ION SLAVICI

Slavici este unul dintre scriitorii care descriu o iubire respinsa, condamnata nu doar de instante exterioare, dar mai ales de insisi cei care
iubesc. Asa este cazul celor doi tineri din romanul “Mara”: Persida, o fata de 18 ani “inalta, lata-n umeri, rotunda si cu toate astea,
subtirica s-o frangi din mijloc; iar fata ei ca luna plina, curata ca floarea de cires si alba de o albeata prin care numai din cand in cand
strabate, abia vazut, un fel de rumeneala” si Natl, un baiat de 21 de ani, care ”desi macelar, era asa la infatisare, om placut, parca mai
mult fata decat fecior (…), cu mustata plina, cu obrajii rumeni, cu sortul curat, oarecum rusinos, semana mai mult a cofetar decat a
macelar. Ai fi crezut ca nu e in stare sa franga gatul unei vrabii”. Prima lor intalnire poate fi pusa sub semnul destinului, deoarece ea s-a
produs intr-o zi de primavara, cand vantul …a spart o fereastra de la manastirea unde traia Persida. Cand a vazut-o pentru prima data,
Natl “ramase uimit, cu inima inclestata si cu ochii oarecum impaingeniti. Ii era parca s-a rupt, s-a frant, s-a surpat deodata ceva si o mare
nenorocire a cazut pe capul lui.” Reactia Persidei a fost asemanatoare: ”Obrajii ei se umplura de sange, si ii era parca o sagetase ceva prin
inima. Atat a fost, nu mai mult, si ea nu mai putea sa fie ceea ce fusese.” Aceasta dragoste la prima vedere, adevarata coup de foudre, i-a
marcat existenta tinerei fete caci “atat a fost numai, si gandul copilei era mereu la fereastra cea sparta, la frumusetea zilei de primavara,
la omul ce statuse acolo, peste drum, cu ochii uimiti si rasuflarea, parca, oprita.”
Evolutia povestii de iubire dintre acesti doi tineri este urmarita de Slavici de-a lungul intregului roman. Slavici se dovedeste a fi un bun
observator al sufletului omenesc, iar descrierile sentimentelor celor doi indragostiti sunt edificatoare. In capitolul IV, intitulat
“Primavara”, Natl o intalneste pe Persida pe pod: “Cum sa treaca ? Cum sa calce ? Cum sa-si tie mainile? Cum sa se uite la ea? Sa-si ridice
palaria ori sa faca ca si cand n-ar cunoaste-o?” Ca orice iubire insa, si iubirea lor se loveste de o serie de obstacole care le marcheaza
existenta. Interdictia care conditioneaza iubirea lor se manifesta pe trei planuri: mai intai este vorba de nationalitatea tinerilor: ea este
romanca si el neamt, iar nici una dintre cele doua familii nu vrea “sa-si spurce sangele”; apoi conditia sociala constituie o piedica pentru
implinirea iubirii lor: Natl face parte dintr-o familie considerata instarita, iar Persida este orfana; de asemenea, exista intre cei doi tineri o
interdictie morala: putem vorbi despre incompatibilitatea temperamentelor , fiindca se intalnesc doua spirite diferite, femeia
reprezentandu-l pe cel superior… Un singur exemplu este suficient pentru a ne da seama ca iubirea lor a fost de la inceput una…
imposibila si interzisa: “Da, e fata Marei! grai Hubaroaie mai intai mirata, apoi dezamagita. Pacat ii venea sa zica, dar n-a rostit vorba. Era
oarecum induiosata ca e mare nenorocire sa fii atat de frageda, atat de frumoasa si sa ai mama pe Mara, precupeata si podarita.”(s.n.)
Slavici insista mult asupra acestui cuplu, tocmai pentru a pune in evidenta dificultatile prin care erau nevoiti sa treaca doi tineri de
nationalitati diferite, de la opozitia categorica a parintilor si pana la mustrarile de constiinta pe care ei singuri si le faceau. Persida este
insa personajul pozitiv, cu o personalitate puternica, care isi invinge teama si emotiile inerente inceputului vietii conjugale, prin felul in
care intelege dragostea, deoarece ea vede in iubire nu numai o dezlantuire a inimii, ci si o mare responsabilitate. Desi fusese curtata si de
teologul Codreanu, care o adora (“Ah, ce femeie, ce …fiinta! Ce ademenitor ii era zambetul, ce dulce supararea, ce usor curgeau vorbele
de pe buzele ei, ce nesecat ii era sufletul!”) , Persida hotaraste sa se casatoreasca cu Natl pentru ca, spune scriitorul, “ea simtea ca
destinul ei s-a identificat cu al lui Natl…”
Dupa ce sunt cununati pe ascuns de teologul Codreanu, Persida si Natl pleaca la Viena, convinsi fiind ca vor reusi sa se descurce singuri.
Numai ca la Viena, cei doi tineri descopera ca nu se cunosc indeajuns si ca nu vor putea depasi toate problemele care se ivesc in viata lor.
Natl devine violent, nepasator si fara constiinta indeplinirii obligatiilor conjugale. Asa se va comporta si la intoarcerea in tara, in ciuda
faptului ca Persida ramane insarcinata. Spre deosebire de Natl, Persida dovedeste admirabile calitati de sotie, este harnica si chibzuita. Ea
intelege ca integrarea in comunitate si impacarea cu parintii reprezinta conditiile ca ei sa fie considerati nu un cuplu, ci o familie. E
motivul pentru care nu-l paraseste pe sotul ei, avand constiinta datoriei de sotie si orgoliul de a nu-si distruge casnicia. De aceea, ea il
dojeneste uneori: “da-ti seama…cum te-ai fi simtit si ce ai fi facut, daca eu as fi fost atat de slaba ca tine si as fi plecat ca la intoarcerea ta
sa nu ma mai gasesti acasa.Mi-a venit si mie sa plec, dar stiam ca acesta e un lucru pe care nu trebuie sa-l fac si m-am stapanit…”. Iar
suferintele Persidei au fost rasplatite pentru ca a adus pe lume un copil care nu numai ca i-a salvat casnicia dar i-a adus alaturi de ei si pe
parinti, i-a adus pace in suflet…
Iubirea dintre Persida si Natl repeta, intr-un fel, iubirea dintre Simina si Iorgovan din nuvela “Padureanca”, numai ca de data aceasta
destinul a vrut ca iubirea sa se implineasca. Persida este o fiinta convinsa ca “o singura data in viata iubeste omul cu adevarat.”. Ea lupta,
ca si Simina, pentru dragostea sa. Salvandu-se pe sine, Persida isi salveaza dragostea, isi salveaza casnicia, isi salveaza familia. Prin
urmare, se poate spune ca Slavici a reusit sa prezinte evolutia acestui cuplu de la primele manifestari timide ale sentimentului de iubire
pana la intemeierea si consolidarea unei familii.

