capitolul 1

Cei doi adolescenți, aflați față în față cu polițistul îmbrăcat într-o cămașă ce prea tare-l
strângea la mijloc, schimbau priviri între ei, fixau puncte invizibile de pe pereții decojiți,
acoperiți pe alocuri cu mucegai și, din când în când, oftau cu voce tare. Pentru bărbatul care
butona telefonul, sperând ca unul din ei măcar să cedeze și să-și dea drumul la gură, era clar.
Nu aveau de gând să vorbească, iar fata nu avea de gând să-și schimbe declarația, rămănând
total imună la rugămințile unchiului și ale mătușii să spună adevărul.

Pentru toată lumea, inclusiv pentru oamenii legii, aflați la secția de poliție, era clar că
Lavinia mințea, că acoperea adevăratul autor al infracțiunii, dar nu puteau dovedi nimic. Fata
îmbrăcată într-un pulover tricotat de un galben muștar, care-i venea destul de larg pe trunchiul
subțirel, repeta întruna că făcuse ceea ce făcuse din propria inițiativă.

— Mătușa ta a insistat să-l aducem și pe amicul tău aici, fiind convinsă că el te-a pus
să cumperi droguri, spuse polițistul, lăsându-se pe spate în scaunul rotabil. Era sictirit.

— Nu, nu el, zise ea pentru a nu știu câta oară în ultima oră.

— Domnișoară, replică bărbatul atât de plictisit că părea că scuipa flegme și nu rostea

cuvinte. Își strânse și apoi deschise pleoapele obosite, ca într-o încercare disperată de
reîmprospătare, și se adună:

— Nu e prima dată când mă întâlnesc cu acest tovarăș de-al tău, să știi, o informă,
făcând un gest cu capul spre băiatul care stătea cu privirea pironită pe glezna dreaptă ce i se
odihnea pe genunchiul stâng. Adolescentul nu se osteni să-l bage în seamă pe omul legii. Cu
toate că știa că Lavinia nu l-ar trăda, oricum simțea ceva ciudat în stomac, un fel de nod
cauzat de îndoială. „Dar putea ști sigur?” Îi arunca ocheade pe furiș, încercând să-și dea
seama ce se petrecea în mintea ei.

Polițistul își dădu jos ochelarii cu ramă groasă și oftă cu voce tare.

— Păi în cazul ăsta, deși ai vârsta pentru a răspunde legal măcar într-o oarecare
măsură, fiind la prima abatere și- oftă el- să nu ne pierdem timpul cu hârtiile și dosarele, o să
primești o sancțiune, cu un caracter, mai degrabă, pro social.

Lavinia se uită spre amicul ei, al cărui chip rămăsese impasibil. Ridică din umeri.

— E ok.
Cei doi se ridicară apoi și ieșiră din birou. În sala de așteptare, în care trona o masă masivă,
înconjurată de niște scaune pliante, unele funcționale, altele de decor, un cuplu de vârstă
mijlocie îi întâmpină. Pe băiat încercară să-l ignore, dar se năpustiră asupra Laviniei cu o
avalanșă de întrebări. Femeia înaltă, cu păr brunet, prins într-un coc rigid la ceafă, vopsit și
cu rădăcinile cenușii crescute, părea o profesoară de fizică desprinsă dintr-un film comunist.
Subțiriră, cu un pardesiu bej, lung până la genunchi, se repezi spre adolescentă.

— Sper că ai spus adevărul! o prinse femeia de braț.

— V-am spus și vouă care e adevărul! insistă, poziționându-se din nou, ca de fiecare dată, ca
un scut între Darius și oricine care-l ataca sau acuza de ceva. Am cumpărat pentru mine.

Soțul femeii își ștergea ochelarii într-o batistă albă și cu sprâncenele încruntate și
coborâte, aproape unite între ochii-i albaștri și rotunzi, privea în lumină să vadă dacă nu
cumva îi scăpase o pată.

— Hai, Mirela, se plecăm. Trebuie să mă întorc la serviciu, o îndemnă, nefiind deloc interesat
de situație. Veniseră acolo doar pentru că fuseseră chemați de poliție și nu avea cine altcineva
să se prezinte.

Darius se strecură discret prin ușă și se făcu nevăzut. Avea otpsprezece ani, și chiar
dacă, teoretic încă mai era elev de clasa a doisprezecea, răspundea pentru propriile acțiuni.
Acum însă, datorită Laviniei scăpase cu basma curată. Avea s-o sune pe fată mai târziu, să
vadă ce pedeapsă primise, dacă chiar primise vreuna sau era totul doar pe hârtie.

Ajuns în fața clădirii ISHO, aflată chiar lângă IPJ, își vârâ degetele lungi lungi și
subțiri, ușor negricioase, cu unghiile albe, în buzunarele treningului gri și bâjbâi după
pachetul de țigări. Își strecură una în colțul buzelor și o aprinse, trăgând cu sete. Sprijinit de
peretele improvizat care înconjura clădirea cu zeci de etaje, își îndoi genunchiul, lipindu-și
talpa de acesta.

Eliberă un fum în văzduhul umed de sfârșit de martie și trecu în revistă cele

întâmplate. Avea încredere în Lavinia, dar nu-i fusese totuna. Se temea că fata va ceda sub
presiunea autorităților și va spune că el îi ceruse să-i cumpere „leuștean”, după cum se zicea
pe stradă resturilor vegetale rulate apoi într-un cui. Primise mult prea multe amenzi acasă,
toate uitate pe măsuța de la intrare, prăfuită și, de cele mai multe ori, total ignorată, căci
nimeni nu mai folosea telefonul fix așezat pe aceasta. Maria îi cerea zilnic să se cumințească,
deoarece nu-și permitea să plătească lunar atâtea daune.

Stinse ce mai rămase din țigară, călcând pe ea și, cu mâinile în buzunarele pantalonilor
o luă la pas.

Nu era total imun la ce se întâmplase. Îi părea rău de Lavinia că fusese prinsă de

gabori, însă nu i se potriveau deloc gestele eroice, și prin urmare, nu sărise în apărarea ei, nu
recunoscuse că era vina lui, cu toate că absolut toată lumea din biroul acela știa adevărul.
Lavinia, având doar șaisprezece ani nu ar fi pățit-o așa de rău cum ar fi pățit-o el, dacă
mărturisiea. Avea deja mult prea multe probleme cu legea.

Își trase gluga pe cap când simți că începea să picure, iar cerul care de câteva zile nu-și
pierduse nuanțele cenușii, era acoperit acum de nori grei, ca de plumb.

Pe măsură ce ploaia se întețea, grăbi și el pasul, spre cel mai aproapiat refugiu, o stație
de tramvai, unde se așeză pe o bancă mentalică și răsuflă. Cu privirea ațintită pe un bloc
comunist, cu balcoane deschise, împodobite cu ghivece de flori, își mai aprinse o țigară. Din
plictiseală, de această dată. Însă în timp ce înjura de toți sfinții de care auzise, apăsând
degeaba pe bricheta goală, telefonul își declanșă soneria de apel. Cu o grimasă, începu să
scotocească după el. Nu mică-i fu mirarea când văzu că era Lavinia.

— Ai și scăpat?

— Chiar crezi că le pasă? Au venit că le era frică să nu ia amendă, rosti ea în scârbă.

— Ai primit ceva pedeapsă?

— Mi-au „recomandat” să mătur strada din fața blocului, dintr-un „simțământ civic”, imită ea
pe un ton teatral polițistul plictisit din secție.

— Mda, căcat, i-o întoarse el în scârbă. Nu tre să faci nimic, fii sigură.

— Cică vor veni mâine să verifice. E plin aici de coji de semințe și rahat de porumbei.

Trecură câteva clipe bune până să vină răspunsul lui, rostit cu jumătate de gură, dar totuși
suficient de coerent, pentru a fi luat în serios.

— Hai că mătur io. O să ajung într-o oră sau cam așa, că mai tre să rezolv ceva cu frate-tu.
Lavinia nu refuză oferta lui, dar nici nu-i mulțumi. Închise pur și simplu.

Darius își trecu mâna prin părul negru și aspru, crescut destul de tare în ultimul timp și
încercă să se adune. Mai avea multe de rezolvat, măturatul rahatului de porumbei era ultima
lui grijă. El cu Vlad, fratele Laviniei, aveau o datorie de aproape o sută de lei la un dealer
local care nu prea-i înghițea, căci niciodată nu-i plăteau la timp. Mai aveau oz i la dispoziție
să-și achite datoria.

Darius trăgea mereu sforile în micul lor grup de trei; el, Lavinia și fratele acesteia. Pe
cât posibil, încerca să-i împingă pe cei doi în față și să scape el basma curată. Nu mergea de
fiecare dată. Îi reușea schema când era vorba de lucruri simple, dar în rest, nu prea avea
încredere că doi „prostălăi”, după cum îi numea în mintea lui, oricât de dragi i-ar fi fost în
unele momente, crescuți în puf, puteau să-i servească interesele cu succes.

Uneori situațiile erau disperate. Acum se aflau în cea mai disperată situație din tot
istoricul lor comun. Dealerul îi spusese lui Darius la ultima întâlnire că dacă nu-și achitau
datoria, urma să ia și pielea de pe ei.

„Cum dumnezeul mă-sii să fac rost de atâția bani?!” se întreba el, frecându-și fruntea. Se puse
pe scris și trimis mesaje în care povestea succint despre ce era vorba și aștepta un miracol. De
data aceasta trebuia să rezolve el situația. Nu Vlad, nu Lavinia. Erau fraieri și aveau un talent
deosebit când venea vorba să-i încurce planurile.

Înainte să o ia la pas spre cartierul timișorean Mehala, decise să-și aprindă un cui. Se
așeză pe o bordură într-un colț, la câțiva metri de stație și-și pregăti otrava. Se făcuse așa de
mic acolo, așa de neînsemnat, încât nici de ar fi trecut cineva prin fața lui nu l-ar fi observat.
Ce-i mai plăcea așa! Îi luă ceva să-și adune curajul să tragă din scârboșenia aia dubioasă care
nici nu știa din ce era făcută. Anticipa doar gustul amar din fundul gâtului, senzația de stomac
întors pe dos. Își blocă aceste gânduri și trase cu sete.

Gustul era așa de grețos, așa de respingător, încât în momentul acela și-ar fi dorit doar
să nu se mai atingă de prostia aia niciodată. Să arunce joint-ul cât mai departe și să vadă o
mașină trecând peste el. Toate simțurile urlau „oprește-te” și zău că și-ar fi dorit s-o facă, dar
nu se oprea. Și trase din nou. De această dată nu mai era așa de rău.

