cumpăna secolelor VIII-IX, astfel încât
majoritatea siturilor aparțin secolelor VII-IX când în toată Transilvania se constată o creștere
demografică. Astfel conform săpăturilor arheologice s-au descoperit 87 de așezări de mărime
mică, 27 de mărime mijlocie și 19 de dimensiune mare.

Tabel. 1. Clasificarea tipurilor de așezări în Transilvania medievală

Așezări mici Așez. Mijlocii Așez. Mari Așez. fără

(sub 5 loc.) (5-10 loc.) (peste 10 loc) dimesiuni
Sec VI-VII 4 (2) 5 (3) 2 (1) 3
Sec. 23 (2) 7 (1) 8 (3) 6
VII-VII/VIII
Sec. 39 (5) 9 (2) 8 (2) 20 (1)
VIII-VIII/IX
Sec. IX-IX/X 15 (5) 3 (1) 1 (1) 7
Datare largă 7 (1) 3 - 8
între sec.
 VI/VII-IX/X
*( )- reprezintă numărul așezărilor cu două sau trei faze de locuire

Se constată faptul că formele de relief înalte nu au fost locuite, mai ales când existau
atâtea zone de deal și câmpie, mult mai fertile și ușor de exploatat.

Astfel se constată că 38% dintre așezări se aflau în zona de câmpie și 62% în zona de deal,
la peste 300 m altitudine, acest lucru este dat de faptul că zona de deal are o întindere mai
mare pe teritoriul Transilvaniei. Conform studiului autorului Vizauer Victor Valentin
așezările medievale timpruii situate pe o vale principală reprezintă 45,54% dintre situri, iar
cele situate pe o vale secundară, laterală reprezintă 54,46% dintre situri.

În ceea ce privește organizarea internă a așezărilor de-a lungul celei de-a doua jumătăți
a mileniului I p. Chr. există o certă evoluție. În secolele VI-VII s-a constatat o dispunere în
semicerc sau circular a locuințelor din așezări. Pentru secolele VII-IX/X se menține acest timp
de organizare internă, dar sunt atestate și altele noi, cum ar fi dispunerea construcțiilor în
cuiburi/grupuri sau pe două șiruri, dând impresia unui drum mărginit de gospodării. Odată cu
deplasarea slavilor spre sudul european se generalizează locuința adâncită în pământ,
susținută de stâlpi sau tălpi, cu plan pătrat sau dreptunghiular și cu un cuptor din lut sau pietre
(dominante în Transilvania) într-un colț. Aproximativ aceeași situație se întâlnește în privința
construcțiilor de suprafață, primele schimbări fiind posibil de observat abia în secolul al VIII
lea, când locuitorii unor așezări din Transilvania încep să includă în paleta de materiale pentru
construcție și piatra, însă la o scară foarte mică.

Astfel o așezare medievală timpurie trebuia să fie întemeiată, în primul rând, în

apropierea unei surse de apă, dispunerea acesteia mai ales pe terasele râurilor, mai rar pe
lângă mlaștini. Această apropiere de apă era impusă și de necesități de ordin economic.
Agricultura se baza încă pe o tehnică prea puțin avansată și importanța creșterii animalelor în
cadrul ei, avea nevoie de pământurile cele mai fertile și ușor de lucrat, care se aflau pe terasele
râurilor mai mici sau mai mari. Această prezență a apelor în vecinătatea așezărilor impunea o
măsură de siguranță împotriva inundațiilor, fapt care a determinat aproape sigur plasarea
așezărilor pe terasele mai înalte sau pe terasa a doua a râului respectiv.

Alegerea locului pentru întemeierea unei locuințe medievale timpurii era influențată și
de profilul economic al comunității și de resursele sau facilitățile pe care le oferea zona. Se
subliniează faptul că prezența apei era obligatorie, însă așezările a căror populație se baza pe
cultivarea cerealelor și a plantelor de grădină avea nevoie de terasele însorite ale râurilor, cu
pământuri cât mai productive. Comunitățile specializate în creșterea animalelor se orientau
după pășuni întinse, în zone de câmpie sau deal și munte, de remarcat că o anumită importanță
o avea și tipul animalului prioritar în economia unei așezări influența alegerea zonei de
locuire. De exemplu, la Sibiu domină creșterea bovinelor, etc.

În ceea ce privește construcțiile pentru locuit sunt cele adâncit în pământ, atât
construite pe stâlpi de susținere, cât și pe tălpi sau cele două elemente combinate. În cadrul
categoriei locuințelor adâncite în sol, construcțiile cu plan dreptunghiular au fost cele mai
uzitate de populațiile acestui teritoriu, urmate de cele pătrate, într-un număr mic fiind
surprinse și complexe cu formă trapezoidală, ovală, etc.

În concluzie, analizată din perspectiva oamenilor care o locuiau, Transilvania secolelor

XV-XVI s-a impus conștiinței elitei europene prin specificul său multietnic, multilingistic și
multiconfesional, fiind percepută adeseori ca „țara celor patru popoare”, prin locuitorii săi,
Transilvania a dobândit un reper identitar foarte pregnant.

.
Bibliografie:

[1] Chira, Sonia, Maria (1998), Urbanism și amenajarea teritoriului- Note de curs, Edit. Era,
București;

[2] Giurescu, C., (1967), Transilvania în istoria poporului român, Edit. Științifică, București;

[3] Lăncrăjan, I., (1995), Cuvânt despre Transilvania, Edit. Imprimeria Coresi, București;

[4] Lăzărescu, C., (1977), Urbanismul în România, Edit. Tehnică, București;

[5] Mureșanu, C., (1996), Transilvania între medieval și modern, Edit. Centru de Studii
Transilvane și Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca;

[6] Mungiu-Pippidi, Alina, (1999), Transilvania subiectivă, Edit. Humanitas, București;

[7] Podea, T., (1994), Transylvania=Transilvania, Edit. Fundației Culturale Române,

București;

[8] Prodan, D., (2002), Transilvania și iar Transilvania: Considerații istorice, Edit.
Enciclopedică, București;

[9] Surd, V., ( ), Geografia așezărilor, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

[10] Surd, V., (2005), Amenajarea teritoriului și infrastructuri tehnice, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

[11] Tătar, O., (2011), Transilvania identitară:Transilvania subiectivă, Edit. Mega, Cluj-
Napoca;

[12] Vizauer, V., V., (2008), Așezări și locuințe medievale timpurii în Transilvania (secolele
VI/VII-IX/X-lea), Edit. Argonaut, Cluj-Napoca;

[13] www.primariacluj.ro;

[14] http://transilvania-medievala.ro/