Lucrare cu un pronuntat caracter biografic “ Hronicului...”se deschide cu fabuloasa lume a copilariei. Blaga patrunde in profunzimea
amintirilor, dar cauta in zadar urmele absentei cuvantului, pe care acum privind cu maturitate nu o poate intelege.
Copilaria autorului a fost dominata de absenta cuvantului, pe care insusi poetul o explica ,acum, ca fiind o prelungire a unei stari
embrionare dincolo de firesc sau o nefireasca luciditate ce s-a asezat intre el si cuvant.
Desi fiinta vie, copilul Blaga de atunci inca mai dorea stagnarea in pantecele mamei, asemanate cu un scut protector, de lumea care urma
sa il izbeasca. Pentru el pasirea in viata o insemna cuvantul, dar frica frica era stapana sufletului infantil, astfel prefera sa aspire la
mutenie. Desi , intelegea tot ce i se spunea, copilul tacea, ci doar executa, fiind el insusi un « prizonier » al muteniei, prizonier pentru ca
isi dorea asta, dar putea oricand sa paraseasca sfera captivitatii, insa frica de lume isi spunea intotdeauna cuvantul.
Teama pe care mama copilului o simte, o determina sa il duca la doctor. De acum urma sa se afle adevarul de aceea poetul afirma : « Nu
mai era nimic de spus ». Mama copilului urma sa afle adevarul : Lucian putea sa vorbeasca, dar se temea sa faca. Pana acum a preferat sa
se creada ca este mut, dar doctorul va spulbera orice teama a mamei.
Ajungand acasa femeia incearca sa-si convinga odrasla ca vor cunoaste rusinea daca nu va incepe a vorbi, insa stradaniile acesteia au fost
in zadar, caci cuvantul nu voia sa se aleaga numaidecat. Ca rasplata pentru protectia oferita de mama, Lucian se vede nevoit sa vorbeasca,
dominat si acum de un aspru sentiment de frica. Ii era rusine si teama. Cauta un sprijin, cauta un paravan intre el si cuvant si « de sub
strasina degetelor si a palmei incepe a vorbi ». Inca incerca sa se apere de lumea cuvantului ca si cum s-ar di aparat sa nu ia in primire
pacatul originar. Vorbea intocmai ca oamenii locului cu cuvinte dialectale.
Ultimul copil al Anei si al lui Isidor Blaga, Lucian de acum incepea sa paseasca pe cararile vietii. Privea viata ca o lupta pe care doar daca
esti cu adevarat puternic poti sa razbati. Autorul isi aminteste de cea mai lunga fraza alcatuita dintr-o pura intamplare cu soda si berea.
Pe parcursul intregii copilarii Blaga traieste pe fondul rural si arhaic, deoarece, permanentele liricii lui Lucian Blaga isi trag radacinile cele
mai adanci din solul satului romanesc, de unde ii vin ispitele miturilor populare, interpretate personal si intregite de fantezia sa. Astfel
poetul prozator Blaga descrie casa parinteasca asa cum o stie el si cum si-o aminteste, ca o cladire veche, masiva in stilul celorlalte case
din sat.
Fiind mediul copilariei sale, locul unde a invatat sa vorbeasca, sa gandeasca , Blaga se leaga de orice amanunt, fiecare avand o
semnificatie mai mult sau mai putin importanta.
Alcatuieste un arbore genealogic al familiei Blaga precizandu-l pe Simion Blaga -;preot in sat-.
Casa amintirilor este mai veche decat insusi poetul, care intelege ca si stramosii sai au avut amintiri legate de locul acesta.
Uriasul castan din gradinita este considerat de Blaga un protector al familiei, un duh ocrotitor si care a slujit neamul Blaga de-a lungul
timpului. Sufletul copacului se stinge o data cu sufletul lui Isidor Blaga. In asa zisul salon de lux, au ramas vii in amintirea poetului cele
doua dulapuri cu usi ce luceau in jocuri ca de apa si o comoda Biedermeier, pe care un ceas auriu canta cand este « tras » melodii vieneze
inspirand astfel aerul clasic al timpului si sugerand tipul familiei adaptate vremii.
Copilaria lui Blaga este formata din mai multe parti care cuprind ineputurile cuvantului, descrierea casei parintesti si un rol important
parintii.
Cuvintele « mama » si « tata » sunt scrise cu litera majuscula sugerandu-se astfel sentimentele de venerare, de respect, de admiratie,
multumindu-le pentru viata pe care i-au facut-o drept dar.
Descrierea tata ;ui se rezuma doar la aspiratiile sale : un pasionat al cartilor, devotat bisericii si satului, uitand de propria gospodarie
pentru alte fumuri ale satului.
Din pasiunea pentru carti se desprinde totodata dorinta de cunoastere, preotul fiind un om cu carte.
Mama este pentru poet fiinta primara, aducatoare de viata si de speranta, mereu iubitoare, fara scoal, dar cu instincte materne foarte
bine dezvoltate.
Ana Blaga este tipul femeii mature, intreprinzatoare , egoista, insa egoista doar din dragoste pentru familie ,caci femeia nu se gandeste
decat la familie si niciodata asupra ei insisi.
Asemanata cu o fiinta mareata, fara de pacat, puternica precum o stanca in marea involburata si in acelasi timp o fire blanda, o zana
coborata din taramul basmelor pentru a-i fi alaturi, este imaginea mamei iubitoare, ocrotitoare.