Când senzația familiară se făcu resimțită în fiecare mușchi și-n fiecare os în parte,
Darius închise ochii. În fața lumii, în fața durerii, în fața realității. Amorțeala fizică, spirituală
și sufletească înlocui tot ce putea fi înlocuit. Se afla într-o continuă cădere în gol și și-ar fi
dorit să nu atingă pământul sau orice l-ar fi așteptat pe fundul prăpastiei, niciodată. Plăcerea
aceea otrăvită și artificială era așa plăcută, așa de confortabilă, ca îmbrățișarea unei mame
iubitoare, ca zărirea de la distanță a fumului ce se întălța din hornul casei bunicilor. O amăgire
a sufletului ce îngheța durerea, ce alunga teama, dar care din păcate, trecea mai repede ca o
ploaie în miez de vară, iar durerea revenea, mai puternică, mai orbitoare, mai reală.

De această dată însă, nu-și reveni de la sine. Când deschise ochii se îngrozi. Nu mai
percepea nimic. Obiectele-și pierduseră forma, culoarea, rezumându-se la niște linii vagi,
contururi bizare, incomplete. Clipi des, sperând să se limpezească imaginile din fața lui, să
capete o formă normală. Orbea sau era un efect al drogurilor? Dar fumase sau doar visase?
Blocurile din fața lui, clădirile sobre, comuniste și triste, parcă se apropiau unele de altele și
lumea întreagă se subția, amenințând să-l strivească. Își aduse genunchii la piept și-și acoperi
urechile cu mâinile. Țârâitul pe care-l auzea era mult prea deranjant și-i tortura timpanele.
Când deschise ochii din nou, văzu că nici mâinile nu-i erau pe urechi și nici genunchii sub
bărbie. Doar încercase să se apere de sunetele acelea oribile, dar nu făcuse nicio mișcare.
Zăcea în colțul acela, sprijinit de zidul rece, incapabil să se miște, vulnerabil în fața
pericolului real sau imaginar. Era o victimă a propriei imaginații. Își încordă maxilarul, în
efortul supra omenesc de-ași urni genunchii din loc, dar corpul nu răspundea la comenzi. Își
privea piciorul, dar nu-l simțea, ca și cum ar fi fost o proteză.

Privită de afară, scena era deprimantă. Un tablou al mizeriei, o expresie a celui mai
rudimentar auto sabotaj. Căci, da, abuzul de droguri era un auto sabotaj. O anulare a propriei
ființe, o ușa trântită în nas viitorului. Uneori, când era la granița între vis și realitate, stropul
de luciditate îi permitea să observe ce era în jurul său. Oamenii îl evitau. Îl considerau
periculos, probabil. El abia de se ținea pe picioare, și aia dacă nu bătea prea tare vântul. Nu
era agresiv, nu plănuia și nu încercase să sară nimănui la gât. Nu-și dorea nimic, nu aștepta
nimic, nici de la oameni, nici de la viață. Tot ce voia în momentele acelea era să stea ascuns
într-un loc, să fumeze, și să fumeze și să nu se mai oprească vreodată din fumat.

Merse la blocul unde stătea mătușa Laviniei. Nu avea de gând să urce, cel mai
probabil, la insistențele rudelor celor doi frați, avea și interdicția să facă asta, dar putea să dea
și el cu mătura. Cu Lavinia era mai ușor. Cu toate că era cu doi ani mai mică decât ei doi,
avea coloană vertebrală într-o măsură oarecare și nu se pierdea cu firea așa de rapid. Nu se
criza, nu era isterică.

— Cu tine pot discuta altfel, îi zicea Darius de fiecare dată. Frate-tu e ca o muiere.

În esență avea dreptate. Cu ea putea discuta altfel, dar nu avea legătură cu temperamentul ei,
mai stabil decât al lui Vlad. Problema fetei de șaisprezece ani, cu părul lung până la
jumătatea spatelui, împletit într-o coadă groasă, fu alta. Era îndrăgostită până peste cap de
Darius. Situația tipică. Nimic ieșit din comun. Îl vedea foarte șmecher, foarte „mișto”, foarte
descurcăreț. Îi plăcea totul la el. De la felul în care-și purta pașii, sfidător și „miserupist”, la
modul în care-și trecea degetele prin părul perfect negru. Până și nonșalanța cu care vorbea cu
țigara în colțul gurii i se părea deosebit de atrăgătoare.

Darius era un băiat frumos, asta nu putea să conteste nimeni. Înalt și subțire, cu pielea
ușor creolă, ochii mari, negri, buze cărnoase, peste care-și trecea cu limba ori de câte ori se
gândea la o nouă posibilitate să facă bani fără să munească. Știa că era rrom, dar nu-i păsa. În
rest, cu toate că ea-i povestise totul despre familia și viața ei și a fratelui său, despre Darius nu
erau multe de zis. Probabil și această aură de mister îl făcea atrăgător în ochii ei. Știa doar că
fusese abandonat de mic copil, iar după câțiva ani de plimbat dintr-un orfelinat în altul, de la o
familie la alta, fusese adoptat de o femeie pe nume Maria, despre care el nu vorbea foarte des.
De fapt, Darius nu vorbea despre nimic ce ținea de el foarte des. Probabil fie nu erau multe de
zis, fie erau prea multe și prefera să tacă.

Lavinia voia să creadă că erau un cuplu. Făceau unele lucruri pe care le făcea în mod
normal un cuplu, numai că foarte rar și numai când avea Darius inițiativa. De obicei când voia
să facă ceva pentru el. Atunci era cel mai afectuos și grijuliu și implicat băiat de pe planetă.
Apoi iar o ignora și-și smulgea mâna de fiecare dată când fata încerca să i-o strângă în a ei.
Lui Vlad nu-i plăcea de situația și-l tachina pe Darius că va ajunge la pârnaie din cauza asta.
Dacă era nervos dintr-un motiv sau altul, nu-l tachina, ci sărea la el direct cu pumnii. Dar
această „vrajă” aproape neintenționată a „țigănușului grupului” era foarte puternică și nici
Vlad, nici Lavinia, nu se puteau îndepărta de el.

Fata îl aștepta în fața blocului, cu o grămadă de șuvițe ieșite din împletirură, cu rimel
ușor întins și toată fața-i părea puțin umflată.

— Pe tine cine te-o bătut?

 — Am dormit, răspunse ea, căscând adânc. Urci?

— Am voie? întrebă pe un ton ciudat, ușor amuzat.

— Nu e nimeni acasă și nci nu va fi până pe la opt. Mă rog, trebuie să vină Vlad, să

facă măcar un duș. Pe el nu-l lasă în apartament.

Vlad, spre deosebire de Darius avea mulți prieteni, iar aceștia îl lăsau să doarmă pe la
ei. Se certase cu foarte mulți, dar tot îi mai rămâneau trei-patru, care să-l lase să-și petreacă
noaptea în casa lor. Avea cheile și de la propriul apartament, de lângă operă, chiar în centru,
dar rar mergea acolo. Nu-i plăcea să fie singur, iar apartamentul enorm era aproape gol. Ce nu
vânduse tatăl lor, să-și mai achite din datoriile făcute de soție, vânduse Vlad ca să-și ia
droguri.

Urcară cele două etaje, luând câteva trepte deodată. Râsetele lor răsunau pe
scara întunecoasă și rece a blocului. Când intrară în apartament, Darius își trase fermoarul de
la geacă și o aruncă spre cuier, ratând ținta. Merseră apoi în bucătărie, unde, pe masa pătrată,
se aflau cțteva farfurioare cu mâncare. Crenvuști prăjiți, cu puțin muștar lângă ei, pâine,
câteva bucăți de șuncă, margarină și trei felii de pâine. Darius se tolăni pe scaun și fără să
întrebe, luă un crenvuști pe care-l îndesă apoi în gură.

— Bă, da-i fain aci. Spațiu mare, gesticulă spre ușa, dincolo de care se aflau celelalte
două camere. L-ar putea lăsa aicea și pe idiotu de frate-tu. Da ce să le faci dacă-s nenorociți?

Lavi se așeză lângă el, pe scaunul liber și-și propti cotul pe masă, rezemându-și apoi
obrazul de pumnul închis.

Înainte ca Darius să ajungă, ascunse toate carnețelele, cartonașele și sticky note-urile

în care-și notase ceva ce avea legătură cu el. Pe unele era trecut pur și simplu numele lui în
interiorul unei inimi cu contur gros. Era așa de fascinată de el, încât orice făcea i se părea
dovada existenței lui Dumnezeu pe pământ. Până și felul grosolan și zgomtos în care mesteca
crenvuștii i se părea potrivit să fie pus în ramă. Se uita la el cu ochii scăpărându-i. El n-o băga
în seamă. Mușca din al doilea crenvuști- care nu fusese pregătit pentru el, ci pentru Vlad- și
mai butona și telefonul în același timp. Scria mesaje cuiva. Lavinia își întindea gâtul
încercând să vadă despre cine era vorba. Spera doar să nu fi fost Carla, iubita lui.

— Frate, dar idiot mai e și ăsta!

 Lavi-l privi întrebător.

— Frate-tu, Vlad! Deci de trei zile mă bate la cap că tre să facem rost de bani pentru
rahatul ăla. Știi ce? Nici nu-i mai răspund. M-am săturat să-i tot scriu și zic același lucru.

Se animă așa de tare că-i trecu și pofta de mâncare. Lăsă crenvuștiul nemâncat în
farfurie și merse în camera de zi. Aprinse televizorul ca sunet de fundal și deschise o sticlă de
apă minerală, luând câteva guri din ea. Lavi îl urmă și se așeză lângă el.

Toată supărarea îi trecu în momentul acela. Luă telecomandă și stinse televizorul la

loc. O cuprinse apoi pe fată în brațe și se întinse peste ea, sărutând-o pe gură și apoi pe bărbie
și gât. Șatena subțirică închise ochii și-și due mâinile la ceafa lui, vrând să și-l apropie mai
tare. Degetele i se împleteau cu părul lui negru și abia aștepta să-l simtă cu totul al ei. Numai
al ei. Nu și a-l Carlei.

Ce avea Carla așa de special? se întreba Lavi adesea, cu fața în palme și sufletul rănit. Îi
plăcea pentru că era mai frumoasă decât ea? Carla avea forme, pe când Lavi era conștientă că
avea un trup de copilă. Era copilă. Avea numai șaisprezece ani, și aceia abia împliniți. Carla
avea optsprezece. Era de vârsta lui Darius. De-aș fi mai mare, își spunea cu amărăciune.

Apoi, după multe frămăntări ajunsese la concluzia că nu era suficient de pricepută.

Până la Darius nu fusese cu alt băiat și îi lipsea, așadar, experiența. Pe Facebook a cunoscut
un băiat și a ieșit cu el de câteva ori. Nu fusese în stare să facă nimic mai mult. Desigur lui
Darius îi spusese altceva. Sperase la ceva dramatic. Palme peste obraz, scandaluri, crize de
gelozie, încercări disperate de a-i recâștiga afecțiunea, doar în aparență pierdută. Darius
ridicase sprâncenele, sincer uimit de îndrăzneala ei de a se culca cu unul aproape necunoscut.

