S.

scotocea printr-un teanc vechi de reviste aruncate în pod, când coperta uneia dintre ele
îi atrase atenția. Era o poză cu ai lui, zâmbind prea larg, dezvelindu-și dinții ce păreau a fi albiți.
În brațe țineau o păturică albastră, iar în ea părea că se află ceva.

*eu sunt. da, ăsta sunt eu.*

Sub imaginea aceea tipică, de familie fericită și destul de bogată, stătea scris cu litere roșii:
”Drăguț sau monștrii biologici? Aflați mai multe la pagina 15”

*ce naiba?

eu monstru?

ei monștri?*

S. răsfoi rapid paginile până dădu de articolul cu pricina. Se gândea că poate ai lui
fuseseră implicați în cine știe ce scandal care se iscase după ce lumea aflase motto-ul tatălui său.
Credea că orice lucru care e verde și nu arată a bancnotă putea să moară dacă asta îi aducea
profit. S. parcă începea să-și aducă aminte de niște certuri din familie, la care asistase când era
doar de o șchioapă, ceva legat de defrișarea ilegală, de ”ce o să ne facem, dragul meu”, și de ”tu
și setea ta pentru bani”. Dar era departe de adevăr. Articolul din fața sa zicea ceva de modificarea
codului genetic, de selectarea genelor mai bune, pentru ca ”băiețelul său să fie frumos, dar și
rezistent”, iar finalul era consituit dintr-o frază desprinsă parcă dintr-un roman apocaliptic: ”Oare
creerea unei rase de oameni puri ne va afecta pe noi, ceilalți? Credem că da.”

Pe fața tânărului străfulgeră o expresie de nedumerire, pe care acesta o înlocui însă

repede cu o umbră de scepticism și dezgust față de publicația pe care o ținea în mână.

*e o revistă de scandal, cine știe cât o fi de adevărat...dar dacă*

De când se știa, S. fusese frumușel, cu pielea albă, netedă, cu părul blond pe care-l purta
acum într-o codiță, cu ochi albaștri, atât de deschiși de puteai să juri că sunt făcuți dintr-o sticlă
scumpă și subțire. Era un stereotip al frumuseții și tot timpul glumea pe seama acestui lucru. Dar
se gândea că moștenise acest lucru de la părinții lui, care nu fuseseră nici ei prea urâți la vremea
lor. Ce-i drept, nici acum nu erau, dar vremea ținuse morțiș să-și lase aprenta prin riduri și ceva
mai multă grăsime în jurul burții.

*nici prea bolnăvicios n-am fost*

La spital ajunsese doar pentru controale de rutină și atunci când își rupsese mână, apoi
piciorul, din cauza unei căzături de pe skateboard. Când era mai mic își petrecea aproape toată
ziua la rampa din parc, cu toți băieții ăia jigăriți și uscaței, care-l priviseră la început suspicios,
dar care se împrieteniseră repede cu el. Știau că nu era de-al lor, nu era încă, dar văzuseră că
băiatul acela blond părea să nu-și dea seama de asta, așa că încet-încet, îl acceptaseră în grupul
lor. Ce n-ar fi dat ai lui să nu se înfrățească cu plevele alea(după ei, oricine nu era extrem de
bogat, era o pleavă a societății-de fapt, cam toată societatea era o pleavă).Dar capacitatea de a
găsi doar prieteni la fel de bogați ca el nu stătea într-o genă pe care părinții lui ar fi putut s-o
influențeze cumva.

Prima dată când și-a rupt mână s-a ținut tare. Își mușca buzele pentru a-și masca durera,
deși ochii i se umpluseră de lacrimi, dar ceilalți își dăduseră seamă că-și rupsese mână.

-Poți s-o miști?

-Mhm, gemu, nu prea convingător, tânărul.

-Atunci mișcă-o, ce-aștepți, ziua de ieri? îl repezi cel ce părea a fi leader-uul găștii
tuciuriilor.

Încercă, dar singurul lucru care se mișcase era forma feței, schimonosită de durere și
efort.

-Ți-ai rupt mâna, boule!