Mihai Dragan e de parere ca « Hronicul… lui Blaga este nu numai un document, ci mai ales un cantec al varstelor fara comparatie , de o
poezie fermecatoare care destrama uneori datele biografice si sobrietatea observatiilor si le transforma in pagini vibrante de poem.
Opera de compozitie restransa, deliberat organizata, aceasta autobiografie literara rememoreaza momentele importante ale copilariei si
adolescentei scriitorului cu tendinta de a surprinde nuantat evolutia unui spirit multilateral inzestra, in imprejurimile istorice agitate si
contradictorii ale acestui secol. Mihai Dragan insista asupra calitatii literare a rememorarii. Lucian Blaga nu-si descrie viata launtrica la
modul sentimental, cu inflorituri romantice, ci cu o oarecare detasare, care-l fereste de precipitari, ducandu-l spre o atitudine oarecum
obiectiva, de prozator analist care desprinde gesturile si semnificatiile mari din meditatii lucide asupra miscarilor psihice mai greu
detectabile. Coborarea in zonele adanci ale sufletului, prin evitarea amanuntelor nesemnificative, surprinderea zbaterilor interioare
specifice unui proces exemplar de formare a unei constiinte e o creatie inalta de prozator care ajunge sa sublimeze metaforic « propria »
experienta de viata, ca si Goethe in « Poezie si adevar », intr-un mare simbol al devenirii unei personalitati ».

Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate timpurile şi din toate epocile literare. Acest sentiment uman
complex, în care oricine îşi poate găsi împlinirea şi echilibrul sufletesc, se poate asocia cu explorarea propriului suflet, cu o
modalitate de cunoaştere sau cu multe alte sentimente. Pentru că, aşa cum observa Emil Cioran, „iubirea are atâtea feţe, atâtea
devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică” a acestui sentiment.
În literatura română, tema iubirii este abordată de mulţi scriitori, indiferent de formula estetică ilustrată de romanele lor. Că este
vorba despre romanul de tip realist – obiectiv ( Enigma Otiliei de George Călinescu, Ion de Liviu Rebreanu ) sau despre romanul de
tip subiectiv, iubirea este una dintre coordonatele esenţiale ale evoluţiei personajelor. Astfel, se poate vorbi despre sentiment care
stă sub semnul instinctualităţii în cazul personajului Ion, al lui Liviu Rebreanu, despre o iubire adolescentină în cazul lui Felix Sima,
despre o iubire matură, poate ultima şansă la împlinire sentimentală, în cazul lui Leonida Pascalopol.
Romanul propune mai multe „feţe” ale iubirii. Două cupluri – Simion şi Aglae Tulea, respectiv Stănică Raţiu şi Olimpia Tulea – se
încadrează în categoria antimodelelor, prin evoluţia negativă a sentimentului şi prin degradarea modelului de familie. Demagogia
personajului Stănică Raţiu degradează însăşi ideea de iubire – Olimpia este „scumpa soţie”, dar este părăsită după ce Stănică
reuşeşte să fure banii lui moş Costache, Relişor este „îngeraşul”, dar, neglijat de ambii părinţi, moare tragic.
Unul dintre cele mai importante planuri narative ale romanului urmăreşte delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi
orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite. Având în Otilia un
tovarăş de încredere, Felix rezistă atacurilor răutăcioase ale Aglaei, devenind din ce în ce mai implicat în relaţia sentimentală cu fata şi
în munca epuizantă de la facultate. Iubirea adolescentină a celor doi, a cărei delicateţe se înscrie, pe tot parcursul romanului, în
relaţie de opoziţie cu societatea, caracterizată de alte valori, contrabalansează imaginea sentimentului degradat din roman ,
reprezentată de personajele Aurica, Stănică, Olimpia, Titi, Ana Sohaţki.
 În cazul lui Felix, se aplică cel mai bine concepţia despre iubire a lui Ştefan Gheorghidiu – „Orice mare iubire e un proces de
autosugestie”. Când ajunge în casa lui moş Costache, Felix rămâne contrariat de reacţia bătrânului: acesta, pentru a evita asumarea
responsabilităţilor, îi dă o replică absurdă: „Aici nu locuieşte nimeni”. Apariţia Otiliei îl impresionează pe tânărul obosit de drum şi
derutat de reacţia proprietarului, iar această primă imagine a fetei va subordona toate sentimentele lui Felix. Era firesc, de altfel, ca
tânărul să găsească în Otilia un ideal feminin. Fata răspunde nevoii lui de ocrotire, de protecţie şi de dragoste. Lipsit de la o vârstă
fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de
braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul
geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul.” Comportamentul contradictoriu al fetei – care e amabilă şi cu Felix şi cu
Pascalopol – determină accentuarea sentimentelor lui Felix, care oscilează între pasiunea necondiţionată şi suspiciunea că fata nu-l
iubeşte.
Cei doi orfani găsesc în iubirea lor puterea de a rezista în faţa răutăţilor familiei Tulea şi de a supravieţui într-o lume mercantilă
şi degradată valoric. În cuplu, Otilia se dovedeşte puternică, susţinându-l moral pe Felix, deşi acesta e mai mare decât ea. Fata are
grijă ca tânărul să-şi urmeze studiile cu aplicaţie, îl supraveghează şi nu îi permite să se abată de la calea pe care a ales-o. În acelaşi
timp, însă, ea îl face să sufere, pentru că e sinceră în ceea ce priveşte dorinţele pe care le are şi e conştientă de propriile limite.
Pentru Otilia, Pascalopol nu e rivalul lui Felix, ci bărbatul capabil să o ocrotească aşa cum nici moş Costache nici Felix nu o pot face –
unul din avariţie, celălalt din lipsa experienţei de viaţă. Tot Otilia este aceea care îşi sacrifică iubirea, profundă, de altfel, deşi mascată
sub aparenţa indiferenţei, pentru a nu stânjeni viitorul lui Felix. Fata e de o luciditate pe care i-o dă experienţa tristă de viaţă pe care
a parcurs-o:
„Felix îngenunche la marginea patului şi-şi aşeză capul lângă poalele ei.