— Dacă ți-a plăcut, foarte bine.

Cerul se prăbușise peste ea. Nimic. Nici măcar o grimasă, niciun reproș. Nu putea admite una
ca asta. Prin urmare își spusese că Darius murea de gelozie în sinea lui, dar nu voia să i-o
arate, fiind foarte ogolios. Da! Asta trebuia să fie explicația. Comportamentul lui fața de ea nu
se schimbase deloc, însă. Continua s-o ignore în cea mai mare parte a timpului și doar
ocazional, foarte rar, o mai pupa în treacăt pe obraz sau îi cuprindea talia din spate. Se asigura
că ușa rămânea deschisă în cazul în care va avea nevoie de fată pentru a-i cumpăra droguri.
 Ușa de la intrare fu trântită și la scurt timp după, se auzi sunetul bocancilor lăsați să
cadă pe gresia din hol. Darius se adună, își aranjă freza turtită și merse să vadă despre cine era
vorba, deși știa, altfel nu ar fi dat dovadă de atâta tupeu.

Un băiat înalt, bine făcut, cu părul de un blond murdar, puțin uns, prins într-un moț pe
creștetul capului, pomeți înalți, ochi alungiți și un tatuaj cu un șarpe pe gât.

Era Vlad și tocmai se descălțase de bocanci. Văzâdu-l pe Darius acolo nu părea a fi

neapărat surprins, căci în ultima perioadă sora lui petrecea mai mult timp cu prietenul lor
decât el. Ceea ce-l surprindea realmente și nu într-un mod plăcut, era faptul că cel mai tare îl
deranja că Darius îi acorda fetei mai multă atenție decât lui. Vlad, asmenea surorii sale, își
punea adesea întrebări legate de noul lor prieten cel mai bun. Poate la ea era mai justificat. Îi
plăcea de Darius, lucru evident pentru oricine avea ochi să vadă. Dar care era problema lui?
Renunțase la mai toți prietenii vechi pentru a păși ca o nalucă în umbra mersului miserupist și
legănat al lui Darius. Își părăsise iubita pentru a avea mai mult timp la dispoziție să stea cu el.

Darius în sus, Darius în jos. El devenise centrul universului lor. Ajunsese să se certe cu
Lavinia, ca doi câini flămânzi pe o bucată de pâine, pentru atenția băiatului.

Fascinația lor față de el nu era reciprocă. Îi plăcea, desigur. Altfel nu ar fi stat așa mult
cu ei, dar cu siguranță nu se frământa cât o făceau ei.

— Ce faci? Io tragi lui soră-mea? Era un vag reproș în vocea lui, dar nu părea realmente
deranjat de acest aspect. Nu acum cel puțin, căci avea altele pe cap. Mai grave. Banii, datoria
aia nenorocită pe care Darius n-o lua deloc în serios.

— Păi nu mai pot acum, dacă ai venit tu, i-o întoarse el. Na, cum ești? Te-ai calmat? Ai fost
la yoga, masaj, aj băgat Dava?

— Ești un ..., se atacă Vlad și mai că-i sări la gât, dar atunci în prag apăru Lavi și-i distrase
atenția.

— Băi, deci ești și tu cretină dacă ți-o pui cu unu ca ăsta!

— No gata, ce-i cu nervii ăștia? se animă și Darius.

— Cum poți fi așa de imbecil și să ignori mesajele lui Pintea? A zis că ne omoară de nu-i
dăm banii.
— Sunt un optimist de fel, i-o întorse Darius și-și așeză pe ochi niște ochelari de soare pe
care-i găsi pe o măsuță. Să vezi ce prieten bun sunt. Facem rost de bani săptămâna asta. Îți
fac eu rost, de fapt. Tu stai liniștit, bea-ți cafa de dimineață. Lasă pe mine. Când te-am lăsat de
izbeliște?

— Acuma faci mișto? Că dacă mă pun să enumăr toate dățile când... ohoo, făcu el gest cu
brațul.

— Hai ca-s băiat bun, știi tu, se apără Darius bine dispus și-l sărută apăsat pe obraz.

Lavi se retrase în camera de oaspeți, care devenise mai nou camera ei. Vlad o
agita și pe ea în ultima perioadă. Dacă Darius îl asigurase că totul era în regulă, însemna că
totul era în regulă. Se așeză turcește pe patul oval și cu ochii închiși și un suspin visător, se
strădui să imortalizeze în minte și-n suflet toate trăsăturile lui Darius. De fiecare dată când
acesta pleca, se temea că era ultima dată când îl vedea. Ciudat. Mereu îi spunea că avea
încredere în el și totuși niciodată nu putea fi sigură de de nimic.

Darius aștepta că Vlad să facă un duș, iar apoi cei doi ieșiră din apartament fără s-o
anunțe pe Lavi. Coborârî în grabă scările, răzând și creând ecouri supărătoare și apoi o luară
în jos, pe aleea pe care nimeni nu avea s-o curețe de răhățel de porumbei și coaje de semințe.

Ploua mărunt, deși era o ploaie plăcută de martie. Darius își acoperi capul cu gluga
albastră și-și vârî pumnii în buzunarele pline de bonuri, monede și bilete mototolite de
tramvai, pe care nu le folosea niciodată, dar le ținea mereu la el. În caz de urgență, la vederea
vreunui controlor, ar fi introdus biletul albastru de STPT în aparat și scăpa.

Trotuarele luceau și oglindeau luminatoarele stradale ce încadrau trotuarele. Darius nu

cunoștea drumul, dar celălalt îl știa pe de rost. Îl făcuse de nenumărate ori. Pe Bulevardul
Cetății locuiau în chirie Sebi, Adi și Cosmin, prietenii lui navetiști. Darius nu-l cunoștea decât
pe Sebi, și aia foarte vag.

Nu prea voia să meargă. Mereu i se strângea stomacul într-un ghem când trebuia să
cunoască oameni noi. Interacțiunile cu cei din jur îl speriau. Nu avea încredere în nimeni și
privea suspicios pe toată lumea. Era bun la a-și ascunde gândurile și anxietatea. Dădea
impresia că era un arogant. Puștii îl respectau pentru asta, mai ales că în lumea celor ca ei,
foarte mulți vorbeau fără nicio noimă sau coerență când aveau ceva la bord, devenind
insuportabili pentru ceilalți. Fetele îl vedeau misterios și se simțeau atrase de această aură
falsă. Era normal. Prin contrast, părea net superior celor din jur, care dădeau non stop din
gură, ca niște papagali sau mori stricate. El se tolănea de obicei pe canapea sau pe gazon, în
funcție de locul în care se aflau, trăgea câteva fumuri și apoi se întindea, fixând tavanul sau
stelele, visând ori pur și simplu vegetând minute în șir. Nu se făcea de râs, nu făcea pe
clovnul. Era mult prea sobru pentru așa ceva și nici măcar printr-o cale artificială nu putea
scăpa de vidul care-l însoțea peste tot.

Tot drumul, Vlad îi pălăvrăgea despre datoria pe care o aveau și insista să-i ccitească
toate mesajele de amenințare pe care le primise de la Pintea, chiar dacă Darius îi zisese clar că
nu-l interesează să audă nimic.

— Tu n-ai primit bătaie în viața ta?

— Ce, acum m-a-meninți? se răsti și Darius nu putu să nu râdă.

— Da pornit mai ești. Nu, măi, vreau să zic că în cel mai rău caz ne bate Pintea și aia e. Ce
crezi, că se pune ăla să ne omoare? E însurat, are vreo trei plozi, doară nu riscă pușcărie
pentru niște loseri ca noi.

— Loseri, repetă Vlad, ironizându-l. O dai pe engleză acuma?

— Dac-o dau pe engleză? Ha! Io? își duse mâna la piept. Păi eu-s expert. Știu engleza
perfect, man. Lasă că nu vom muri. Nu ne face ăla nada.

Capitolul 2

Când ajunseră în fața blocului, toată buna dispoziție îi pieri. Așa-i trebuia, se mustră el. De ce
se împrietenise cu un tip popular? Blocul avea interfon, dar era defect și ușa se deschise pur și
simplu când Vlad împinse tare de ea. Darius nu-i mai adresă niciun cuvânt. Se strădui să nu se
gândească la câți oameni erau acolo și dacă va fi nevoit să dea mâna cu fiecare. O să fie iarbă,
încerca să se liniștească. Iarbă reală, de calitate și o să fie gratis.

Muzica de proastă calitate, un fel de rap amestecat cu ceva pop din anii 90, venea fără
îndoială de la băieții de la 17, așa cum îi numea tot blocul. Porecla îi făcea să se simtă
importanți, îi dezvăluise într-o zi Vlad prietenului său.

— Auzi, dar pe Lavi de ce n-am luat-o cu noi? se trezi Darius întrebând, când stăteau în fața
ușii, așteptând ca cineva să le deschidă.

— Păi Lavi-l detestă pe Adi, zice că o face să vomite, explică Vlad, ridicând din umeri.

Ușa se deschise.

— Ai venit la petrecere, Vlade!

Un tip cu ten alb și pistruiat, cu părul roșcat, slinos și vâlvoi, dar nepieptănat de zile întregi,
se întinse să-l îmbrățișeze pe Vlad. Puțea a transpirație și ceva spray ieftin.

— Ceau, Adi.
Deci acesta era Adi, își spuse Darius, măsurându-l din cap până-n picioare. Scund, slab, cu un
maieu ce fusese o dată alb, acum plin cu pete de ketchup. Înțelegea de ce Lavi îl detesta și nu
ar fi vrut să vină. Nu era o atmosferă potrivită pentru ea.

— El e amicul tău deci, arătă spre Darius, dar nu se opri la el și privi peste umărul lui și
apoi în lateral. Nu ai adus-o și pe plăngăcioasă de sor-ta, nu?

— Lavi a rămas la mătușa. Hai, bă, nu te mai dai din ușă? Ne ții aci ca pe boschetari.

— Foarte bine că ai lăsat-o acolo. Mereu se plânge de una alta.

Se dădu din ușă și se așeză pe o saltea mare și roșie, aruncată în diagonală pe podea, pe care
mai erau întinși alți trei oameni. Unul dintre ei merse să deschidă geamul, că fumul era mult
prea dens și începea să le usture ochii. Muzica continua să răsune, de această dată pe niște
ritmuri de la vechea trupă O-zone și un băiat brunet și rotund, cu ochi mijți, ca de asiatic,
dădea din mâini, ca și cum ar dansa, fredonând, fără pic de talent „ Mă înec în ochii tăi, na-na-
na-na-ei...”

— Stați jos, umm- se scaprină în ceafă roșcovanul- pe unde apucați, finaliză inspirat și-l
bătu pe Darius amical pe spate.