Firește, ”boule” nu reprezenta o jignire pentru S. Era mai degrabă un sinonim pentru
”prietene”, unul folosit de ”pleava societății”. Niciun băiat nu spunea asta cu răutate, îți puteai da
seama din tonul vocii, unul vesel, de parcă tovarășul lor n-ar fi pățit mare lucru. De fapt, tonul în
sine avea puterea de al liniști pe S., care pricepuse că nu-i chiar atât de grav, mai ales că, dacă se
uita în jur, toată adunătura aia de golănași își rupsese sau spărsese măcar o dată ceva.

Ceea ce îl îngrijora cu-adevărat era faptul că al lui ar fi putut să nu-l mai lase niciodată cu
prietenii săi, dacă aflau cum și-a rupt mâna, căci tocmai asta așteptau, un motiv pentru al
îndepărta pe ”copilașul” lor de grupul acela colorat. Un răspuns la întrebarea scuipată pe un ton
aspru, iritat, ”De ce n-am voie?”, urmată de un veninos ”ipocriților”. Pe vremea aia, S. nu prea
știa definiția exactă a acestui cuvânt, dar știa că are un efect imens asupra părinților săi, și-așa
descoperise cum să le-nchidă gura.

-Hai mă, că nu mori de la asta! Ce-ai căzut așa pe gânduri?

-Ai mei...

-Ce-i cu ei?

-Dacă află...

-Bă, ești cu capu', normal c-o să afle. Tre' să mergi la spital, nu rămâi așa.
 (cor ”la spital! la spital! la spital!”)

Până la urmă, S. ajunsese la spital, motivul oficial fiind că dăduse peste el un biciclist
care pedala cu mare viteză. Prea tras de păr, dar al lui nu se-atinseseră de vreouna niciodată, deci
nu mai conta. Scăpase, dar degeaba, o lună stătuse pe tușă, priviind cu jind la cei care-și etalau
mișcările la rampă. Norocul lui e că se găsea tot timpul cineva care stătea cu el pe bordură, din
lipsă de ocupație, sau din cauza lenei. Asta se lăsa tot timpul c-o discuție complexă despre
diferite tehnici de sărit, rotit, sucit, lucruri total neinteresante pentru cei care n-aveau ca pasiune
skateboarding-ul, dar extrem de importante pentru băiatul blonduț.

S. își scutură capul, parcă încercând să revine la realitate. Se ridică și privi în jurul său,
podul ascundea o grămadă de lucruri inutile, majoritatea stricate. Se îndreptă spre un colț în care
era aruncată o ladă de jucării și scotoci prin ea până găsi casca de protecție pe care toți prietenii
lui din copilărie se semnaseră, atunci când s-au văzut ultima dată, înainte ca el să se mute
împreună cu părinții săi. Le dăduse cadou placa sa, sperând mai mult că vor câștiga nu-știu-ce
concurs cu ea, decât că-și vor aduce aminte de el. Se întristase un pic la gândul că puțini își mai
aducea acum aminte de el, dar își dădu seama că nici el nu-i mai ținuse minte pe toți. Ce nu știa
însă, era că nu mai conta dacă ei s-ar fi putut recunoaște unul pe celălat, pentru că nu aveau să se
mai întâlnească niciodată. Mulți dintre ei erau morți acum, și cei care nu erau, l-ar fi urât oricum.
Era pur, ei nu erau, trecutul nu mai conta, pentru că ”pleava”, impurii, nu aveau voie în preajma
celor ca el.

Familia lui S. fusese printre primele care încercaseră să creeze un copil perfect, cu
ajutorul științei, iar multe altele îi luaseră exemplu, familii bogate, care dețineau companii,
firme, familii al căror nume ajunsese măcar o dată în presa de scandal. Urmase așa-dar un val de
nou-născuți modificați genetic, care mai apoi, se transformaseră în niște tineri frumoși, înalți,
majoritatea cu păr blond și ochi albaștri, ce le dădea un aer angelic, pur, de unde și denumirea de
”rasă pură”. Cumva, se ajunsese la concluzia că ei reprezentau, cel puțin pe moment, apogeul
rasei umane, și deci ar fi trebuit să beneficieze de mai multe drepturi, alături de familiile lor. La
început, fuseseră mici privilegii, primeau cele mai sigure locuri atunci când călătoreau cu vreun
mijloc de transport în comun, deși rar de întâmpla asta, apoi deveniseră primii care beneficiau de
prim-ajutor în cazul unui accident. Dar asta nu era de-ajuns.