- Te iubesc!
- Ştiu asta – spuse fata – trecându-şi uşor degetele prin părul lui. Cine iubeşte îşi ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt.”
În ciuda acestui sfat, Felix nu poate împiedica evoluţia sentimentului pentru Otilia, trăindu-l cu intensitatea specifică vârstei: „Era
încredinţat de puritatea Otiliei şi pătruns de fericire la ideea unui devotament inocent. Viaţa i se păru plină de sens şi se aruncă cu
voluptate în studiu. Mergea din proprie iniţiativă la spitale, făcându-se invitat de câţiva colegi înaintaţi…”
Felix şi Otilia fură, atât cât e posibil, clipe de fericire, creându-şi iluzia că trăiesc normal şi că pot scăpa determinismului social –
„Felix şi Otilia se plimbau acum des la braţ la Şosea sau se aşteptau pe rând la ieşirea de la cursuri.” Realitatea socială îi învinge însă.
În ciuda insistenţelor lui Felix ca Otilia să renunţe la protecţia şi la sprijinul lui Pascalopol, adolescentul însuşi este nevoit să admită
că, fără prezenţa acestuia, viaţa din casa de pe strada Antim e lipsită de sens. Imixtiunea socialului corupe ideea de frumuseţe a
vârstei la care se poate iubi curat şi sincer. Deasupra cuplului Felix – Otilia planează permanent umbra lui Pascalopol, moşierul pe
care Otilia îl iubeşte filial, dar cu care se căsătoreşte pentru că aşa se poate salva din coşmarul de după moartea lui moş Costache .
De altfel, gestul Otiliei vine după ce Felix nu face niciun gest decisiv pentru a-i da de înţeles că vrea să-şi petreacă toată viaţa alături
de ea. Este adevărat că Otilia îi impune lui Felix un respect aproape paralizant: „Cu toată exuberanţa fetei, Felix se simţea inferior. În
ochii Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea
nici un fel de autoritate, seriozitatea ei îl paraliza.” În acelaşi timp însă, atitudinea ei ar putea fi motivată de dorinţa de a vedea dacă
Felix e capabil să reziste unei relaţii dificile, să-i suporte capriciile şi să-i ofere atât sentimentul ocrotitor, cât şi o viaţă antrenantă. În
relaţia cu Felix, Otilia se conduce după reguli raţionale. Iubind-o exaltat, Felix se dovedeşte a fi mai nepregătit pentru viaţă, mai
copilăros. El nu înţelege că Otilia, care aleargă desculţă prin iarbă, are nevoie de o iubire matură, care să-i asigure, pe de o parte,
siguranţa materială şi, pe de altă parte, libertatea de mişcare şi de acţiune. Felix nu este pregătit pentru această revelaţie. El crede
sincer că iubirea lui e absolută, că nu e determinată de senzualitate, că e inocentă, platonică. Iar dacă subconştientul îi joacă feste, se
revoltă împotriva lui însuşi, pentru că Otilia reprezintă imaginea feminină cea mai pură din existenţa lui.
Iubirea dintre Felix şi Otilia rămâne o sumă de virtualităţi, pentru că nu se împlineşte într-un cuplu, în cele din urmă fata
preferându-l pe acela care îi oferă siguranţa financiară şi chiar sentimentală. Pascalopol îi mărturiseşte lui Felix că nu poate defini
sentimentul pe care îl trăieşte pentru Otilia – „N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat.” Ovid
S. Crohmălniceanu observă că „drama Otiliei e că Pascalopol nu-şi poate realiza instinctul patern decât printr-o expresie erotică. El,
ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soţ.” Fascinat, ca şi Felix, de personalitatea particulară a fetei, Leonida Pascalopol nu-şi poate
domina gelozia, pe care o ascunde însă, sub masca perfectului om de lume. De altfel, Felix şi Pascalopol sunt personaje
complementare, ultimul fiind o copie matură a celui dintâi. Leonida Pascalopol exercită asupra Otiliei o fascinaţie pe care Felix nu o
poate concura. Legătura lor, din ce în ce mai adâncă pe parcursul anilor, i-a devenit fetei indispensabilă. Bărbatul matur ştie, însă, că
nu va fi, pentru Otilia, decât un personaj pasager. De aceea, „Pascalopol e un dezamăgit. O luciditate amară îl face să vadă că
această rudenie include o ambiguitate fatală în ordinea sentimentelor. Pascalopol nu e un îndrăgostit generos şi nici nu face acte de
sacrificiu din dragoste.[...]” (Ovid S. Crohmălniceanu ) Amiciţia pe care i-o arată lui Felix, înţelegerea pe care i-o cere cu o notă de
implorare ( „Eu unul vă ajut din toată inima, crede-mă. Aş fi fericit să vă ştiu fericiţi. Pentru asta nu e nevoie să mă goniţi, sunt un om
inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrân, faţă de tinereţea dumitale? Bani, ah, banii! Când o femeie iubeşte, ia banii de
la cel bătrân şi-i dă celui tânăr” ) izvorăsc dintr-o certitudine. Pascalopol propune o întrecere leală, deoarece ştie că va câştiga. Otilia
va veni până la urmă cu el, de aceea are tăria să aştepte. Ştie totuşi că nu câştigă decât o iluzie, că Otilia, ca orice fată tânără, se
simte acum atrasă de maturitatea lui, dar că devenind femeie va descoperi foarte curând adevărate dragoste şi-l va părăsi. „De
aceea, siguranţa lui Pascalopol e tristă, prefigurând destinul eroinei…” ( Ovid S. Crohmălniceanu ) Nu întâmplător, ultima imagine a
Otiliei din roman, văzută din perspectiva lui Pascalopol, sporeşte ambiguitatea acestui personaj complex, care îşi sacrifică dragostea
pentru reuşita socială a celui pe care îl iubeşte, înţelegând că existenţa lor este determinată de convenţii sociale şi, mai ales,
financiare: „Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a spus că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata.