Se simțea un miros pregnant de iarbă, dar pe podea și pe măsuța din sticlă nu erau decât sticle
de bere goale. Darius îi dădu un ghiont lui Vlad. El nu venise să socializeze. Oricum toți din
apartamentul acela i se păreau niște imbecili și se simțea, pe moment, frustrat că până și ei își
permiteau marfă mai de Doamne-ajută. Era în parte și vina lui că ajunsese așa lefter. Frații
aveau conturi bancare frumoase, dar el îi îndemnase să scoată bani în neștire pentru tot felul
de lucruri fără importanță. „Hei, Vlad, știi ce m-am gândit? Să ne vedem azi toți trei și să bem
și să mâncăm și să fumăm chestii faine. Ai, ce zici? Fain, nu? Hai să scoatem niște bani.” Era
nesăbuit, dar chiar dacă nu ar fi admis, îi plăcea și lui că avea ÎN aproiere doi oameni cu care
chiar îi plăcea să-și petreacă timpul și care-l făceau să se simtă bină.

— Întrebă-i unde-i iarba, îi ceru Darius discret, printre dinți.

Vlad nu răspunse, dar făcu o grimasă exasperată de „mai ai răbdare, omule.” Nu avea.
Mirosul era mult prea puternic, iar cei din jur mult prea imbecili pentru a fi dispus să mai stea
un minut în plus în preajma lor fără niciun beneficiu. Vlad îl urmărea cu privirea, tensionat,
temându-se că prietenul său va izbucni. Nu-l văzuse niciodată pe Darius agresiv fizic, dar
avea izbucnirile sale, mai ales când era vorba de a-și procura droguri. Iar acum, felul în care
se juca cu limba în gură și cum și-o mai trecea uneori peste buze, nu putea semnala nimic bun.
Vlad cu greu se abținea să nu-l ia de braț și să-i distragă atenția cu un subiect oarecare, numai
pentru a-l scoate din starea aceea te tensiune și a evita, astfel, neplăceri inutile. Dar cine-l
putea distrage pe Darius și cu ce, când era vorba de droguri.

Spre mirarea lui, băiatul se detensionă singur și se urni din loc, mergând la geam. trase
perdeaua găurită și murdară la o parte și privi strada întunecată.
 Mica petrecere continuă fără alte impedimente. Adi și Sebi goleau sticlele de bere.
Vlad fuma țigări ieftine, Cosmin care își făcuse de curând apariția, trecând pe lângă Darius
fără să-l observe măcar, avea în mâna o pungă de chipsuri și ronțăia grosolan și zgomotos
cartofii crocanți. Se înghesuiau toți pe două saltele murdare și vorbeau tare, să se ridice
deasupra muzicii date prea tare. Darius nu li se alătură. Stătuse pe saltele și în locuri mult mai
murdare, dar nu-i plăcea deloc deschiderea celor trei aproape necunoscuți. Nu voia să fie luat
de după umeri sau de după gât, să fie îmbrățișat frățește și, în general, nu-și dorea nicio
manifestare a „afecțiunii” din partea celor trei papagali. Și-ar fi dorit să nu fi venit deloc, dar
Vlad părea că se simțea foarte bine în compania băieților și nici nu-l mai băga în seamă.

Muzica devenea din ce în ce mai proastă, râsetele lor din ce în ce mai tâmpe. Darius, mai mult
pentru a-și ocupa timpu și mâinile cu ceva, își deschise o sticlă de bere. Nu era fan alcool, dar
nu avea nimic mai bun de făcut în momentul acela.

Când însă, Sebi, cel cu cearcăne și obraji supți își aprinse joint-ul, Darius alunecă de
pe pervazul geamului, privindu-l fix. I se părea o insultă din partea lui, o blasfemie. De data
asta, nici Vlad nu rămase impasiv. Și el se uita la Sebi , vizibil deranjat că nu se oferea să
împartă.

— Da, dă-mi și mie, prăpăditule, o zise în glumă, dar felul în care se întinse spre el, nu
părea deloc amuzant sau amical. Acesta se întoarse cu spatele și apoi se ridică, îndepărtându-
se răzând de Vlad, trăgând cu sete din cui și cumva teatral, pentru a-ț ațâță.

Dacă până atunci nici nu se apropiase de ei, acum Darius se alătură grupului, dar nu înainte să
oprească muzica, atrăgând atenția asupra sa.

— Ai zis că ai iarbă de calitate. D-aia am venit aici, vorbi, plimbându-și privirea între cei
trei, neștiind exact cu care vorbise Vlad. N-am veni să te ascultăm cum te lauzi, îi spuse
direct lui Adi, și nu ne face nicio plăcere să te vedem cum scuipi când vorbești , de zici că n-ai
loc de salivă în gură, completă, întorcându-se spre Cosmin. Probabil cel mai arțăgos membru
al grupului, convins că auzise destule și vrând cumva să și sublinieze cât de mult îl supărase
Darius, dădu cu sticla de bere de podea și sări în picioare, pregătit de ceartă.

— Auzi, habar n-am cine ești și cred că nimeni d-aicea-gesticulă cu brațul spre amicii săi,
nu știe cine ești, deci nu tre să te dai important cu noi și să stai la doi metri, că vai, suntem
ceva leproși d-ăia. Fix așa! Nici noi nu te vrem pe tine.

Îl enerva privirea lui Darius pe el. Nu doar ochii, ci toată mimica și felul în care-și ținea
buzele exprimau o miștocăreală meschină. Era complexat de kilogramele în plus și de
genunchii x-ați. Strânse pumnii, căutând ceva de care să se lege. Drogat nu-l putea numi, că
toți erau amatori de așa ceva.

La cum se agita, straturile de grăsime tremurau pe el și părul transpirat i se lipea de tâmple. Îi

plăcea să se audă vorbind, îi plăcea că nimeni nu-l întrerupea. Venise momentul lui să
strălucească. Era pregătit să pozeze în reprezentantul și șeful grupului, subjugând autoritatea
care, de fel, îi aparținea lui Adi
— Împarte iarba cu noi și suntem cei mai buni prieteni, i-o întoarse Darius neimpresionat de
tot acel discurs.

— Prietene, am făcut chetă. Vrei să fumezi, bagă mâna-n buzunar, ce naiba! Ce, crezi că e
mocha? Dacă nu-ți convine, întoarce-te la chinezăriile tale ieftine.

Cu acest Cosmin văzu că nu avea sens să discute. Îl enerva, dar nu era el cel cu iarba. Se
întoarse spre Adi, care purta o discuție destul de aprinsă cu Vlad. Nimic nu mai rămase din
atmosfera de petrecere.

— Ne dai și nouă sau nu? întrebă pe un ton gol, iar Adi își împingea obrazul cu limba,
cugetând.

— De ce crezi că stăm pe saltele? Ne-am săturat să mai fumăm dubioșenii cu chimicale și

am împărțit mobila de-aici în stânga și-n dreapta, să avem bani de ceva mai mișto. Și-acum
veniți voi doi, cu fițe și figuri, gesticulă animat, plimbându-se prin cameră, simțind că domina
spațiul, și ne cereți să vă dau iarbă gratis. Da voi doi ați da? Hm? ridică sprâncenele și începu
să râdă . N-ați da, vă zic io! Nu, nu, clătină din cap.

— Ah, pe lângă că ești încrezut, mai ești și țigan! interveni Cosmin, lovit brusc de inspirație.
Satisfacția i se putea citi pe față. Se bucură că-i venise o insultă bună în minte. Se uită spre
ceilalți doi, așteptâd să-l aprobe. Sebi râdea cu mâinile pe burtă, dar era greu de zis care era
motivul. Râdea de insulta lui Cosmin, gândindu-se ce prieten mișto avea, sau râdea că i se
părea penibil cum se agita el acolo, ca un cocoș furios, crezând că era tare?

— Dar cât vrei ca să împarți cu mine?

Întrebarea îi atrase lui Vlad atenția. Nu zisese „noi”, ci „mine”. Deci nu se gândea și la el.
Coborî privirea detașându-se pentru o clipă de ceea ce se întâmpla acolo.

— Deci scoate cioara banii, râse Cosmin grosolan, bucuros că de această dată, Darius nu
râmase impasibil la insulta lui. Însemna că era mai bună decât precedenta. Băiatul se uita la el
cu o privire de gheață și, deși Cosmin se prăpădea de râs, Sebi nici nu mai zâmbea.

Simțind că preluase ștafeta și că toți erau cu ochii pe el, se apropie de Darius , neștiind exact
ce intenționa să facă. Probabil voia să-l sperie doar. Însă mersul îi era atât de apăsat şi felul
în care se aplecase puțin în față exprima atâta agresivitate idioată, încât Darius intră în gardă.
Înainte să aibă ocazia să-i sară la gât, brunetul scoase din buzunarul gecii un briceag și-l
deschise dintr-o singură mișcare rapidă a degetelor, chiar în fața ochilor lui Cosmin.

— Hooo, să ne liniștim, interveni Adi împăciuitor, cu mâinile ridicate, văzând că spiritele

prea se încinseseră. Uite, prietene. Nu că nu vrem să-ți dăm, dăm vezi tu, noi am pus banii.
Vrei să fumezi, dai banii. Cum fac ăia în corporații. Vrei să bei cafea ca lumea, nu apa de
canal la un leu de la tonomat, faceți chetă și cumpărați ceva de calitate. Beau doar aia care au
pus banii. E afacere, ridică din umeri și așa se face.
— Ai zis că-i gratis, se băgă și Vlad în seamă și se ridică de pe saltea, trecând în dreapta lui
Darius, care tot nu-și îndepărtase briceagul din fața lui Cosmin. Se împărțiseră taberele, iar el
clar nu făcea parte din grupul aflat pe saltea.

— Ai dedus asta, pentru că ești un....

— Iar pute tot blocul a iarbă și țigări. Am copil mic. Le rup gâtul la ăștia de la 17.
Am chemat poliția.

Comentariul care veni de pe hol paraliză orice mișcare din apartament, al fiecăruia în parte.
Pesemne co-locatarul care comentase de ei vorbea cu cineva la telefon, căci nu se auzi niciun
răspuns și apoi bărbatul bolborosi că nu avea semnal.

— Bă, frate, iară vin polițaii, se luă Adi de cap și câteva clipe rămase într-o tăcere deplină,
înghețat de șoc și de sentimentul că nu aveau cale de scăpare. Cum să aibă? Apartamentul lor
arăta ca un ghetou. Mirosea a iarbă și în baie era plin de seringi, posibil și de pete de sânge,
căzi Sebi se mai injecta uneori.

— Deschide geamurile! Ascunde, nu, aruncă sticlele, se animă el, scos din starea de inerție,
alergând dintr-o parte în alta, căutând pungi de gunoi, iar Sebi continua să râdă în hohote, fără
să se agite deloc.