La început, majoritatea oamenilor de rând susțineau această idee, însă mai apoi, își
dădură seama de greșeala pe care o făcuseră. Diferite zone ale orașelor lor fuseseră evacuate,
curățate și transformate în locuri de relaxare pentru acești bogătași de rasă pură, apoi fusese
interzise relațiila dintre cele două așa-zise rase umane, impurii fiind pedepsiți aspru pentru
această faptă, în timp ce purii erau doar mustrați. Iar asta nu se oprea aici, rasa nepriviligeiată
fusese castrată în masă, puțini fiind cei ce scăpaseră de tratamentul acesta dur, care ar fi prevenit
răspândirea unor gene inferioare. Oamenii simpli trebuiau să dispară, în concepția adepților
creerii unei rase pure, și după cum se vedea, acest lucru se întâmpla deja, fără a mai pune la
socoteală și faptul că aceștia erau forțați să muncească mai mult pentru mai puțin, iar spațiile în
care aveau voie erau tot mai restrânse.

Dar S. n-avea de unde să știe asta, căci ai lui se retrăseseră într-un loc extrem de izolat, în
care se mai stabilise încă o familie ca a lor. Aceștia aveau o fiică cam de-o seamă cu băiatul lor,
iar cele două familii încercaseră în repetate rânduri să le facă cunoștiință unul altuia, în speranța
că cei doi s-ar fi îndrăgostit, urmând să se căsătorească, însă planul lor dăduse greș. Dacă fata nu
s-ar fi împotrivit prea tare acestui lucru, căci până la urmă S. i se părea suficient de simpatic,
băiatul nu voia să audă de nicio culoare de ea. I se părea o fire superficială, nu neapărat prostuță,
dar necultivată, materialistă, în fine, nu îi plăcea de loc de ea-lucru care îi necăjea destul de tare
pe părinții lui. La drept vorbin, S. nu fusese niciodată atras de vreo persoană în acel mod, dar nu
I se părea ceva ciudat în asta, deși ca vârstă, se afla pe ultimul val al adolescenței. O singură data
simți o stare similar cu iubirea, dar cu un ton mai amar, și-atunci a fost când a văzut ultima data
marea, înainte să se mute, și când, de pe o stâncă înaltă, o siluetă feminină, cenușie s-a aruncat în
valuri. Își dădea seama că nu putea fi îndrăgostit de ea, acum moartă, dar atmosfera, valurile,
totul, grația cu care a alunecat spre moarte, l-a fascinat.

S. coborî din pod în bucătărie, prin ditamai casa pe care o ura, nu pentru faptul că era
pustie, căci se obișnuise cu singrătatea-ba chiar-o prefera în locul părinților săi or a mimozei de
dincolo. Ura casa pentru că era inutil de mare, îl făcea să piardă prea mult timp până la
destinație, timp în care se iveau diferite gânduri și întrebări supărătoare, rămânând în mintea sa
pentru restul zilei. Nu știa de ce ai lui îl izolaseră și pe el de restul lumii, dar nu crezuse nicio
clipă scuza lor, ceva legat de dorința de intimitate. Ar fi avut parte de mai multă intimitate fără el,
nu? Sau poate familia lui ținea morțiș să fie unită, un fel de simbol al fericirii închipuit de
oamenii de peste 50 de ani. S. ar fi droit să poată înghiți minciuna asta, dar știa că nu se putea
păcăli singur. Trebuia să fii a dracului de naiv.

(sau de deștept. să poți reuși asta)

Alt lucru care-l înspăimânta pe S.

(nu mai e lapte în frigider)

îl reprezeta o întrbare atât de simplă

(oare o să ia ai mei? Și de unde?)

dacă

(va fi de la aeeași văcuță? Gizăs craist, ce copil sunt)

va mai ieși

(la fel de gustos?)

vreodată din ascunzătoarea părinților.

Gândul pe care încerca să-l alunge îi făcu stomacul să se strângă ghem.

(of, nu-mi pot distrage atenție)

Privi spre fereastră, deși n-avea nimic de văzut.

(alb. Zăpadă și nimic. De 6 luni, doar zăpadă. Unde sunt.)