Mi-a spus aceasta… dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
De la iubirea pură, adolescentină şi generoasă care caracterizează cuplul Felix – Otilia până la iubirea matură, oarecum interesată şi
convenţională care defineşte cuplul Pascalopol - Otilia, romanul lui George Călinescu propune tot „atâtea feţe, atâtea devieri şi
atâtea forme” ale sentimentului câte pot fi găsite în realitatea imediată, pentru că substanţa romanului este aceea realistă. Deşi
tema iubirii nu ocupă locul esenţial în acest roman, în care autorul este preocupat de explorarea socialului şi de crearea unei imagini
fidele a societăţii române la începutul secolului al XX-lea, imaginea cuplului Felix – Otilia rămâne emblematică pentru universul fictiv.
Acest cuplu este unul ideal tocmai prin imposibilitatea realizării lui. Rămânând o sumă de virtualităţi, acest cuplu se înscrie în seria
poveştilor de dragoste cu final melancolic, neîmplinit, care nu ilustrează, în nici un caz, „o formă tipică a iubirii.”

Portretul fizic este cel al unei femei robuste, pe fata careia se citesc semnele activitatii in aer liber: „Muiere mare, spatoasa, greoaie si cu
obrajii batuti de soare, de ploi si de vant, Mara sta ziua toata sub satra, in dosul mesei pline de poame si de turta dulce".
Frumusetea .personajului deriva din necontenitul freamat de viata care o insufleteste, animat de dorinta de a face din copiii ei, oameni de
frunte in obstea locala: „Alerga biata de femeie greoaie de-ti parea usurica si unde n-o catai, acolo o gaseai, acum ici, apoi colo si iar
dincolo si pretutindeni rasuna glasul ei inasprit de vremuri...".
  Mediul in care traieste Mara. alcatuit din targoveti, bres-lasi, negustori etc, ii trezeste dorinta de a-si depasi conditia si de a se face
respectata.
Astfel, atunci cand Trica este dat afara din scoala, Mara ii promite sa-1 dea la o scoala mai buna: „Am sa te scot om, om de carte, om de
frunte, ca sa nu mai fii ca tatal tau si ca mama ta, ci sa stea ei si copiii lor in fatq ta cum noi stam in fata lor.
intelegand ca mijlocul de a urca pe scara sociala este banul, Mara isi organizeaza viata in functie de aceasta „putere" care, in opinia ei,
deschide toate usile: in fiecare seara, „... ea pune la o parte banii pentru ziua de maine, se duce la capataiul patului si aduce cei trei
ciorapi: unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si altul pentru Trica."
Adunand bani din micul negot, din arendarea podului care traversa Muresul sau din alte surse, Mara incepe sa-i iubeasca.
Asa se face ca, la botezul nepotului sau, le ofera tinerilor opt mii (din zestrea de treizeci de mii de florini a Persidei), dar ii pastreaza tot
ea, pe motivul ca „mai bine decat la mine, unde ar putea sa stea!"
Banul devine astfel un adevarat „personaj" al romanului, Gandurile, vorbele si faptele Marei scot in evidenta dragostea ei pentru cei doi
copii („saracutii mamei").
Faptul ca, mici fiind, Persida si Trica sunt, uneori, murdari, incapatanati si rai, constituie un prilej de mandrie pentru mama: „Mult sunt
sanatosi si rumeni, voinici si plini de viata, destepti si frumosi: rai sunt, mare minune si e lucru stiut ca oamenii de dai Doamne numai din
copii rai se fac". Tot asa, intr-o zi, cand fratii pornesc, intr-o barca, pe apele umflate ale Muresului, lumea este inspaimantata, dar Mara
exclama: „... copii ca ai mei nimeni n-are!"
Fire autoritara in relatiile cu ceilalti oameni, Mara isi asuma rolul Destinului in ceea ce-i priveste pe copiii ei: iubirea Persidei pentru
Hubarnatl o supara pentru ca ii strica visul de a-si marita fata cu un teolog.
Se vede insa ca Soarta are propriul sau drum: Persida se cununa, in taina, cu Natl, apoi cuplul sta, catva timp, la Viena. Cand cei doi se
intorc, Mara traieste o acuta dezamagire, pentru ca i se naruisera visurile:
„Erau duse, pierdute pentru totdeauna gandurile frumoase pe care si le facuse despre viata fiicei sale..."                   "-
Odata cu trecerea timpului, Persida incepe sa semene tot mai mult cu Mara; traiul fetei sale, batuta si umilita de Natl (repudiat si el de
parinti) trezeste, in sufletul mamei sentimente diverse: ura fata de betivul ei ginere, speranta ca Persida va renunta la el, remuscarea fata
de propriile greseli.
Moralistul Slavici ii acorda, in final, bucurii compensatoare Marei: Trica devine „maiestru" cojocar, Natl devine „maiestru" macelar, iar
familiile se impaca.
in critica literara, Mara a fost incadrata in mai multe tipuri: al Mamei, al „ vaduvei intreprinzatoare si aprige" (Calinescu), al primei femei-
capitalist din literatura noastra (cum scria N. Manolescu), al avarului (discutabil).
Personaj complex, ea reuseste sa corecteze destinul (care ii luase sotul) si sa devina o „pater familias" demna de admiratie.

Mama tu eshti patria mea. Grigore vieru

Mama care exprima maternitatea este marele simbol si marea ei tema.Celelalte motive : copilaria , iubire , cintecul , pamintul , patria se
intretes intr-un intreg , datorita acestui mic fir structurant.
“Faptura mamei” are , pentru Vieru o proectie cosmica :
“Usoara maica, usoara,
C-ai putea sa mergi calcind
Pe semintele ce zboara
Intre ceruri si pamint”
Mama traieste intre cer si pamint adica mereu in mintea lui.In poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeasi ambivalenta ca si in cele ale
marii si pamintului: viata si moartea sunt correlative.Nasterea inseamna iesirea din pintecul mamei;moartea inseamna reintoarcerea in
pamint.Mama este simbolul adapostului,caldurii ,dragostei si hranei care pe parcursul vietii poetului il insotesc.