Darius își retrase și el briceagul din fața lui Cosmin, la rugămințile lui Vlad, care-i repeta că
poliția era în drum spre ei și ar trebui să se care de acolo. În haosul creat dominau înjurăturile
la adresa vecinului „comunist”, care nu voia decât să-i înfunde cică și șuturile pe care i le mai
trăgea Adi lui Sebi să-l trezească la realitate. Cosmin se îndepărtă de Darius, fără a se
întoarce cu spatele spre el, temându-se ca nu cumva să-i bage cuțitul în spate.

— Hai, Darius, să ne cărăm de aici, îl trăgea Vlad de braț. O să vină ăia și iar o să dăm de
dracu. Avem deja destule probleme.

Se lăsă convins de acest ultim argument. Droguri nu mai aveau, nici alea de calitate, nici
„leuștean” de zece lei. Bani nu mai aveau, să se îmrpumute nu mai aveau de la cine, că rar li
se mai răspundea la telefon. Însă, probleme aveau cu carul. Și cu legea, și cu dealerii, și cu
ceilalți consumatori. Nu mai aveau nevoie de altele.

capitolul 3

Ieșiră din scara blocului tocmai când mașina poliției parcă în fața unui tufiș. Îi văzură
pe oamenii legii înainte să-i vadă aceștia pe ei . Făcură un schimb de priviri, dar se străduiră
să se comporta normal. Nu aveau de unde să știe ei cine erau. În secunda în care cei doi
bărbați urcară treptele și disparură în incinta blocului, Vlad cu Darius o luară la fugă.

Nu încetiniră pasul decât două blocuri mai în față, când cotiră spre dreapta, continuându-și
drumul, mult mai domol, călcând nepăsător pe gazonul dintr-un loc de joacă, special amenajat
pentru copii.
— Tu de când porți briceag la tine? îl luă la bani mărunți Vlad, când își mai liniști
răsuflarea.

— L-am uitat din greșeală în geacă. E al Mariei și l-am dus la cămin, că cică ăla de acolo
nu era bun de curățat cartofi, râse el. Dar am fost convingător, eh?

Vlad îl bătu pe spate și se opri la auzul soneriei telefonului. Ca de obicei, indiferent în care
buzunar băga mâna, nu găsea dispozitivul. După un șir de înjurături reuși să dea de el în
buzunarul interior al gecii. Se încruntă la ce-i arăta ecranul. Nu cunoștea numărul, deși-i părea
cunoscut. Apoi ochii-i sclipiră de recunoaștere.

— E pentru tine, își informă prietenul pasându-i telefonul. Normal, care alta disperată ar
insista atât? bombâni, ignorând reproșul nerostit al lui Darius.

Ca de obicei când era vorba de Carla, se îndepărtă la câțiva metri să discute. Nu

răspunse până nu se văzu așezat pe un leagăn din parc, la o distanță rezonabilă de Vlad, care,
cu mâinile vârâte în buzunare se uita în jur alertat, după oamenii legii. Darius îl fixă cu
dezaprobare. Amicul său era prea stresat și acesta era lucrul care-l deranja cel mai tare la el.
Darius considera că viața trebuia luată așa cum era ea. În momentul de față erau în siguranță.
De ce-ar conta ce avea să se întâmple în cinci minute? Oricum se îndoia profund că cineva îi
căuta.

Nici nu lipi telefonul bine de ureche, și Carla și începu să-i turuie. că-i promisese că va
veni la ea și nu se ținuse de cuvânt. Darius, ascultând-o, își lăsă fruntea în podul palmei și
strânse ochii. Simțea că-l apucau migrenele, dar Carla era unica persoană din viața lui, căreia
nu ar fi îndrăznit să-i închidă în nas. Așa că, resemnat cu soarta lui, o lăsă să-și continue șirul
de reproșuri și acuzații, încercând să se detașeze și să se gândească la altceva.

Erau împreună de un an de zile, dar se cunoșteau de mici. În tot acel haos al existenței
sale, mutările dintr-un orfelinat în altul, dintr-o familie de plasament în alta, Carla rămânea o
prezență constantă, un fel de ancoră. Îi dădea un sentiment de apartenență, ca de rădăcini. Era
mereu mai descurcăreață ca alți copii de vârsta ei și cam o dată sau de două ori pe săptămână,
se strecura după ora de stingere în biroul directoarei și îl suna pe Darius. Șușoteau, ca să nu
fie auziți de personal și își înăbușeau râsetele. Băiatul nu trebuia să se teamă că va fi prins.
Asistenta maternală, apatică și dezinteresată total de el, îl lăsa să vorbească minute în șir,
savurându-și momentul de liniște.

— Ai zis că vii după prânz, îi reproșă pe tonul ei aproape veșnic înțepat. Uite, e aproape
noapte și tu tot n-ai venit.

— Da, bun, scuze, m-am luat cu altele, se scuză el, și-și luă puțin avânt, pentru a face
leagănul să zboare în văzduh. Încerca să nu ia prea în serios aceste reproșuri. Știa că o mare
parte din ele erau justificate, dar îl enerva cum se tot repetau. O dată își și exprimase
supărarea, dar atunci Carla își încrucișase atunci brațele la piept, având replica pregătită.
„ Păi da. Normal că mă repet, pentru că tu tot nu te schimbi. Până nu văd o schimbare la tine o
să mă tot repet, și tot repet, ca o moară stricată. Nu era un om atent la detalii, însă observase
ceva de-a lungul acestui an. Mereu îl amenința cu una-alta, dar niciodată nu-i spunsese că-l va
părăsi. La așa ceva ar fi reacționat și el. Nici nu voia să se gândească la posibilitatea aceasta
oribilă. Avea nevoie de ea ca de aer în momentele în care se simțea cu moralul la pământ. Nu
putea să meargă la Vlad sau la Lavinia. În fața lor juca alt rol.

— Unde ești acum?

— Um, nu prea știu.

— Păi trimite-mi locația pe Whataspp.

— Nici nu știu să fac așa ceva, răspunse el, lovindu-și exasperat fruntea cu podul palmei,
iar Vlad, de la distanță, râdea de el și se bucura că scăpase de Roxi, fosta iubită.

— Păi îți zic eu cum să faci. Hai că nici eu nu sunt la cămin acum. Să mergem împreună.
Poate mă lăsa Marineasca aia să dorm la tine în nopatea asta. Știi ce rece e aici?

Ultima întrebare era un apropo, dar el nu-l prinse din zbor.

— Stai să-ți zic cum îmi dau locația. Poate chiar sunt în zona ta.

Vlad nu mai avea decât cinci la sută baterie. Dacă ar fi pornit datele telefonul s-ar fi stins și
Carla l-ar fi acuzat că o făcuse intenționat. Dar și dacă-i spunea că nu putea să facă nimic,
căci bateria se va descărca, ea tot ar fi crezut că minte. În timp ce ea-i descria pas cu pas ce
click-uri să dea, el se răsucea în toate direcțiile, căutând ceva repere clare pe care să i le dea,
să nu fie nevoit să-i spună că nu putea intra pe Whatsapp.

— Stai, o întrerupse. Deci, văd acum că e strada Amforei și e un Kaufland la vreo cincizeci
de metri.

— Aha! exclamă ea cu recunoaștere. Știu zona. Bun. Nu-mi e foarte aproape, dar urcă-te în
patru și ne vedem în 700, OK?

Încuviință. Mereu încuviința când era vorba de ea, chiar dacă nu se ținea apoi de cuvânt sau
pur și simplu uita de întâlnire. Observase că avea lacune mari. Unele evenimente i se ștergeau
din memorie la numai câteva ore de la întâmplarea lor și dacă cineva nu-i reamintea cu lux de
detalii despre ceva anume, nu se dezmeticea.„ Mă stresează Carla”, își dădu el cea mai
comodă explicație cu putiință.

Se întoarse resemnat la Vlad. Șatenul încă mai avea urmele unui zâmbet batjocoritor, dar
amical, pe față.

— Care-i verdictul?

— Trebuie să mă văd cu Carla în 700. Vrei să vii cu mine?

— Păi pe acolo merg oricum. Mă duc la un prieten. Dorm la el, zise, întinzându-și brațele.

— Perfect. Poate ciordești ceva și o să avem și noi bani ca tăt omul.

— Cred că e mai falit ca noi doi la un loc.

— Rahat.

— Auzi, dar tu ce-ai făcut cu telefonul tău? Tot stricat ți-i? Că dacă se apucă să mă sune
disperata asta a ta în mijlocul nopții... clătină din cap, dezaprobator.

— Nu, îi descărcat, răspunse Darius simplu și scuipă în iarbă. Dar probabil îl voi vinde.
Am și io datoriile mele.

— La cine?

— Nu la mulți , zise, dar nu fu prea darnic cu explicațiile și acolo se opri cu ele.

O temă de discuție foarte frecvent evocată între Vlad și Lavinia era felul în care Darius reușea
să scape de probleme fără să facă niciun efort. Vlad îi povestea surorii sale cu o ciudă
amestecată cu admirațe, cum băiatul mai mereu ieșea cu basma curată din orice. Lavinia
asculta total fascinată. Erau mult prea naivi și orbiți de lumina toxică a prietenului lor pentru a
trage niște concluzii evidente. Darius scăpa mai de fiecare dată, deoarece îi împingea pe ei în
față și cum putea, azvârlea vina și responsabilitățile pe Vlad. Fata mai rar trebuia să adune
oalele sparte, căci oricât de amoral ar fi fost Darius, încerca pe cât posibil să n-o bage și pe ea
în belele.

Erau dăți în care și-o luase și el, dar foarte rar. Totuși, când ajungea Darius într-o situație în
care nu mai avea scăpare, de obicei se termina foarte prost, mult mai prost ca la Vlad, căci era
vorba de lucruri serioase, nu datorii financiare.

— Oare ce-au făcut polițaii cu băieții? își aminti dintr-odată Vlad de incidentul lăsat, spera
el, în urmă.

— Sper că au pățit-o nasol, replică Darius onest, dar mintea-i zburda în total alte direcții.
Nu mi-au plăcut, întoarse capul spre Vlad, acum total ancorat în subiect. Ai puf-puf și nu
împarți.

— Recunoaște că ai fost și tu foarte agresiv cu ei. Oricum mai pot șerge trei amici de pe
listă, oftă. Pierduți tot din cauza ta.

Darius ridică sprâncenele, dar nu într-un mod care să solicite o explicație la un asemenea
reproș, ci mai degrabă, într-unul ofensat. „Și ce dacă?” parcă ar spune. „Nu-ți sunt suficient?”