S. începea să se simtă ca un băiețel pierdut, abandonat într-un loc pustiu, un băiețel

înfricoșat, care nu mai credea în zâne ce aveau să-l salveze, care spera că va fi găsit, că-și va
regăsi părinții, dar își dădea seama că s-ar putea să nu mai facă asta niciodată, căci noaptea sau
altceva s-ar fi apropiat ireal de repede, l-ar fi prins și i-ar fi supt toată ființa din trup, lasând la
urmă un cadavru viu. Sigur, își dădea seama că o data și-o data ar fi ieșit din spațiul în care ai săi
l-au îngrădit, dar nu știa când, bănuind doar că va fi prea târziu, se va sălbătici și ar rămâne până
la urmă de bună voie aici.

Apoi, în timp ce cotrobăia prin frigider, după ceva de mâcare care i-ar fi făcut pe plac, o
idee i se ivies în minte.

(nimeni nu mă ține aici)

(aș putea pleca)

(dar nu mă descurc pe cont propriu)

S. se întristă, dându-și seama că habar n-avea să supraviețuiască de unul singur în lume,

mai ales că nici măcar nu mai știa cum arată lumea. De fapt, nici măcar nu știa cu exactitate unde
se află, doar că locuia într-un fel de cătun părăsit de pe cine știe ce munte. Și nici n-avea cum să
afle, pentru că dacă încerca să afle ceva legat de ce se întâmpla în prezent, nu putea: nici nu se
mai obosea să-i sâcâie pe ai săi cu întrebările astea, căuta disperat pe internet, doar că, avea acces
limitat la informații-de asta se ocupaseră părinții săi.

(puiuțul lor-așa mă văd, pentru totdeauna ”al lor”)

(poate se apara de cine stie ce tampenie pe care au facut-o)

(și de ce aș suferi și eu)

O furie mocnită își făcu loc în adâncul lui S., în timp ce el îi găsea drept țapi ispășitori pe
ai lui, cum o mai făcuse de multe ori până atunci. De fiecare data, în fiecare zi, își aducea aminte
a cui era vina, și nu rata ocazia să le aducă la cunoștiință asta și lor.

-Ce faci, puiule?

-Nu mai e lapte, răspunse sec S., uitându-se în gol la mama sa, o femeie de vreo 50 de
ani, tunsă scurt, cu părul vopsit într-un gri metalizat.
 -O să iau, zise nu prea convingător femeia.

-O da, de unde? Pot să vin și eu? se rățoi băiatul-bărbat.

-Nu începe iar cu de-astea. Știi bine cum iau.

-Da, ca nu cumva să ieși din casă, să nu răcești.

-Nu e de asta, S., zise femeia pe o voce ce se voia a fi tristă.

-Îmi dau seama, că doar te plimbi toată ziua până la blondinii ăia de vis-à-vis.

Apoi S. ieși din bucătărie, având grijă să trântească ușa cât mai tare, încercând să facă o
parte din tencuială să sară, fără success.

Mama lui S. rămase în bucătărie, o expresie de neputință fiind întipărită pe chipul său, ce
părea acum îmbătrânit. Știa că ar putea fi învinovățită pentru asta, doar ea dăduse start-ul acestei
nebunii cu ”rasa pură”, dar nu se gândise la asta atunci când l-a făcut pe S. Voia doar un copil
perfect, sănătos, care s-ar fi putut integra ușor în orice grup de oameni, în special al celor bogați,
din cauza faptului că ar fi arătat prea bine pentru a fi un ciudat. ”Ciudații au ceva dizgrațios în ei,
sau cel puțin așa scrie în cărți sau în filme”, așa suna unul dintre argumentele sale, care sprijineau
creerea lui S.-primul pur sânge creat. Ca orice femeie care vrea să fie mama, și care n-are diverse
problem psihice sau măcar psihologice, voia ce-i mai bine pentru plodul său, dar acum i se părea
că ce-i mai bine devenise ce-i mai rău.

(are tot dreptul să mă urască. i-am luat libertatea)

(o doamne, copilul meu mă urăște)

(dacă-l las în lume s-ar putea să-l omoare, și de ce? e singurul care nu vedea nicio
diferență între el și jigăriții ăia cu care se juca când era mic)