Si pentru Vieru si pentru Blaga fericirea s-a nascut la sat . Femeia muncita , Mama , isi plimba doar faptura intre slujba , Dumnezeu si real,
slujba tacerii de piatra si slujba piinii la cuptor.Fara a se evedentia , Mama poetului a crezut neincetat in Dumnezeu si aceasta credinta a
ajutat-o:
“Mama mea viata intreaga
A trait fara barbat
Singuri pre erau in casa
Ploi cu grindina cind bat”.
Aceste versuri exprima ca mama lui chiar daca a trait fara barbat nu s-a lasat dar a luptat pentru a supravietui si acele ploi cu grindina
care semnifica tristetea , durerea si necazul ea lea trait simgura fara a apela la ai ciuva ajutor.Poetul o reaminteste pe mama in termini
atit de simpli , incit poate fi tradus in orce limba.La fel de frumos el o descrie ca cum creste piinea in cuptor.Vorba unui prozator : “El scrie
despre mama sa ca la gura cuptorului cind se face piinea.Mama ca motiv fundamental al creatiei lui Vieru cunoaste diferite intruchipari
stilistice – de la confesiunea directa ,abia ascunsa in mantia versului pina la compararea mamei cu niste lucruri cum ar fi patria , pamintul
si altele. In general poetul isi cere scuze pentru o vina care nu-i apartine.
El isi cere scuze de la mama ca nu aputut la timp sa-I multumeasca , s-o ajute la timp , sa-I imparteasca durerea si bucuria . Dar in real
mama lui nu era asa de necajita si singura cum el o descrie.Izvorul vietii tuturor fiintilor este mama .Acest izvor este cel mai frumos si cel
mai voluminous, din care pornesc multe riuri care tin de el toata viata.Fiind toata viata in atentia mamei, impartind impreuna bucuria,
tristetea si obiceiurile.La fel in poezia lui Vieru exista notiuni de iarna prin aceasta in primul rind el vrea sa redee motivul scurgerii
timpului ireversibil pe de alta parte poetului ii este greu sa-si aminteasca de iarna deoarece dupa cuvintele lui cind el scrie despre iarna el
isi aminteste de frigurile Siberiei unde au fost deportati mii de basarabeni.
Chipul mamei ne cheama la ea ,supararea si nelinistea ne-o alina si de multe ori chiar si bolile ni-le vindeca .Unde nu sar afla omul el isi
aminteste de pamintul natal de casa care sunt aproape de chipul mamei.Mama in viata omului detine virful emotiilor.Citind poeziile lui
Grigore Vieru in cel mai primul rind ne amintim de mama noastra si ne dam seama ca intradevar ea ne-a dat viata ne-a educat ne-a
invatat sa deosebim binele de rau,dar noi la rindul nostru trebuie sa-i acordam atentie si ne tinind cont de situatie s-o ascultam pentru ca
ea ne doreste doar binele si de aceea reactiile fundamentale ale liricii lui Vieru-miscarile solemne ale sufletului reflectat spre mama este
ca si miscarile ciclice cosmice se aduna intr-un centru nuclear.
Din alta parte privind Vieru abordeaza motivul mamei dind nastere si unei discutii pe tema “restringerii” , apoi a reluarii – uneori nu
tocmai fericite – a temelor.Aici este oportun sa explicam ca limitarea motivului mamei a avut o semnificatie deosebita, poetul
sustragindu-se constient si ingenios “datoriei”de a evoca “artistic” cuceririle si aspirarile omului sovetic binefacerii “prieteniei popoarelor”
si altor teme si sarcini prevazute de hotaririle de partid si de indicatiile forurilor conducatoare.Asta pe de o parte. Pe de alta parte, chiar in
contextual reluarii insistente a motivului poetic al mamei , scriitorul proceda in fiecare poezie in mod original , punea in lumina
semnificatii noi ale motivului , depunea eforturi cuvenite pentru a nu se repeat , aceasta reusindu-i de cele mai multe ori.
Ca si in poezia pentru copii , in creatia sa pentru adulti G.Vieru pornea de la sacralitatea ori poate mai curind de la sacralizarea unor finite
si adevaruri pe care literatura “realismului socialist” , nereusind sa le lichideze difinitiv , le trece cu ostentatie pe un plan secundar.Mama
nu incearca , desigur , sa fie mama , dar in epoca imediat postbelica rolul ei revenea , in mare , Patriei.
In literatura est-pruteana Emilian Bucov a dat expresie pregnanta acestei stari de spirit , socialiste si …nu tocmai omenesti in conditii cand
proslavirea patriei sovietice de necuprins se facea cu scopul de a minimaliza importanta patriei mici , a bastinii noastre , a limbii
stramosesti etc.: “Patria –mama ti-I gindul si fapta…”.
In acest context Vieru a afirmat poetic si profund polemic : “Mama,tu esti patria mea !”
Abordeaza acest motiv si alti poetie de la noi , unii realizind opere foatre bune , dar Vieru a lucrat cu tenacitatea mesterului care isi
propuse rasturnarea unei mentalitati si intronarea unui adevarat cult pentru mama , care – spre deosebire de patria sovietica – era in
adevar una , unica si –principalul – alta de cit imperiul de necuprins .

Liviu rebrianu
Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini cu privire la: stat,
patrie, datorie, neam, etc. – insa in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa zise valori morale prind un alt continut.
De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens il vor impinge la fapte decisive. Eroul este asaltat de impulsuri, de pareri diferite,
la popota se intretaie concepte: „aparam patria, mostenirea stramoseasca” (ungurul Varga), „patria noastra e moarte” (Bologa),
„Internationala crimei” este actiunea statului austr-ungar, „iubirea voastra ne hraneste cu gloante sau spanzuratori”, „Svoboda a
incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu…” (Gross).
Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste o mare drama, el se va confesa lui Apostol, motivand
ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei „lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul”, il socoteste „frate de suferinta”.