Darius nu era mândru de viața sa goală și de existența lipsită de sens. Nu gândea de

două ori înainte să-i trântească viitorului ușa în nas, iritat că-i deranjase somnul neîntrerupt.
Era însă ferm convins, și aceasta nu i-ar fi putut scoate nimeni din cap, că era singurul lucru
pozitiv din viața celor doi frați. Cine altcineva i-ar fi învățat atâtea? Toți îi amăgeau cu
speranțe false, de genul „Peste zece ani, când vei fi căsăsătorit și vei avea un job stabil o
să...”. Iluzii. În percepția lui Darius viața nu era nimic altceva decât un drum spre moarte,
după cum zicea filosoful..... și nu avea niciun rost să te agiți prea tare pentru că oricum nimeni
și nimic nu contează cu adevărat.
În ziua în care mama lor plecase din țară, în urmă cu trei luni, numai Darius era lângă Vlad.
Nimeni altul nu venise să vadă în ce stare era și să-l întrebe dacă putea să-l ajute cu ceva. Un
detaliu neașteptat, chiar și pentru Darius, Vlad era mult mai afectat decât Lavinia.

Nu se descurca foarte bine la engleză, dar îi plăcea foarte mult melodia de la Scorpions-
Humanity. Atât de mult încât o știa pe dinafară. Și i-o pusese, cu versuri, și lui Vlad.

Youre a drop in the rain,

Just a number, not a name,

But you dont see it, you dont believe it

At the end of the day youre a needle in a hay.

You signed and sealed it,

And now you gonna deal with it.

— Înțelegi acum? îl întrebase în seara aia și-i ștersese cu degetul mare o lacrimă de pe
obraz, privindu-l fix în ochi, cu o determinare nesimțtită de a-l învăța tot ce trebuia să știe
despre viață. Vlad înghițise în sec.

— Nimeni nu contează. Nici eu, nici tu, nici profa ai ce te-a enervat că te-a scos din oră. Nu
contează nici maică-ta. Dă-o naibii și nu te mai gândi.

— Toți în afară de tine îmi zic s-o caut.

— Doar mie îmi pasă de tine, îl asigurase pe un ton inflexibil. Crede-mă, Vlad, eu sunt cel
mai bun lucru care vi s-a întâmpplat ție și lui Lavi, spusese cu o voce tremurândă de o emoție
sinceră. Numai eu sunt acum lângă tine și nu te las singur. Stau cât vrei aici.

Vlad se ridicase să meargă la baie, iar pe durata absenței sale, primise un mesaj de la un
prieten. Darius îl citise. „Băi, dacă vrei, hai la mine. Nu sta singur”. Apăsase rapid pe
„ștergere.”

Tramvaiul aluneca zgomotos pe liniile vechi și ruginite, oprind din stație în stație. În Piața 700
coborâră. Carla era deja acolo, cu o plasă mare de la Carrefour.

În partea de sus era acoperită cu o pelerină largă, fără mâneci, roz pal, prinsă cu o
broșă la baza gâtului. Părul castaniu, des, și perfect drept, îi câdea liber pe spate și pe umeri.
Carla era mereu aranjată, spre deosebire de colegele ei de la cămin.Pe lângă banii pe care-i
primea de la stat, fata beneficia și de venitul propriu. De șase luni se angajase la un
hypermaket, căci nu găsise vreo firmă care să accepte minori. Acum era și ea majoră, dar se
obișnuise acolo unde era. Multe beeneficii. Era angajată doar cu jumătate de normă, căci era
încă elevă, dar în weekenduri făcea ore suplimentare.
Zărindu-i, se asigură că nu venea vreun tramvai și trecu peste linii în partea cealaltă,
îndepărtându-și brațele de lângă corp, pregătită să-l ia în brațe. Pe Vlad îl salută cu jumătate
de gură, iar acesta preferă să nu-i răspundă nicicum.

Nici el, și nici sora lui nu o aveau pe Carla la inimă. Deși crescuseră în lumea bună și
multă vreme, nu doar că nu le lipisise nimic, dar primeau mai mult decât ar fi putut să
pretindă vreodată, niciunul nu tratau oamenii cu superioritatea cu care o făcea ea. Era oricum
o raritate că-l salutase pe Vlad acum. De obicei îl ignora pur și simplu. Darius nu știa, dar cei
doi aveau tot felul de porecle pentru Carla. Unele amuzante, altele de-a dreptul jignitoare.

Carla propuse să meargă pe jos măcar câteva sute de metri, căci plăcuța digitală îi
informă că următorul tramvai avea să ajungă abia peste cincisprezece minute. Își împleti
degetele cu ale lui Darius și o luară spre Piața Libertății. Se poziționă strategic între el și Vlad.

Pe tot parcursul plimbării lor comune, vorbea parcă doar ea. Darius doar confirma tot
ce afirma și mai intervenea cu expresii neutre de genul „ah, da?”. Vlad se abținea din a da
ochii peste cap la fiecare patru-cinci pași.

„De ce Dumnezeu stă cu ea?” se întrebă iritat. Ființă mai exasperantă nu întâlnise niciodată.
„ Probabil o suge bine”. Îi aruncă o privire din profil. Părea genul care o sugea bine. Buze
mari, lucioase, privire mereu aprinsă....

Dar Vlad nu știa multe. Vlad nu știa nici măcar un sfert din povestea lui Darius. Carla era
într-adevăr foarte pricepută la pat, deoarece avea multă experiență în spate, dar pe cei doi îi
lega mai mult decât asta, mai ales că Darius nu era foarte pretențios la așa ceva. Foarte rar
aducea sexul în discuțiile cu Vlad, mult mai rar decât o făceau alți tovarăși de-ai săi. Și, de
cele mai multe ori, chiar și atunci când comenta câte ceva, nu avea legătură directă cu el.
Poate o dată sau de două ori îi spusese despre o tipă, alta decât Carla, căci despre Carla nu
vorbea niciodată așa, având prea mult respect pentru ea, că făcea fain una sau alta. Uneori mai
uita de Carla când era prea fumat, dar și atunci, aceste uitări se rezumau la niște telefoane pe
care nu le mai efectuase sau mesaje la care nu răspunsese. Vlad își aminti că la ceva adunare
într-un apartament mic și murdar, neareisit, Darius se retrase cu o tipă în altă cameră, dar
ieșiseră așa de repede de acolo, încât Vlad ajunsese la concluzia că cel mai probabil se
duseseră acolo pentru cu totul altceva.

Carla, cu toată superficialitatea ei, era singura în care Darius avea încredere și în fața căreia
nu-i era teamă să fie vulnerabil. Nimeni nu-l asculta și nimeni nu-l înțelegea așa cum o făcea
ea. Îi cunoștea substraturile și el cunoștea substraturile ei. Ea nu avusese norocul să fie
adoptată, iar asta pe de o parte o făcuse mai mai puternică. Nu avusese niciodată un sprijin
real și trebuia să se bazeze numai pe forțele proprii. Faptul că reușise să se pună și să rămână
în picioare îi dăduse o doză semnificativă de încredere în forțele proprii. Pe de altă parte, avea
momente în care izbucnea în fața lui Darius, uneori cu reproș, alteori cu regret sau doar
indignare și-i spunea că nu avea idee ce dificil era pentru ea să trăiască așa. Fără nicio
siguranță reală a zilei de mâine, cum putea ști că nu va ajunge în stradă? De fapt, asta era
teama ei cea mai mare. Știa s-o ascundă bine, însă.
— Ce vrei să-ți fac de mâncare azi? îl întrebă pe Darius, când se opriră la semafor. Băiatul nu-
i răspunse. Nu se putea gândi la nimic în afară de faptul că amicii lui Vlad îi trăseseră pe
sfoară. Putea rezista până a doua zi fără să fumeze nimic, dar îl înnebunea ideea că nu avea ce
și iar va trebui să improvizeze.

— Darius, mă auzi? îl scutură de mână.

— Nu-mi trebe nimic. A făcut Maria.

— Bine că a făcut Maria. Nu crezi că e mai normal să-ți fac eu de mâncare?

O vreme Carla a rămas tăcută, însă Darius nu începu nicio discuție cu Vlad. Îl irita
cum se transforma în prezența fetei. Putea băga mâna în foc că nici lui nu-i plăcea
comportamentul ei, dar nu o atenționa niciodată. Și cum să vorbească acum cu el? Să se simtă
Carla ofensată?

Acestea erau presupunerile lui Vlad, dar adevărul era că gândurile lui Darius zburdau în cu
totul alte direcții. Cu ce să-și stropească țigările a doua zi? Uneori nimerea destul de bine
substanța și obținea un efect decent și de o durată acceptabilă. Alteori eșua lamentabil și
combinația rezultată era de-a dreptul scârboasă, îl ținea pe veceu toată ziua, fără să-i ofere
vreo senzație faină. În ultimul timp rula ce apuca, fără să gândească prea mult

capitolul 4

Spre nefericirea Carlei, Maria era acasă. Cele două nu se agreeau. Probabil acesta era
unicul punct comun dintre Maria și anturajul lui Darius. Nimeni n-o plăcea pe Carla și Carla
nu plăcea pe nimeni și singurii care ar fi putut remedia asta erau cei doi parteneri de cuplu.
Darius avea însă alte priorități și se consolase oricum cu ideea că nu se pricepea el la așa ceva,
iar Carlei nu-i păsa cum era văzută de ceilalți.

Când Maria o văzu despachetând carnea congelată, hotărâtă și încruntată, cu greu se

abținu să nu facă vreo grimasă. În urmă cu câteva luni, în fața lui Darius, o întrebase dacă era
în regulă să mai gătească uneori acolo. Automat, privirea îi zburase spre Darius, care aștepta
aprobarea. Uneori Maria și-ar fi dorit să aibă o prezență masculină în viața ei, alta decât Dan,
fratele mai în vârstă, care nu-l agrease niciodată pe Darius. Poate așa ar fi putut gestiona
situația fiului adoptiv mai bine. Așa, el făcea numai ce-i tăia capul. Venea acasă după două
zile de hoinăreală, uneori la ore foarte nepotrivite, alteori își aducea cu el cei doi prieteni, pe
Vlad și pe Lavinia și toată casa mirosea a tutun. Foarte rar se întâmpla să n-o deranjeze nimic.
 Cel mai tare-i displăcea prezența Carlei. Ea nu făcea nici gălăgie, nici mizerie și nici n-
avea vreo pretenție. Maria însă simțea că i-l fura pe Darius. Intruzivă, se băgase cu bocancii în
viețile lor și nu dădea semne că ar plănui să plece prea curând.

— Vrei să te ajut cu ceva? se oferi Maria, cu o politețe studiată și un zâmbet plăcut,

ce-i scoase în evidență câteva riduri din jurul buzelor.

— Um, dacă vreți, ridică fata din umeri, căci ar fi preferat de zeci de ori s-o ajute la
curățat cartofii sau călit ceapa, decât să se uite minute în șir la ea, cu ochii aceia mici și critici
care o fulgerau cu fiecare ocazie.