Romancierul foloseste tehnica insertiei in naratiune a altei povestiri – relatate de Klapka de pe frontul italian, intr-un spectru
terifiant, macabru si acuzator: „in fiecare copac atarnau oamenii, agatati de crengi, cu capetele goale si cu tablite de gat pe care scria
„tradatori de patrie” in trei limbi, atunci cu groaza si-a zis „Asta-i padurea spanzuratilor”. Drama launtrica releva contrarietat „n-am
 plans”, „m-am bucurat… ca traiesc, c-am scapat de padurea spanzuratilor”. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul
rusesc.xand fapta e savarsita, Cervenco il apostrofeaza: „Ati ucis lumina, Bologa!”.

Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa
ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand isi da seama de conceptia lui Apostol Bologa –
„Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei”, „… glonte, nu medalie!…” Apostol nu avea o limpezime a constiintei asupra razboiului,
asupra statului multinational, masina de razboi infernala. Socoteste ca numai dezertarea l-ar izbavi. Fire sovaielnica, o reneaga pe Marta
fiindca comunica si simpatizeaza pe un ofiter ungur, dar el apoi se indragosteste de fiica groparului Vidor. Din aceasta iubire parca se
purifica, avand revelatia unei lumini interioare. Incercand sa dezerteze, este prins, inchis si condamnat la moarte prin spanzuratoare
(motivul rotirii tragice a destinelor si motivul judecatorului vinovat de la inceput alterneaza acum cu motivul vinovatului fara vina). Cand
Ilona apare in mintea lui, eroul traieste o stare de elevatie, de detasare si spiritualizare prin iubire: „indata simti o caldura binefacatoare,
ca si cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumina uriasa in care se cuprindeau toti oamenii din toata lumea. Klapka
incearca sa-i angajeze vointa de a trai, aparandu-si cauza, dar Apostol refuza: „Acum mi-e sufletul linistit… De ce sa reincep chinurile?…
Nu mai vreau nimic. Iubirea imi ajunge (…) Cine o simte traieste in eternitate…”.

La fel cum a spus Constantin Noica, dorul reprezinta’’placere din durere’’ motivul dat este atestat in opera emnesciana’’Lacul’’:’’Dar nu
vine,singuratate,in zadar suspin si sufar.’’L.Blaga confera dorului semnificatii luminoase-implinirea prin dargoste:’’Mai cinta-mi inca o data
dorul tau.’’
Punctele de suspensie semnifica gindul ce nu a fostdus pina la sirsit de autor,relevind starea de regret,incertituine a eului.
Motivul nemuriri este atestat pentru prima data in Biblie, fiind socotita si ‘’cartea cartilor’’, considerindu-se ca sufletul, traieste o alta
viata,una vesnica.
Tot acest motiv il intilni si in operele populare,cum ar fi ‘’tinerete fara batrinet si viata fara de moarte’’de Petre Ispirescu, unde Fat-Frumo
a plecat in cautarea lumii vesnice, fara moarte, insa dorul de familie de prieteni l-a facut sa se intoarca, dar e toti care ii stia erau deja pe
lumea cea lalta.
Motivul nemuririi este valorificat in renumitul text romantic :’’Luceafarul’’ de M.Eminescu, prin peronajul Hiperyon,exponent al lumii
celeste-lumea vesnica:’’Ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece’’

Problema relatiei intre generatii este una actuala dar si abordata frecvent in literature nationala si universal.Relatia dintre copii si parinti
este cea mai importanta pentru viitorul copiilor, caci parinti servesc drept exemplu pentru copii lor, care incearca sa-I urmeze.In
numeroase cazuri, copii, fiind mici,viseaza sa devina ca si parintii sai, mosteid caracterul or, insa cu cresterea virstei, copii incearca sa fie
diferiti de parinti dorind sa aitinga scipurile ce nu le-au putut realiza parintii, de unde apar si numeoase conflicte.
I.Druta in opera cu character autobiographic Horodiste arata acea contradictie dintre tata si fiu; fiind ambii barbate, incercau sa arate
maestria lor; fiul demonstreaza tatalui sau ca ar fi un bun parinte ba chiar mai sirguincios:’’Cit despre tata, pe el il cam supara faptul ca
Gheorghe la 18 ani intra in moara cu doi saci plini la subtioara - si nu atit putera ca atare, cit manifstarea ei il enerva pe tata.’’,de unde
tatal se supara, facindu-l sa-l despretuiasca insa toate aceste calitati fiul le-a mostenit de la el.Ambii fiind gospodari:’’Fratele Gheorge era
voinic,harnic,gospodaros…’’de unde observam ca din cauza aceasta nu se intelegeau.
Atitudinea naratorului fata de relatia dintre tata si fiu era una de spectator, el nu se implica in problemele lor lasindu-I sa se descurce
singuri ina acesta I cunostea foarte bine, chear mai bine decit ei insusi:’’Au fost atit de feluriti’’.
Prin expresia:’’Ai sa te lovesti cu capul de perete o data,de doua,de zece ori, pin-ti vei da singur seama ca in fata ta e un zid’’ se
subintelegea mesajul tatalui pentru fiul sau, pe care l-a urma si el,din care se desprinde o indrumare pentru fiu, deoarece in viata trebuie
sa fim atentsi de ce obstacol ne lovim si pentru a-l evita trebuie sa’’deschidem ochii’’ si sa privim mai cu atentie si mai cu nadejde,
deoarece nu intotdeauna putem trece de acest zid secventa data defineste conceptia tatalui despre educatie, acesta considerind ca omul
se invata din pripriile-i greseli.
Acest conflict dintre tata si fiu il intilnim si in opera de granita ‘’Memorii”,scrisa de M.Eliade, unde tatal ii interzicea fiului sau sa citeasca,
deoarece isi putea pierde vederea insa el nu-l asculta,cotinuind sa citeasca. In ‘’Amintiri din copilarie’’ de I.Creanga atitudinea tatalui fata
de Ion era un pasiva, lasindu-l mai mult pe seama mamei.

Femeia,in creatiile literare este vazuta ca un ideal reprezentind frumosul:’’O fata frumoasa este, /O fereasta deschisa spre Paradis’’
L.Blaga’’Catrenele unei fete frumoase’’, fiind vazuta ca un Paradis terestru.
De cele mai multe ori,femeia,in postura de mama, este considerate o fiinta grijulie, avind seama de copii gata sa-si dea sufletul pentru ei,
ca exemplu ne poate servi mama din opera”amintiri din copilarie’’ de I.Creanga. Aici naratorul-personaj isi descrie mama ca fiind un
miracol dat de la Dumnezeu ce va avea grija de el mereu:’’Asa era mama in vremea copilariei mele,plina de minunatii’’.Din punctual de
vedere al formulii estetice al curentului literar este un personaj realist, deoarece autorul isi descrie mama in situatiile tipice,de unde
rezulta ca are un comportament tipic:”Cind vuia in soba taciunile aprins,[…],despre care se zice ca te vorbeste cineva de rau, mama il
mustra acolo, in vatra focului,…’’La fel perosnajul realist are o soarta grea, plina cu problem, din comportamentul ei observam ca
cresterea copilului necesita multe griji din care rezulta si numeroase problem:” si-mi aduc bine aminte caci bratele ei m-au leganat,[…]si a
vorbi de la dinsa am invatat’’.
Din comportamentul ei se desprind numeroase trasaturi morale. Cea mai bine conturata trasatura ce se poate vedea la o mama poate fi
grijulia fata de copilul ei:”vezi bine, soarele cucine are de-a face, caci eram feciorul mamei…”totodata,ea era si superstitioasa deoarece
credea in diferte semen ale naturii, ca de exemplu:’’Cind tiuia taciunile, despre care se zice ca te vorbeste cineva de rau,mama il mustra
acolo, in fata focului,si-l buchisa cu clestele sa se mai potoleasca dusmanul..”,’’Alunga nourii cei negri..’’. O alta trasatura este
intelepciunea si cunoasterea de carte ce o poseda’’Si a vorbi de la dinsa am invatat.’’.
Ea era o mama formidabila plina cu mistere aceste calitai le observam din spusele autorului:’’plina cu minunatii’’ din care rezulta ca ea
este pentru narrator un izvor viu de cunostinte. Din coportamentul personajului observam ca este o mama ce isi iubeste copilul devotata
posturii de mama:’’Bate pamintul,sau peretele,sau vriun lemn de care ma paleam la cap,la mina sau la picior zicind:’’Na,na!”,si indata-mi
trecea durearea..’’
Personajul dat poate fi comparat cu Mara din opera lui I.Slavici. Ambele aveau grija de oraslele lor. Mara toti banii care ii primea ii punea
in trei ciorapi: unul fiind pentru fica sa,altul fiului,iar al treilea fiind’’petru zilele negre’’ din care constatam ca intr-adevar ea se gindea la
copii ei. Copii ale ambelor personje le consideracu ca fiind un ‘’scut’’ ce ii vor proteja de toate relele si problemele de pe lume. Mara isi
trimite copii la invatatura,dorind ca orice mama, sa aiba cu ce sa se mindreasca si sa aiba un viitor, insa fiica nu ia in serios si fuge de la
manastire si se marita pe ascuns si naste un copil, iar la sirsit ea se intoarce la mama sa pentru a-si cere iertare si, ca oricea mama
iubindu-si fica a iertat-o.Ambele personaje nu si-au lasat intinctul de mama buna.
Mama este considerate cea mai draga fiinta umana ce va fi mereu un exemplu bun pentru copii sais i va ramina veshnic in sufletul lor, ea
este vazuta si ca un soare ce daruieste caldura si viata.
I.Creanga,toate acestea le mentioneaza in opera sa descriind-o in cele mai grele ipostaze si in cele ma dificile momente.De altfel, mama,
symbol al tuturor inceputurilor,este tema cel mai frecvent tratata de scriitori atit in operele epice cit si in cele lirice, in special Grigore
Vieru:’’Usoara,maica usoara..’’Au cintat mama in cintece, au pictat-o in picture I sau inchinat, caci datorita ei exista viata pe pamint.

Genul liric:1eul liric 2direct starile si sentimentele3 autorul foloseste un limbaj figurat4caracter subiectiv
Genul epic: .Personajele sunt agenti ai actiunii, cat si purtatoare ale mesajului autorului.2autorul își exprimă indirect
sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor.3 prezenta naratiunii
Genul dramatic:1piesa de teatru2dialog3persoana I
Speciile: sonet-teza antiteza sinteza2rima abba3poezie cu forma fixa.
Basm:fanezie2. Actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, cu interventia supranaturalului , binele invinge raul33. Actiune
complicata, plasata intr-un spatiu imaginar (cele doua taramuri aflate la mare distanta).
LEGENDA (din fr. légende < lat. Legenda = care trebuie citit) este o povestire populara sau culta, in proza sau in versuri,
amestec de adevar si nascocire, in care sunt explicate, prin povestirea unor intamplari miraculoase, fapte reale.
SCHITA: 1. dimensiuni mai mari;2. pe mai multe planuri;3. actiune plasata in mai multe locuri;4. durata mai mare;5.
personaje multe, caracterizate pe larg;6. naratiunea se imbina ce descrierea si dialogul.
Procura
Subsemantul,ion petrescu,elev la Liceul Teoretic;alfa si omega din or Chisinau,posesor al buletinului d
indentitate,nr.A56561318,incredintez fratelui meu,sorin petrescu,domiciliat in or.chisinau,str.ion creanga,12, posesor al
bletinului de indentitate nr.A654237,, sa-mi ridice un set de carti de la Concursul radiofonic de literatura’’La izvoarele
intelepciunii’’editia’’Alexei Mateevici’’
2 iunie semnatura

Cerere
Domnule Director,(nu mentionam numele)
Subsemantul marcel grigoras,absolvent al colegiului Financia-bancar, din Chisinau, solicit inscrierea cursurilor de studiere aprofundata a
limbii francize,domiciliat pe str.studentilor,11\3,ap33.
11.01.2010 semnatura
Domnului Director al Aliantei Franceze(mentionam numele)
CV
Numele/prenumele:
Data/luna/anul nasterii:
Telefon/Adresa/e-mai/cetatenie
Ocupatia:
Experienta profesionla:
Performante:
Hobby
Caracteristici difinitorii
Data semnatura
Aviz
Stimati locatari….