În timpul acesta, Darius merse în camera lui și se tolăni pe pat. Pe drum îl luase
o amețeală teribilă. însoțită de o stare de vomă. Trebuia să se întindă, în liniște, măcar câteva
minute. Nu putea să privească pur și simplu tavanul, așa cum își propusese. Ochii-i alergau
întruna dintr-o parte în alta a încăperii. Ce mai avea de valoare pe acolo? Niciodată nu
stătuseră foarte bine financiar. Nu avea vreun DVD sau combină performantă în cameră, așa
cum se întâmpla în cazul multor adolescenți. Laptop-ul îl vânduse demult. Cele câteva CD-uri
originale pe care le avea, la fel. Vânduse și niște Nike-uri aproape noi și un parfum Lacoste,
primit din primul salariu al Carlei.

Ea nu-i reproșase nimic, dar tocmai din cauza asta își dăduse seama că o afectase
serios gestul lui nesăbuit. Nu-și putea cere iertare de la ea. Cum ar fi fost posibil? Ce ar fi
putut să-i spună? Că fusese nevoit să facă asta pentru a-și permite și el ceva de calitate și să
nu-și mai stropească țigările cu pesticide? Îi era rușine și de ce făcuse și motivul pentru care o
făcuse. În seara în care vânduse parfumul se simțea ca cel mai oribil om de pe planetă și în
timp ce înainta pe stradă, iar mulțimea de oameni trecea pe lângă el,se uita numai la adidașii
murdari, vechi și spălăciți, deoarece îi vânduse pe cei buni, se gândea numai la Carla și la cum
avea să dea ochii cu ea. Într-adevăr, la prima lor întâlnire de după eveniment, avusese
impresia că pieptul îi luase foc. Îl ardea, îl ustura, nici el nu știa, dar avusese nevoie de vreo
două zile întregi să scape de sentiment.

Se ridică din pat și merse, cu mers legănat, în baie. Pipăi după întrerupător și, cu un
pocnet, aprinse becul agățat deasupra oglinzii. Trebuia să se spele pe față. În momentul în
care întinse mâna spre robinet, aceasta se îndreptă în direcția opusă. Nu se panică, deși înghiți
în sec. Prima dată era mai greu, când nu știa ce se întâmpla cu el. Încercă să-și concentreze
toată atenția în braț și să-l ghideze spre robinet. Dacă în urmă cu o săptămână reușise, acum
nu-i mai merse. Brațul tot spre dreapta îî fugea.

Într-un sfârșit reuși, dar cu cealaltă mână. Când voia să-și cufunde palmele făcute căuș
sub jetul de apă rece, ca și cum cineva i-ar fi îndoit violent genunchii, se prăbuși, lovindu-se
cu capul de gresie. Strânse pleoapele la impact și înjură printre dinți.

Trecură minute bune, pe care și le petrecu buimăcit, ascultând apa care curgea
în gol, până reuși să se adune de pe jos. Se spălă în sfârșit pe față și ieși din baie.

Încercând să uite de incident, se duse în bucătărie, unde Maria, cu veșnicul ei coc

rigid, prins puțin mai sus de ceafă, amesteca în tigaie ceapa feliată, iar Carla prepara ceva sos
cu bulion.

Își propti coatele pe masă și-și lăsă capul între palme, cugetând ca un filosof chinuit.
Avea două probleme mari- uriașe, de fapt. Datoria aceea care apărea în coșmarurile lui Vlad
și faptul că nu avea ce să fumeze a doua zi. Îi era destul de teamă să încerce să le combine la
nimereală. Nu era mare savant.

Își întoarse mintea pe toate părțile în căutarea unei soluții la măcar una dintre
probleme, dar nu-i mergea nicicum. În momentul în care începea să se concentreze pe prima
problemă, îi veni în minte a doua. Era un drum care nu avea să-l ducă nicăieri. Din când în
când, câte un vas trântit sau un „nu așa!” al Mariei îl scoase din abisul în care se afundase.

Își băgă telefonul la încărcat. „Poate o să-l dau p-ăsta”, se gândi cu amărăciune. „Dacă
nu reușesc altcumva.” Dar ar fi deja al treilea telefon dat. Nu putea trăi fără două lucruri.
Leușteanul lui și telefonul. Erau vitale. De foarte multe ori avea nevoie de al doilea pentru a
obține primul. Erau, deci, și interconectate.

Se așeză pe jos, sprijinit de perete și căută în agendă un posibil salvator. Mulți îi

blocaseră numărul, alții pur și simplu și-l schimbaseră pe al lor. Nu era nimic sigur în lumea
aceea. Eddie. Tipul ăsta îi mai salvase fundul de câteva ori, sugerându-i tot felul de șiretlicuri.
Numele lui apăruse pe ecranul spart ca o oază în mijlocul deșertului.

Aruncă o privire fugară spre cele două femei din bucătărie. Nu putea vorbi de față cu
ele, iar telefonul nu avea decât doi la sută baterie. Resemnat, dar totuși ușurat că se afla pe
drumul cel bun, puse telefonul jos și merse până la Maria și Carla.
 Prima tocmai se pregătea să iasă în curte, să ducă câinelui niște resturi de la prânz.
Rămas singur cu fata, o cuprinse din spate și-și așeză bărbia pe umărul ei.

— Rămâi aici peste noapte, nu?

— Dacă nu mă dai afară, glumi ea ceva mai distinsă și se întoarse spre el, așezându-
și mâinile în jurul gâtului lui. Mai vru să adauge ceva, dar atunci Maria se întoarse și Carla își
retrase mâinile de pe el, dar îi zâmbi pe furiș. Abia aștepta să rămână doar ei doi.

Când în sfârșit cina era gata, cei trei se așezară în spatele mesei. Darius nu-și
pusese decât doi cartofi cu rozmarin și un singur dovlecel pane. Nu îi era foame deloc și mai
mult se juca cu mâncarea prin farfurie. Avu o vagă senzație că cele două erau cu ochii pe el,
căci de fiecare dată când ridica privirea din farfurie o întâlni pe a lor. Nu se putea gândi la
nimic în afară de Eddie. Dacă cineva-l putea îndruma, acela era micuțul ins dubios.

Carla cu Maria rămaseră să spele vasele, iar el se furișă tiptil în camera lui, închizând
ușa după el. Fără să aprindă lumina, se așeză pe marginea patului și ecranul îi lumină fața.
Tremurând de o nerăbdare anxioasă, îl apelă pe Eddie. Închise pleoapele ușurat. Suna.

— Darius, care Darius? făcu acesta nedumerit. Ah, da. Cunosc vreo patru Dariuși.
Acum știu. Ți-am recunoscut vocea. Zi, cu ce te pot ajuta?

Aruncă o privire spre ușa închisă. Acoperi difuzorul și rosti cât putu de limpede, dar
fără să ridice tonul prea tare:

— Trebuie să fac rost de o mie de lei.

— Cam mult să puști așa dintr-odată. Ia-o ușor.

— Sunt disperat.

— Mereu ești disperat, i-o întoarse pe un ton obosit.

— Ajută-mă, spuse și luă în mână o scrumieră pe care o și puse la loc pe birou.

Mai trecu o vreme până să adauge ceva, timp în care Darius dădea nervos din picior.

— Am o variantă. Am un prieten la care îi place băieții. Dacă vrei vorbesc cu el și

nu știu, discutați voi, tu cu Vlad ce faceți. În fine, dacă vrei. O mie nu vă dă, scoate-ți
din minte așa ceva, dar poate faci vreo două sute. Nu știu, cum crezi.
 Procesă încet, dar înțelese aluzia . Nu se simți insultat, însă. Avea nevoie de bani.
Scopul scuza mijloacele. Era destul de sigur că expresia făcea referire la cu totul altceva.
Niciun val de căldură nu-i străbătu corpul, nici cerul gurii nu i se uscase și nici palmele nu-i
transpirară. Îl va trimite pe Vlad. Pentru a nu se simți un prieten îngrozitor o răsuci după cum
îi conveni. „Păi nu am făcut eu atâtea pentru Vlad? Am fost lângă el când a fost singur, l-am
învățat cum să se descurce cu poliția și acum îi fac rost de bani, să nu se mai streseze. Poate să
meargă el, ce naiba?

— Bun. Cum facem?

— Păi nu știu. Vino tu sau celălalt sau amândoi, habar n-am, mâine în spate la
birtul de pe Barițiu. Amicul meu e mereu acolo, la păcănele. Îi zic de voi.

— Când?

— Ce să-ți zic? Hai la cinci.

— Tre să închid, sări Darius panicat, auzind pașii Carlei pe hol. În câteva clipe ușa
se deschise și prin fisură intră un fascicul de lumină. Nu era deloc discretă și intră hotărâtă în
cameră.

— Ce-i cu hainele astea aruncate aici? Doamne, Darius! îi reproșă, ducând un tricou
la buze. Astea-s murdare! De când le ții aici?

Măcar nu-i solicita atenția și se putea concentra pe ziua de mâine. În timp ce Carla
bombănea și sorta hainele, îndepărtând cele curate de cele murdare, Darius încerca să
găsească cea mai potrivită metodă să-și prezinte planul lui Vlad a doua zi. Trebuia să
împacheteze totul în așa fel încât să sune măcar acceptabil.

Puterea lui de concentrare era foarte scăzută și gândurile i se tot fragmentau. Uita, nu
mai știa să reia și frustrarea-i creștea continuu La un moment dat trebuia să renunțe la
planificări riguroase, care oricum nu dădeau rezultate satisfăcătoare, căci Carla se așeză lângă
el și-și odihni mâna pe piciorul lui.

— La ce te tot gândești?

— La nimic. Mi-e rău puțin. Atâta tot.

 — Vrei să fac să-ți fie mai bine? îl întrebă, atingându-i urechea cu buzele și Darius
întoarse capul spre ea, întâlnindu-i privirea aprinsă.

— Nu, nu acum.

— Și când?! De ce mă tot respingi?

— Carla...

Nu o putea minți, nu pe ea. Dacă i-ar fi spus orice în afară de adevăr, ea s-ar fi culcat
cu gândul că era neiubită, iar asta ar fi fost total neadevărat. Darius nu ținuse niciodat la
cineva așa cum ținea la ea. Carla era mereu acolo. Ea nu-l părăsise niciodată.

— Ce-i? îl dojeni cu fruntea încrețită și fața schimonosită de o durere tăcută.

— Vreau să știi doar că te iubesc mult, rosti, realizând că nu era în stare să-i spună
de episodul din baie. El abia se mișca. Piciorul drept și-l simțea ca și cum i-ar fi fost lipit cu
super glue și încă mai evita să apuce obiectele cu brațul drept. Ar fi fost prea mult s-o spună
cu voce tare, să se audă declarând că se transforma într-o legumă.

Carla-și lăsă capul într-o parte și-i studie chipul cu atenție, vrând să-și dea seama
singură care era problema lui.

— Știi că orice ar fi, cu mine poți discuta, da? îi așeză o mână caldă pe obraz și el
își așeză palma peste ea, neîntrerupând contactul vizual.

— Da, știu, răspunse convins de asta, dar tot nu se simțea pregătit să povestească
despre simptomele cu care se confrunta în ultimele două luni.

— Dacă vrei putem să ne culcăm. Poate te va ajuta să dormi, schimbă subiectul, dar
chiar era încântată de propunerea ei. Un somn bun era cel mai potrivit medicament.

Darius se grăbi să-și dea acordul. Poate era mult prea obosit pentru a mai gândi. Poate
cu puțin noroc ziua de mâine avea să-i aducă noi perspective și opțiuni. Se dezbrăcă de
hainele de zi și se băgă sup pătură. Carla se schimba și ea la marginea patului. Sub pernă avea
pijamalele. Mereu își lăsa măcar o pereche la el.

Se întinse apoi și ea lângă Darius și se trase cât putu de aproape.

***
 Cu Vlad se întâlni puțin înainte de ora cinci. Îl știa deja prea bine. Nu voia să
programeze întrevederea mai de dimineață, deoarece amicul lui ar fi avut timp suficient să se
răzgândească de zeci de ori.

Parcul Botanic era unul dintre locurile lor favorite de adunare. Vast,dar intim și
discret, cu alei umblate și mai puțin umblate. Genul acela de parc care-și schimba aura în
momentul în care soarele apunea. Amiezile și după amiezile bubuiau de voie bună, de mămici
cu bebeluși în cărucioare, tineri cu căței în lesă și studenți nou sosiți în oraș, care se bucurau
de câteva ședințe foto, realizate cu camera încorporată în telefon. După lansarea întunericului,
mai dădeai de câțiva aventurieri cu rucsacul în spate, de iubitori de natură sau bicicliști
neatenți, dar în mare parte, pe timpul nopții, Parcul Botanic era dominat de găști mai mari sau
mai mici de băieți cu glugile ce le încadrau chipurile cufundate într-o beznă complice.
Adesea în parc era întuneric total și cineva de afară nu putea zări nimic în afară de scânteile
țigărilor ce fluturau dinr-o parte în alta.

De data aceasta, soarele era încă sus pe cer și-și revărsa lumina printre crengile
copacilor și frunzele plantelor din parc. Darius așteptă ca o femeie ce împingea, fără prea mult
chef un cărucior, să treacă de ei și abia apoi să dechidă subiectul.

— Unde ai dormit azi noapte? în ultimul moment decise să-l ia mai ușor.

— La mătușa.

— Ah, te-a acceptat? întrebă surprins, ridicându-și sprâncenele.

— Da, nu-i vorba că nu m-ar accepta dacă m-aș ruga de ea, dar- Vlad își prinse
rădăcina nasului între degete- Nu vreau să mă rog de ea. O detest.

Lăsă să treacă câteva clipe, să se asigure că subiectul era mort.

— Știi, mă tot gândeam cum să facem noi rost de bănuți, să nu te mai stresezi
aiurea.

— Ah, nici nu zi d-astea că iară-mi crește tensiunea. Proasta aia de mătușa mea nu
mi-ar da un leu. Nu-i nevoită, cică. Mi-s major. Nici să-i scotocesc în poșetă nu am putut. Zici
că ține totul sub cheie când mă duc acolo. Nesimțita! scuipă în scârbă.

Darius nu trebuia să mai pună întrebări suplimentare. Știa prin ce trecea Vlad, căci
cam în aceeași situație era și el. Maria nu-i mai dădea un ban. Mâncarea i-o pregătea ea, dacă-
și exprima dorința de a mânca ceva dulce, îi cumpăra tot ea. La Carla îi era pur și simplu
rușine să-i mai ceară. Îi dăduse deja prea mult și nici buzunarele ei nu aveau fund. Mai ales
când o vedea cât muncea și cât de obosită venea acasă uneori, se simțea stingherit numai de
faptul că el nu făcea nimic util toată ziua, cum să mai aibă tupeul să-i ceară bani.

O mie de lei, cât era valoarea datoriei lor, erau oricum mulți bani, iar timpul prea scurt.
Mesajele deveneau din ce în ce mai agresive. Oricum nu aveau nicio șansă să restituie banii
intregral, dar o parte suna mai bine decât nimic. Și două sute de lei dacă-i dădeau lui Pintea,
tot era ceva. Situațiile disperate, cereau măsuri disperate.

Darius mestecă nervos Orbitul care-și pierduse demult aroma și încerca să

găsească o modalitate optimă de a-și prezenta ideea oribilă, scârboasă și umilitoare, într-un
mod în care Vlad s-o perceapă ca pe ceva minunat. Lavi nu era acolo. Ma i bine. Putea să
rămână treaba între ei. S-o facă și să se prefacă apoi că nimic nu s-a întâmplat. Începu cu
partea financiară, convins că aia îl va convinge pe amicul său.

— Putem facem rapid două sute.

Vlad ridică privirea din asfalt.

— Nu jefuiesc pe nimeni, ne bagă la pârnaie.

— Nu, bă, îl lovi Darius peste umăr și făcu o pauză.

Vlad se îndreptă de spate.

— Spune.

Darius începu să se bâlbâie și obrajii-i ardeau. Dădea nervos din picior și-și freca
palmele transpirate. După ce își prezentase planul, chipul lui Vlad se crispă de scârbă.

— Chiar așa de rău am ajuns? se întrebă mai mult pe sine, în șoaptă, privindu-și
adidașii nespălați.

Darius nu avea răspunsul pregătit. Față de Vlad, el avea un avantaj. Nu era

mai niciodată în contact cu emoțiile sale. Încă din frageda copilărie, de fiecare dată când
trecea printr-o traumă, își vărsa conținutul stomacului de câteva ori pe zi sau acuza dureri
abdominale. Sufletul lui era sfâșiat în toate direcțiile, dar el nu realiza asta. Nu știa că era trist,
supărat sau dezamăgit. Privea în gol, în loc să privească în sine. Emoțiile nu dispăreau, ci se
descărcau în trup. Evita toate experiențele, amintirile sau gândurile negative. Vlad nu. Vlad
era conștient de tot ce se petrecea în el și în jurul său și se gândea la suicid aproape zilnic.

— Ești de acord, facem asta?

Nu răspunse, dar după mult timp, continuând să privească trotuarul, dădu din cap
afirmativ.

— Dar începi tu. Ideea a fost a ta.

Darius se abținu din a înghite nodul brusc instalat în gât. Nu se aștepta la asta.

— Tipului cică-i plac șatenii cu pielea foarte albă.

Vlad nu înghiți minciuna abia deghizată.

— Crezi că m-am născut ieri? Zici că facem, dar apoi cică fac doar eu. Dar fac doar eu
pentru că tipului îi plac șatenii, nu pentru că vrei tu să rămâi cu pantalonii pe tine! Așa-i?!
Încerci să fii și curvă, și virgină în același timp. Tu chiar ești țigan, bă. Sunteti toți la fel. E
evident că minți. Chiar te aștepți să înghit așa ceva?

— Nu tre să înghiți, poți să scuipi. Dacă înghiți luăm bani mai mulți.

Izbucni apoi într-un râs sonor, straniu și total detașat de situația în care se aflau. Fu
rapid întrerupt de pumnul care i se izbi violent de obraz și-l zvârli la pământ.

Darius îl înjură, dar încă râdea. Nu simțea nevoia să riposteze și luă gestul lui Vlad
aproape ca o exprimare a afecțiunii. Aveau o relație stranie și mulți remarcaseră asta Erau cei
mai buni prieteni, dar Vlad părea că-l detestă pe Darius, cu toate că se ținea scai de el.

— Vom avea banii, răsuflă Darius, adunându-se de jos și scuturându-și praful de pe

pantaloni. Bine. Vedem acolo care merge, nu mai fi așa agitat. Își duse apoi mâna la obrazul
nebărbierit de două zile și frecă apăsat. Da mi-ai dat-o ca lumea, nu glumă.

Când ajunseră la locație, undeva într-un ghetou din Titulescu, picioarele lui
Vlad începură să tremure. Darius înainta fără probleme, cu mâinile în buzunare și capul
acoperit de glugă. Vlad se întreba ce-i în mintea lui, cum putea fi așa de relaxat. Eddie îi
întâmpină cu o figură prietenoasă, dar reținută. Între cei ca el și cei ca Darius și Vlad exista o
barieră, o delimitare bine definită.

— Domnul e prietenul de care ți-am vorbit ieri, zise fără alte explicații și arătă spre o
masă albă din plastic, sub a cărei umbrelă spălăcită, mai mulți indivizi fumau și beau bere.

Bărbatul cu care urmau să facă schimb de favoruri era enorm, un munte de grăsime, cu
un lanț masiv la gât și fruntea transpirată. Darius se uită la Vlad îngrijorat. Spera din tot
sufletul că nu se uitase în direcția potrivită sau greșise persoana. Nu putea fi ăla. Împreună cu
prietenul său păreau că prinseseră rădăcini. Nu doar că nu se clinteau, dar de afară părea că
nici nu respirau sau clipeau. Se transformaseră în statui.

— Deci, care dintre voi? întrebă el, aruncând o țigară fumată pe jumătate.

— El, răspunse rapid Darius, arătând spre celălalt.

— Bun, ridică obezul din umeri. Hai după mine.

„Ăsta chiar nu are chef de vorbărie goală” își zise Darius, dar nici nu privi în direcția
vreunuia dintre ei. Bărbatul îl speria și de Vlad îi era rușine. Cum putuse să- împingă așa
meschin în față? Mai ales că discutaseră că vor decide împreună, la fața locului, ce și cum.

— Nu vin, exclamă Vlad, dintr-odată, inima bubuindu-i în piept. Nu așa a fost

înțelegerea, se râsti, printre dinții încleștați la Darius.

— Ba da replică Darius, înghițind apoi în sec. Încercă să pară cât mai natural în timp
ce-l trăda pe față. Îi părea extrem de rău, dar nu era suficient de puternic să se țină de cuvânt.
Lașitatea învingea mereu la el

— Nu, ai zis „Vedem acolo care merge." Nu pot să fac asta!

Bărbatul își pierdu răbdarea.

— Dacă nu vă decideți, cărați-vă amândoi, am alte opțiuni.

Apoi se produse o schimbare în creierul lui Darius. Dacă plecau cu mâinile goale, avea
să-și piardă orice fel de credibilitate în ochii lui Vlad. Avea să-și petreacă restul vieții, oricât
ar mai fi durat ea, auzindu-l cum îi punea sub semnul întrebării orice cuvânt care i-ar fi ieșit
pe gură. Nu putea permite asta. Avea nevoie de încrederea acestuia. Nu putea să cadă acum
așa de prost în fața lui. Strânse pumnii și, inconștient, își încordă toți mușchii din corp.
 — Vin eu, zise și-și regretă curajul tâmpit în următoarea secundă.

Bărbatul făcu o grimasă. Își plimbă o clipă ochii între el și Vlad și ridică din umeri.
Darius avu atunci o vagă bănuială că nimerise bine când îi spusese prietenului său că tipul
prefera șatenii cu ochi deschiși. Îi făcu semn să-l urmeze.